Scope of judicial review of judicial inspection discipline closures and classification of material errors as non-disciplinary

Şedinţa publică din data de 31 ianuarie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 06 mai 2022, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, a formulat contestaţie împotriva rezoluţiei de clasare nr. 535 emisă în lucrarea nr. 22-555 din 28 martie 2022 şi împotriva rezoluţiei nr. C22--666/20.04.2022 a Inspectorului şef al Inspecţiei Judiciare de admitere în parte a plângerii, numai în ceea ce priveşte soluţia de respingere a plângerii (pct. 2).

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2083 din 9 noiembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 2083 din 9 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei atacate.

În motivarea recursului, reclamantul susţine că instanţa de fond a încălcat şi aplicat greşit normele de drept material incidente cauzei şi nu a analizat toate motivele şi argumentele formulate, ceea ce atrage nulitatea sentinţei astfel pronunţate.

Subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant susţine că nu a criticat în sine soluţia de respingere a plângerii la clasare, astfel cum a reţinut curtea de apel, ci faptul că:

a) judecătorul de cameră preliminară a făcut referire la o persoană care nu are legătură cu dosarul, ceea ce constituie o abatere disciplinară sub forma neglijenţei de a insera texte din alte hotărâri şi constituie practic o nemotivare a hotărârii, iar nu o eroare materială, care este doar o greşeală de tehnoredactare;

b) judecătorul de cameră preliminară nu şi-a motivat în niciun fel hotărârea;

c) inspectorul judiciar face o interpretare proprie a jurisprudenţei CEDO în favoarea clasării, deşi această jurisprudenţă statuează că judecătorul trebuie să răspundă detaliat fiecărui argument;

d) urmărirea penală este incompletă, nu a fost identificat făptuitorul, niciuna din probele solicitate nu au fost luate în seamă, niciun act de urmărire penală nu a fost efectuat pentru stabilirea intenţiei sau lipsei intenţiei.

Or, arată recurentul-reclamant, judecătorul cauzei nu a răspuns niciunuia din aceste argumente, sentinţa necuprinzând nici raţionamentul şi nici analiza probelor. Obligaţia instanţei de a motiva soluţia derivă din prevederile art. 6 alin. (2) din Convenţia EDO, fiind reflectată şi în jurisprudenţa CEDO.

Mai arată recurentul-reclamant că analiza inspectorului judiciar este una sumară, generică, care nu analizează punctual plângerea formulată. Sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare s-a făcut în temeiul art. 131 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, raportat la art. 491 C. proc. pen. referitoare la cuprinsul hotărârii şi obligaţia de motivare a acesteia şi în temeiul art. 1 alin. (2) C. proc. pen.

Circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant susţine că hotărârea Curţii de Apel Bucureşti este nemotivată, cuprinzând doar fraze stereotipe, care s-ar putea regăsi în orice altă hotărârea judecătorească, în condiţiile în care prin acţiune a indicat concret şi punctual care sunt faptele disciplinare sesizate şi textele de lege încălcate de judecătorul de cameră preliminară.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de criticile de nelegalitate formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată că, deşi reclamantul A. a încadrat recursul în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., raportat la criticile expuse, acestea se încadrează în pct. 6 şi 8 ale textului de lege menţionat. Mai exact, criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care se susţine lipsa motivării hotărârii atacate se circumscriu în realitate pct. 6 al art. 488, aplicabil situaţiei în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Este de observat şi că recursul reia în proporţie covârşitoare conţinutul cererii de chemare în judecată şi că majoritatea criticilor formulate de reclamant se circumscriu pretinsei nemotivări a sentinţei, inclusiv argumentele subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. tratând aproape în totalitate acest aspect.

Prin urmare, recursul declarat de reclamant va fi analizat din perspectiva cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte criticile vizând nemotivarea sentinţei recurate, Înalta Curte le apreciază a fi nefondate, constatând că sentinţa recurată satisface exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României.

Prima instanţă a expus în mod corespunzător raţionamentul care a condus la formarea convingerii sale, prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii. Considerentele expuse au o întindere suficient de amplă şi, contrar celor susţinute de reclamant, nu au caracter generic, ci se raportează în mod specific la conţinutul actelor deduse judecăţii, care sunt analizate prin prisma prevederilor legale incidente - art. 45 şi urm. din Legea nr. 317/2004, art. 99 lit. t) şi art. 991 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004. Împrejurarea că instanţa de fond a înţeles să înfăţişeze şi o serie de argumente de natură teoretică în sprijinul soluţiei date, care pot fi incidente şi în speţe similare, nu are semnificaţia neanalizării concrete a raportului dedus judecăţii, câtă vreme din conţinutul hotărârii atacate rezultă că împrejurările de fapt şi motivele de drept analizate sunt cele aferente pricinii de faţă.

Instanţa de control judiciar mai reţine că hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susţineri formulate de părţile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susţine soluţia pronunţată în cauză, obligaţie îndeplinită în prezenta speţă. Caracterul pretins sumar al motivării unei hotărâri judecătoreşti nu determină cu necesitate nelegalitatea actului, prezentarea considerentelor care susţin soluţia nefiind o chestiune de volum, iar în speţă, motivarea sentinţei recurate cuprinde argumente suficiente, care confirmă analiza efectivă a tuturor motivelor de nelegalitate invocate de recurentul-reclamant A..

În concluzie, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a expus de o manieră adecvată considerentele care susţin concluzia netemeiniciei motivelor de nelegalitate invocate de recurentul-reclamant cu privire la cele două rezoluţii contestate, astfel că în speţă nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că sunt nefondate şi criticile subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva greşitei aplicări a normelor de drept material incidente cauzei.

În prim rând, Înalta Curte constată că prima instanţă a reţinut corect obiectul contestaţiei recurentului-reclamant, care nu poate fi decât soluţia de clasare a plângerii, astfel cum a fost confirmată prin rezoluţia Inspectorului şef al Inspecţiei Judiciare. Aspectele expuse de recurent la pct. I lit. a)-d) din recurs (preluate din acţiune) nu constituie obiectul contestaţiei, ci motivele pe care aceasta se sprijină şi pe care instanţa de fond le-a analizat în limitele impuse de actele administrative contestate. Înalta Curte reţine că instanţa de contencios administrativ învestită în condiţiile art. 451 alin. (6) din Legea nr. 317/2004 nu analizează o cauză disciplinară, neavând competenţa să stabilească existenţa sau inexistenţa unei abateri disciplinare, ci doar să examineze legalitatea şi temeinicia rezoluţiei atacate, respectiv dacă pârâta a adoptat soluţia atacată cu aplicarea corectă a legii şi în limitele marjei de apreciere conferite de lege, dacă a administrat un probatoriu complet şi dacă se impune completarea verificărilor. Prin urmare, instanţa nu examinează pretinsele fapte disciplinare expuse prin acţiune, ci criticile care se pot desprinde din aceasta cu privire la rezoluţia atacată, prin raportare la sesizarea disciplinară clasată.

Astfel fiind, prima instanţă a analizat motivul de nelegalitate referitor la pretinsa nemotivare a rezoluţiei de clasare şi a rezoluţiei Inspectorului şef, concluzionând că acestea îndeplinesc cerinţa motivării şi, totodată, că materialul probator a fost analizat de inspectorul judiciar (a se vedea paragrafele 2-9 din pagina a 8-a a sentinţei). Înalta Curte confirmă aceste constatări, observând, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, că Rezoluţia de clasare nr. 535/28.03.2022 nu este nici sumară şi nici generică, ci analizează concret plângerea formulată de reclamant, redând aspectele semnalate de acesta, situaţia de fapt rezultată din verificările prealabile, precum şi argumentarea soluţiei şi dispoziţiile aplicabile, care se întinde pe aproape patru pagini, raportat la materialul documentar şi la dispoziţiile legale incidente. Cât priveşte Rezoluţia Inspectorului Şef din 20.04.2023, se constată că aceasta cuprinde motivele plângerii, situaţia de fapt şi argumentarea soluţiei, similară ca întindere cu cea a rezoluţiei de clasare. Prin urmare, ambele rezoluţii sunt corespunzător motivate, soluţiile dispuse fiind rezultatul unui raţionament argumentativ, conţinând motive de fapt şi de drept raportate concret la aspectele sesizate de reclamant.

Înalta Curte mai reţine că instanţa de fond a analizat şi condiţiile abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) raportat la art. 991 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004, constatând în mod corect că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenţie a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de a vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecinţe. Înalta Curte are în vedere că, în activitatea lor, inspectorii judiciari trebuie să respecte principiul independenţei magistratului şi supunerii lui numai legii, ceea ce exclude posibilitatea transformării lor într-un organ de control al legalităţii şi temeiniciei soluţiilor adoptate de magistraţi.

În raport de aceste aspecte, prima instanţă a apreciat a fi corecte concluziile Inspecţiei Judiciare în sensul că judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei menţionate în sesizare a prezentat care sunt argumentele de fapt şi de drept care au justificat măsura dispusă, astfel că nu se poate reţine că magistratul a nesocotit cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă anumite dispoziţii legale, ci a realizat o interpretare a normelor legale incidente şi a situaţiei de fapt deduse judecăţii, aspect ce reprezintă un atribut esenţial al activităţii de judecată propriu-zise. Or, aceste aspecte nu au fost punctual contraargumentate de recurentul-reclamant în recurs, acesta rezumându-se la reiterarea aspectelor referitoare la activitatea magistratului, prezentate în sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare şi, ulterior, în plângere, precum şi în cererea de chemare în judecată, aspecte care au fost deja analizate atât de organul administrativ, cât şi de instanţa de fond.

Şi în ceea ce priveşte eroarea din cuprinsul încheierii judecătorului de cameră preliminară, referitoare la menţionarea numelui unei persoane care nu are legătură cu dosarul cauzei, instanţa de fond a reţinut în mod corect că aceasta reprezintă doar o eroare materială, care nu se circumscrie unei abateri disciplinare, reclamantul putând uza de procedura specifică a îndreptării erorilor din cuprinsul hotărârii judecătoreşti. În recurs, recurentul-reclamant a reiterat argumentul că această greşeală nu reprezintă o simplă eroare, ci o abatere disciplinară sub forma neglijenţei, fără a prezenta argumentele pe care se întemeiază această concluzie, respectiv fără a înfăţişa raţionamentul pentru care consideră că o unică menţiune greşită în încheiere ar putea fi calificată altfel decât o simplă eroare de tehnoredactare.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că niciuna dintre criticile de legalitate formulate de recurentul-reclamant A. nu sunt fondate, sentinţa atacată îndeplinind exigenţele unei motivări corespunzătoare şi făcând o corectă interpretare şi aplicare a normelor de drept material, raportat la motivele cererii deduse judecăţii şi la materialul probator administrat în cauză.

În consecinţă, nefiind incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în condiţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 2083 din 9 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 31 ianuarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.