FGA liability for unlawful refusal to pay insurance claims: limitation period and statutory penalty interest

Şedinţa publică din data de 13 decembrie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, constatarea existenţei unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrată la FGA sub nr. x/29.01.2016 şi obligarea FGA la soluţionarea, de îndată, a cererii de plată, în conformitate cu dispoziţiile legale, precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

1.2. Prin cererea adiţională depusă la data de 31.08.2021, reclamanta a modificat cererea de chemare în judecată, solicitând obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004, la plata despăgubirilor către reclamantă pentru acoperirea prejudiciului cauzat acesteia prin respingerea cererii de plată, constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele aplicabile în materia asigurărilor, respectiv 0,2% pe zi întârziere conform Normei ASF nr. 23/2014 şi, în continuare, până la data plăţii efective, iar în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare conform art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 353 din 23 februarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile lipsei de obiect/lipsei de interes a acţiunii iniţiale, ca rămase fără obiect, a respins cererea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor de amendare a reclamantei pentru introducerea cu rea-credinţă a acţiunii iniţiale, ca rămasă fără obiect, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii modificate, ca neîntemeiată, a admis, în parte, excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea modificată, doar în ceea ce priveşte sumele pretinse cu titlu de despăgubiri materiale pentru prejudiciul constând în lipsa de folosinţă din perioada 28.02.2016-30.08.2020 şi a respins acţiunea modificată, formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în ceea ce priveşte sumele pretinse cu titlu de prejudiciu pentru lipsa de folosinţă din perioada 28.02.2016-30.08.2020, ca prescrisă.

Totodată, prima instanţă a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea modificată, în ceea ce priveşte sumele pretinse cu titlu de despăgubiri materiale pentru prejudiciul constând în lipsa de folosinţă din perioada 31.08.2020-29.10.2021 şi a admis în parte acţiunea modificată formulată de reclamanta A. S.A., obligând pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata către reclamantă a dobânzii legale penalizatoare prevăzute de art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, aferente debitului principal de 8078,27 RON, calculate pentru perioada 31.08.2020-29.10.2021 şi la plata, către reclamantă, a sumei de 10% din dobânda de mai sus, dar nu mai mult de 300 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în taxa de timbru, dar şi la plata către reclamantă a sumei de 500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocat redus.

3. Căile de atac exercitate în cauză

Împotriva sentinţei civile menţionate în punctul I.2 de mai sus, au declarat recurs reclamanta A. S.A. şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3.1. Prin calea de atac exercitată, evocând incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta A. S.A. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate, respectiv cu privire la soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei şi cu privire la soluţia privind stabilirea cuantumului penalităţilor şi, în rejudecare, respingerea excepţiei prescripţiei pentru perioada 27.04.2016-30.08.2020 şi admiterea acţiunii introductive de instanţă, astfel cum a fost modificată. De asemenea, recurenta a solicitat obligarea Fondului de Garantare a Asiguraţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În susţinerea recursului, urmare unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurenta - reclamantă a învederat că hotărârea primei instanţei a fost pronunţată cu aplicarea greşită şi încălcarea normelor de drept material care stabilesc atât materia prescripţiei extinctive, cât şi condiţiile în care poate fi angajată răspunderea patrimonială a autorităţii publice.

Printr-un prim set de argumente, recurenta - reclamantă a precizat că prejudiciul A. constă în lipsa de folosinţă a sumei de bani ce a făcut obiectul cererii de plată. Or, în contextul în care, prin cererea precizată, A. a solicitat angajarea răspunderii FGA tocmai pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, iar însăşi instanţa a reţinut că FGA se face vinovat de plata cu întârziere a despăgubirilor, soluţia de a obliga FGA la plata de despăgubiri doar pentru perioada 31.08.2020-29.10.2021 contravine principiului reparării integrale a prejudiciului, fiind în mod greşit admisă excepţia prescripţiei pentru perioada 27.04.2016-30.08.2020.

În acest sens, recurenta a subliniat faptul că determinarea prejudiciului s-a putut face, cu adevărat, abia după analiza pe fond a cererilor de către FGA, dreptul la acţiune nefiind născut până când nu a existat un act administrativ declarat nelegal şi până când, pentru a cunoaşte prejudiciul, nu a existat o soluţionare pe fond a cererii, ce putea fi realizată, potrivit Legii nr. 213/2015, doar de comisia specială din cadru FGA, această determinarea fiind realizată abia prin plata efectuată în 29 octombrie 2021.

A mai arătat recurenta că recurentul - pârât FGA avea obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru deschiderea dosarului de daună, efectuarea verificărilor necesare şi urmarea procedurii de plată a despăgubirilor, cu respectarea prevederilor legale şi contractuale incidente, creanţele de asigurare instrumentate de FGA fiind creanţe invocate de recurentă împotriva B. în calitatea sa de asigurător RCA. Prin urmare, procedura de lichidare şi plată a creanţelor, raportat la art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 trebuia să se facă cu respectarea cadrului contractual şi legal aplicabile asigurărilor de tip RCA. Cu toate acestea, prin decizia nr. 14452/03.05.2018, emisă la mai bine de 2 ani de la depunerea cererii de plată, FGA a respins în mod nejustificat cererea de plată a A.. Faţă de decizia de respingere, A. a promovat acţiunea în contencios administrativ ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018 Prin decizia ICCJ din 13.10.2021 pronunţată în dosarul nr. x/2018, decizia FGA nr. 14452/03.25.2018 a fost anulată ca nelegală, instanţele de judecată reţinând că motivul pentru care FGA a respins cererea de plată a A. a fost unul nelegal. Totodată, FGA a fost obligat să reanalizeze pe fond cererea de plată, iar în urma unei astfel de analize, intimatul - pârât a recunoscut dreptul A. la despăgubiri. Plata despăgubirilor nu face decât să certifice prejudiciul.

În opinia recurentei, în cauza pendinte, actul administrativ nelegal este decizia FGA nr. 14452/03.25.2018, ce reprezintă prima manieră de soluţionare dată de FGA cererii de plată a A., în sensul respingerii acesteia şi care a fost anulat prin hotărâre judecătorească. Faptul că printr-o astfel de hotărâre intimatul - pârât FGA nu a fost obligat direct la plată, ci la analiza pe fond nu poate conduce la concluzia că răspunderea FGA nu poate fi angajată, deoarece o atare abordare ar reprezenta o nesocotire a puterii de lucru judecat a hotărârilor prin care a fost declarată nelegală decizia FGA nr. 14452/2018.

Cât priveşte condiţia existenţei unui prejudiciu, recurenta a învederat că prima instanţă a aplicat eronat prevederile art. 1535 alin. (1) C. civ., raportat la aspectele de fapt incidente în cauza pendinte, câtă vreme, ori de câte ori prejudiciul constă în lipsa de folosinţă asupra unei sume de bani, daunele datorate de cel în culpă se ridică la nivelul convenit de părţi sau stabilit de lege. În acest sens, recurenta a arătat că FGA a procedat la analizarea pe fond a cererii de plată abia după anularea deciziei FGA nr. 14452, respectiv la mai bine de 5 ani de la data la care trebuie să fie efectiv achitate despăgubirile. Aşadar, prin soluţia dată cererii de plată prin decizia nr. 14452, FGA a lipsit A. de folosinţa sumelor de bani la care era îndreptăţit cu titlu de despăgubiri pentru o perioadă de peste 5 ani.

A mai opinat recurenta că legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu este indubitabilă, câtă vreme întârzierea în soluţionarea cererii a fost generată şi de modalitatea în care FGA a soluţionat cererea de plată prin decizia nr. 14452.

Cât priveşte culpa FGA, recurenta a apreciat că aceasta este una evidentă, întrucât FGA, ca structură de garantare creată de lege tocmai cu scopul de a asigura plata creanţelor de asigurare aparţinând unui asigurător falit, avea obligaţia ca, în îndeplinirea obligaţiilor sale, să acţioneze în deplină concordanţă cu prevederile legale. În realitate însă, FGA nu a făcut decât să tergiverseze nepermis de mult soluţionarea cererilor de plată, lipsind A. de o sumă semnificativă de bani.

Acţionând cu încălcarea chiar a scopului pentru care a fost creat, FGA a interpretat greşit prevederile legale, cu ignorarea impactului pe care această atitudine l-ar putea produce pe piaţa asigurărilor.

Printr-un alt set de critici, recurenta - reclamantă a argumentat în sensul unei eronate aplicări a prevederilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, arătând, în esenţă, că, în virtutea art. 64 alin. (4) din Ordinul CSA nr. 14/2011 şi art. 38 din Norma SF nr. 23/2014, dacă FGA era obligat să soluţioneze cererile de plată cu respectarea normelor legale şi contractuale aplicabile raportului de asigurare, nu ar exista nicio bază legală pentru o înlăturare de la aplicare a aceloraşi prevederi în demersul de stabilire a penalităţilor, ca evaluare legală a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de despăgubiri.

Nu în ultimul rând, recurenta - reclamantă a susţinut şi teza unei eronate aplicări a prevederilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011, apreciind că cel ce a suferit un prejudiciu cauzat prin plata cu întârziere este un asigurător, motiv pentru care stabilirea dobânzii penalizatoare trebuie să se facă conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu în baza art. 3 alin. (3) din acelaşi act normativ, mai precis, din perspectiva patrimoniului prejudiciat, nu din perspectiva celui care este chemat să repare prejudiciul

3.2. În cauză, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat recurs, prin care, evocând incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii, în principal pe cale de excepţie, iar, în secundar, ca neîntemeiată, apreciind că hotărârea a fost dată cu încălcarea art. 2 alin. (3), art. 11, art. 12 alin. (1), art. 13 alin. (5) şi art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, art. 18 alin. (3) şi art. 19 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Susţine recurentul-pârât că prima instanţă a pronunţat hotărârea cu încălcarea competenţei exclusive a FGA de a soluţiona cererile de plată ale creditorilor de asigurări, conform art. 2 alin. (3), art. 11, art. 14 alin. (1), art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, câtă vreme intimata nu a solicitat penalităţile/dobânzile pretinse de la FGA în procedura administrativă, astfel că acţiunea de faţă ar fi inadmisibilă.

Printr-un alt rând de critici, recurentul-pârât susţine că prima instanţă a respins în mod greşit excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată în raport de prevederile art. 8 şi art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Făcând trimitere la reperele dosarului nr. x/2018, recurentul - pârât a arătat că, prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a fost obligat la analizarea pe fond a cererilor de plată, iar nu la plata despăgubirilor solicitate.

În opinia recurentului - pârât nu ar exista nicio justificare legală pentru care reclamanta nu ar fi putut solicitat plata accesoriilor în cadrul acţiunii în anularea deciziei amintite, regula consacrată de art. 8 din Legea nr. 554/2004 fiind ca partea reclamantă să solicite despăgubiri odată cu acţiunea în anulare, iar excepţia prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004, a formulării cererii pe cale separată, fiind posibilă doar în cazul în care persoana vătămată nu putea cunoaşte şi determina întinderea pagubei la data promovării acţiunii în anularea actului vătămător.

Prin urmare, recurentul-pârât a învederat că ar fi inadmisibilă cererea de reparare a pagubei pe cale separată, dacă persoana vătămată nu dovedeşte existenţa unor împrejurări obiective care să fi făcut imposibilă stabilirea întinderii prejudiciului, iar în cauza de faţă o astfel de dovadă nu a fost făcută de către reclamantă.

Totodată, a aratat recurentul-pârât, că nu se identifică nicio culpă a FGA în emiterea Deciziei nr. 14452/03.05.2018, câtă vreme Fondul a făcut aplicarea dispoziţiilor legale în materia respectării plafonului de garantare - art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Printr-un alt set de critici, recurentul - pârât a criticat raţionamentul instanţei de fond de a aprecia că acţiunea ar fi fost formulată în termenul de prescripţie pentru perioada cuprinsă între data de 31.08.2020 - 29.10.2021, susţinând că, întrucât reclamanta solicită despăgubiri începând cu a 31 zi de la data depunerii cereri de plată, iar cuantumul acestora este de 0,2%/zi întârziere conform Norma ASF nr. 23/2014, reclamanta a cunoscut existenţa şi întinderea prejudiciului la data comunicării deciziei nr. 14452/03.05.2018, prin care a fost respinsă cererea de plată.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, recurentul-pârât a susţinut că, în urma contestării Deciziei nr. 14452/03.05.2018, instanţa de judecată a stabilit în sarcina FGA doar o obligaţie de a face şi nu a statuat asupra existenţei unui drept la despăgubire.

În opinia recurentului - pârât, raportat la prevederile art. 1357 alin. (1) C. civ., nu s-a făcut dovada săvârşirii cu vinovăţie a pretinsei fapte ilicite, în condiţiile în care dificultăţile de interpretare a normei prevăzute de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 au o natură obiectivă, neputând fi imputabile FGA. Acest caracter ar fi confirmat de împrejurarea că, pentru a se asigura interpretarea unitară şi corectă a acestor prevederi, a fost necesar ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept să pronunţe decizia interpretativă nr. 29/2020, întrucât nu numai FGA a întâmpinat dificultăţi în interpretarea textului normativ, ci şi instanţele de judecată.

A susţinut recurentul-pârât şi că nu este îndeplinită nici cerinţa legăturii de cauzalitate între nelegala respingere a cererii de plată pentru depăşirea plafonului de garantare de 450.000 RON şi neîndeplinirea obligaţiei de soluţionare a cererii într-un anumit termen, câtă vreme instanţa de judecată nu a statuat asupra existenţei dreptului intimatei, ci s-a dispus obligarea Fondului la reanalizarea cererilor de plată.

Cât priveşte prejudiciul pretins, recurentul-pârât a arătat că soluţionarea cu întârziere sau nesoluţionarea în termen a unei cereri reprezintă un act administrativ asimilat distinct de actul administrativ tipic anulat de instanţa de judecată, iar reclamanta nu a făcut dovada actului administrativ atipic care să fi fost cenzurat printr-o hotărârea definitivă, astfel că nu există situaţia premisă prevăzută de art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Recurentul - pârât a opinat în sensul nu se poate susţine că respingerea nelegală a cererii de plată a dat naştere în patrimoniul A. unui drept de despăgubiri întemeiat pe dispoziţiile art. 32 din Norma ASF nr. 23/2014 sau pe dispoziţiile O.G. nr. 13/2011, deoarece între fapta ilicită constând în emiterea deciziei nelegale şi prejudiciul invocat de reclamantă ca urmare a nesoluţionării în termen a cererii nu există legătură de cauzalitate. Pentru a putea pretinde dobânda legală penalizatoare cu titlu de despăgubiri în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, era necesar ca A. să probeze anularea, prin hotărârea definitivă, a actului administrativ asimilat - nesoluţionarea cererii de plată într-un anumit termen.

A mai susţinut recurentul-pârât că dispoziţiile O.G. nr. 13/2011 nu se aplică pentru situaţia nesoluţionării în termenul legal a unei cereri, iar între părţi nu a existat o convenţie, în sensul acestui act normativ, care să atragă plata dobânzilor penalizatoare şi nici nu se poate discuta despre o scadenţă pentru îndeplinirea obligaţiei menţionate.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă în cauză, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului promovat de recurenta - reclamantă A. S.A, ca nefondat.

În esenţă, urmare unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurentul - pârât a arătat că nu este succesor în drepturi al asigurătorului în faliment, iar Legea nr. 213/2015 nu prevede sancţiunea penalităţilor de întârziere, lipsa unui termen de soluţionare fiind o omisiune asumată de legiuitor.

Totodată, recurentul - pârât a arătat că, în cauza de faţă, termenul rezonabil de soluţionare a cererii reclamantei nu a fost încălcat, având în vedere că FGA a înregistrat un număr semnificativ de cereri. În ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu a art. 3 alin. (3) din acelaşi act normativ, recurentul - pârât a arătat că acordarea dobânzii legale penalizatoare, indiferent de temeiul legal luat în considerare, este greşita, întrucât, în cauză, nu există o hotărâre judecătorească definitivă prin care instanţele să fi constatat, în prealabil, că FGA are obligaţia de a soluţiona cererea de plată într-un anumit termen. În opinia recurentului - pârât, în cauză nu se face dovada situaţiei premisă pentru acordarea despăgubirilor în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, neexistând legătură de cauzalitate între nelegala respingere a cererii de plată pentru depăşirea plafonului de 450.000 RON prevăzut de Legea nr. 213/2015 prin Decizia 14462/03.05.2018 şi neîndeplinirea obligaţiei de soluţionare a cererii într-un anumit termen.

Legal citată, recurenta - reclamantă nu a formulat întâmpinare faţă de recursul incident promovat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, normele legale incidente şi aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A. este fondat, în timp ce recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, având în vedere gradul de conexitate ce există între argumentele evocate prin cele două recursuri promovate în cauză, Înalta Curte apreciază că, pentru justa soluţionare a litigiului pendinte, se impune analiza grupată a acestora, în funcţie de aspectele de drept invocate.

Examinând punctual criticile aduse de cele două părţi sentinţei civile nr. 353 din 23 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, Înalta Curte observă că soluţiile date de prima instanţă excepţiei lipsei de obiect/lipsei de interes a acţiunii iniţiale şi cererii pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor de amendare a reclamantei pentru introducerea cu rea-credinţă a acţiunii iniţiale nu au fost atacate de nicio parte litigantă, astfel încât au intrat în puterea lucrului judecat, urmând a fi menţinute de instanţa de control judiciar.

De asemenea, Înalta Curte consideră că se impune analiza prioritară a argumentelor părţilor referitoare la excepţiile inadmisibilităţii şi prescripţiei dreptului material la acţiune, în contextul în care acestea vizează neîndeplinirea condiţiilor de exerciţiu a acţiunii civile.

Urmare acestei analize, instanţa de control judiciar găseşte nefondate argumentele recurentului - pârât subsumate cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce privesc soluţia dată de instanţa de fond celor două excepţii, însă fondate pe cele evocate de recurenta - reclamantă împotriva soluţiei de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 28.02.2016 - 30.08.2020 şi de respingere a acţiunii modificate, ca prescrisă, pentru perioada indicată supra.

Cât priveşte aspectul admisibilităţii acţiunii, Înalta Curte reţine că, în recurs, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor ("FGA") a dezvoltat argumentaţia în sprijinul acestei excepţii pe două paliere, respectiv: (i) încălcarea competenţei exclusive a FGA de a soluţiona cererile de plată ale creditorilor de asigurări, conform art. 2 alin. (3), art. 11, art. 14 alin. (1), art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, câtă vreme intimata nu a solicitat penalităţile/dobânzile pretinse de la FGA în procedura administrativă; (ii) inadmisibilitatea acţiunii, în raport de prevederile art. 8 şi art. 19 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce priveşte primul aspect de inadmisibilitate, recurentul-pârât a formulat critici din perspectiva unei pretinse încălcări a competenţei exclusive a FGA de a soluţiona cererile de plată ale creditorilor de asigurări, sens în care a arătat, în esenţă, că o acţiune care vizează creanţe accesorii nesolicitate în cuprinsul cererii de plată odată cu creanţa principală ar fi inadmisibilă.

Înalta Curte constată că despăgubirile solicitate în prezenta cauză au ca temei prevederile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, susţinându-se existenţa unei fapte ilicite a FGA, în sensul emiterii Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, care a generat prejudiciul A., constând în lipsa de folosinţă asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanţă de asigurare prin cererea de plată.

Despăgubirile solicitate de reclamantă sunt doar cuantificate sub forma penalităţilor de întârziere/dobânzilor legale aplicate la valoarea creanţei de asigurare, dar ele reprezintă contravaloarea prejudiciului suportat prin fapta culpabilă a FGA de a fi emis un act administrativ nelegal şi, astfel, de a fi întârziat plata debitului principal. Prin urmare, aceste accesorii nu puteau fi cerute prin cererea de plată, care priveşte doar creanţa de asigurare şi al cărei regim juridic este reglementat de Legea nr. 213/2015, pe când prezenta acţiune în despăgubiri este formulată conform dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Cât priveşte cel de-al doilea aspect de inadmisibilitate a cererii, susţinut în calea de atac a recurentului - pârât prin raportare la prevederile art. 8 şi art. 19 din Legea nr. 554/2004, se constată că instanţa fondului a apreciat, în esenţă, că admisibilitatea acţiunii reiese din conţinutul reglementării ce face obiectul Legii nr. 554/2004, care permite persoanei vătămate să solicite despăgubiri pe calea unei acţiuni subsidiare în pretenţii, atunci când a cerut iniţial anularea actului administrativ, fără a cere, în acelaşi timp, şi despăgubiri.

Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 8 coroborate cu cele ale art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu instituie în sarcina subiectului de sezină, în cazul contenciosului de plină jurisdicţie, obligaţia de a formula cererea în dezdăunare concomitent cu cererea de anulare a actului administrativ pretins vătămător. Dimpotrivă, art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede în mod expres posibilitatea formulării unei acţiuni în despăgubiri pe cale separată, fără condiţionalitatea sugerată de recurentul-pârât ca subiectul de sezină să fie ţinut să justifice formularea cererii de dezdăunare sus indicate.

Singurele condiţii de procedură impuse de art. 19 din Legea nr. 554/2004 vizează competenţa instanţei şi termenul de formulare a acţiunii în despăgubiri, acesta fiind termenul de un an de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

În recurs, recurentul-pârât FGA a prezentat o serie de argumente subsumate acestei excepţii, invocând, în esenţă, posibilitatea reclamantei de a formula acţiunea în despăgubiri odată cu acţiunea în anularea Deciziei nr. 14452/2018, la acel moment reclamanta cunoscând, în opinia recurentului - pârât şi existenţa şi întinderea pagubei. Or, Înalta Curte constată că aceste argumente vizează termenul de formulare a acţiunii, din perspectiva prescripţiei dreptului material la acţiune, iar nu inadmisibilitatea cererii în despăgubiri, prin prisma imposibilităţii formulării acţiunii în despăgubiri pe cale separată.

În concluzie, soluţia primei instanţe referitoare la excepţia de inadmisibilitate a acţiunii reflectă o corectă apreciere a condiţiilor de admisibilitate a acţiunii în despăgubiri formulate pe cale separată, impunându-se menţinerea hotărârii sub acest aspect.

Cât priveşte soluţia dată de prima instanţă excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, Înalta Curte constată o greşită aplicare, de către instanţa de fond, a prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 referitoare la termenul de un an în care partea ce se consideră vătămată printr-un act administrativ nelegal poate promova acţiunea în despăgubire, în privinţa dreptului material la acţiune ce vizează sumele pretinse cu titlu de prejudiciu pentru lipsa de folosinţă din perioada 28.02.2016 - 30.08.2020. În atare context, dată fiind incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se impune reformarea în parte a sentinţei recurate, fiind fondate criticile aduse de recurenta - reclamantă A. S.A. ("A."), pentru argumentele ce vor fi expuse în cele ce urmează.

Pe de altă parte, instanţa de control judiciar reţine o corectă aplicare de către instanţa de fond a aceloraşi prevederi legale în ceea ce priveşte soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune ce vizează sumele pretinse cu titlu de prejudiciu pentru lipsa de folosinţă din perioada 31.08.2020 - 29.10.2021, astfel încât criticile aduse de recurentul - pârât FGA acestei soluţii sunt nefondate.

În prezenta cauză, în aplicarea prevederilor art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004 (astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 22/2019 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii), paguba şi întinderea sa depind de recunoaşterea creanţei principale, motiv pentru care termenul de un an nu curge de la data comunicării respingerii cererii de plată prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, astfel cum susţine recurentul-pârât. Dreptul material la acţiune nu este prescris extinctiv atât timp cât existenţa creanţei este condiţionată, pe de-o parte, de anularea actului administrativ nelegal, iar pe de altă parte, de lămurirea existenţei, în beneficiul reclamantei, a creanţei principale reprezentate de creanţa de asigurări.

Prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a dispus doar anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, prin care fusese respinsă şi cererea de plată ce face obiectul prezentului litigiu, cu obligarea pârâtului la analiza pe fond a cererii respective de plată.

Creanţa principală solicitată de A. în calitate de creditor de asigurări nu a fost nici confirmată, nici infirmată de către instanţa judecătorească, motiv pentru care, câtă vreme FGA nu recunoaşte existenţa acesteia prin plată sau o instanţă judecătorească nu o acordă în beneficiul reclamantei, nu i se poate imputa reclamantei omisiunea de a nu fi solicitat despăgubiri sub forma penalităţilor de întârziere sau a dobânzii legale concomitent cu acţiunea în anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018.

Altfel spus, nu se poate conchide că reclamanta ar fi avut, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea pagubei pretinse sub forma penalităţilor de întârziere sau a dobânzii legale încă de la data formulării acţiunii în anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, câtă vreme această decizie a fost anulată definitiv la data de 13.10.2021.

Pentru aceleaşi argumente, raţionamentul primei instanţe, conform căruia, lipsa de folosinţă a unei sume de bani s-a putut constata de către reclamantă zi de zi, mai precis pe parcursul curgerii fiecărei zile din intervalul 28.02.2016 - zi, are natura unei eronate interpretări şi aplicări a prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004. În esenţă, mecanismul folosit de prima instanţă în determinarea începutului curgerii termenului prescripţiei reprezintă o aplicare, în cauza pendinte, a prevederilor art. 2526 C. civ., conform cărora, când este vorba de prestaţii succesive, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă, iar dacă prestaţiile alcătuiesc un tot unitar, de la data la care ultima prestaţie devine exigibilă.

Or, din perspectiva art. 19 din Legea nr. 554/204, întrucât, în ipoteza particulară incidentă în cauza pendinte, relevanţă prezintă anularea actului administrativ nelegal şi lămurirea existenţei, în beneficiul reclamantei, a creanţei principale reprezentate de creanţa de asigurări, ce reprezintă prestaţii cu executare unică ("uno ictu"), nu se poate reţine incidenţa unui mecanism de determinare a momentului începerii curgerii termenului prescripţiei de tipul celui reglementat de art. 2526 C. civ.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge, ca nefondate criticile recurentului-pârât FGA, referitoare la soluţia dată asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi le va admite, ca fondate, pe cele ale recurentei - reclamante A..

În continuare, rejudecând cauza în ceea ce priveşte sumele pretinse cu titlu de prejudiciu pentru lipsa de folosinţă din perioada 28.02.2016 - 30.08.2020, concomitent cu analiza criticilor aduse, pe fondul cauzei, atât de recurenta - reclamantă A., cât şi de recurentul - pârât FGA sentinţei atacate, Înalta Curte reţine, din circumstanţele concrete ale cauzei, că recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care, ulterior modificării acesteia, în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004, a solicitat obligarea pârâtului FGA la plata despăgubirilor apreciate de A. ca fiind necesare acoperirii unui pretins prejudiciu ce, în opinia reclamantei, i-ar fi fost cauzat prin respingerea cererii de plată nr. x/29.01.2016, ce viza suma de 8078,27 RON. Reclamanta a apreciat că acest prejudiciu constă, în principal, în penalităţi în cuantumul de 0,2% pe zi întârziere (conform Normei ASF nr. 23/2014) de la data la care, în opinia sa, ar fi trebuit să fie soluţionată cererea de plată şi până la data plăţii efective, iar în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare conform art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

Pe cale de consecinţă, fapta clamată de reclamantă nu a fost doar cea a întârzierii în soluţionarea cererii de plată indicate mai sus, ci şi cea a emiterii, de către pârâtul FGA, a deciziei nr. 14452/03.05.2018, de neacordare a despăgubirii solicitate, drept demers care ar fi generat prejudiciul constând în lipsa de folosinţă asupra sumei de bani cerută cu titlu de creanţă de asigurare prin cererea de plată, urmare emiterii actului administrativ nelegal.

Plecând de la aceste repere ale demersului de învestire a instanţei de contencios administrativ, Înalta Curte reaminteşte că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică în condiţiile prevăzute de art. 19 din Legea nr. 554/2004, prin emiterea unui act administrativ nelegal, este o răspundere patrimonială de drept administrativ, ce se antrenează în prezenţa condiţiilor generale ale răspunderii delictuale prevăzute de C. civ.

Potrivit art. 1349 C. civ.:

"(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral", iar potrivit art. 1357, "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă".

Astfel, pentru naşterea obligaţiei de reparare trebuie să fie întrunite trei dintre condiţiile răspunderii civile, toate făcând parte din categoria condiţiilor obiective: existenţa unui prejudiciu cert, existenţa unei fapte ilicite extracontractuale şi a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu. În ceea ce priveşte vinovăţia, ea nu este o condiţie necesară pentru admiterea acţiunii în repararea prejudiciului, introdusă de cel prejudiciat împotriva autorităţii publice răspunzătoare.

De asemenea, întrucât posibilitatea persoanei vătămate de a solicita despăgubiri în temeiul Legii nr. 554/2004 a fost constant calificată drept o expresie a contenciosului subiectiv de plină jurisdicţie, aspect care presupune, în prealabil, o verificare nu doar a caracterului nelegal al actului administrativ, ci şi a vătămării produse părţii care se adresează instanţei, dreptul la despăgubiri fiind accesoriu acţiunii în anularea actului administrativ, în cazul cererii de despăgubire formulată în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu sunt aplicabile nici prevederile Legii nr. 213/2015 şi nici cele ale art. 7 din Legea nr. 554/2004, referitoare la obligativitatea îndeplinirii procedurii prealabile, nefiind, astfel, necesară formularea unei cereri de plată a despăgubirilor (penalităţi/dobânzi) care să fi fost adresată, anterior învestirii instanţei, de către recurenta - reclamantă A. recurentului - pârât FGA.

În cauză, prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, recurentul - pârât a respins mai multe cereri de plată formulate de A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată a sumei de 8078,27 RON (cu nr. x/29.01.2016), sub motiv că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobată la plată şi plătită, din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor, suma de 450.000 RON reprezentând limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

După cum s-a arătat în precedent, prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal de respingere a recursului, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta A. şi a fost anulată decizia nr. 14452/03.05.2018, fiind obligat pârâtul FGA să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă şi menţionate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON.

În motivare, instanţa respectivă a reţinut, între altele, inclusiv că «(…) plafonul de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 4 lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu poate face abstracţie de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. (…) plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit», respectiv «consecinţa nelegalităţii deciziei nu poate fi obligarea directă a Fondului la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plăţii acesteia. (…) pârâtul nu a analizat fondul celor 435 de drepturi pretinse de parte, rezumându-se la a emite o singură decizie de respingere globală prin prisma reţinerii depăşirii plafonului de garantare. (…) a proceda altfel şi a obliga direct pârâtul la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acesteia, Curtea consideră că ar imixtiona în activitatea Fondului, negându-i posibilitatea de a evalua pe fond cererile de plată».

În acest context, Înalta Curte constată că, în urma demersului judiciar privind contestaţia formulată împotriva deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, instanţa de judecată nu a decis asupra existenţei sau inexistenţei ceanţei litigioase în cuantum de 8072,27 RON, însă, în urma reanalizării cererii de plată nr. x/29.01.2016, la data de 29.10.2021 pârâtul FGA a procedat la plata către A. a unor creanţe de asigurări, printre care şi suma de 8072,27 RON vizată de cererea de plată indicată mai sus, context în care se poate observa că a fost confirmată chiar de către pârât îndreptăţirea A. la plata sumei indicate supra.

În această situaţie, se reţine că respingerea cererii de plată prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosinţa dreptului pretins pentru perioada 03.05.2018 (prima analiză a cererii de plată, finalizată cu soluţionarea cererii în sensul respingerii acesteia prin decizia nr. 14452/03.05.2018) - 29.10.2021 (reanalizarea cererii de plată, finalizată cu admiterea sa în sensul achitării sumei amintite).

Concluzionând, Înalta Curte consideră că, odată anulată, prin hotărâre judecătorească definitivă, decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părţii recurente - pârâte se reţine o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraţilor a întârziat folosinţa de către partea recurentă - reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanţă de asigurări.

De esenţa acţiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci şi repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată.

În cauza de faţă, o dimensiune a respectivului prejudiciu rezidă în creanţa de asigurări, anume suma de 8078,27 RON, ce a fost, însă, reparată prin achitarea sa benevolă de către FGA la data de 29.10.2021.

Cu toate acestea, nu se poate contesta faptul că întârzierea generată de FGA în achitarea sumei de 8078,27 RON către A. a avut ca efect lipsirea creditorului de folosinţa sumei respective, ce reprezintă, la rândul său, un prejudiciu suferit de reclamantă.

Aşadar, repararea prejudiciului prin acordarea despăgubirilor ca urmare a anulării unui act administrativ (decizia FGA nr. 14452/03.05.2018) corespunde specificului acţiunii de contencios administrativ pentru perioada 03.05.2018 - 29.10.2021, exercitată în forma subsidiară prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Nu la aceeaşi concluzie se poate ajunge şi în ceea ce priveşte perioada anterioară datei de 03.05.2018, câtă vreme, faţă de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, lipseşte hotărârea judecătorească definitivă care să cenzureze pretinsul act administrativ asimilat nelegal (nesoluţionare în termen sau refuz nejustificat de soluţionare), imputat de reclamanta A. în sarcina pârâtului FGA ulterior împlinirii unui termen de 30 de zile calculat de la data înregistrării cererii de plată.

În acest context, Înalta Curte subliniază că, prin efectul cererii adiţionale de modificare a obiectului acţiunii introductive de instanţă, întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, partea reclamantă a solicitat acordarea despăgubirilor, ceea ce implică premisa legală esenţială a existenţei unei hotărâri judecătoreşti privind cenzurarea unui act administrativ tipic sau asimilat emis de pârât. Or, o astfel de hotărâre judecătorească există doar în sensul anulării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, deci pentru perioada începând cu data emiterii actului administrativ nelegal, fără ca partea reclamantă să demonstreze existenţa sa şi cu privire la conduita FGA manifestată între data la care recurenta - reclamantă apreciază că cererea de plată trebuia soluţionată (28.02.2016) şi data emiterii deciziei anulate (03.05.2018).

Astfel, admiţând existenţa faptei ilicite a FGA prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, Înalta Curte identifică şi prejudiciul suferit, a cărui compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei de 8078,27 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Potrivit dispoziţiilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar:

"(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale. (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.", art. 1 alin. (3) din actul normativ amintit arătând că "Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare".

Contrar celor evocare de recurenta - reclamantă, în cauza pendinte nu poate fi reţinută incidenţa prevederilor art. 64 alin. (4) din Ordinul CSA nr. 14/2011 şi art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, coroborate cu art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează conţinutul contractului de asigurare RCA din perspectiva penalităţilor aplicabile în caz de neplată, întrucât, după cum s-a arătat şi mai sus, răspunderea administrativ patrimonială reglemenatată de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este una extracontractuală şi, în situaţia particulară incidentă în cauza pendinte, o atare răspundere derivă din fapta ilicită cauzatoare de prejudicii constând în emiterea unui act administrativ nelegal (decizia FGA nr. 14452/03.05.2018).

De asemenea se reţine că, deşi este adevărat că recurenta-reclamantă a primit plata despăgubirii pentru riscul produs (8078,27 RON), în cazul plăţii dobânzii legale, legătura de cauzalitate se grevează pe fapta FGA care a emis un act administrativ nelegal ce a generat o întârziere în analizarea pe fond a cererii de plată şi în achitarea sumei solicitate prin cererea de plată înregistrată la data de 28.01.2016 sub nr. x. Astfel, raportul de cauzalitate este neîndoielnic, actul administrativ emis în mod nelegal împiedicând reclamanta să beneficieze de folosinţa creanţei de asigurări în cuantum de 8078,27 RON pentru perioada 03.05.2018 - 29.10.2021.

În consecinţă, despăgubirea ce se cuvine părţii reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 8078,27 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

În sfârşit, dincolo de faptul că, după cum s-a arătat şi mai sus, în cazul răspunderii administrativ-patrimoniale vinovăţia nu trebuie dovedită, apărările recurentului - pârât privind lipsa culpei FGA nu pot fi valorificate nici drept elemente care ar indica prezenţa unor circumstanţe exoneratoare de răspundere. În acest sens, Înalta Curte reţine că emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018 a fost rezultatul unei conduite culpabile a FGA în interpretarea Legii nr. 213/2015, pârâtul alegând să promoveze, prin actele emise, o interpretare a textului legal defavorabilă creditorilor de asigurări, ce nu a fost confirmată prin mecanismul dezlegării unei chestiuni de drept, ce a format obiecul deciziei nr. 29 din 02.03.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În concluzie, în limitele arătate în paragrafele anterioare, Înalta Curte reţine caracterul fondat al criticilor subsumate de recurenta - reclamantă A. S.A. cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi caracterul nefondat al motivelor de recurs invocate de recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Faţă de aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 497 C. proc. civ., coroborate cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta A. S.A., va casa în parte sentinţa civilă nr. 353 din 23 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal şi, rejudecând, va respinge în tot excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată, va admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta societatea A. S.A. şi va obliga pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor să plătească reclamantei dobânda legală stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 aferentă valorii despăgubirii în cuantum de 8078,27 RON, solicitată prin cererea de plată nr. x/29.01.2016 pentru perioada 03.05.2018 - 29.10.2021, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei. Totodată, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

De asemenea, observând cererea recurentei - reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs, în temeiul art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte o va admite şi va obliga recurentul - pârât la plata către recurenta - reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum total de 683,66 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în faza de judecată a recursului în cuantum de 100 RON şi 583,66 RON onorariu de avocat în recurs (conform înscrisurilor aflate la filele x ale dosarului de recurs).

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 353 din 23 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, rejudecând:

Respinge în tot excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta societatea A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor să plătească reclamantei societatea A. S.A. dobânda legală stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 aferentă valorii despăgubirii în cuantum de 8078,27 RON, solicitată prin cererea de plată nr. x/29.01.2016 pentru perioada 03.05.2018 - 29.10.2021.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei.

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Obligă recurentul - pârât la plata către recurenta - reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 683,66 RON efectuate în recurs.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 13 decembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.