Securitate worker status: technical officer's validation of intercepted calls as suppression of fundamental rights

Şedinţa publică din data de 13 decembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 05.11.2021 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A., constatarea existenţei calităţii pârâtului de lucrător al Securităţii.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 780 din 13 aprilie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii în contradictoriu cu pârâtul A. şi a constatat calitatea pârâtului de lucrător al Securităţii.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. I.2 de mai sus a declarat recurs pârâtul A., prin care, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Urmare unei succinte prezentări a soluţiei primei instanţe şi a criticilor aduse, în primă instanţă, cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, recurentul - pârât a adus, printr-un prim set de argumente, critici prevederilor O.U.G. nr. 24/2008, apreciind că acest act normativ nesocoteşte liniile directoare date de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei prin Rezoluţia nr. 1096/1996 şi jurisprudenţa Curţii EDO, din perspectiva principiului tempus regit actum.

De asemenea, recurentul a clamat legitimitatea funcţionarii sale ca ofiţer tehnic TO în raport de prevederile Decretului nr. 121/1978, de art. 168 din C. pen. din 1968 ce incrimina spionajul, trădarea şi acţiunile duşmănoase contra statului, precum şi compromiterea unor interese de stat şi de art. 41 şi 54 din Constituţia din 1965, arătând, totodată, că întreaga legislaţie a vremii şi măsurile impuse de actele normative în vigoare la momentul istoric analizat asigurau şi garantau legitimitatea muncii de informaţii pe linia contra-sabotajului economic sau tehnico - ştiinţific şi de cercetare. În acest context recurentul a apreciat că instanţa de fond nu şi-a exercitat în mod deplin rolul activ, câtă vreme nu a analizat cererea de chemare în judecată în raport de climatul epocii în care au fost săvârşite faptele clamate.

A mai arătat recurentul că a acţionat pe baza ordinelor primite şi în executarea obligaţiilor din fişa postului de ofiţer tehnic în mod obiectiv, onest, fără abuzuri, cu vigilenţă şi dăruire.

Totodată, recurentul a calmant o greşită stabilire, de către instanţa de fond, a situaţiei de fapt, câtă vreme, prin sentinţa recurată, nu s-ar fi arătat, cu certitudine şi exactitate, că recurentul este autorul unor încălcări grave, îngrădiri severe, repetate sau acţiuni, planuri de măsuri, dispoziţii, ordine sau acte de ingerinţă şi de urmărire informativă. În opinia recurentului, activităţile reţinute de prima instanţă au fost acte curente de lucru, de vizare pentru corespondenţă şi secretariat şi de administrare, efectuate de asistenţa tehnică de specialitate, fiind vorba de muncă auxiliară specifică raportului de secretariat.

Recurentul a mai susţinut şi teza unei lipse a legăturii de cauzalitate între dreptul ocrotit - dreptul la viaţă privată şi la secretul convorbirilor telefonice- pretins a fi încălcat, şi acţiunile de ascultare, lecturare - citire, conspectare, redare, transcriere, [traducere] redactare tipic administrativ - birocratic desfăşurate de recurent, în calitate de ofiţer tehnic, care semna pentru acurateţe şi luare la cunoştinţa, aplicând viza "VĂZUT", semnătura sa nefiind act de dispoziţie sau ordin rezolutiv de efectuare a unor acţiuni ilicite sau prevăzute în planul de măsuri al dosarului de urmărit informativ. În acest sens, recurentul a arătat că doar ofiţerul de caz, cpt. B., avea în lucru şi în responsabilitate dosarul sau acţiunea de prevenire - verificare şi de urmărire informativă.

În opinia recurentului, activitatea pe care a desfăşurat-o îl plasează într-o sferă periferică, de deservire absolut impersonală, lipsită de contur şi atribuţii concrete pe linia ingerinţelor sau încălcării unor drepturi elementare.

Totodată, recurentul a apreciat că instanţa de fond a preluat ca atare aspectele învederate de intimatul - reclamant, fără a le trece prin propriul filtru şi fără a stabili, în mod clar şi concret, ce anume putea să comită recurentul - pârât din poziţia sa de ofiţer tehnic executant la unitatea auxiliară şi de deservire, câtă vreme, în opinia sa, măsurile dispuse nu aveau a face cu poliţia politică sau comentariile ostile sau cu menţinerea statului totalitar.

A mai subliniat recurentul că un ofiţer cu sarcinile sale de serviciu şi o fişă a postului clară şi secretă se bucură de prezumţia de legalitate şi are legitimitatea funcţionării sale ca ofiţer tehnic/militar de carieră, munca sa fiind legală şi strict reglementată. Astfel, în opinia recurentului, din analiza materialelor selectate de intimatul - reclamant CNSAS nu se confirmă încălcarea dreptului la libertatea de exprimare şi de expresie liberă a opiniilor, conform art. 28 din Constituţia RSR din 1965, iar scopul înfiinţării securităţii, ca instituţie de forţă şi cu atribuţii de asigurare a siguranţei statului, nu a fost şi nu rezultă a fi cel de a persecuta sau suprima drepturi şi libertăţi.

4. Apărări formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimatul-reclamant Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea soluţiei instanţei de fond, drept temeinică şi legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte are în vedere împrejurarea că, în cadrul procesual al recursului, instanţa de control judiciar analizează doar motivele de nelegalitate a hotărârii atacate, conform art. 483, coroborat cu art. 488 C. proc. civ., iar nu şi motivele de netemeinicie. Or, în cuprinsul cererii de recurs, recurentul a prezentat, în repetate rânduri, argumente vizând modalitatea de interpretare şi apreciere, de către instanţa de judecată, a probatoriilor administrate în cauză, care se constituie drept critici de netemeinicie, iar nu de nelegalitate a sentinţei recurate. Ca atare, Înalta Curte, cu ocazia analizării recursului, va avea în vedere aceste critici doar în măsura în care sunt de natură a susţine cazurile de casare invocate.

Răspunzând punctual criticilor aduse de recurent hotărârii atacate, Înalta Curte le găseşte nefondate pe cele subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., câtă vreme, din examinarea hotărârii recurate rezultă că aceasta cuprinde motivele pe care se întemeiază, care sunt suficiente, nefiind contradictorii ori străine de natura cauzei.

Înalta Curte, în acord cu jurisprudenţa sa constantă, reaminteşte că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de argumentele esenţiale, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Instanţa de control judiciar constată că judecătorul fondului a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sentinţa recurată cuprinzând argumente care demonstrează că prima instanţă a analizat în mod adecvat argumentele părţilor, judecătorul indicând elementele de fapt şi de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri, precum şi silogismul logico - juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere.

Susţinerile recurentului prin care acesta afirmă că prima instanţă ar fi preluat necenzurat argumentele părţii adverse, fără a acorda o egală valoare argumentelor sale, nu pot fi reţinute în sensul dorit de acesta. Astfel, faptul că argumentele şi probele administrate de către reclamantă au format convingerea instanţei în sensul soluţiei adoptate şi că judecătorul, trecând prin propriul "filtru" de analiză, a preluat în motivare parte din respectivele argumente nu poate echivala, sub nicio formă, cu o necercetare sau o cercetare superficială a fondului cauzei.

Totodată, instanţa de control judiciar reţine că hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susţineri formulate de părţile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susţine soluţia pronunţată în cauză, obligaţie îndeplinită în prezenta cauză.

Se reţin a fi incidente în cauză argumentele statuate în jurisprudenţa CEDO (paragraful 20 din hotărârea pronunţată în cauza Gheorghe Mocuţa contra României):

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)".

Ceea ce trebuie observat în cauză este faptul că cerinţa existenţei unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate, este îndeplinită, fiind respectate garanţiile unui proces echitabil şi ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că sunt nefondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat, prima instanţă realizând o corectă interpretare şi aplicare a normelor de drept material.

Înalta Curte arată că, potrivit art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, prin lucrător al Securităţii se înţelege orice persoană care, având calitatea de ofiţer sau subofiţer al Securităţii, în perioada 1945-1989, a desfăşurat activităţi prin care a suprimat drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului.

Definiţia legală enunţată determină conţinutul noţiunii de lucrător al Securităţii, în sensul că nu orice persoană care a funcţionat în cadrul acestei instituţii are calitatea de lucrător, ci esenţial este ca prin activitatea respectivă să fi fost suprimate drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului.

Această interpretare are în vedere şi scopul pentru care a fost adoptată O.U.G. nr. 24/2008, act normativ prin care se urmăreşte deconspirarea prin consemnare publică a persoanei care a participat la activităţi de poliţie politică comunistă, fără însă a crea premisele unei forme de răspundere morală şi juridică colectivă pentru simpla participare la activitatea serviciilor de informaţii, în condiţiile lipsei de vinovăţie şi a vreunei încălcări a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte nu împărtăşeşte criticile aduse de recurent normelor cuprinse în O.U.G. nr. 24/2008, ale cărei prevederi instanţa nici nu poate să le ignore, câtă vreme reprezintă norme active în ordinea juridică, a căror aplicare este obligatorie.

Ca urmare a acestor exigenţe deduse din textul legal indicat supra, în speţă, trebuie examinat dacă recurentul, prin activitatea sa, a desfăşurat activităţi prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi şi libertăţi fundamentale, la analiza calităţii de lucrător trebuind să fie avut în vedere şi raportul rezonabil de proporţionalitate dintre interesele generale şi cele particulare.

Procedând la propria analiză, în limitele legale menţionate, instanţa de control judiciar constată că instanţa de fond a reţinut, în mod justificat, aspectul conform căruia, în cazul recurentului, prin prisma atribuţiilor ce-i reveneau în calitate de ofiţer în cadrul Departamentului Securităţii Statului, regiunea de securitate Crişana - Serviciul TO, având funcţie de execuţie - ofiţer tehnic cu gradul de locotenent, este întrunită cerinţa calităţii de persoană care a deţinut funcţia impusă de prevederile art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008.

O a doua condiţie este aceea ca, în calitatea menţionată mai sus, persoana să fi desfăşurat activităţi prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului.

Şi această condiţie a fost corect analizată de instanţa de fond, care, în mod just, a reţinut că măsurile întreprinse de către recurent, în perioada aprilie - octombrie 1967 ce au fost descrise pe larg în sentinţa primei instanţe, au încălcat flagrant drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului garantate prin legile în vigoare şi la acea dată, mai precis dreptul la viaţă privată şi la secretul corespondenţei şi convorbirilor telefonice ale numitului C.., identificat în Planul de măsuri din 24.04.1967 întocmit de Serviciul III, Biroul II al D., drept obiectivul "ÎNDRĂZNEŢUL", ce a făcut obiectul dosarului de urmărire informativă nr. x . Instanţa de primă jurisdicţie nu a preluat aprecierile cuprinse în cererea de chemare în judecată, ci a examinat datele comunicate, pentru a putea stabili dacă acestea îndeplinesc cerinţele legii.

Conform acestui Planul de măsuri numitul C.. a fost suspectat de manifestări publice legate de începerea unui nou război mondial, de relaţii suspecte cu elemente duşmănoase sau elemente slab pregătite politic, de distrugere intenţionată a animalelor de experienţă (cobai) din cadrul laboratorului veterinar în care lucra şi de comiterea de abuzuri în muncă în mod intenţionat şi atragerea la acestea a unor salariaţi ai laboratorului şi Consiliului Regional Agricola Crişana, în scopul de a-i compromite şi a-i şantaja pentru a nu lua măsuri împotriva sa.

Conform chiar susţinerilor recurentului expuse în memoriul de recurs referitoare la activitatea sa:

"După o ascultare non-stop/pe 3 schimburi, prin rotaţie/de 3 - 4 săptămâni, a dialogurilor şi a conversaţiei - deseori în timp real- ofiţerul de la pupitru avea abilitatea de a descifra şi descrie obiectiv, detaşat, la rece, concluziile sale, impresiile, starea sufletească sau emoţională a celui vizat, atitudinea şi planurile sale sau poziţia viitoare în raport de cei cu care venea în contact telefonic sau a discuţiilor în mediul ambiental. Şi acest dialog se făcea direct, de la om la om, prin sistemul telefonic intern securizat, uneori fără a fi consemnat ceva în scris, era un schimb de impresii, amănunte şi de date, care să edifice pe ofiţerul de caz că se mai impunea sau nu investigarea cazului respectiv, dar fără a se ştii sau cunoaşte identitatea reala a deţinătorului de post telefonic."

În acest context, Înalta Curte apreciază că aplicarea rezoluţiei "Văzut" de către atunci lt. maj. A. nu a avut doar un rol periferic, de deservire absolut impersonală, de vizare pentru corespondenţă şi secretariat şi de administrare, efectuate de asistenţa tehnică de specialitate, ci un rol determinant în continuarea utilizării tehnicii operative şi interceptarea convorbirilor telefonice ale numitul C..

În acord cu prima instanţă, Înalta Curte constată, că, în cauză, acţiunile recurentului se încadrează în categoria activităţilor care au avut drept urmare îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului stipulate de Constituţia României de la acea dată, precum şi de normele internaţionale la care România era parte.

În cauza de faţă, încălcarea dreptului la viaţă privată s-a produs în momentul în care Securitatea, cu sprijinul recurentului, a pătruns în intimitatea persoanei urmărite, obţinând informaţii privitoare la opiniile, intenţiile, preocupările şi viaţa sa de zi cu zi, informaţii ce ajungeau să fie cunoscute, în amănunt, de către o autoritate represivă a fostului regim. În momentul în care informaţiile referitoare la preocupările şi opiniile unei persoane erau preluate de Securitate şi deveneau obiect de lucru al acesteia, pentru motive care nu aveau de a face cu apărarea intereselor naţionale, se producea încălcarea dreptului la viaţă privată. De asemenea, demersul de ascultare non-stop, pe 3 schimburi, prin rotaţie a dialogurilor şi a conversaţiei deţinătorului de post telefonic, reprezintă o ingerinţă în dreptul la secretul corespondenţei, privit din perspectiva convorbirilor telefonice.

Or, în contextul în care, potrivit art. 30 din Constituţia României în vigoare în anul 1967: "Libertatea conştiinţei este garantată tuturor cetăţenilor Republicii Socialiste România", conform art. 32 din aceeaşi normă fundamentală "domiciliul este inviolabil", iar potrivit art. 33 "Secretul corespondenţei şi al convorbirilor telefonice este garantat" este evident că demersurile întreprinse de recurent au natura juridică a unei imixtiuni neprevăzute de legea aplicabilă momentului, nefiind dovedit caracterul justificat de vreun scop legitim, or necesar al acesteia.

Înalta Curte reţine că toate activităţile întreprinse, care au concurat la încălcarea/îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, indiferent dacă au fost de iniţiere, propunere, aprobare, executare etc., conduc la constatarea calităţii de lucrător în sensul prevăzut de dispoziţiile legale anterior enunţate. Astfel, se constată că legiuitorul nu face distincţie între persoanele care au iniţiat şi supus spre aprobare anumite măsuri şi persoanele care le-au aprobat, respectiv, le-au executat, singurul element determinant fiind acela ca întreaga activitate de poliţie politică să vizeze încălcarea unor drepturi şi libertăţi fundamentale.

Pe cale de consecinţă, recurentul nu se poate apăra invocând natura activităţii desfăşurate în baza raporturilor de serviciu, având în vedere că, în preambulul O.U.G. nr. 24/2008 s-a definit scopul reglementării ca fiind "devoalarea activităţilor exercitate de regimul comunist", care a desfăşurat, în special prin intermediul Securităţii, "o permanentă teroare împotriva cetăţenilor ţării, a drepturilor şi libertăţilor lor fundamentale". Astfel, principiul "tempus regit actum" nu poate fi valorificat în sensul evocat de recurent, câtă vreme O.U.G. nr. 24/2008 are scopul indicat supra, iar, astfel cum Curtea Constituţională a reţinut consecvent în jurisprudenţa sa (ex. Decizia nr. 267 din 24 februarie 2009), "deconspirarea Securităţii, prin consemnarea publică a abuzurilor/…/contribuie la o mai bună înţelegere a prezentului şi la o proiectare adecvată a viitorului societăţii româneşti" (...) "scopul ordonanţei răspunde unor exigenţe politice ale societăţii româneşti şi dreptului la informaţie consacrat prin art. 31 din Constituţia României".

De asemenea, sunt nefondate şi criticile recurentului referitoare la încălcarea drepturilor fundamentale ori la suprimarea libertăţilor individuale ale persoanelor vizate, instanţa de fond indicând în concret drepturile şi libertăţile suprimate prin activitatea la care, în mod activ, a participat pârâtul, aşa cum s-a reţinut în precedent.

Din perspectiva definiţiei date de legiuitor noţiunii de lucrător al Securităţii, importantă este imixtiunea arbitrară a autorităţilor în viaţa personală a celui urmărit, iar în cauza pendinte a fost demonstrată, fără echivoc, încălcarea dreptului la viaţă privată (prevăzut de art. 17 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice) şi la secretul corespondenţei şi convorbirilor telefonice.

În consecinţă, motivele care au condus la iniţierea activităţilor de supraveghere indicate mai sus nu pot fi apreciate ca fiind întemeiate, din perspectiva protejării siguranţei naţionale, iar încălcarea drepturilor fundamentale ale persoanei urmărite, de către recurentul-pârât, nu a fost o măsură proporţională şi nici rezonabilă, scopul urmărit nefiind unul legitim, atât timp cât, în mod formal, se urmărea protejarea siguranţei naţionale, dar, prin măsurile propuse, era vizată o persoană care nu adera la principiile şi ideile statului comunist totalitar.

În considerarea tuturor aspectelor învederate în paragrafele anterioare, reţinând că motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. nu sunt incidente, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul A. împotriva sentinţei civile nr. 780 din 13 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul A. împotriva sentinţei civile nr. 780 din 13 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 13 decembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.