Retrocession of religious properties: validity of pre-1945 expropriation under Decree-Law 485/1944 versus statutory reference period of O.U.G. 94/2000

Şedinţa publică din data de 7 februarie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Alba Iulia la data de 18.01.2021 sub dosar nr. x/2021, reclamanţii Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din România şi Parohia Evanghelică CA Sebeş au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România - Guvernul României, ca prin hotărârea judecătorească să se dispună:

- anularea Deciziei nr. 9329/8.10.2020 emisă de Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România;

- restituirea în natură a imobilului construcţie şi teren situat în Sebeş, înscris în CF Sebeş, nr. top x.

Prin precizarea de acţiune de acţiune depusă pentru termenul din 8.03.2021 reclamanţii au arătat că petitul 2 îl reformulează astfel:

- solicită obligarea pârâtei la emiterea unei decizii de restituire în natură a imobilului construcţie şi teren, situat în loc. Sebeş jud. Alba str. 1848 nr. 1, înscris în CF x Sebeş nr. top, x.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 18550/2021 din data de 15 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanţii Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice CA din România şi Parohia Evanghelica CA Sebeş în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din România şi Parohia Evanghelică CA Sebeş, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, trimiterea cauzei spre rejudecare sau rejudecarea în fond a litigiului.

În motivarea recursului, a arătat că în soluţionarea cauzei, instanţa de fond a aplicat greşit prevederile O.U.G. nr. 94/2000 şi ale H.G. nr. 1094/2005, ale art. 948 din C. civ. român vechi şi ale Decretului nr. 115/1938.

În motivarea soluţiei sale, Curtea de Apel reţine: "Conform dispoziţiilor Convenţiei Biserica Regnicolară a predat A. toată averea mobilă şi imobilă care era proprietatea sa şi a servit scopurilor şcolare de educaţie.

Este adevărat că aceasta nu a procedat la înscrierea drepului de proprietate în cartea funciară însă acest aspect nu poate fi invocat de chiar partea contractantă, aceasta fiind ţinută de convenţie la transferul dreptului.

Prin Decretul - Lege nr. 485/1944 emis de Regele Mihai al României a fost abrogată Legea nr. 830/1940 pentru constituirea A. din România. Potrivit acestui Decret statul român devine pe data prezentei legi proprietar al bunurilor aparţinând A., subrogându-se acestuia.

În raport de aceste împrejurări, contrar susţinerilor reclamanţilor, Curtea reţine că esenţial în determinarea domeniului de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000 este actul normativ ori administrativ de preluare a imobilelor, fiind lipsite de relevanţă atât data transcrierii dreptului de proprietate în cartea funciară cât şi data preluării efective în posesie a imobilelor."

Faţă de aceste motive susţin recurenţii că, imobilul ce a făcut obiectul deciziei de retrocedare nr. 9329/08.10.2020, a aparţinut Parohiei Evanghelice C.A. Sebeş, a fost intabulat în favoarea acesteia, fapt ce reiese din înscrierile din cartea funciară nr. x Sebeş poziţia B+2.

Ulterior imobilul a fost transcris în Cf x a localităţii Sebeş, în baza adresei nr. x/1947 a Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, Comisariatul pentru administrarea şi lichidarea bunurilor A. în favoarea Statului român. Adresa menţionată constituie un act administrativ de preluare a imobilului în sensul prevăzut de H.G. nr. 1094/2005.

Instanţa a reţinut că, actul de preluare la Stat al imobilului l-ar fi constituit Decretul-lege nr. 485/1944, acest lucru însă nu reiese din actele dosarului de retrocedare. Faptul că înscrierea din cartea funciară realizată în baza încheierii nr. 185/21.02.1947 face referire la Comisariatul pentru administrarea şi lichidarea bunurilor A. nu constituie o dovadă concludentă că imobilul ar fi constituit propritetatea A. ci doar că a fost trecut în proprietatea Statului ca fiind un bun din patrimoniul A..

Decretul-lege nr. 485/1944 se referă exclusiv la bunurile ce au aparţinut A. şi nu la cele aparţinând altei persoane juridice.

Pentru ca Decretul-lege nr. 485/1944 să fi fost aplicabil imobilului din speţă, ar fi fost necesară:

- existenţa unui act translativ de proprietate a imobilului, încheiat între proprietarul imobilului, Parohia Evanghelică C.A. Sebeş şi A., precum şi

- înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate în favoarea A..

În ce priveşte Convenţia generală din 1942, la care se face referire în cadrul sentinţei judecătoreşti, arătăm că, această Convenţie nu identifică nici unul dintre imobilele ce ar fi urmat să facă obiectul acesteia, fiind o convenţie cadru.

La capitolul III punct 8 din această Convenţie se prevede: "Predarea averii se va face prin hotărârile titularilor de drept ai bisericii care sunt: Congresul general bisericesc pentru averea Bisericii regnicolare evanghelice C.A., congresele districtuale bisericeşti pentru averea comunităţilor districtuale şi reprezentanţilor comunităţii bisericeşti pentru averea comunităţilor locale precum şi declaraţia de primire a conducerii A.."

Reiese că, imobilul proprietatea Parohiei Evanghelice C.A. Sebeş nu a fost transmis în baza Convenţiei, de la Parohia Evanghelică C.A. Sebeş la A., ci trebuia transmis în baza hotărârii reprezentanţilor comunităţii bisericeşti şi a identificării acestuia într-un act translativ de proprietate.

În perioada respectivă, erau în vigoare prevederile Decretului nr. 115/1938 privind unificarea dispoziţiilor de carte funciară, potrivit căruia" Drepturile reale asupra imobilelor se vor dobândi numai dacă între cel care dă şi cel care primeşte dreptul este acord de voinţă asupra constituirii sau strămutării, în temeiul unei cauze arătate, iar constituirea sau strămutarea a fost înscrisă în cartea funciară". Intabularea dreptului de proprietate în cartea funciară fiind constitutivă de drepturi, era necesară pentru dobândirea dreptului.

Niciuna dintre cele două condiţii nu a fost îndeplinită în situaţia de faţă, neexistând nici un act translativ de proprietate care să aibă ca obiect imobilul în discuţie şi nici o înscriere în cartea funciară în favoarea A..

Opinia instanţei de fond cu privire la preluarea imobilului în baza Decretului-lege nr. 485/1944 nu se bazează pe probe concludente în acest sens.

În situaţia în care imobilul proprietatea Parohiei Evanghelice C.A. Sebeş nu a intrat în proprietatea/patrimoniul A., nu ar fi putut fi preluat în baza Decretului nr. 485/1944, având în vedere că acest act normativ se referă exclusiv la bunurile A..

Faptul preluării imobilului şi înscrierii dreptului de proprietate al Statului înăuntrul perioadei de referinţă a legii (O.U.G. nr. 94/2000) în baza unui act normativ neaplicabil proprietarului tabular al imobilului, constituie un act abuziv.

Recurenţii apreciază că, interpretarea de către instanţa de fond a prevederilor O.U.G. nr. 94/2000 şi ale H.G. nr. 1094/2005, nu este realizată în sensul urmărit de către legiuitor ducând la aplicarea greşită a legii şi pronunţarea unei hotărâri nelegale.

În ce priveşte practica ÎCCJ susţin că aceasta nu este unitară, sens în care invocă: decizia nr. 3187/03.10.2006, decizia nr. 2134/03.05.2012, decizia nr. 5242/16.10.2020 ale acestei instanţe pronunţate în cauze similare.

4. Apărările intimatei

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind temeinică şi legală.

În motivare, a arătat că instanţa de fond a analizat cauza sub toate aspectele şi a aplicat în mod corect dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia completului investit cu soluţionarea cererii de recurs, s-a fixat termen de judecată la 07 februarie 2023.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat în considerarea celor ce urmează:

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanţii Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din România şi Parohia Evanghelică CA Sebeş a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, anularea Deciziei nr. 9329/8.10.2020 emise de pârâtă şi obligarea acesteia la emiterea unei noi decizii prin care să se dispună, în principal, restituirea în natură a imobilului, construcţie şi teren, situat în loc. Sebeş jud. Alba str. 1848 nr. 1, înscris în CF x Sebeş nr. top x.

Prin Decizia nr. 9329/8.10.2020 au fost respinse cererile de retrocedare nr. x/27.02.2003 şi nr. y/21.02.2003 formulate de reclamantul Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din România de retrocedare a imobilului construcţie şi teren, situat în loc. Sebeş jud. Alba str. 1848 nr. 1, înscris în CF x Sebeş nr. top x.

În motivarea deciziei de respingere, emitenta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România a reţinut că imobilul a fost preluat de către statul român în temeiul Decretului-lege nr. 485/1944, în afara perioadei de referinţă a O.U.G. nr. 94/2000, respectiv 06.03.1945 - 22.12.1989.

Înalta Curte constată că, raportat la situaţia de fapt, ce reiese din probele administrate, instanţa de fond a interpretat şi a aplicat în mod corect dispoziţiile legale incidente cererii de retrocedare formulate de reclamantă.

Astfel, se reţine că scopul O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România a fost acela de a retroceda foştilor proprietari imobilele ce au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, "(1) Imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă".

Potrivit pct. l din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, cu modificările şi completările ulterioare:

"Sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparţinând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, denumit în continuare perioada de referinţă, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste şi echitabile în raport cu perioada preluării. În cazul în care s-au plătit despăgubiri, dar acestea sunt considerate neîndestulătoare, restituirea în natură sau, după caz, acordarea despăgubirilor prevăzute de titlul VII din Legea nr. 247/2005 este condiţionată de restituirea despăgubirilor primite sau de scăderea valorii acestora, după caz, în condiţiile stabilite prin acelaşi act normativ. În cazul în care în actul prin care s-a dispus preluarea imobilului se prevedea acordarea de despăgubiri şi acestea nu au fost acordate sau nu au fost încasate, persoana îndreptăţită va depune o declaraţie pe propria răspundere dată în formă autentică, care să ateste acest lucru".

Conform acestor dispoziţii, sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparţinând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste şi echitabile în raport cu perioada preluării.

Rezultă că legiuitorul a limitat aplicabilitatea actului normativ, şi anume a reglementat retrocedarea către foştii proprietari a imobilelor care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, însă numai pentru perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

De asemenea, rezultă că retrocedarea se referă la preluări de imobile aparţinând cultelor religioase din România, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în această perioadă - 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

La data de 11 august 1942, între A. din România şi Biserica Regnicolară Evanghelică CA. din România s-a semnat Convenţia generală pentru reglementarea raporturilor Bisericii Regnicolare Evanghelice de confesiune augsburgică faţă de A. din România, prin care Biserica Regnicolară Evanghelică a predat A. din România toată averea mobilă şi imobilă care forma proprietatea sa şi a servit scopurilor şcolare şi de educaţie, convenţie care nu a fost anulată, a cărei nelegalitate nu a fost constatată.

Prin Decretul-lege nr. 485/7.10.1994 emis de Regele României Minai I, publicat în Monitorul Oficial nr. 233/8.10.1944, a fost abrogată Legea nr. 830 din 21 noiembrie 1940 pentru constituirea A. din România. Potrivit Decretului - lege nr. 485/7.10.1994, statul român "devine pe data prezentei legi proprietar al bunurilor" aparţinând A. din România, "Pe aceeaşi dată Statul Român devine titularul tuturor drepturilor" aparţinând acestuia, "Instanţele de carte funciară vor proceda din oficiu la efectuarea înscrierilor drepturilor Statului Român ca proprietar al acelor bunuri". Statul român a devenit proprietarul bunurilor care au aparţinut A. la data intrării în vigoare a Decretului - lege nr. 485/1944, instanţele de carte funciară urmând a proceda din oficiu la efectuarea înscrierilor drepturilor statului român ca proprietar al acelor bunuri.

În speţă, se constată că Imobilul în litigiu a fost înscris iniţial în CF nr. x Sebeş nr. top x - casă de pământ şi teren în suprafaţă de 78 stânjeni şi nr. top x - grădină în suprafaţă de 1521 stânjeni la nr. de ordine A + 52 .

La data de 21.02.1947, cu încheierea nr. 185 a fost întabulat dreptul de proprietate în favoarea Statului Român, în baza adresei nr. x/1947 a Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, Comisariatul agrar pentru administrarea şi lichidarea bunurilor A., Administraţia Regională Sibiu, toate imobilele din CF x cu nr. de ordine 17 - 52, 53 fiind transcrise în CF x Sebeş, Statul Român fiind întabulat ca proprietar sub B + 54 .

În CF x Sebeş, imobilul este trecut în partea A - Foaia de avere a cărţii funciare - la nr. de ordine A + 1, iar Statul Român este întabulat sub B + 1 în baza încheierii nr. 185/21.02.1947, conform acestei cărţi funciare aflate in extenso la filele fila x. La fila x se află extrasul cărţii funciare eliberat la data de 29.06.2008, din care rezultă suprafaţa celor două numere topo x şi y, transformată în mp, la partea a II - proprietatea - fiind menţionat Statul Român în calitate de proprietar ex lege şi Ministerul Învăţământului Public, titularul unui drept de folosinţă.

Aşadar se constată că imobilul a fost preluat de către statul român în temeiul Decretului-lege nr. 485/07.10.1944.

După cum s-a arătat, raportat la dispoziţiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 şi pct. l din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, potrivit cărora retrocedarea se referă la preluări de imobile aparţinând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în acest interval, ceea ce prezintă relevanţă sub aspectul preluării este actul normativ prin care s-a preluat imobilul de către statul român, actul prin care statul român a dobândit proprietatea imobilului în temeiul sau prin efectul legii, şi nu data transcrierii dreptului de proprietate în cartea funciară sau data preluării efective în posesie a imobilului.

Or, în cauză, actul normativ în baza căruia a fost preluat imobilul este Decretul - lege nr. 485/7.10.1944, astfel cum rezultă din probatoriul administrat în cauză, iar acesta a fost emis anterior perioadei de referinţă prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, respectiv 06.03.1945-22.12.1989.

Statul român a dobândit proprietatea imobilului prin efectul legii, şi anume al Decretului-lege nr. 485/7.10.1944, publicat la 8.10.1944, astfel că nu este relevantă data transcrierii dreptului de proprietate în cartea funciară sau data preluării efective în posesie a imobilelor. Dispoziţiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 şi pct. l din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 nu se referă la data transcrierii dreptului de proprietate în cartea funciară sau data preluării efective în posesie a imobilului.

În ceea ce priveşte criticile recurenţilor în sensul că instanţa de fond nu a analizat conţinutul Convenţiei pentru a constata dacă condiţiile suspensive prevăzute de aceasta au fost sau nu îndeplinite şi dacă a avut loc efectiv transmiterea proprietăţii de la comunitatea bisericească la A., Înalta Curte reţine că acestea sunt nefondate, întrucât nu prezintă relevanţă în speţă această analiză, faţă de obiectul de reglementare şi de procedura specială prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, susţinerile părţii putând fi valorificate eventual în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe drept comun.

Mai mult, se constată că recurenţii nu au formulat critici privind soluţia dată de prima instanţă în ceea ce priveşte cererea adiţională prin care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a Convenţiei generale pentru aplicarea raportului Bisericii Regnicolare Evanghelice de confesiune augsburgică cu A. din 1942, a actelor de predare ale proprietăţii, de la prima la a doua (acte neprecizate).

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs şi prin recursul incident nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat, raportat la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanţii Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din România şi Parohia Evanghelică C.A. Sebeş împotriva sentinţei nr. 50/2021 din data de 15 martie 2021 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din România şi Parohia Evanghelică C.A. Sebeş împotriva sentinţei nr. 50/2021 din data de 15 martie 2021 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 februarie 2023