Compulsory issuance of judicial salary grading orders using DIICOT coefficients and maximum reference values; failure to establish individual factual status vitiates appellate review

Şedinţa publică din data de 30 octombrie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial sub nr. x/2020 la data de 10 decembrie 2020 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T. şi U., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, au solicitat emiterea unui ordin de încadrare salarială, pentru perioada 09 aprilie 2015 - 31 decembrie 2017, în care indemnizaţia de încadrare şi sporurile aferente să fie stabilite luând in considerare:

- coeficienţii de multiplicare prevăzuţi la lit. A) pct. 6-13 din Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii DNA şi DIICOT - între 19 şi 23, în raport de funcţia efectiv deţinută;

- valoarea maximă în plată sau câştigată prin titluri executorii, a valorii de referinţă/sectorială: - de 440,16 RON pentru, perioada 09 aprilie 2015 - 30 noiembrie 2015; de 484,18 RON pentru perioada 01 decembrie 2015 - 31 iulie 2016 şi de 605,225 RON, pentru perioada 01 august 2016 - 31 decembrie 2017;

- majorarea indemnizaţiei de bază brută lunară luând în considerare vechimea efectivă în funcţie a fiecărui reclamant.

Reclamanţii au solicitat ca în ordin să fie prevăzută şi modalitatea de plată a drepturilor salariate restante (creanţă actualizată şi dobânzi datorate), precum şi data introducerii în plată lunară a drepturilor câştigate pe viitor şi deci "în continuare".

Prin sentinţa civilă nr. 468 din 02 aprilie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a fost admisă excepţia necompetenţei materiale procesuală a Curţii de Apel Bucureşti şi a fost declinată competenţa în favoarea Curţii de Apel Suceava, reţinând că reclamanţii nu au formulat în cauză plângerea în temeiul dispoziţiilor art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010 ori a prevederilor art. 7 din Cap. VIII din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017, ci obiectul acţiunii vizează refuzul unei autorităţi centrale de emitere a unui act administrativ, astfel că raportat la domiciliile reclamanţilor şi la dispoziţiilor art. 10 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 554/2004 competenţa revine Curţii de Apel Suceava, cauza fiind reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava sub acelaşi număr x/2020 la data de 03 ianuarie 2022.

În cauză, raportându-se la obiectul cauzei şi părţile din proces, toţi judecătorii Curţii de Apel Suceava au invocat existenţa unei situaţiei de incompatibilitate prevăzută de art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ.

Cu privire la cererea de abţinere a întregii instanţe, în condiţiile art. 52 alin. (1) C. proc. civ., s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin încheierea din 11 mai 2022 din dosarul nr. x/2020 în sensul admiterii acesteia şi trimiterii cauzei spre soluţionare Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, dosarul fiind reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Iaşi sub nr. x/2022 la data de 02 iunie 2022.

În cauză, au formulat cereri de intervenţie principală V., W. şi X., la data de 03 octombrie 2022, Y., la data de 11 noiembrie 2022, precum şi Z., AA., BB., CC. şi DD., la data de 17 noiembrie 2022, cereri prin care s-a solicitat soluţionarea favorabilă a cererii de chemare în judecată, în sensul obligării pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unui ordin de încadrare salarială, pentru perioada 09 aprilie 2015 - 31 decembrie 2017, în care indemnizaţia de încadrare şi sporurile aferente să fie stabilite luând in considerare:

- coeficienţii de multiplicare prevăzuţi la lit. A) pct. 6-13 din Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii DNA şi DIICOT - între 19 şi 23, în raport de funcţia efectiv deţinută;

- valoarea maximă în plată sau câştigată prin titluri executorii, a valorii de referinţă/sectorială. - de 440,16 RON pentru, perioada 09 aprilie 2015 - 30 noiembrie 2015; de 484,18 RON pentru perioada 01 decembrie 2015 - 31 iulie 2016 şi de 605,225 RON, pentru perioada 01 august 2016 - 31 decembrie 2017;

- majorarea indemnizaţiei de bază brută lunară luând în considerare vechimea efectivă în funcţie a fiecăruia dintre petenţi.

S-a mai solicitat ca în ordin să fie prevăzută şi modalitatea de plată a drepturilor salariate restante (creanţă actualizată şi dobânzi datorate), precum şi data introducerii în plată lunară a drepturilor câştigate pe viitor şi deci "în continuare".

Prin încheierile din 18 octombrie 2022, 16 noiembrie 2022 şi 18 ianuarie 2023 au fost admise în principiu cererile de intervenţie formulate în cauză, fiind introduşi în cauză şi citaţi în calitate de intervenienţi V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC. şi DD.. În motivarea s-a reţinut că dreptul pretins de intervenienţi rezultă din acelaşi pretins refuz nejustificat al Ministerului Justiţiei, exprimat prin aceeaşi adresă din 30 octombrie 2020, dreptul intervenienţilor fiind un drept aflat în strânsă legătură cu cel al reclamanţilor, în sensul art. 61 alin. (2) teza finală C. proc. civ.

La termenul de judecată din data de 15 martie 2023, instanţa a dispus introducerea în cauză şi citarea, în calitate de pârât, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul prevederilor art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022.

În şedinţa din data de 10 mai 2023 s-a dispus scoaterea din cauză a Ministerului Justiţiei şi respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, ca rămasă fără obiect, iar prin încheierea din data de 24 mai 2023 s-a dispus disjungerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţii U. şi C. şi formarea unui nou dosar, în care ca pârât urma să figureze Ministerul Justiţie, instanţa raportându-se la calitatea acestora de asistenţi judiciari şi la dispoziţiile art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022, care vizează doar situaţia proceselor judecătorilor.

2. Hotărârea atacată în cauză

Prin sentinţa civilă nr. 176/2023 din 07 iunie 2023, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a respins excepţiile inadmisibilităţii şi a lipsei de obiect invocate de pârâtul iniţial Ministerul Justiţiei;

- a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S. şi T., în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în substituirea pârâtului iniţial Ministerul Justiţiei;

- a admis în parte cererile de intervenţie formulată de intervenienţii V., X., W., Y., Z., AA., BB., CC. şi DD.;

- a obligat pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să emită în favoarea reclamanţilor şi intervenienţilor un ordin de încadrare salarială pentru perioada 09 aprilie 2015 - 31 decembrie 2017, în care indemnizaţia de încadrare şi sporurile aferente să fie stabilite luând în considerare:

- coeficienţii de multiplicare prevăzuţi de lit. A) pct. 6-13 din Anexa nr. 27/2006;

- valoarea maximă în plată a VRS de 440,16 RON pentru perioada 09 aprilie 2015 - 30 noiembrie 2015; 484,18 RON pentru perioada 01 decembrie 2015 - 31 iulie 2016; şi 605,225 RON pentru perioada 01 august 2016 - 31 decembrie 2017, cu indicarea modalităţii de plată a drepturilor salariale restante;

- a respins în rest cererea de chemare în judecată şi cererile de intervenţie.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 176/2023 din 07 iunie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate şi, în rejudecare, admiterea excepţiilor invocate şi respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Printr-un prim set de critici, recurenta-pârâtă a învederat, în esenţă, că au fost încălcate dispoziţiile art. 1, art. 44 pct. 11 şi pct. 20 din Legea nr. 153/2017, aplicabile în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice.

Din cererea de chemare în judecată, rezultă că ceea ce se doreşte este obligarea ordonatorului principal de credite, parte neobligată în dosarul x/2019, la punerea în executare a deciziei nr. 960/A din 29 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj şi a sentinţei civile nr. 2478/25.11.2019, pronunţată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2019.

Punerea în executare se realizează în conformitate cu prevederile legale referitoare la plata sumelor având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din instituţiile publice, devenite executorii în perioada 2019-2021, potrivit O.U.G. nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investiţiilor publice şi a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, cu modificările şi completările ulterioare.

În acest sens, a menţionat prevederile art. 39 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 114/2018 şi a solicitat respingerea ca inadmisibil a capătului de cerere privind emiterea de ordine de stabilire a drepturilor salariale conform deciziei nr. 960/A din 29 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj şi a sentinţei civile nr. 2478/25.11.2019, pronunţată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2019.

Totodată, în raport de emiterea de către Ministerul Justiţiei a Ordinului nr. 4988/C/29.11.2019, a apreciat că se impune respingerea capătului de cerere privind acordarea unui VRS de 484,18 RON, ca fiind rămas fără obiect.

Printr-un alt set de critici recurenta-pârâtă a susţinut că, din moment ce ordonatorul principal de credite nu a avut calitate procesuală în litigiul soluţionat prin decizia nr. 960/A din 29 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, iar prin hotărârile care se doresc a fi executate nici nu au fost stabilite obligaţii în sarcina acestei instituţii, cu atât mai puţin obligaţia de a emite ordine de stabilire a drepturilor salariale, este neîntemeiată solicitarea reclamanţilor de obligare a Înaltei Curţi la emiterea acestor ordine.

În acest sens recurenta-pârâtă a mai arătat şi că prin Decizia nr. 9/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că "nu fac obiectul procedurii de contestare administrativă alte categorii de drepturi (sporuri, compensaţii, ajutoare) reglementate de lege, ce pot intra în venitul brut al salariatului, nerecunoscute de angajator, şi nici eventualele solicitări de acordare retroactivă a oricăror drepturi salariale, pentru aceste situaţii fiind aplicabil dreptul comun care permite formularea unei acţiuni directe la instanţa competentă a statua asupra litigiilor privind drepturile salariale pretinse de părţi, recunoscute sau nu de ordonatorii de credite."

Or, în cauza de faţă, reclamanţii s-au adresat instanţei cu cererea ce a format obiectul dosarului nr. x/2019, soluţionat definitiv prin decizia nr. 960/A din 29 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, urmând ca punerea în executare să se realizeze, potrivit dreptului comun, respectiv potrivit reglementărilor în vigoare aplicabile personalului din instituţiile publice, pentru titlurile devenite executorii în perioada 2019-2021, potrivit O.U.G. nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investiţiilor publice şi a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, cu modificările şi completările ulterioare.

Mai mult, sumele şi diferenţele de drepturi salariale stabilite prin titlurile executorii în discuţie, vor fi achitate, în tranşele prevăzute de lege, Tribunalul Suceava urmând a face demersurile de solicitare a fondurilor în acest sens.

Recurenta-pârât a opinat şi că nu poate fi primită critica reclamanţilor privind prevederile din O.U.G. nr. 114/2018, care stabilesc modalitatea de punere în executare a titlurilor executorii de natura celor deţinute de reclamanţi în situaţia de faţă, iar în măsura în care aceştia au nelămuriri sau dubii cu privire la modalitatea de executare sau cu privire la înţelesul şi întinderea obligaţiei de plată, aceştia au la îndemână altă cale procesuală, iar nu acţiunea în contencios administrativ, îndreptată împotriva Ministerului Justiţiei, instituţie care nu a fost obligată prin titlurile menţionate în cererea de chemare în judecată.

Printr-un alt set de critici recurenta-pârâtă a mai susţinut şi că în mod eronat afirmă reclamanţii că titlul executoriu vizează "aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative, care au aplicabilitate generală". Acordarea coeficienţilor specifici procurorilor DNA/DIICOT nu constituie drepturi reglementate de norme cu "aplicabilitate generală" aşa cum era situaţia majorărilor de 2, 5, 11% de la care plecase analiza Curţii Constituţionale, în cuprinsul Deciziei nr. 794/2016, care au fost aplicate pentru întreg sistemul justiţiei, fără niciun fel de circumstanţiere faţă de situaţia personală a fiecărui angajat în parte.

O aplicare generală, la care se referă reclamanţii, ar conduce la diminuarea unor indemnizaţii, ceea ce ar bulversa sistemul de salarizare din justiţie şi ar nega practic ideea de la care chiar Curtea Constituţională a plecat în analiza sa în Decizia nr. 794/2016 şi anume identificarea nivelului maxim de salarizare.

Nu în ultimul rând, recurenta-pârâtă a mai învederat, referitor la hotărârile judecătoreşti invocate de reclamanţi, că prin acestea nu a fost obligat Ministerul Justiţiei la emiterea vreunui ordin de salarizare, fiind obligaţi pârâţii doar la plata diferenţelor salariale.

Astfel, după cum se observă din dispozitivul titlurilor executorii mai sus menţionate, instanţele nu au dispus obligarea Ministerului Justiţiei la reîncadrarea reclamanţilor si emiterea vreunui ordin de salarizare, ci doar la plata diferenţelor de drepturi salariale.

Litigiul a fost unul de dreptul muncii, având ca obiect constatarea stării de discriminare şi plata diferenţelor salariale, hotărârile executându-se de către instanţele angajatoare, care au atribuţii cu privire la operaţiunile de recalculare şi plată a diferenţelor de drepturi salariale.

Obligarea pârâtei Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la emiterea unui nou ordin, ca urmare a recalculării indemnizaţiei de încadrare prin luarea în considerare a coeficientului de multiplicare prevăzuţi de lit. A) pct. 6-13 din Anexa nr. 27/2006 şi valoarea maximă în plată a VRS de 440,16 RON pentru perioada 09 aprilie 2015-30 noiembrie 2015, 484,18 RON pentru perioada 01 decembrie 2015-31 iulie 2016 şi 605,225 RON pentru perioada 01 august 2016-31 decembrie 2017, apare ca neîntemeiată.

4. Apărările formulate în cauză

În cauză nu s-a formulat întâmpinare.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând legalitatea sentinţei recurate în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Controlul judiciar declanşat de părţile intimate are ca obiect cenzurarea unui refuz apreciat ca fiind nelegal al Ministerului Justiţiei la cererea înregistrată sub nr. x din 08 octombrie 2020, prin care s-a solicitat emiterea unui nou ordin comun de încadrare începând cu 09 aprilie 2015, care să prevadă, "pe lângă luarea în considerare a vechimii efective în muncă, a celei efective în funcţie şi a coeficientului de multiplicare 19 - raportat la funcţiile efectiv deţinute la data de 09 aprilie 2015 şi până la zi, precum şi a unei valori de referinţă sectoriale de 440,16 RON - începând cu data de 09 aprilie 2015, respectiv de 484,15 RON pentru perioada 01 decembrie 2015 - 30 noiembrie 2019".

Au mai solicitat ca prin ordin să fie prevăzută "modalitatea de plată a restanţelor de drepturi salariale (creanţă actualizată şi dobânzi datorate), ţinând cont de data la care hotărârile constitutive de drepturi au devenit executorii, precum şi de normele legale de eşalonare", dar şi să fie prevăzută data efectivă de punere în plată lunară a coeficientului DIICOT.

În motivarea cererii adresată Ministerului Justiţiei s-a invocat existenţa unor hotărâri judecătoreşti executorii prin care au fost recunoscute în favoarea reclamanţilor drepturi salariale suplimentare faţă de cele aflate în plată, precum şi necesitatea respectării principiului egalizării salariilor la nivelul maxim aflat în plată, cu luarea în considerare inclusiv a drepturilor salariale recunoscute altor prin hotărâri judecătoreşti şi cu respectarea Deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale.

Prin adresa din 30 octombrie 2020 - dosarul Curţii de Apel Bucureşti, Ministerul Justiţiei a comunicat reclamanţilor şi intervenienţilor faptul că prin hotărârile judecătoreşti invocate "nu s-a dispus în sarcina sa obligaţia de a emite ordine ale ministrului justiţiei de salarizare, hotărârile judecătoreşti urmând a fi puse în executare întocmai cu cele dispuse de instanţa de judecată". A mai precizat Ministerul Justiţiei faptul că "sumele acordate cu titlu de despăgubiri prin hotărâri judecătoreşti sau prin diverse alte pretenţii salariale admise de instanţele judecătoreşti au fost/sunt plătite în conformitate cu prevederile actelor normative referitoare la plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar".

Considerând nelegal refuzul Ministerului Justiţiei de emitere a ordinului de salarizare solicitat, reclamanţii şi intervenienţii au formulat prezenta cerere de chemare în judecată şi cereri de intervenţie principală prin care au solicitat obligării Ministerul Justiţiei la emiterea unui ordin de încadrare salarială, exclusiv pentru perioada 09 aprilie 2015 - 31 decembrie 2017, în care indemnizaţia de încadrare şi sporurile aferente să fie stabilite luând in considerare:

- coeficienţii de multiplicare prevăzuţi la lit. A) pct. 6-13 din Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii DNA şi DIICOT - între 19 şi 23, în raport de funcţia efectiv deţinută;

- valoarea maximă în plată sau câştigată prin titluri executorii, a valorii de referinţă/sectorială. - de 440,16 RON pentru, perioada 09 aprilie 2015 - 30 noiembrie 2015; de 484,18 RON pentru perioada 01 decembrie 2015 - 31 iulie 2016 şi de 605,225 RON, pentru perioada 01 august 2016 - 31 decembrie 2017;

- majorarea indemnizaţiei de bază brută lunară luând în considerare vechimea efectivă în funcţie a fiecăruia dintre petenţi.

S-a mai solicitat ca în ordin să fie prevăzută şi modalitatea de plată a drepturilor salariate restante (creanţă actualizată şi dobânzi datorate), precum şi data introducerii în plată lunară a drepturilor câştigate pe viitor şi deci "în continuare".

Prima instanţă a respins excepţiile inadmisibilităţii şi a lipsei de obiect invocate de pârâtul iniţial Ministerul Justiţiei şi a admis în parte cererea reclamanţilor şi a intervenienţilor principali, obligând pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să emită în favoarea reclamanţilor şi intervenienţilor un ordin de încadrare salarială pentru perioada 09 aprilie 2015 - 31 decembrie 2017, în care indemnizaţia de încadrare şi sporurile aferente să fie stabilite luând în considerare:

- coeficienţii de multiplicare prevăzuţi de lit. A) pct. 6-13 din Anexa nr. 27/2006;

- valoarea maximă în plată a VRS de 440,16 RON pentru perioada 09 aprilie 2015 - 30 noiembrie 2015; 484,18 RON pentru perioada 01 decembrie 2015 - 31 iulie 2016; şi 605,225 RON pentru perioada 01 august 2016 - 31 decembrie 2017, cu indicarea modalităţii de plată a drepturilor salariale restante.

Pentru a răspunde criticilor ce fac obiectul recursului, Înalta Curte reţine că, într-adevăr, instanţa de fond a procedat la soluţionarea cauzei prin raportare la o situaţie de fapt şi de drept care nu era pe deplin lămurită.

Astfel, din analiza actelor şi lucrărilor dosarului rezultă că instanţa de fond a procedat la aplicarea dispoziţiilor legale incidente în cauză pentru toţi reclamanţii şi intervenienţii principali fără niciun fel de circumstanţiere faţă de situaţia personală a fiecărui angajat în parte, în raport de cererea adresată Ministerului Justiţiei şi care ar fi generat refuzul ce se solicită a fi cenzurat în cauză, precum şi în raport de hotărârile judecătoreşti invocate în acest sens, dar şi de actele administrative emise de ordonatorul principal de credite.

În acest sens, se are în vedere şi că nu s-a stabilit dacă toţi reclamanţii şi intervenienţii din prezenta cauză au fost şi titularii cererii înregistrată la Ministerul Justiţiei sub nr. x din 08 octombrie 2020 şi dacă aceştia se regăsesc în hotărârile judecătoreşti în temeiul cărora a fost demarată procedura cu Ministerul Justiţiei.

Nu în ultimul rând, se reţine că, deşi s-a avut în vedere la soluţionarea cauzei că sentinţa civilă nr. 527 din 29 martie 2022 a Tribunalului Sălaj, definitivă prin decizia nr. 1941 din 24 octombrie 2022 a Curţii de Apel Cluj, se bucură de autoritate de lucru judecat, întrucât dreptul reclamanţilor de a le fi stabilită pentru perioada 01 august 2016 - 31 decembrie 2017 indemnizaţia de încadrare brută lunară şi celelalte drepturi salariale prin raportare la VRS de 605,225 RON le-ar fi fost recunoscut deja pe cale judiciară, în cadrul unei proceduri în care Ministerul Justiţiei a avut calitatea de parte, instanţa de fond nu a ţinut cont de faptul că tocmai prin această sentinţă a fost respinsă acţiunea reclamanţilor în contradictoriu cu Ministerul Justiţiei pentru lipsa calităţii procesuale pasive, fiind obligat doar Tribunalul Suceava să calculeze şi să plătească acestor reclamanţi diferenţele de drepturi salariale rezultate din aplicarea unui VRS de 605,225 RON, pentru perioada 01 august 2016 - 31 decembrie 2017, sume actualizate cu rata inflaţiei şi dobânda legală penalizatoare de la data scadenţei şi până la data plăţii efective.

Or, dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din CEDO, include dreptul părţii de a prezenta judecătorului observaţiile şi argumentele sale şi dreptul ca acesta să le examineze în mod efectiv. Dreptul la un proces echitabil, prin urmare, nu poate fi considerat efectiv decât dacă toate cererile şi observaţiile părţilor sunt corect examinate de către instanţă, aceasta având în mod necesar obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă, controlul de legalitate al sentinţei pronunţată în cauză neputând fi exercitat fără ca situaţia de fapt să fi fost lămurită în prealabil.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Procedând în acest mod, hotărând în baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod neechivoc situaţia de fapt cu privire la care să poată aplica în mod corect dispoziţiile legale incidente cauzei, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, care urmează a fi casată integral cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond urmează, aşadar, să verifice situaţia fiecărui reclamant şi intervenient în parte, în raport de titlurile pe care le deţin, cu luarea în considerare a perioadei de timp pentru care se solicită acordarea drepturilor şi ţinând seama de procedura derulată cu pârâtul iniţial Minsterul Justiţiei, de deciziile în interesul legii şi pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pronunţate între timp, precum şi de actele administrative emise de ordonatorul de credite.

În consecinţă, având în vedere că, la acest moment procesual, nu este posibilă exercitarea de către instanţa de recurs a controlului de legalitate, deoarece situaţia de fapt a cauzei nu este pe deplin stabilită şi ţinând cont de necesitatea aplicării efective, iar nu doar formale, a dreptului părţilor la dublul grad de jurisdicţie, se impune casarea integrală a hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În raport de soluţia de casare cu trimitere spre rejudecare, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analizarea celorlalte critici de nelegalitate formulate de recurenta-pârâtă, acestea urmând a fi avute în vedere de instanţa de fond la rejudecarea cauzei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 544/2004 raportat la art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul promovat, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 176/2023 din 07 iunie 2023 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa civilă recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 30 octombrie 2024.