Insurer's appeal rejected: Guarantee Fund need not pay late-payment penalties or litigation costs, only insurance claims under Law No. 213/2015.

Şedinţa publică din data de 19 octombrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 12.04.2021, reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea în parte a deciziei nr. 25856/23.03.2021, obligarea pârâtului la plata sumei de 3.148,6 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată acordate prin sentinţa civilă nr. 10354/29.05.2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2014, precum şi la plata cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea prezentului litigiu.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1710 din 18 noiembrie 2021 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare, ca neîntemeiată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acţiunii şi admiterea acesteia astfel cum a fost formulată.

Sub un prim aspect, recurenta a susţinut că hotărârea recurată a fost pronunţată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 29/2020 cu privire la dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. În opinia recurentei, valorificând dezlegările date prin considerentele de la pct. 122-127 din decizie, se poate observa că enumerarea făcută în teza a doua a textului este pur exemplificativă şi că reprezintă creanţe de asigurare orice sume datorate creditorilor de asigurare în baza unui contract de asigurare.

S-a considerat, faţă de aspectele reţinute în paragrafele evocate, că rămâne de stabilit dacă penalităţile de întârziere şi/sau cheltuielile de judecată sunt datorate de asigurătorul aflat în faliment în baza contractului de asigurare (caz în care reprezintă creanţe de asigurări), sau dacă nu sunt datorate în baza contractului de asigurare (caz în care nu reprezintă creanţe de asigurări).

Or, este evident că penalităţile de întârziere şi/sau cheltuielile de judecată sunt datorate în baza contractului de asigurare, iar nu de persoana în raport de a cărei culpă au fost generate aceste penalităţi şi/sau cheltuieli, întrucât criteriul în funcţie de care se califică o sumă ca fiind creanţă de asigurare este reprezentat de izvorul creanţei, iar nu de persoana aflată în culpă.

În continuare, sentinţa instanţei de fond a fost apreciată ca fiind pronunţată cu încălcarea art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, precum şi a art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în dezvoltarea acestei critici recurenta susţinând că, în conformitate cu dispoziţiile legale citate din Legea nr. 213/2015, sunt creanţe de asigurări toate creanţele care rezultă dintr-un contract de asigurare, fiind astfel eronat argumentul contrar reţinut de instanţa de fond, cu încălcarea art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, care stabileşte că asigurarea RCA este un contract obligatoriu, al cărui conţinut este reglementat prin lege.

În plus, citând dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Norma sus-menţionată, a precizat că, potrivit acestora, conţinutul contractului de asigurare RCA este stabilit prin dispoziţiile Legii nr. 136/1995 şi prin cele din respectiva normă, iar la art. 15-37 cuprinse în Titlul III din Normă - Contractul de asigurare, sunt menţionate toate drepturile şi obligaţiile ce formează conţinutul contractului de asigurare RCA, prezentând relevanţă, de asemenea, art. 26 alin. (1) lit. d) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 privind obligaţia de plată a despăgubirilor morale şi materiale şi a cheltuielilor de judecată, precum şi art. 37 alin. (1) din aceeaşi Normă privind obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere.

În concluzie, toate cele trei categorii de creanţe, respectiv: despăgubirile, penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată sunt reglementate prin dispoziţii ce formează conţinutul contractului de asigurare RCA, rezultând astfel din contractul de asigurare.

De asemenea, independent de existenţa sau inexistenţa unei culpe, aceste categorii de creanţe sunt reglementate prin contractul de asigurare RCA şi tocmai de aceea reprezintă creanţe de asigurare. De altfel, din cuprinsul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 ce cuprinde definiţia creanţei de asigurare şi din care rezultă criteriul de încadrare a unei creanţe în categoria creanţelor de asigurare (faptul rezultării creanţei din contractul de asigurare), nu reiese că se referă la o eventuală culpă sau la lipsa de culpă a asigurătorului aflat în faliment, neprevăzându-se că reprezintă creanţe de asigurare doar acele creanţe în legătură cu care nu se constată o culpă a asigurătorului aflat în faliment.

Cu toate acestea, instanţa de fond a calificat penalităţile de întârziere ca nefiind creanţe de asigurare pentru simplul motiv că ele ar fi fost generate de conduita culpabilă a asigurătorului, ignorând criteriul de calificare prevăzut de lege şi validat de Înalta Curte prin Decizia nr. 29/2020, ca suma să fie datorată în baza unui contract de asigurare, faptul că penalităţile de întârziere nu fac parte din obiectul principal al contractului de asigurare, fiind un accesoriu, neputând conduce la concluzia că ar fi datorate în baza contractului de asigurare RCA.

A mai susţinut recurenta nelegalitatea hotărârii atacate din perspectiva încălcării art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, citat în cuprinsul cererii de recurs, din interpretarea căruia rezultă că Fondul poate plăti din disponibilităţile sale dobânzi şi cheltuieli şi că, ulterior, se poate subroga în drepturile creditorilor plătiţi prin înscrierea acestor sume la masa credală.

Conform art. 2210 din C. civ., subrogarea se întemeiază pe o culpă a terţului, în speţă a asigurătorului aflat în faliment, iar nu pe o culpă a celui care se subrogă, o eventuală culpă a celui care doreşte să se subroge fiind de natură a înlătura de la aplicare întreaga instituţie a subrogării.

Concluzionând pe aspectul evidenţiat, a arătat că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se referă la dobânzi şi cheltuieli pe care Fondul le-a plătit din culpa asigurătorului aflat în faliment, iar nu din culpa proprie. Altfel spus, art. 18 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/2015 se referă în mod expres la posibilitatea Fondului de a plăti sume ce reprezintă dobânzi şi cheltuieli de judecată. Prin urmare, dacă poate plăti dobânzi aferente despăgubirilor principale, poate plăti şi penalităţi de întârziere.

În final, recurenta a apreciat că sentinţa de fond a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 435 C. proc. civ. referitoare la opozabilitatea hotărârilor judecătoreşti, în acest sens arătând că solicitarea de plată adresată Fondului are la bază inclusiv o hotărâre judecătorească prin care societatea B. S.A. a fost obligată la plata sumelor reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată. Aşadar, este evident că instanţa de judecată s-a pronunţat asupra penalităţilor de întârziere şi cheltuielilor de judecată ca reprezentând creanţe de asigurare datorate de asigurător.

A permite Fondului să repună în discuţie natura juridică a sumelor acordate prin sentinţa civilă nr. 10354/29.05.2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2014, echivalează, în opinia recurentei, cu o ignorare sau cu o negare a relativităţii efectelor acestei hotărâri judecătoreşti, deci cu o încălcare a prevederilor art. 435 C. proc. civ.

De altfel, aşa cum a reţinut şi instanţa supremă într-o decizie de speţă, nr. 618/2020, dobânda legală nu se calculează ţinându-se seama de faptul că Fondul este o persoană de drept public şi nu un profesionist, deoarece acesta protejează interesele creditorului de asigurări în raport cu asigurătorul aflat în faliment şi nu cu propriile interese, Fondul având obligaţia să respecte plafonul maxim impus de lege şi să achite atât debitul principal, cât şi dobânda, calculate deja printr-o hotărâre judecătorească opozabilă acestuia şi reprezentând creanţă de asigurare.

În plus, odată stabilit faptul că penalităţile de întârziere îşi au sursa în contractul de asigurare RCA şi că reprezintă creanţe de asigurare în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, nu există niciun motiv justificat pentru care Fondul să refuze plata acestor sume.

4. Apărările formulate de intimat

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a hotărârii primei instanţe.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, deşi reclamanta şi-a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., criticile expuse nu se circumscriu decât cazului de casare reglementat de pct. 8 al articolului menţionat, necuprinzând argumente de nelegalitate referitoare la nemotivarea sentinţei recurate ori la existenţa unor motive străine sau contradictorii în cuprinsul acesteia.

Or, în condiţiile în care recurenta-reclamantă a invocat doar în mod formal motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., neformulând argumente de ordin critic care să se circumscrie acestor dispoziţii, instanţa de recurs se află în imposibilitate de a efectua un control de legalitate a sentinţei recurate din această perspectivă, nemulţumirea părţii cu privire la soluţia adoptată de prima instanţă şi simpla indicare a acestui temei legal neputând echivala cu motivarea cererii de recurs sub acest aspect.

Drept urmare, întrucât argumentaţia cererii de recurs se subsumează doar greşitei aplicări sau interpretări a dispoziţiilor legale incidente, aceasta urmează a fi analizată doar din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, analizând sentinţa atacată prin raportare la cel de-al doilea motiv de casare invocat - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta nu este incident în cauză, criticile formulate fiind nefondate.

În fapt, prin cererea de plata înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor sub nr. x/16.03.2016, reclamanta A. S.A. a solicitat să fie despăgubită din disponibilităţile F.G.A. cu suma de 12.651,04 RON debit principal (despăgubire) şi 3148,6 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată stabilite prin sentinţa civilă nr. 10354/29.05.2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2014.

Analizând cererea de plată, prin Decizia nr. 25856/23.03.2021, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a admis în parte solicitarea reclamantei, doar în ceea ce priveşte debitul principal, apreciind că sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări în înţelesul art. 1 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

În esenţă, chestiunea supusă analizei şi asupra căreia părţile au opinii contrare, vizează penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată stabilite într-un proces purtat cu asigurătorul, aferente despăgubirii din asigurări şi se referă la faptul că acestea reprezintă sau nu creanţe din asigurări în sensul Normei aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011 şi al Legii nr. 213/2015 şi dacă sunt sau nu izvorâte din contractul de asigurare.

În opinia recurentei-reclamante, penalităţile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări, precum şi cheltuielile de judecată stabilite printr-o hotărâre judecătorească în sarcina asigurătorului, reprezintă creanţe din asigurări, în sensul Normei amintite şi al Legii nr. 213/2015, rezultând în mod expres din contractul de asigurare RCA.

În schimb, intimatul-pârât a solicitat să se constate că penalităţile de întârziere solicitate nu îşi au sursa într-un contract de asigurare şi nu reprezintă creanţe de asigurări, neputând fi achitate din disponibilităţile Fondului. Totodată, a considerat că legea de organizare a Fondului nu prevede preluarea datoriilor societăţii de asigurare şi nici posibilitatea plăţii penalităţilor şi cheltuielilor de judecată de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

În concluzie, pentru a fi îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi a se putea recupera sumele solicitate din disponibilităţile sale, a considerat că este necesar ca suma să rezulte în mod direct dintr-un contract de asigurare, respectiv să fie o despăgubire, indemnizaţie sau primă, condiţie neîndeplinită de penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată solicitate, sancţiunea plăţii acestora survenind în urma altor raporturi juridice faţă de faptul juridic de asigurare ce implică în mod necesar culpa asigurătorului.

Prima instanţă a validat raţionamentul intimatului-pârât, reţinând, în esenţă, că în urma subrogării, reclamanta, în calitate de asigurător CASCO, nu a dobândit de la asiguratul său dreptul de a pretinde penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată de la asigurătorul RCA, întrucât asiguratul său nu deţinea în patrimoniu acest drept pentru a putea fi transmis mai departe asigurătorului CASCO, ţinând cont de dispoziţiile exprese ale Ordinului CSA care condiţionează naşterea dreptului la penalităţi de momentul expirării termenelor ce încep să curgă de la data avizării plăţii de către asigurătorul RCA, moment ulterior datei la care intervine subrogarea.

Prin urmare, a considerat că atât penalităţile de întârziere, cât şi cheltuielile de judecată solicitate au ca premisă o situaţie ulterioară subrogării, fiind condiţionate de recurgerea de către creditor la acţiunea civilă ce nu se poate exercita decât după împlinirea termenului de plată.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de control judiciar constată că prima instanţă a pronunţat hotărârea cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în materie, raportat la situaţia de fapt stabilită, soluţie pe care, la rândul său, o adoptă ca atare, răspunzând criticilor formulate prin argumente comune, în funcţie de finalitatea lor concretă.

Astfel, este de observat că în art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de Garantare a Asiguraţilor, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare sau reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie, respectiv:

"creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri sau indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

În acelaşi sens, conform dispoziţiilor art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE, creanţa de asigurare reprezintă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asiguraţi, deţinători de poliţe de asigurare, beneficiari sau oricărei părţi vătămate având drept direct de acţiune împotriva întreprinderii de asigurare şi care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operaţiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) şi c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute.

În contextul acestor repere legislative, Înalta Curte reţine că penalităţile de întârziere aferente daunelor materiale, inclusiv cheltuielile de judecată stabilite în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare ce ulterior a intrat în faliment, nu reprezintă creanţe de asigurări în înţelesul dat acestora de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 şi nu rezultă din contractul de asigurare, fiind despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asigurătorului, iar cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească este diferită, fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 şi art. 1350 din C. civ.

Din interpretarea normelor legale ce definesc noţiunea de creanţă de asigurări rezultă cu puterea evidenţei că legiuitorul a înţeles să prevadă aceste definiţii pentru a o circumscrie ipotezei speciale a falimentului unui asigurător, similar art. 5 din Legea nr. 85/2014, situaţia astfel reglementată aplicându-se cu prioritate.

Într-adevăr, conform art. 9 şi art. 17 din Norma ASF nr. 16/2015, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu preia funcţiile unui asigurător faţă de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, deoarece acesta a fost constituit cu un scop specific în mod clar determinat, astfel că, după data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment pronunţate împotriva unei societăţi de asigurare aflate în insolvenţă, acesta nu preia obligaţiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule.

În egală măsură, Înalta Curte reţine că prin dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 este reglementat rolul Fondului, legiuitorul statuând că acesta "Garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

În concluzie, art. 2 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 fac referire la despăgubiri sau indemnizaţii, respectiv la prime datorate, corespunzătoare celor reglementate la art. 26 alin. (1) lit. a) - d) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, norme cu privire la care Înalta Curte reţine că nu pot fi interpretate extensiv.

Pe de altă parte, este de observat că art. 2214 C. civ. prevede că:

"În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. Altfel spus, finalitatea constituirii Fondului de Garantare a Asiguraţilor este aceea de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un fundament legal pentru a se considera că acesta ar putea fi obligat şi la plata penalităţilor de întârziere, respectiv a cheltuielilor de judecată.

În realitate, din interpretarea Legii nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului îl constituie dispoziţiile actului normativ menţionat, în aplicarea cărora Fondul este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor sau despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale daunelor interese moratorii, penalităţilor de întârziere sau cheltuielilor de judecată, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă ulterioară producerii evenimentului asigurat, a asigurătorului RCA, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

În sprijinul acestei concluzii urmează a fi reţinute şi dispoziţiile art. 1535 C. civ. care prevăd că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", sancţiunile în discuţie constând în penalităţi de întârziere aplicabile exclusiv asigurătorului RCA, pentru neplata la termen a unei despăgubiri.

Rezultă astfel că raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă şi asigurătorul B. S.A. produce efecte numai între aceste părţi, conform dispoziţiilor art. 1280 C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995.

Cum Fondul de Garantare a Asiguraţilor este terţ faţă de hotărârea judecătorească ce priveşte asigurătorul, nu pot fi reţinute susţinerile recurentei-reclamante referitoare la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 435 C. proc. civ., deoarece acest text de lege prevede că hotărârea judecătorească produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora. Or, în speţă, aşa cum s-a reţinut, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este un continuator sau un succesor al asigurătorului falit, obligaţiile sale fiind proprii şi nu o continuare a obligaţiilor asigurătorului aflat în faliment.

În egală măsură, Înalta Curte reţine că activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma A.S.F. 16/2015, nefiindu-i aplicabile textele de lege aplicabile societăţilor de asigurare, întrucât acestea nu se referă la modalităţi de determinare a întinderii despăgubirii conform art. 16 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, nici Legea nr. 213/2015 şi nici Norma ASF amintită neprevăzând posibilitatea obligării Fondului la plata penalităţilor de întârziere în situaţia în care asigurătorul RCA nu şi-a îndeplinit propriile obligaţii.

De altfel, prin sentinţa nr. 10354/29.05.2015 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti nu s-a reţinut că sumele recunoscute şi stabilite în beneficiul părţii reclamante ar reprezenta creanţe de asigurări în sensul arătat de art. 4 din Legea nr. 213/2015, simpla stabilire a acestor sume printr-o hotărâre judecătorească nefiind suficientă pentru a se considera că sunt, la rândul lor, creanţe de asigurări impuse în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

În speţă, în analiza sumei solicitate la plată, intimatul-pârât a reţinut în mod corect că nu este întemeiată cererea de acordare a sumelor reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată, atât timp cât acestea nu reprezintă creanţe de asigurare, ci au o cauză distinctă de asigurarea contra cost a riscului asigurat, fiind obligaţii civile ce rezultă din comportamentul culpabil al societăţii de asigurare, ce pot fi valorificate de recurenta-reclamantă în procedura de faliment, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 85/2014. Aceasta, deoarece, art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile şi cheltuielile de judecată la care însuşi F.G.A. poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la penalităţile de întârziere şi la cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asigurătorului falit, în considerarea atitudinii culpabile a acestuia.

În concluzie, art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu se interpretează în sensul că recunoaşte caracterul de creanţă de asigurări şi penalităţilor de întârziere şi cheltuielilor de judecată, deoarece această noţiune se determină, aşa cum în mod just a reţinut şi prima instanţă, prin raportare la normele legale cuprinse la art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, care o reglementează în mod expres.

Cum Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este succesorul B. S.A., nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, criticile formulate de recurenta-reclamantă din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 şi invocarea în acest sens a instituţiei reglementate de art. 2210 C. civ. fiind, prin urmare, nefondate.

Referitor la invocarea în cauză a considerentelor de la pct. 122-127 ale Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţa de control judiciar reţine, în acord cu judecătorul fondului, că sunt lipsite de fundament criticile recurentei întemeiate pe încălcarea acestor considerente obligatorii.

Din considerentele deciziei evocate nu rezultă că instanţa supremă a stabilit natura de creanţe de asigurări, în sensul dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, a penalităţilor de întârziere, ci, doar a constatat că, în cuprinsul definiţiei date noţiunii de creanţă de asigurare, legiuitorul a folosit, iniţial, termenul la plural, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări", întrucât a înţeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalităţile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care uneşte aceste creanţe şi care impune să fie tratate ca fiind una singură, şi anume contractul de asigurare.

Recunoaşterea calităţii de creanţe de asigurări este condiţionată de împrejurarea ca despăgubirile solicitate de asigurător şi achitate de Fondul de Garantare a Asiguraţilor să izvorască din contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală.

Or, în cazul penalităţilor de întârziere şi al cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă, nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 4 din Legea nr. 213/2015, fiind vorba despre un drept de creanţă izvorât din comportamentul ilicit al asigurătorului, respectiv din nerespectarea obligaţiei de plată şi din litigiul generat de o astfel de conduită, ambele născând drepturi şi obligaţii extrinseci contractului de asigurare şi numai între părţile raportului juridic generat de fapta culpabilă a asigurătorului aflat în faliment.

De asemenea, prin considerentele deciziei evocate nu s-a reţinut natura de creanţe de asigurări, în accepţiunea art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, nici a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asigurătorului RCA, în cadrul dosarului de regres.

În plus, legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, rezultând că reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului şi a altor obligaţii decât cele prevăzute în mod expres de legea specială aplicabilă în materie, penalităţile de întârziere nefiind, ca atare, incluse în sfera creanţei de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligaţia să le plătească din disponibilităţile sale.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că nu s-au conturat elemente de nelegalitate a deciziei F.G.A. contestate în cauză, prima instanţă apreciind în mod corect că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată solicitate de reclamantă nu reprezintă creanţe de asigurare şi nu îşi au temeiul în contractul de asigurare, caracterul accesoriu al acestora fiind stipulat în Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 şi nu în mod direct în contractul de asigurare, astfel încât argumentele expuse de recurenta-reclamantă în recurs nu sunt apte să conducă la casarea hotărârii instanţei de fond, aceasta fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor legale în materie.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004 Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul promovat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1710 din 18 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 19 octombrie 2023.