Inadmissibility of declaratory action for desuetude of res judicata judgments under Civil Procedure Code art. 35

Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2023

Asupra cererii de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 28.12.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, a solicitat:

(i) să se constate căderea în desuetudine a deciziei nr. 1933/31.03.2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca urmare a deciziei nr. 7024 din 1.11.2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal;

(ii) pierderea caracterului irevocabil ataşat hotărârii nr. 458 din 22 aprilie 2010 dată de secţia pentru judecători a CSM şi nulitatea absolută a acesteia.

Faţă de această cerere, Consiliul Superior al Magistraturii a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii şi excepţia lipsei de interes.

Reclamanta a depus o cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată, prin care a arătat că înţelege să completeze obiectul acţiunii cu un al treilea capăt de cerere, respectiv (iii) să se constate căderea în desuetudine a încheierii nr. 2265 din 6 octombrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială în dosarul nr. x/2009, precum şi că înţelege să se judece în contradictoriu şi cu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Consiliul Superior al Magistraturii a depus întâmpinare faţă de cererea de chemare în judecată modificată, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii astfel cum a fost modificată.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus, de asemenea, întâmpinare faţă de cererea modificată, prin care a invocat necompetenţa materială a tribunalului, excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia inadmisibilităţii, precum şi excepţia lipsei de interes şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a ÎCCJ.

2. Soluţia Tribunalului Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 1571 din 22 octombrie 2021, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Ca urmare a declinării de competenţă, dosarul a fost înregistrat pe rolul Completului de 5 Judecători al ÎCCJ sub nr. x/2021.

3. Soluţia Completului de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia civilă nr. 23 din 31 ianuarie 2022, Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a admis excepţia necompetenţei sale materiale formulate de reclamanta A. şi a declinat soluţionarea cauzei în favoarea secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

4. Cauza a fost înregistrată pe rolul ÎCCJ-SCAF, la data de 27.09.2022, sub dosar nr. x/2021.

5. Prin note scrise, înregistrate în dosarul nr. x/2021 al ÎCCJ-SCAF, la data de 15 noiembrie 2023, reclamanta A. a invocat excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi excepţia de necompetenţă materială procesuală în aplicarea deciziei în interesul legii nr. 31/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

II. Soluţia instanţei de recurs

II.1. În ceea ce priveşte excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, invocată de reclamantă

Reclamanta A. a solicitat admiterea excepţiei menţionate şi declinarea judecării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă, în considerarea faptului că, în opinia sa, art. 97 pct. 4 C. proc. civ., invocat de instanţa de declinare, text ce prevede că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă "orice alte cereri date prin lege în competenţa sa", este inaplicabil în cauză, întrucât, instanţa supremă a fost învestită urmare a declinării competenţei materiale cu o acţiune în constatare, însă, nu există nicio dispoziţie legală care să fi dat în competenţa Înaltei Curţi judecarea în primă instanţă a cererilor de chemare în judecată având ca obiect acţiuni în constatare.

Înalta Curte reţine că, în faţa Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanta A. a formulat două capete de cerere, prin care a solicitat să se constate: 1)căderea în desuetudine a deciziei nr. 1933 din 31 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal (în raport cu motivarea deciziei nr. 7024 din 1 noiembrie 2013, pronunţată de aceeaşi instanţă în dosarul nr. x/2012), precum şi 2)pierderea caracterului irevocabil ataşat hotărârii secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 458/2010 şi nulitatea absolută a acesteia.

Ulterior, în faţa aceleiaşi instanţe, reclamanta a depus o cerere modificatoare, prin care a completat cererea cu o nouă pârâtă - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi cu un al treilea capăt de cerere, respectiv să se constate căderea în desuetudine a încheierii nr. 2265 din 6 octombrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială în dosarul nr. x/2009.

Totodată, Înalta Curte reţine că, după înregistrarea dosarului pe rolul Completului de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei, sub nr. x/2021, urmare a declinării competenţei de soluţionare a cauzei prin sentinţa civilă nr. 1571/22.10.2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2020, reclamanta A. a formulat o cerere de renunţare la judecata capătului 2 al cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat să se constate pierderea caracterului irevocabil ataşat Hotărârii nr. 458 din 22 aprilie 2010, pronunţată de secţia de judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii şi nulitatea acesteia.

Este de menţionat că cererea de renunţare la judecată este un act juridic unilateral care dobândeşte caracter irevocabil.

Aşadar, manifestarea de voinţă în sensul de a se renunţa la judecata capătului 2 de cerere, reprezintă o desistare, un act de dispoziţie al reclamantei care nu este supus cenzurii Înaltei Curţi, conform principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil.

În acest context, Înalta Curte constată că obiectul învestirii, astfel cum a fost acesta formulat de reclamantă însăşi, îl reprezintă o cerere întemeiată pe art. 35 C. proc. civ., prin care se solicită să se constate: (i)căderea în desuetudine a deciziei nr. 1933/31.03.2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2010 (în raport cu motivarea deciziei nr. 7024 din 1 noiembrie 2013, pronunţată de aceeaşi instanţă în dosarul nr. x/2012), precum şi (ii)căderea în desuetudine a încheierii nr. 2265 din 6 octombrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială în dosarul nr. x/2009.

Astfel, în raport cu obiectul acţiunii şi cu scopul urmărit de reclamantă prin introducerea acesteia (vizând în principal, desfiinţarea sau lipsirea de efecte a deciziei nr. 1933/31.03.2011 pronunţate de ÎCCJ, secţia de contencios administrativ şi fiscal), competenţa materială de soluţionare a cauzei se stabileşte în conformitate cu dispoziţiile art. 97 pct. 4 din C. proc. civ., conform căruia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă […] orice alte cereri date prin lege în competenţa sa, coroborat cu art. 21 şi art. 23 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, versiunea în vigoare la data formulării acţiunii, care stabilesc sfera cauzelor ce revin în competenţa de soluţionare a secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Competenţa de a dispune retractarea unei hotărâri aparţine instanţei care a pronunţat hotărârea şi, având în vedere că, în speţă, se tinde la desfiinţarea sau lipsirea de efecte, în principal, a unei hotărâri pronunţate de o secţie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, anume secţia de contencios administrativ şi fiscal, Înalta Curte constată că instanţa competentă material să soluţioneze cauza este secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte respinge excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, invocată de reclamantă.

II.2. În ceea ce priveşte cererea dedusă judecăţii

În sensul celor expuse anterior, la pct. II.1 din prezenta decizie, Înalta Curte constată că reclamanta A. a învestit instanţa de judecată cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 35 din C. proc. civ., prin care a solicitat:

- să se constate căderea în desuetudine a deciziei nr. 1933 din 31.03.2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal;

- să se constate căderea în desuetudine a încheierii nr. 2265 din 06.10.2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială în dosarul nr. x/2009.

Aşadar, reclamanta solicită constatarea căderii în desuetudine a două hotărâri ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Potrivit dispoziţiilor art. 35 din C. proc. civ., indicat în mod expres de către reclamantă în cuprinsul cererii de chemare în judecată, "Cel care are interes poate să ceară constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea pe orice altă cale prevăzută de lege.".

Textul legal menţionat reglementează admisibilitatea acţiunii în constatare pozitivă (a existenţei unui drept) sau negativă (a inexistenţei dreptului) condiţionată de lipsa posibilităţii părţii care acţionează de a solicita realizarea dreptului. Ori de câte ori partea are deschisă calea realizării dreptului, va trebui să uzeze de această cale, acţiunea în constatare fiind, în această situaţie inadmisibilă.

Înalta Curte reţine că, prin decizia nr. 1933/01.03.2011 pronunţată în dosarul nr. x/2010, prima hotărâre a cărei cădere în desuetudine se solicită a se constata în cauză, ÎCCJ-SCAF a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva Hotărârii Plenului CSM nr. 587/01.07.2010 de respingere a contestaţiei reclamantei formulate împotriva Hotărârii nr. 458/22.042010 a secţiei pentru judecători de admitere a sesizării Comisiei de disciplină; iar, prin încheierea nr. 2265/06.10.2009 pronunţată în dosarul nr. x/2009, ÎCCJ, secţia comercială a admis cererea de recuzare a reclamantei A., judecător în completul ce soluţiona recursul formulat în dosarul nr. x/2005.

Din multitudinea argumentelor prezentate în cuprinsul cererii introductive de instanţă, rezultă că solicitarea reclamantei de constatare a desuetudinii deciziei nr. 1933/31.03.2011 a ÎCCJ, secţia de contencios administrativ şi fiscal este raportată la cele statuate printr-o altă decizie a instanţei supreme (anume decizia nr. 7024/01.11.2013 pronunţată în dosarul nr. x/2012, prin care a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 5574/5.10.2012 a Curţii de Apel Bucureşti), apreciind reclamanta că desuetudinea menţionatei decizii atrage pierderea caracterului irevocabil al Hotărârii nr. 458 din 22 aprilie 2010 adoptată de secţia pentru judecători din cadrul CSM.

Cât priveşte solicitarea de constatare a desuetudinii încheierii antereferite, Înalta Cure observă că această solicitare este raportată la conţinutul noţiunii de independenţă asupra căreia a statuat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin deciziile la care reclamanta a făcut trimitere în cuprinsul cererii modificatoare a cererii introductive de instanţă.

În acest context, independent de faptul că se solicită şi constatarea căderii în desuetudine a unei încheieri pronunţate într-o cauză comercială, încheiere prin care, aşa cum s-a arătat mai sus, a fost admisă o cerere de recuzare a reclamantei, Înalta Curte apreciază că, în realitate, scopul urmărit de reclamantă prin demersul judiciar de faţă vizează Hotărârea nr. 458/22.04.2010 a secţiei pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii prin care a fost admisă sesizarea Comisiei de disciplină pentru judecători, constatându-se încălcarea de către reclamantă (judecător în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la momentul emiterii acestei hotărâri) a dispoziţiilor art. 9 alin. (2) din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor.

Or, în privinţa hotărârii nr. 458/2010 a secţiei pentru judecători, reclamanta a avut deschisă o altă cale juridică de valorificare a dreptului, de care s-a şi folosit, iar în interpretarea dispoziţiilor art. 35 C. proc. civ., faptul că acţiunea în realizarea dreptului a fost respinsă în mod irevocabil prin decizia nr. 1933/31.03.2011 a ÎCCJ-SCAF (chiar decizia a cărei cădere în desuetudine o solicită reclamanta) nu dă posibilitatea părţii să mai formuleze o altă acţiune prin care urmăreşte aceiaşi finalitate juridică, acţiunea în constatare fiind inadmisibilă.

O acţiune în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept este inadmisibilă nu doar în situaţia în care a nu a fost promovată o acţiune în realizare, ci şi în situaţia în care a fost promovată o acţiune în realizarea dreptului, dar a fost respinsă, căci, o afirmaţie în sens contrar ar fi lipsită de orice argument juridic şi ar contraveni dispoziţiilor art. 35 C. proc. civ.

În fine, aşa cum în mod just a observat şi pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, cererea reclamantei este inadmisibilă şi prin prisma faptului că prin demersul promovat se tinde la repunerea în discuţie a unor aspecte ce au fost tranşate în mod definitiv (irevocabil) prin decizii pronunţate de instanţa supremă, astfel că acestea nu mai pot fi reanalizate într-un cadru procesual ce excedează căile de atac prevăzute de lege (de reformare şi de retractare), căi de altfel epuizate fie prin promovarea lor de către reclamantă la acel moment, fie prin împlinirea termenelor instituite pentru promovarea lor.

Pentru ansamblul considerentelor evocate anterior, Înalta Curte apreciază că prezenta acţiune este inadmisibilă, urmând a o respinge în consecinţă,

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Respinge cererea formulată de A., ca inadmisibilă.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 16 noiembrie 2023.