Constitutionality of classifying unused buildings by construction permit destination for tax purposes and standing of initiating ministry to intervene in normative act annulment

Şedinţa publică din data de 7 februarie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2021, reclamanţii A. şi B. au solicitat ca în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României să se dispună anularea prevederilor pct. 5 alin. (4) din Titlul IX, Capitolul I, Secţiunea 1 a H.G. nr. 1/2016 privind normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin încheirea din 04 februarie 2022, Curtea de Apel Cluj Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie formulată de Ministerul Finanţelor în interesul pârâtului Guvernul României, apreciind că acesta nu justifică interesul personal de a interveni în proces impus de art. 61 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 54/2022 din data de 18 februarie 2022, Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei de interes, invocată de pârât.

A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, având ca obiect anularea prevederilor pct. 5 alin. (4) din Titlul IX, Capitolul I, Secţiunea 1 din Hotărârea de Guvern nr. 1/2016 privind Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal.

3. Recursurile declarate în cauză

Împotriva încheierii din 04 februarie 2022 şi a sentinţei nr. 54/2022 din 18 februarie 2022 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs Ministerul Finanţelor prin care a solicitat casarea hotărârilor recurate şi în rejudecare să se admită cererea de intervenţie în cauză a Ministerului Finanţelor.

În susţinerea cererii de recurs, recurentul a prezentat următoarele critici:

În ceea ce priveşte soluţia pronunţată prin încheierea de şedinţa din 04 februarie 2022 din Dosar nr. x/2021, Curtea de Apel Cluj a reţinut ca cererea de intervenţie formulată de Ministerul Finanţelor în interesul pârâtului Guvernul României nu este admisibilă, apreciind că acesta nu justifică interesul personal de a interveni în proces impus de art. 61 C. proc. civ.

S-a mai reţinut că, simplul fapt că este iniţiatorul proiectului nu denotă un interes în sensul în care discutăm, întrucât în speţă nu au fost invocate aspecte de nelegalitate referitoare la procedura de iniţiere a actului normativ atacat.

De asemenea, instanţa de fond a mai arătat ca art. 3 alin. (1) pct. 13 din H.G. nr. 137/2020 prevede că ministerul iniţiator poate asigura reprezentarea Guvernului României în faţa instanţelor judecătoreşti, ceea ce indică posibilitatea de reprezentare, iar nu pe aceea de a interveni în nume personal în proces.

Apreciază recurentul că soluţia pronunţată asupra cererii de intervenţie formulata de Ministerul Finanţelor în interesul Guvernului României a fost data cu încălcare prevederilor legale incidente, motiv de casare pravazut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, potrivit art. 61 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., "(1) Oricine are intere poate interveni într-un proces care se judecă între părţile originare.

(3) Intervenţia este accesorie, când sprijină numai apărarea uneia dintre părţi."

În speţa, aşa cum am arătat şi în fata instanţei de fond, după cum rezultă din preambulul H.G. nr. 1/2016, acest act normativ a fost emis în baza art. 108 din Constituţia României, ce reglementează competenţa Guvernului de a adopta act normative cum sunt ordonanţele şi hotărârile, precum şi în baza art. 1 alin. (1) şi ar 5 alin. (3) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările ş completările ulterioare.

În ceea ce priveşte Ministerul Finanţelor, acesta este iniţiatorul Hotărârii Guvernului nr. 1/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal aspect necontestat în cauză.

Atribuţiile Ministerului Finanţelor stabilite prin H.G. nr. 34/2009 privin organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor, cu modificările şi completării ulterioare, implică şi următoarele funcţii:

Prin urmare, având în vedere că norma criticată este o normă cu caracter fiscal, şi, luând în considerare faptul că Ministerul Finanţelor este organul de specialitate ce funcţionează în subordinea Guvernului, organ care aplică strategia în domeniul finanţelor publice şi care, totodată, iniţiază proiecte de acte normative în domeniul de activitate al ministerului, chiar daca nu au fost contestate aspecte de nelegalitate referitoare la procedura de iniţiere a actului normativ atacat, apreciem că, contrar celor reţinute de instanţa de fond, se justifică existenţa unui interes propriu, legitim, actual şi concret al Ministerului Finanţelor de a interveni în proces şi de a dovedi legalitatea cadrului normativ aplicabil în domeniul finanţelor publice.

Instanţa de fond mai motivează soluţia de respingerea ca inadmisibila a cererii de intervenţie formulata de Ministerul Finanţelor şi în sensul ca acesta ar putea eventual reprezenta Guvernul României în fata instanţei de judecată, conform art. 3 alin. (1) pct. 13 din H.G. nr. 137/2020.

Conform art. 3 alin. (1) pct. 13 din H.G. nr. 137/2020 "Secretariatul General al Guvernului asigură reprezentarea Guvernului, inclusiv a prim-ministrului, în faţa instanţelor judecătoreşti, împreună cu ministerele iniţiatoare sau continuatoare/succesoare în urma reorganizării şi/sau instituţiile publice care au obligaţia de a pune în executare actele adoptate de Guvern şi deciziile prim-ministrului împotriva cărora s-au formulat acţiuni în justiţie sau care au obligaţia de a iniţia actele administrative sau de a efectua operaţiunile administrative solicitate Guvernului sau prim-ministrului".

Împotriva sentinţei nr. 54/2022 din 18 februarie 2022 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs şi reclamanţii A. şi B., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi în rejudecare admiterea cererii de chemare în judecată.

În susţinerea cererii de recurs, recurenţii-reclamanţi au prezentat următoarele critici:

În ceea ce priveşte nerespectarea principiului justei aşezări a sarcinilor fiscale, motivarea sentinţei atacate cu referire la acest aspect nu răspunde direct criticilor formulate de subsemnaţii.

Tocmai faptul că, în conformitate cu punctu 7 din norme, pentru încadrarea în una din categoriile de la art. 453 lit. d)-f) se are în vedere destinaţia finală a clădirilor, iar nu destinaţia prevăzută în autorizaţia de construire, arată că starea de fapt actuală, concretă are prevalentă.

Nu s-ar putea susţine că toate clădirile neutilizate sunt nerezidenţiale, impunându-le la un nivel superior. Logic este impunerea lor la un nivel cât mai redus posibil, nu la cel maxim.

Conform Deciziei CCR nr. 325/2013 apreciază nerezonabil, neechitabil ca o clădire în care nu se desfăşoară activităţi economice să fie considerată nerezidenţială şi în consecinţă să fie impusă cu o sumă mai mare decât o clădire rezidenţială.

Capacitatea contributivă a cetăţeanului este sporită doar dacă în proprietatea sa se desfăşoară activităţi generatoare de venituri. Doar în această ipoteză s-ar justifica impunerea sporită a proprietăţii.

Din deciziile CCR nr. 194/2010 şi 325/2013 rezultă că între bunul impus şi cuantumul impozitului trebuie să existe o relaţie directa. Adică impozitul trebuie stabilit în raport de valoarea şi/sau rezultatul economic pe care-1 produce bunul. Contribuabilul nu poate fi obligat să aducă bani din alte resurse pentru a acoperi impozitul pentru un bun, atâta timp cât acel bun nu produce venituri.

Recurenţii consideră că textul atacat este neconstituţional deoarece în clădirile respective nu se desfăşoară activităţi economice, astfel că proprietarul nu are de unde să plătească impozitul. Iar analiza neconstituţionalităţii unei H.G. poate şi trebuie să fie analizată de jurisdicţia învestită.

În ceea ce priveşte afectarea dreptului de proprietate recurenţii apreciază că motivarea sentinţei atacate cu referire la acest aspect este pur fomală, nu răspunde deloc criticilor formulate de subsemnaţii, făcând doar trimitere la considerente anterioare.

Prin impozitarea unui bun care nu produce niciun venit, considerându-1 prin definiţie nerezidenţial, se aduce atingere dreptului de proprietate. Nu numai reclamanţilor ci unei întregi categorii de cetăţeni proprietari ai unor clădiri considerate nerezidenţiale, deşi în ele nu se desfăşoară activităţi economice.

În ceea ce priveşte principiul justei impuneri prevăzut de art. 3 lit. c) Codul fiscal prevede că sarcina fiscală a fiecărui contribuabil trebuie stabilită pe baza puterii sale contributive, respectiv în funcţie de mărimea veniturilor sau a proprietăţilor sale.

Prin Decizia nr. 194/2010 (M.Of. nr. 863/23.12.2010), CCR a remarcat că "aşezarea justă a sarcinilor fiscal trebuie să reflecte însuşi principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, prin impunerea unui tratament identic pentru situaţii identice, şi să ţină cont, în acelaşi timp, de capacitatea contributivă a contribuabililor, luând în considerare elementele ce caracterizează situaţia individual şi sarcinile sociale ale acestora." Curtea a constatat că un text legal care poate conduce, în practică, la obligarea asiguratului de a plăti o contribuţie mai mare decât înseşi veniturile realizate, nu poate fi considerat, sub niciun aspect, ca asigurând proporţionalitatea şi caracterul rezonabil al sarcinii fiscale.

Afortiori, nu se poate impune o contribuţie superioară în cazul în care nu se obţin deloc venituri, ci se va impune contribuţia minimă.

În ceea ce priveşte principiul prevalenţei stării reale de fapt motivarea sentinţei cu privire la această ultimă critică este nelogică şi neconsecventă.

Se arată mai întâi că pentru încadrarea în una din categoriile de la art. 453 lit. d)-f) din Codul fiscal se are în vedere destinaţia finală a clădirilor, adică destinaţia actuală, de facto.

Apoi se spune că destinaţia clădirii se stabileşte pe baza autorizaţiei de construire, însă prezumţia de nerezidenţalitate ar putea fi lesne răsturnată prin urmarea unei proceduri reglementate de Codul fiscal şi de normele sale de aplicare.

Nu există o asemenea procedură şi oricum motivarea hotărârii judecătoreşti reclama menţionarea, in concreto, a pretinsei proceduri.

În realitate, dacă autorizaţia de construire este pentru o clădire nerezidenţială, nu poţi prin declaraţie pe proprie răspundere să susţii realitatea faptică.

În drept, recurenţii-reclamanţi şi-au întemeiat cererea de recurs pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Ministerul Finanţelor Publice a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimatul-pârât Guvernul României a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului reclamanţilor ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia completului investit cu soluţionarea cererii de recurs, s-a fixat termen de judecată la 07 februarie 2023.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Înalta Curte examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului declarat de reclamanţi, invocată prin întâmpinare de către intimatul-pârât Guvernul României, o va respinge apreciind-o ca nefondată, având în vedere că prin cererea de recurs, recurenţii-reclamanţi au invocat în mod expres în susţinerea cererii de recurs motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ. Faţă de temeiurile juridice propuse de recurenţi în susţinerea recursului, Înalta Curte urmează să analizeze criticile formulate de aceştia împotriva sentinţei recurate prin raportare la acestea.

Analizând cererea de recurs declarată de Ministerul Finanţelor Publice împotriva încheierii din 04 februarie 2022, prin prisma criticilor formulate şi a ansamblului probatoriu administrat în cauză, precum şi prin raportare la dispoziţiile legale incidente Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele prezentate în cele ce urmează.

În acord cu opinia instanţei de fond, Înalta Curte apreciază că Ministerul Finanţelor nu justifică un interes personal de a interveni în proces, astfel cum impun prevederile art. 61 C. proc. civ.

Chiar dacă Ministerul Finanţelor este iniţiatorul H.G. nr. 1/2016 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal şi chiar daca acesta este o persoană juridică distinctă de pârâtul Guvernul României, conform art. 1 din H.G. nr. 34/2009, prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată, acesta nu justifică un interes practic, personal pentru a deveni parte în proces.

În speţă, intimaţii-reclamanţi nu urmăresc prin cererea lor de chemare în judecată anularea a actului normativ contestat aducând ca argumente chestiuni referitoare la modalitate de iniţiere a actului, procedură care prin lege aparţine Ministerului Finanţelor Publice, ci argumente privind impactul social şi economic pe care actul normativ îl are faţă de cei cărora acesta se adresează.

În considerarea celor mai sus arătate, Înalta Curte apreciază că recursul declarat împotriva încheierii din 04 februarie 2022 este nefondat şi îl va respinge ca atare, soluţie în urma căreia, instanţa de recurs nu mai poate efectua o analiză a recursului declarat de Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei nr. 54/2022 din 18 februarie 2022, deoarece această instituţie nu are calitatea de parte în prezentul litigiu.

Analizând cererea de recurs declarată de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 54/2022 din data de 18 februarie 2022, prin prisma criticilor formulate şi a ansamblului probatoriu administrat în cauză, precum şi prin raportare la dispoziţiile legale incidente Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele prezentate în cele ce urmează.

În susţinerea cererii de recurs Înalta Curte a constatat că recurenţii-reclamanţi au invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., însă prin raportare la criticile propuse în susţinerea cererii de recurs se observă că acestea se circumscriu doar motivelor de casare de la pct. 6 şi 8, respectiv nemotivarea hotărârii judecătoreşti recurate şi pronunţarea acesteia cu aplicarea greşită a normelor de drept material. În aceste condiţii, instanaţa de recurs va efectua analiza recursului declarat de recurenţii-reclamanţi doar din perspectiva celor două motive de casare, pct. 5 şi 7 nefiind susţinute de criticile formulate în cuprisnul cererii.

Aşadar, în privinţa criticilor referitoare la nemotivarea sau motivarea contradictorie a sentinţei cu privire la analiza nerespectării principiului justei aşezări a sarcinei fiscale, a afectării dreptului de proprietate, a principiului justei impuneri şi a principiului prevalenţei stării reale de fapt, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanţa de recurs menţionează că acesta este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, ceea ce nu se confirmă din considerentele sentinţei recurate.

Recurenţii se află în eroare susţinând că instanţa de fond prin sentinţa recurată argumentează neclar apărările propuse de aceştia, ori că nu răspunde clar argumentelor prezentate în susţinerea cererii.

Înalta Curte apreciază că judecătorul fondului a efectuat un examen elaborat al tuturor chestiunilor de fapt şi de drept supuse analizei sale, astfel încât, din lecturarea hotătârii pronunţate se poate constata că aceasta cuprinde toate elementele prevăzute de art. 425 C. proc. civ. referitoare la conţinutul hotărârii, printre acestea regăsindu-se şi cele enumerate în cuprinsul alin. (1) lit. b) al normei procedurale evocate, referitoare la expunerea situaţiei de fapt reţinută pe baza probelor administrate, cât şi motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia.

Dintr-o altă perspectivă, pentru incidenţa acestui motiv de casare era necesar ca hotărârea atacată să cuprindă numai motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei, condiţie care nu este îndeplinită în prezenta cauză, datorită faptului că instanţa de fond, într-o manieră elaborată, potrivit celor anterior reţinute, a reuşit să efectueze o analiză completă a pretenţiilor afirmate de reclamanţi privind anularea pct. 5 alin. (4) din Titlul IX, Capitolul I, Secţiunea 1 a H.G. nr. 1/2016 privind normele metodologice de aplicare a Codul fiscal.

Inferenţa la care a apelat instanţa de fond, raţionamentul care a condus la concluzia prezentată în cadrul considerentelor, precum şi soluţia dată la acţiunea introductive, rezultă în mod evident din perspectiva în care instanţa a abordat litigiul, respectiv susţinerile părţilor.

Nu constituie o nemotivare, ori o motivare contradictorie şi astfel nu atrage incidenţa motivului de casare prezentat, împrejurarea că în cadrul considerentelor se regăsesc, aspecte care nu converg raţionamentului propus de reclamanţi prin cererea lor de chemare în judecată, ori că parţial, susţineri ale părţii potrivnice sunt preluate în raţionamentul juridic prezentat de către instanţa de fond în considerentele sentinţei recurate. Pe de altă parte criticile dezvoltate de recurenţii-reclamanţi în susţinerea acestui motiv de casare nu privesc o lipsă a motivării, ori o motivare ambiguă, neclară sau contradictorie, ci mai degrabă un dezacord între argumentele oferite de instanţa de fond cu cele propuse în susţinerea cererii de către reclamanţi. Or această abordare nu este suficientă pentru ca în cauză să fie incident, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., preliminar, Înalta Curte apreciază că în cuprinsul sentinţei recurate nu există argumente care contravin normelor de drept material, considerente pentru care criticile formulate de către recurenţii-reclamanţi sunt neîntemeiate.

Conform prevederilor pct. 5 alin. (4) din Titlul IX, Capitolul I, Secţiunea 1 a H.G. nr. 1/2016 privind normele metodologice de aplicare a Codul fiscal:

"5. (1) În înţelesul art. 453 lit. e) din Codul fiscal, în categoria clădirilor nerezidenţiale sunt incluse acele clădiri care sunt folosite pentru activităţi administrative, de agrement, comerciale, de cult, de cultură, de educaţie, financiar-bancare, industriale, de sănătate, sociale, sportive, turistice, precum şi activităţi similare, indiferent de utilizare şi/sau denumire, fără ca aceasta să intre în categoria clădirilor rezidenţiale.

(2) Structurile de primire turistice sunt considerate clădiri nerezidenţiale.

(3) Clădirile sau spaţiile din acestea unde se înregistrează sedii secundare şi puncte de lucru se consideră că sunt folosite în scop nerezidenţial.

(4) Clădirile în care nu se desfăşoară nicio activitate sunt considerate rezidenţiale sau nerezidenţiale în funcţie de destinaţia care reiese din autorizaţia de construire.

De exemplu, sunt clădiri nerezidenţiale: o clădire de birouri, un magazin, o fabrică, o clădire unde se desfăşoară activitate de asigurare, un spital, o şcoală, un hotel."

Cu privire la acest text legal, recurenţii-reclamanţi au apreciat într-o primă critică că acesta este neconstituţional şi nelegal. În ceea ce priveşte constituţionalitatea acestui text de lege, instanţa de fond a arătat în mod corect că în cadrul acestui litigiu nu se poate efectua un astfel de control, iar în ceea ce priveşte nelegalitatea textului, în mod corect a arătat instanţa de fond că actul normativ în cuprinsul căruia se află norma contestată a fost emis, conform prevederilor art. 4 şi art. 77, coroborate cu cele ale art. 78 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, cu modificările şi completările ulterioare, astfel că nu acesta nu are un caracter nelegal.

Critica recurenţilor conform căreia instanţa de fond nu a interpretat corect că dispoziţiile pct. 5 alin. (4) din Titlul IX, Capitolul I, Secţiunea 1 a H.G. nr. 1/2016 contravin principiului justei aşezări a sarcinilor fiscale este nefondată. Prin raportare la prevederile art. 461 alin. (1) şşi alin. (6) din Codul fiscal şi pct. 57-58 din Normele metodologice, se arată în mod clar că persoanele deţinătoare de imobile au obligaţia de a da o declaraţie fiscală referitoare al încadrarea clădirilor, şi pot face acest lucru ori de câte ori apare o modificare.

Faţă de această procedură, în mod corect a reţintu instanţa de fond că în cauză textul normativ contestat nu încalcă principiul justei aşezări a sarcinilor fiscale.

În temeiul aceluiaşi raţionament, nu pot fi primite criticile recurenţilor conform cărora norma legală contestată încalcă principiul proporţionalităţii, rezonabilităţii, echitabilităţii şi capacităţii contributive a sarcinii fiscale, în condiţiile în care aceştia au obligaţia de a declara caracterul clădirii pe care o au în proprietate, ori de câte ori aceasta îşi schimbă destinaţia.

În mod corect a reţinut instanţa de fond şi că recurenţii-reclamanţi urmăresc a se stabili pe cale jurisdicţională o categorie distinctă de clădiri: cele nelocuite, pentru care să nu conteze destinaţia clădirii şi care să fie impozitate cu cota mai redusă, însă, în acord cu opinia instanţei de fond, acest lucru nu se poate institui de către instanţele de judecată deoarece procesul de legiferare, ori de modificare a unui act normativ revine în mod exclusiv legiuitorului.

În acord cu opinia instanţei de fond, impozitarea unui bun care nu produce niciun venit, nu constituie un argumente care să afecteze dreptul de proprietate al părţilor, iar considerentele Decizie CCR nr. 194/2010 privesc analiza de constituţionlitate a unei situaţii diferite, respectiv instituirea unei contribuţii mai mari decât însăşi veniturile realizate.

Cu privire la principiul prevalenţei stării reale de fapt, reglementat de art. 6 şi de art. 461 alin. (9) din Codul fiscal, în mod corect a reţinut instanţa de fond că tocmai starea de fapt reală a fost avută în vedere de legiuitor, care a statuat că, pentru încadrarea în una dintre categoriile de la art. 453 lit. d)-f) din Codul fiscal, se are în vedere destinaţia finală a clădirilor, atestată de declaraţia contribuabilului şi de orice document din care reiese destinaţia clădirii.

În ceea ce priveşte situaţia de fapt concretă care a condus la emiterea deciziei de impunere în sarcina recurenţilor-reclamanţi în acord cu instanţa de fond, se apreciază că aceasta nu are legatură cu fondul acţiunii pendinte, care priveşte legalitate unui act normativ şi nu constatarea unei situaţii de fapt particulare a recurenţilor, astfel că opinia conform căreia o astfel de procedură excede prezentului litigiu este justă.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs şi prin recursul incident nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat, raportat la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 54/2022 din data de 18 februarie 2022 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal şi de Ministerul Finanţelor prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj împotriva încheierii de şedinţă din data de 4 februarie 2022 şi a sentinţei civile nr. 54/2022 din data de 18 februarie 2022 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului reclamanţilor.

Respinge recursurile declarate de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 54/2022 din data de 18 februarie 2022 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal şi de Ministerul Finanţelor prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj împotriva încheierii de şedinţă din data de 4 februarie 2022 şi a sentinţei civile nr. 54/2022 din data de 18 februarie 2022 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 februarie 2023