Whether appointment to a prosecutor's management position automatically confers the superior professional grade corresponding to the superior prosecution office

Şedinţa publică din data de 11 ianuarie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

1.1 Prin cererea înregistrată la data de 8 noiembrie 2019 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2019, reclamanţii A., B., C. şi D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea secţiei pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii la recunoaşterea obţinerii gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca urmare a numirii în funcţii de conducere în cadrul acestei instituţii.

1.2. Prin răspunsul la întâmpinare formulat în faza de judecată a fondului, reclamanţii au solicitat şi anularea Hotărârii nr. 950/14.11.2019.

1.3. La data de 18 februarie 2020, reclamanţii au înţeles să completeze cererea de chemare în judecată, prin reiterarea solicitării de anulare a Hotărârii nr. 950/14.11.2019 a secţiei pentru procurori a CSM şi prin formularea unei solicitări de anulare a Hotărârii nr. 977/20.11.2019 a secţiei pentru procurori a CSM.

2. Hotărârile primei instanţe

2.1. Prin încheierea de şedinţă din data de 7 decembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a constatat tardivitatea formulării cererii adiţionale prin care a fost solicitată anularea Hotărârii nr. 977/20.11.2019 a secţiei pentru procurori a CSM.

2.2. Prin sentinţa civilă nr. 1389 din 21 decembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins atât excepţia lipsei de interes, dar şi cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C. şi D., ca neîntemeiate.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva celor două hotărâri judecătoreşti indicate anterior la punctele I.2.1 şi I.2.2 au declarat recurs reclamanţii A., B., C. şi D., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., prin care au solicitat admiterea recursului, casarea parţială a încheierii din data de 7 decembrie 2020, mai precis în ceea ce priveşte constatarea tardivităţii cererii de anulare a Hotărârii nr. 977/2019 a secţiei pentru procurori a CSM, precum şi casarea integrală a sentinţei civile nr. 1389 din 21 decembrie 2020, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a-VIII-a contencios administrativ şi fiscal. De asemenea, recurenţii au solicitat ca, în rejudecarea cauzei, să se dispună admiterea cererii de chemare în judecată, anularea, în tot, a Hotărârilor nr. 950/2019 şi nr. 977/2019 ale secţiei pentru procurori a C.S.M., prin care s-a respins cererea recurenţilor de recunoaştere a gradului profesional corespunzător P.Î.C.C.J. şi, în temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, obligarea secţiei pentru procurori a C.S.M. la recunoaşterea gradului profesional corespunzător P.Î.C.C.J. faţă de reclamanţi, începând cu data numirii lor în funcţiile de conducere.

Cu privire la încheierea din 7 decembrie 2020, au arătat recurenţii-reclamanţi că Hotărârea nr. 950/2019 a privit pe trei dintre ei, respectiv A., B. şi D., iar prin Hotărârea nr. 977/2019 a fost soluţionată cererea formulată de C..

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 08.11.2019 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanţii au solicitat ca, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii să se dispună obligarea secţiei pentru procurori a CSM la recunoaşterea gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca urmare a numirii lor în funcţii de conducere în cadrul acestei instituţii.

Au arătat recurenţii că au adresat o cerere în acest sens către CSM, înregistrată la data de 3.10.2019, la care nu au primit răspuns în termen de 30 de zile, conform Legii nr. 554/2004, pentru ca, ulterior, pârâtul CSM să formuleze întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei de interes, motivând că cererile au fost soluţionate prin Hotărârea secţiei pentru procurori nr. 950/14.11.2019, iar pe fond a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată. Susţin recurenţii că prin întâmpinare a fost menţionată o singură hotărâre, respectiv cea cu nr. 950/14.11.2019, pârâtul nerecunoscând că în realitate au fost pronunţate două hotărâri.

Prin răspunsul la întâmpinare, din data de 3 ianuarie 2020, reclamanţii şi-au precizat acţiunea, în sensul anulării şi a celor două hotărâri ale CSM, însă la acea dată doar prima hotărâre din 14 noiembrie 2019 le fusese comunicată odată cu întâmpinarea şi putea fi identificată cu număr.

Au susţinut recurenţii că, fiind în imposibilitate de a preciza numărul celei de-a doua hotărâri, au apreciat că nu a fost depăşit termenul legal în care se putea face acest lucru, întrucât completarea nu a vizat decât numărul hotărârii, respectiv 977/20.11.2020.

În aceste condiţii, reproşează recurenţii primei instanţe faptul că a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor legale, validând greşeala pârâtului, care nu s-a pronunţat asupra tuturor cererilor şi care, ulterior, prin întâmpinare, a persistat în eroare, susţinând că prin răspunsul la întâmpinare din 3 ianuarie 2020 nu a fost precizat numărul hotărârii comunicate în data de 9 ianuarie 2020.

Se mai susţine că tot în mod greşit a interpretat prima instanţă dispoziţiile legale cu privire la primul termen la care au fost legal citaţi, dată până la care reclamanţii ar fi putut face precizări şi completări, întrucât în data de 10 februarie 2020 cauza a fost amânată, având în vedere Hotărârea Adunării generale a judecătorilor CAB nr. 1/21 ianuarie 2020, prin care s-a stabilit suspendarea activităţii de judecată începând cu data de 22 ianuarie 2020, precum şi Hotărârile Adunării generale a judecătorilor Curţii de Apel Bucureşti din 29 ianuarie 2020 şi din 6 februarie 2020, prin care s-a menţinut măsura suspendării activităţii de judecată, în contextul iminentei abrogări a dispoziţiilor legale care privesc pensia de serviciu pentru judecători.

În atare condiţii, au apreciat recurenţii-reclamanţi că erau incidente în cauză prevederile art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., fiind vorba despre o mărire a obiectului cererii prin precizarea numărului hotărârii CSM a cărei anulare se ceruse, astfel încât, prin încheierea din data de 7 decembrie 2020, instanţa de fond a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În privinţa recursului declarat împotriva sentinţei civile nr. 1389/21.12.2020, au arătat recurenţii-reclamanţi că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 6 şi 8 C. proc. civ.

Din perspectiva temeiului regăsit la pct. 1 al art. 488 C. proc. civ., au susţinut recurenţii că soluţia primei instanţe a fost pronunţată de un judecător incompatibil, care a formulat cerere de abţinere în cauză, ce a fost respinsă, însă, ceea ce reproşează recurenţii este faptul că o astfel de cerere a fost formulată după fixarea a patru termene de judecată, contrar prevederilor art. 43 alin. (3) C. proc. civ.

Au susţinut recurenţii-reclamanţi că în mod greşit a fost respinsă declaraţia de abţinere prin încheierea din 29.09.2020, existând motive întemeiate pentru a se aprecia că judecătorul cauzei nu ar fi putut fi imparţială în soluţionarea litigiului de faţă, iar conceptul de greşită compunere a instanţei are în vedere atât alcătuirea acestuia cu un număr necorespunzător de judecători, cât şi cu judecători care s-au aflat într-o situaţie de incompatibilitate ori recuzare, aceasta deoarece textul de lege nu îşi restrânge aplicabilitatea la încălcarea dispoziţiilor privind alcătuirea instanţei cuprinse în legea de organizare judecătorească, ci se referă la orice situaţie în care instanţa nu a fost alcătuită potrivit legii, fie a celei de organizare judecătorească, fie a celei de procedură.

Au arătat recurenţii-reclamanţi că, potrivit jurisprudenţei CEDO, imparţialitatea constă în absenţa oricărei prejudecăţi sau a oricărei idei preconcepute privitoare la soluţia unui proces, apreciindu-se sub două aspecte, şi anume posibilitatea de a determina convingerea personală a unui judecător într-o anumită împrejurare (imparţialitate subiectivă), precum şi împrejurarea că judecătorul oferă toate garanţiile suficiente pentru a excluse, în persoana sa, orice bănuială legitimă (imparţialitate obiectivă).

Au făcut trimitere recurenţii-reclamanţi la principiul nr. 3 al Cartei judecătorilor în Europa, care indică în mod expres că judecătorul nu numai că trebuie să fie imparţial, ci trebuie să fie văzut de toţi ca fiind imparţial.

În referire la temeiul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., au arătat recurenţii-reclamanţi că au avut în vedere omisiunea primei instanţe de a răspunde tuturor motivelor de critică a Hotărârii nr. 950/2019, formulate prin răspunsul la întâmpinare.

I se reproşează judecătorului fondului că nu a analizat fiecare dintre argumentele expuse în mod detaliat în răspunsul la întâmpinare, prin care au criticat fiecare motiv invocat de secţia pentru procurori pentru respingerea cererii lor, limitându-se doar să afirme că acestea sunt similare cu cele expuse în cererea principală.

Recurenţii-reclamanţi susţin că nu există similaritate între cele două documente întocmite, întrucât cererea de chemare în judecată a fost formulată după trecerea unui termen de 30 de zile prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, termen în care secţia pentru procurori din cadrul CSM nu a înţeles să soluţioneze solicitarea petenţilor de acordare a gradului profesional, în timp ce răspunsul la întâmpinare a fost întocmit prin raportare la Hotărârea secţiei pentru procurori nr. 950/2019, prin analizarea şi indicarea nelegalităţii tuturor argumentelor folosite pentru motivarea acestei hotărâri.

Au apreciat recurenţii-reclamanţi că instanţa de fond nu a răspuns motivelor de critică a legalităţii actelor administrative contestate şi nu a examinat probleme care i-au fost deduse spre analiză, astfel că soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii apare ca nemotivată.

Au mai invocat recurenţii-reclamanţi incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că instanţa de fond şi-a întemeiat soluţia pe interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 43 alin. (1) şi ale art. 56 din Legea nr. 303/2004, susţinând, în esenţă, că scopul şi sensul art. 56 a fost prezentat denaturat, întrucât prevederile legale din cuprinsul articolului anterior menţionat nu-i împiedică pe magistraţi să funcţioneze în continuare în cadrul aceluiaşi parchet după încetarea mandatului funcţiei de conducere, deoarece ei au dobândit dreptul de a funcţiona în cadrul acestuia şi implicit gradul profesional, odată cu numirea în funcţiile de conducere pentru care legea reglementează o procedură specială, derogatorie de la regulile generale.

Prin urmare, susţin recurenţii că acest articol nu are legătură cu obţinerea gradului profesional ci cu rezervarea unui post de execuţie pentru procurorii care candidează şi obţin posturi de conducere. În opinia recurenţilor, rezolvarea problemei funcţiei pe care o poate ocupa un magistrat la expirarea mandatului funcţiei de conducere este, aşadar, subsecventă celei privind dobândirea gradului profesional odată cu numirea în funcţia de conducere şi, drept urmare, depinde de modul cum este soluţionată problema principală. Au menţionat recurenţii-reclamanţi existenţa unei sentinţe civile pronunţate în această materie, în cadrul dosarului nr. x/2018 înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Recurenţii-reclamanţi au menţionat că secţia corespunzătoare din cadrul CSM a arătat că legiuitorul ar fi reglementat expres dobândirea gradului profesional dacă ar fi intenţionat ca acest lucru să se întâmple odată cu numirea într-o funcţie de conducere, însă, în opinia recurenţilor, acest aspect nu a fost prevăzut expres, cum, de altfel, nici în cazul promovării în funcţiile de execuţie, prin concursul prevăzut la art. 43 din Legea nr. 303/2004, nu se menţionează în mod expres dobândirea gradului profesional ierarhic superior, sau caracterul definitiv al acestei dobândiri.

Consideră recurenţii-reclamanţi că este nelegală interpretarea potrivit căreia un procuror care a promovat în funcţie de execuţie la nivelul parchetului de pe lângă curtea de apel, s-ar transfera ulterior la nivelul parchetului de pe lângă tribunal, s-ar putea considera că revine la gradul profesional corespunzător parchetului de pe lângă tribunal, asta pentru că legea nu a reglementat în mod expres dobândirea gradului profesional prin promovarea în funcţie de execuţie, putându-se interpreta că procurorul a dobândit doar dreptul de a activa la parchetul superior, drept pe care ulterior l-a pierdut, prin transfer.

Au susţinut recurenţii-reclamanţi că legile justiţiei în forma iniţială, până la modificările operate prin O.U.G. nr. 56/2009, prin care au fost introduse articolele 791 alin. (11) şi art. 87 alin. (91), nu reglementau în mod expres modalitatea de dobândire a gradului profesional, revenindu-i Consiliului Superior al Magistraturii rolul de a defini sintagma "grad profesional", ce apărea în cuprinsul art. 65 alin. (6) din Legea nr. 303/2004, lucru realizat prin Hotărârea nr. 878/2007 a Plenului CSM, din care reiese că nu există o singură modalitate de obţinere a gradului profesional, aceea a promovării, cum i se reproşează instanţei de fond că a reţinut greşit.

În cazul recurenţilor se arată că au fost respectate dispoziţiile legale de numire în funcţii de conducere la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar acest drept nu este limitat în timp la durata mandatului funcţiei de conducere, întrucât cele două aspecte trebuie privite distinct, respectiv, pe de o parte, că prin numire au dobândit dreptul de a ocupa şi exercita o funcţie de conducere pe o durată de timp limitată, iar pe de altă parte, prin aceeaşi numire, au dobândit dreptul de a funcţiona la acest nivel în ierarhia parchetelor, drept ce are un caracter permanent. În atare condiţii, orice excepţie de la regulă, potrivit căreia gradul profesional odată dobândit nu se pierde, introduce o restrângere a unui drept dobândit, iar această restrângere trebuie prevăzută în mod expres şi aplicată restrictiv, doar pentru ipoteza normei şi doar pentru viitor, cum, de altfel, s-a întâmplat prin modificările inserate în O.U.G. nr. 56/2009, pentru procurorii numiţi la DNA sau DIICOT, modificări ce s-au aplicat pentru viitor.

În accepţiunea recurenţilor-reclamanţi, norma juridică "îşi redobândesc gradul profesional de execuţie anterior" semnifică recunoaşterea implicită a faptului că, prin numirea în cadrul compartimentelor din Parchetul de pe lângă ÎCCJ, procurorii au dobândit gradul profesional corespunzător acestui parchet.

Au mai amintit recurenţii-reclamanţi modificările survenite la data de 18.10.2018 asupra dispoziţiilor art. 54 din Legea nr. 303/2004, subliniind, însă, că numirile lor în funcţii de conducere de procuror şef serviciu şi respectiv procuror şef birou s-au făcut în temeiul art. 55 din Legea nr. 303/2004, anterior datei de 18.10.2018, iar pentru aceste funcţii nu există o prevedere similară cu cea din art. 54 alin. (5) din Legea nr. 303/2004.

Au făcut trimitere recurenţii la prevederile art. 56 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, afirmând că legiuitorul a păstrat caracterul permanent al dobândirii gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă ÎCCJ, pentru cei ce ocupă alte funcţii de conducere, de natura celor ocupate de titularii demersului judiciar de faţă.

Au fost aduse ca exemplu mai multe hotărâri ale Consiliului Superior al Magistraturii din perioada 2013-2015 prin care s-a recunoscut gradul profesional pe care îl solicită şi recurenţii-reclamanţi în prezentul dosar.

Aceştia au reamintit prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora legea dispune numai pentru viitor, precum şi decizia CCR nr. 463/2014, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, subliniind, în acest context, că promovarea unei proceduri organizate în conformitate cu legea pentru numirea într-o funcţie de conducere în cadrul Parchetului de pe lângă ÎCCJ, reprezintă, din perspectiva conflictului de legi civile în timp, facta praeterita, realizată în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii noi şi pentru care, dacă s-ar aplica o lege ulterioară, ar însemna să i se atribuie efect retroactiv.

În opinia recurenţilor, pierderea gradului profesional la expirarea mandatului pentru care au fost numiţi în funcţiile de conducere ar reprezenta o atingere severă adusă principiului stabilităţii procurorilor, prevăzut de art. 3 alin. (12) din Legea nr. 303/2004.

În referire la incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 56 din Legea nr. 303/2004, consideră recurenţii că acest text de lege nu poate constitui o justificare a respingerii solicitării lor, deoarece modul în care se aplică depinde de rezolvarea prezentei probleme litigioase, respectiv cea a dobândirii gradului profesional de la momentul numirii în funcţie şi ca efect al acestei numiri, problemă ce trebuie soluţionată în prealabil.

În privinţa prevederilor art. 43 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, au susţinut recurenţii-reclamanţi că termenul "numai" din cuprinsul acestei norme legale se referă la faptul că promovarea în funcţii de execuţie se face numai prin concurs organizat la nivel naţional şi nu prin concursuri organizate la nivel local.

Reiau recurenţii-reclamanţi datele factuale ale numirii lor în funcţiile de conducere şi, implicit, incidenţa statuărilor dispuse prin Hotărârea CSM nr. 878/2007, subliniind că nu le sunt aplicabile prevederile art. 43 din Legea nr. 303/2004. Se afirmă în cadrul prezentului recurs că sunt incidente situaţiile de excepţie reglementate la art. 52-55 din Legea nr. 303/2004, iar diferenţele de regim juridic în raport cu procedura de ocupare a funcţiilor de conducere pentru celelalte parchete se justifică, în cazul numirii în funcţii de conducere la PÎCCJ, pentru care nu s-a prevăzut condiţia ca procurorul să aibă dreptul să funcţioneze în cadrul acestui parchet, prin necesitatea creării unei baze de selecţie cât mai largi, precum şi prin faptul că nu se prevede organizarea unui concurs pentru asemenea funcţii, ci doar se susţine un interviu în faţa secţiei pentru procurori a CSM.

Cu privire la invocarea jurisprudenţei CEDO, în care s-a stabilit că în situaţii similare nu pot fi date soluţii diferite, pentru că s-ar încălca principiul securităţii juridice, (cauza Beian contra României, cauza Driha contra României), afirmă recurenţii că intervalul de timp în care practica judiciară trebuie să fie constantă este cel în care o prevedere legală nu se modifică, iar normele legale în baza cărora prima instanţă a respins cererea reclamanţilor nu s-au modificat de la adoptare până în prezent, fiind pronunţate numeroase soluţii de admitere a cererilor de recunoaştere a dobândirii gradului profesional corespunzător PÎCCJ.

Au pretins recurenţii-reclamanţi că sunt incidente prevederile Convenţiei EDO (art. 14), ale dreptului european al muncii, norme ce au un caracter prioritar faţă de normele interne, respectiv Directiva Consiliului nr. 200/43/2000 privind aplicarea principiului egalităţii de tratament între persoane şi Directiva 200/78/2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă.

A fost menţionată decizia nr. 635/2010 a ÎCCJ cu titlu de practică judiciară, context în care au menţionat recurenţii că securitatea şi previzibilitatea legii constituie elemente fundamentale ale preeminenţei dreptului, deduse din prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţia României şi enunţate în preambulul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului, ca o componentă a patrimoniului comun al statelor părţi, în lumina căreia trebuie interpretat dreptul la un proces echitabil.

În final, au susţinut recurenţii-reclamanţi că nu au invocat critici de neconstituţionalitate în litigiul dedus judecăţii, însă au menţionat Decizia CCR nr. 545/2011, afirmând că, în cadrul acestei decizii, judecătorul constituţional a statuat că prin numirea în cadrul structurilor din PÎCCJ, procurorii dobândesc gradul profesional corespunzător PÎCCJ.

Au mai făcut trimitere recurenţii-reclamanţi la standardele europene referitoare la statutul şi cariera magistraţilor, cuprinse în Recomandarea nr. R(94) 12 a Consiliului de miniştri şi Carta europeană privind statutul judecătorilor, concluzionând că numirea lor s-a realizat pe criterii obiective, fiind, în opinia lor, o recunoaştere oficială a unui anumit nivel de performanţă profesională, corespunzător funcţiilor de conducere în care au fost numiţi. Susţin recurenţii că ar fi inechitabil să se considere că ar trebui să promoveze alte examene pentru recunoaşterea oficială a unui nivel de performanţă caracteristic unei funcţii inferioare de execuţie.

Un ultim aspect adus în discuţie de către recurenţii-reclamanţi îl reprezintă faptul că aceştia, în calitate de titulari ai acţiunii judiciare de faţă, nu au solicitat înlăturarea de la aplicare a prevederilor art. 56 şi art. 43 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, nu au considerat că aceste norme sunt neconstituţionale şi nici nu au solicitat crearea unor norme pe cale jurisprudenţială, ci doar au cerut obligarea CSM să constate că, prin numirea lor în funcţii de conducere prevăzute de art. 55 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, în vigoare la data numirii lor, au dobândit gradul profesional corespunzător ÎCCJ.

În acest context, au afirmat recurenţii-reclamanţi că art. 43 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 reglementează o altă modalitate de obţinere a gradului profesional, prin promovarea în funcţii de execuţie, iar art. 56 din Legea nr. 303/2004 are menirea de a garanta persoanelor numite în funcţii de conducere că nu-şi pierd locul în care au funcţionat şi că se pot întoarce la acesta în momentul încetării mandatului, fiind o garanţie a stabilităţii în funcţie.

În concluzie, au arătat recurenţii-reclamanţi că menţinerea soluţiei instanţei de fond ar reprezenta, în opinia lor, o încălcare a principiului securităţii juridice, astfel cum acesta se regăseşte în jurisprudenţa CEDO consacrată în cauzele Beian contra României şi Driha contra României.

4. Apărările formulate în cauză

Legal citat, intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând, sub un prim aspect, că nu se poate dispune casarea încheierii din 7.12.2020, întrucât prima instanţă a aplicat corect prevederile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., constatând tardivitatea cererii modificatoare, constând în completarea cererii iniţiale cu un obiect nou, respectiv anularea Hotărârii secţiei pentru procurori nr. 977/2019, dată fiind inexistenţa acordului din partea pârâtului pentru depunerea acestei cereri după împlinirea termenului de decădere.

În combaterea recursului declarat împotriva sentinţei civile nr. 1389/21.12.2020, a arătat intimatul CSM că nu este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., întrucât declaraţia de abţinere formulată de judecătorul fondului a fost respinsă, instanţa fiind alcătuită conform dispoziţiilor legale.

Nici în privinţa celui de-al doilea motiv de casare, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu a considerat intimatul-pârât că sunt întemeiate criticile regăsite în recursul declarat de reclamanţi, întrucât hotărârea pronunţată în cauză este motivată coerent, din cuprinsul acesteia desprinzându-se clar raţionamentul logico-juridic pe care s-a fundamentat soluţia adoptată.

Arată intimatul CSM că obligaţia instanţei este aceea de a analiza şi de a răspunde tuturor cererilor şi motivelor invocate de părţi, iar nu de a analiza fiecare argument ce susţine motivele invocate, iar pe de altă parte, considerentele primei instanţe nu sunt nici contradictorii, nici străine de natura cauzei.

În referire la pretinsa incidenţă în cauză a motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a apreciat intimatul-pârât că în mod corect a interpretat şi aplicat prima instanţă prevederile art. 55-56 din Legea nr. 303/2004, iar practica administrativă şi judiciară în materie este unitară în prezent, interpretarea recurenţilor fiind contrară acestei practici, în care s-a stabilit că la încetarea mandatului funcţiei de conducere, procurorii îşi redobândesc gradul profesional de execuţie şi salarizarea corespunzătoare acestuia, iar singura modalitate prevăzută de lege de recunoaştere a gradului profesional este promovarea prin concurs, organizat potrivit art. 43 şi urm. din Legea nr. 303/2004, relevantă fiind şi Decizia CCR nr. 1325/2008.

A mai susţinut intimatul CSM că nu se poate crea o situaţie de discriminare prin aplicarea legii în vigoare, în acest sens fiind şi considerentele din deciziile Curţii Constituţionale nr. 1325/2008, nr. 16/2011 şi nr. 545/2011.

Revirimentele de jurisprudenţă nu pot reprezenta fapte de discriminare, în condiţiile în care un astfel de reviriment este motivat de o modificare legislativă şi de înlăturarea inechităţii create în sistem când procurorii care au activat în cadrul PÎCCJ sau deţineau funcţii de conducere în cadrul PÎCCJ obţineau recunoaşterea gradului profesional al acestei unităţi de parchet, fără să urmeze procedurile legale de concurs pentru avansare în grad profesional.

Contrar susţinerilor recurenţilor, arată intimatul CSM că nu se poate considera că prin numirea în funcţia de procuror şef în cadrul PÎCCJ aceştia au dobândit automat gradul profesional corespunzător PÎCCJ, având în vedere faptul că dobândirea de jure a unui grad profesional de către un procuror numit într-o funcţie de conducere la un parchet ierarhic superior ar fi trebuit să fie stipulată în mod expres de legiuitor, or, în lipsa unei dispoziţii normative exprese, nu se poate prezuma voinţa legiuitorului în acest sens.

A făcut trimitere intimatul-pârât la considerentele Deciziei CCR nr. 545/2011, în cadrul cărora s-a reţinut ca fiind constituţionale prevederile art. 75 alin. (111) şi art. 87 alin. (91) din Legea nr. 304/2004, statuând, cu alte cuvinte, că recunoaşterea în favoarea procurorilor a gradului profesional corespunzător PÎCCJ, "fără să urmeze procedurile de concurs pentru avansarea în gard profesional" constituie o inechitate care a fost înlăturată de legiuitor prin O.U.G. nr. 56/2009, aprobată prin Legea nr. 385/2009.

Tot în scopul înlăturării acestor inechităţi, CSM şi-a reconsiderat practica anterioară, în sensul respingerii cererilor de acordare a gradului profesional corespunzător PÎCCJ, indicând şi jurisprudenţă a instanţei supreme în acest sens, precum decizia nr. 1398/2017 şi decizia nr. 2092/2017, ambele pronunţate de ÎCCJ, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

5. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinarea, recurenţii-reclamanţi A., B., C. şi D. au solicitat respingerea apărărilor formulate de intimatul - pârât, apreciind că susţinerile acestuia sunt neîntemeiate.

6. Procedura în faţa instanţei de recurs

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 9 iulie 2021 s-a fixat termen de judecată la data de 11 ianuarie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând recursul declarat în cauză prin prisma motivelor de casare invocate şi a normelor legale incidente, Înalta Curte reţine caracterul său nefondat, pentru următoarele considerente:

I. Argumente de fapt şi de drept relevante

Recursul exercitat împotriva încheierii din 7 decembrie 2020 este nefondat, judecătorul primei instanţe aplicând corect normele de procedură civilă ce reglementează regimul actelor procedurale depuse la dosar de titularii acţiunii în contencios administrativ.

Deşi iniţial recurenţii-pârâţi au chemat în judecată pe pârâtul CSM pentru ca acesta să fie obligat să le recunoască obţinerea gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reclamând, astfel, tăcerea administrativă a forului competent pentru lipsa unui răspuns la cererea lor în termen de 30 de zile, potrivit prevederilor art. 8 alin. (1), coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. h) şi alin. (2), toate din Legea nr. 554/2004, ulterior, observând că demersul lor a fost soluţionat de pârât, prin răspunsul la întâmpinare, au înţeles să-şi precizeze cererea, în sensul învestirii instanţei competente cu o acţiune în anularea unui act administrativ cu caracter individual, indicat expres ca fiind Hotărârea secţiei pentru procurori din cadrul CSM nr. 950/2019.

Primul termen de judecată la care reclamanţii au fost legal citaţi a fost cel din data de 10 februarie 2020, iar potrivit prevederilor art. 204 C. proc. civ., numai până la acest termen puteau reclamanţii să-şi modifice cererea, modificările ulterioare fiind condiţionate de acordul expres al tuturor părţilor, conform alin. (3) al aceluiaşi articol. Cum un astfel de acord din partea pârâtului CSM nu a fost exprimat, în mod corect a reţinut judecătorul fondului că este învestit cu analiza de legalitate a Hotărârii CSM nr. 950/2019, cererea adiţională, vizând solicitarea de anulare a Hotărârii CSM nr. 977/2019, fiind depusă tardiv.

Deşi în calea recursului au afirmat recurenţii-reclamanţi că au înţeles doar să precizeze numărul hotărârii atacate, ce a fost emisă de CSM după depunerea răspunsului la întâmpinare, astfel că, în realitate, nu a fost vorba despre o completare a obiectului cererii iniţiale, ci de clarificarea sub aspectul identificării exacte a actelor administrative a căror anulare s-a solicitat, Înalta Curte reţine că individualizarea obiectului unei acţiuni judiciare presupune prezenţa acelor elemente care permit a se avea în vedere, de către judecătorul cauzei, actul administrativ asupra căruia este chemat să exercite controlul de legalitate. Îndeplinirea obligaţiei procesuale de a arăta în mod clar obiectul unei cereri de chemare în judecată nu se poate realiza într-o manieră echivocă, printr-o trimitere generală cu privire la ceea ce au intenţionat titularii acţiunii să supună judecăţii.

Faţă de împrejurarea că recurenţii-reclamanţi au indicat expres în termenul procedural în care putea modifica cererea lor de chemare în judecată doar Hotărârea nr. 950/2019, în mod corect s-a considerat judecătorul fondului învestit cu acţiunea în anulare îndreptată împotriva acestei hotărâri.

Nici aspectul referitor la faptul că la termenul din 10 februarie 2020 s-a dispus amânarea cauzei nu determină validarea criticilor recurenţilor-reclamanţi, întrucât norma procesuală permite modificarea unei cereri de chemare în judecată până la primul termen la care titularul demersului judiciar este legal citat, fără nicio altă condiţie, astfel că măsurile procesuale adoptate la acel termen nu prezintă relevanţă sub aspectul cerinţei legale de a propune modificarea cererii, fără a fi necesar acordul expres al celeilalte părţi. După epuizarea acestui prim termen la care reclamanţii au fost legal citat, orice modificare a acţiunii judiciare intra sub incidenţa prevederilor art. 204 alin. (3) C. proc. civ., corect reţinute în cauză de judecătorul fondului.

Prin urmare, încheierea de şedinţă din 7.12.2020 nu prezintă nereguli procedurale care să determine reformarea hotărârii din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., criticile recurenţilor-reclamanţi, subsumate acestui temei de drept, fiind nefondate.

În privinţa recursului exercitat asupra sentinţei civile nr. 1389/21.12.2020, un prim motiv de casare invocat de recurenţii-reclamanţi este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., argumentele invocate fiind, de asemenea, nefondate. Aceasta deoarece, reţine Înalta Curte că, în mecanismul procedural de verificare a îndoielilor care se ivesc cu privire la imparţialitatea judecătorul desemnat în cauză, respingerea declaraţiei de abţinere formulate de acel judecător îi permite să reia soluţionarea pricinii, fără a se putea considera că respectiva cauză a fost pronunţată în condiţii de neregularitate procesuală constând în alcătuirea instanţei.

De altfel, recurenţii nu au formulat cerere de recuzare în cursul judecăţii la prima instanţă, a cărei soluţie ar fi putut fi supusă controlului judiciar, acceptând soluţia pronunţată asupra declaraţiei de abţinere. Cât priveşte împrejurarea că o astfel de declaraţie de abţinere a fost formulată după parcurgerea mai multor termene procedurale, consecinţa acestui fapt cu poate conduce la remediul procesual solicitat de recurenţii-reclamanţi, legea neprevăzând o sancţiune procedurală pentru depăşirea termenului până la care se putea formula declaraţia de abţinere.

Se reţine, prin urmare, faptul că nu a existat niciun impediment pentru judecătorul desemnat să soluţioneze cauza în primă instanţă, astfel că nu poate fi reţinută incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

În referire la temeiul de drept regăsit în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că hotărârea pronunţată în cauză cuprinde argumente relevante ce au format raţionamentul logico-juridic concordant cu soluţia pronunţată.

I s-a reproşat primei instanţe faptul că nu a analizat argumentele expuse în mod detaliat în răspunsul la întâmpinare, prin care reclamanţii au criticat fiecare motiv invocat de secţia pentru procurori din cadrul CSM pentru respingerea cererii lor, arătând, astfel, nelegalitatea şi netemeinicia Hotărârii nr. 950/2019, iar prima instanţă s-a limitat să afirme că acestea sunt similare cu cele expuse în cererea principală.

Conform art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., considerentele vor cuprinde obiectul cererii, susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

În jurisprudenţa sa constantă, Înalta Curte a mai statuat că motivarea hotărârii constituie o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc, precum şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, chestiuni circumscrise astfel noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Judecătorul cauzei este îndreptăţit, însă, să facă o sinteză a argumentelor prezentate de părţile litigante, să identifice motivele de fapt relevante asupra cărora trebuie să fie aplicate în mod corespunzător normele legale incidente, fără a fi necesar să răspundă fiecăreia dintre ideile regăsite în actele procedurale depuse de părţi la dosarul cauzei.

Chestiunea motivării adecvate a unei hotărâri judecătoreşti nu reprezintă o problemă legată de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar.

O astfel de motivare, precum cea din prezentul dosar, este una ce permite exercitarea controlului judiciar, respectând, totodată, garanţiile dreptului la un proces echitabil şi ale dreptului la apărare, nefiind fondat nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că sunt nefondate criticile circumscrise acestui temei de drept.

Refuzul secţiei pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii de a acorda recurenţilor-reclamanţi gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este unul justificat, întemeiat în mod legal pe normele juridice incidente în soluţionarea unei astfel de cereri, după cum corect a reţinut şi prima instanţă.

Recurenţii-reclamanţi au fost numiţi în diverse funcţii de conducere în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în anul 2018, pentru o perioadă de 3 ani, iar în timpul mandatelor lor în respectivele funcţii de procurori şefi din cadrul structurilor instituţionale au formulat cerere de recunoaştere a gradului profesional aferent parchetului în care au fost numiţi pentru o perioadă determinată.

Numirea recurenţilor-reclamanţi în aceste funcţii de conducere s-a realizat potrivit procedurii reglementate de art. 54-56 din Legea nr. 303/2004, forma în vigoare la data numirii, iar criticile din recurs au vizat modalitatea în care judecătorul fondului a interpretat scopul şi sensul articolului 56 din Legea nr. 303/2004, care prevede că "la încetarea mandatului pentru funcţiile de conducere prevăzute la art. 55 din acelaşi act normativ, procurorii revin la parchetele de unde provin sau la alt parchet unde au dreptul să funcţioneze potrivit legii". În accepţiunea recurenţilor-pârâţi, această normă juridică le permite să funcţioneze în continuare, după expirarea mandatului corespunzător funcţiilor de conducere în care au fost numiţi, în unitatea de parchet în cadrul căreia au exercitat respectivele funcţii de conducere.

În esenţă, susţinerile recurenţilor-reclamanţi se centrează pe ideea că, prin numire în funcţii de conducere în cadrul unui parchet pentru care nu obţinuseră gradul profesional corespunzător prin promovare prin concurs, au câştigat dreptul de a funcţiona în acel loc, fără a mai fi necesară parcurgerea altor etape.

Înalta Curte nu validează o astfel de interpretare a normelor incidente în materie, cele două noţiuni, aflate în discuţie, având un regim juridic diferit, iar numirea într-o funcţie de conducere în cadrul unei unităţi de parchet superioară celei corespunzătoare gradului profesional deţinut de procurorii numiţi în astfel de funcţii nu echivalează cu dobândirea acelui grad profesional.

Reţine Înalta Curte că, în conformitate cu dispoziţiile art. 55 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, în vigoare la data numirii recurenţilor-reclamanţi în funcţiile de conducere din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, "(1) Numirea în alte funcţii de conducere decât cele prevăzute la art. 54 în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism se face pe o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea reînvestirii o singură dată, de către secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie sau a procurorului şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, după caz".

Numirea procurorilor, în temeiul dispoziţiilor legale anterior citate, trebuie să parcurgă toate etapele procedurii prevăzute în art. 21 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea nr. 193/2006 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, astfel cum a fost modificată şi completată prin Hotărârea nr. 355/2011 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.

Din aceste dispoziţii legale şi regulamentare reiese că, pentru numirea în funcţia de procuror şef al unei structuri din cadrul Parchetului general, nu este necesară deţinerea gradului profesional corespunzător acestui parchet şi nici aceea a funcţionării efective în cadrul acestuia, numirea fiind dispusă pentru o perioadă determinată (3 ani, cu posibilitatea reînvestirii pentru încă 3 ani).

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 56 din Legea nr. 303/2004, în forma în vigoare la data numirii în funcţii de conducere a recurenţilor-reclamanţi, la încetarea mandatului pentru funcţiile de conducere prevăzute la art. 55 din acelaşi act normativ, procurorii revin la parchetele de unde provin sau la un alt parchet unde au dreptul să funcţioneze potrivit legii.

De menţionat că aceasta este o dispoziţie imperativă, norma legală nefolosind opţionalul pot reveni. Pe de altă parte, în măsura în care considera că procurorii numiţi într-o funcţie de conducere, la un nivel ierarhic superior, dobândesc gradul profesional corespunzător, legiuitorul ar fi reglementat, în mod expres, acest aspect. În ceea ce priveşte promovarea procurorilor, Înalta Curte reţine că promovarea în funcţii superioare de execuţie (pe loc sau efectivă), ce constituie o componentă a carierei procurorilor, se poate realiza în prezent în baza art. 43 din Legea nr. 303/2004, numai prin examen/concurs, în condiţiile prevăzute de lege şi pe baza criteriilor stabilite de Consiliul Superior al Magistraturii în activitatea sa de gestionare a carierei procurorilor.

Din analiza şi interpretarea logică şi teleologică a dispoziţiilor Legii nr. 303/2004, republicată, rezultă că, în cazul judecătorilor şi procurorilor, cariera evoluează prin promovare dintr-un grad profesional în gradul profesional următor. De asemenea, mai rezultă că gradul profesional superior, dobândit în condiţiile legii, are un caracter definitiv în evoluţia carierei profesionale.

Astfel cum corect a reţinut şi judecătorul fondului, prin numirea recurenţilor-reclamanţi în funcţii de conducere a unor structuri din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conform dispoziţiilor legale derogatorii, prevăzute de art. 55 din Legea nr. 303/2004, care este o normă de excepţie, interpretată restrictiv, nu se poate considera că aceştia au dobândit în mod automat gradul profesional corespunzător parchetului în cadrul căruia au fost numiţi, întrucât, în mod evident, s-ar produce o încălcare a dispoziţiilor legale privitoare la promovarea, numai prin concurs, în funcţii de execuţie imediat superioare.

Nu pot fi primite nici argumentele recurenţilor-reclamanţi, constând în faptul că, spre deosebire de funcţiile de conducere reglementate de art. 54 din Legea nr. 303/2004, în ipotezele avute în vedere de art. 55 din aceeaşi lege, nu se mai foloseşte expresia "redobândirea gradului profesional", ceea ce, în accepţiunea acestor recurenţi, semnifică faptul că legiuitorul a păstrat caracterul permanent al dobândirii gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât, fără a fi necesar să existe o prevedere similară celei de la art. 54 alin. (5) din Legea nr. 303/2004 (prevedere care, de altfel, a fost adoptată la un moment ulterior celui în care au fost numiţi recurenţii în funcţii de conducere, neavând nicio incidenţă asupra situaţiei acestora), este suficientă norma de la art. 56 din Legea nr. 303/2004, care stabileşte fără echivoc că trebuie respectată cerinţa de a avea dreptul să funcţioneze la o unitate de parchet potrivit legii, adică, în acest caz, conform gradului profesional dobândit conform prevederilor legale, ceea ce implică respectarea cerinţelor de promovare în funcţii de execuţie, în procedura reglementată de art. 43 din Legea nr. 303/2004.

Având în vedere cele expuse, în contextul cauzei deduse judecăţii, numirea procurorilor în funcţii de conducere în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu trebuie confundată cu o promovare a acestora la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât noţiunile de promovare şi numire sunt distincte, pentru fiecare în parte, legea prevăzând proceduri, de asemenea, distincte. Pe de altă parte, din interpretarea tuturor dispoziţiilor legale şi regulamentare privitoare la cariera judecătorilor şi procurorilor, se observă că nu există nicio dispoziţie legală expresă, derogatorie de la procedura de promovare în funcţii de execuţie pentru cei care au deţinut funcţii de procuror şef serviciu în cadrul Parchetului de pe lână Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel că, în lipsa unei dispoziţii normative exprese, nu se poate prezuma voinţa legiuitorului în acest sens.

Cât priveşte referirile recurenţilor-reclamanţi la practica Consiliului Superior al Magistraturii şi la practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din anii 2009-2010 în această materie, Înalta Curte reţine cu titlu preliminar că practica anterioară a instanţelor naţionale nu constituie izvor de drept în sistemul judiciar român, iar faptul că alţi magistraţi ar fi obţinut anterior recunoaşterea gradului profesional superior ca efect al numirii în funcţii de conducere şi ar fi obţinut soluţii favorabile prin hotărâri judecătoreşti sau prin hotărâri ale plenului Consiliului Superior al Magistraturii nu poate constitui motiv pentru interpretarea dispoziţiilor legale în sensul dorit de recurenţii-reclamanţi.

Totodată, instanţa de control judiciar are în vedere că practica administrativă şi practica judiciară evoluează, astfel încât nu se poate susţine că se încalcă principiul securităţii juridice în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului exprimate în Cauza Beian c. României şi Cauza Driha c. României, dacă într-un anumit interval de timp (câţiva ani) soluţiile administrative şi soluţiile organelor judiciare se modifică.

Este adevărat că, în jurisprudenţa anterioară a secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost recunoscută dobândirea cu caracter de permanenţă a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte în favoarea procurorilor numiţi în funcţii de conducere la acest parchet ori în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei pentru Investigarea Infracţiunilor de Crimă Organizată şi Terorism. Însă, pentru a se da eficienţă principiului potrivit căruia promovarea în grad profesional a procurorilor se realizează în mod exclusiv prin parcurgerea procedurilor legale de concurs şi pentru a se înlătura inechităţile profesionale între procurori care lucrează în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fără a fi urmate procedurile de concurs pentru avansarea în grad profesional, instanţa supremă şi-a reconsiderat practica anterioară.

Astfel, jurisprudenţa ulterioară a secţiei de contencios administrativ a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a devenit constantă şi unitară, în sensul că promovarea în grad profesional a procurorilor se realizează în mod exclusiv prin parcurgerea procedurilor legale de concurs, în conformitate cu prevederile art. 43 şi următoarele din Legea nr. 303/2004 (deciziile nr. 3178/2015, nr. 1182/2016, nr. 2092/2017, nr. 3393/2018, nr. 5505/2021). Ca atare, jurisprudenţa invocată de recurenţii-reclamanţi, nedefinitivă la data formulării prezentului recurs, este în sensul aceleiaşi practici unitare a secţiei de contencios administrativ a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin urmare, nici criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu pot conduce la o reformare a soluţiei pronunţate de judecătorul fondului.

II. Temeiul de drept al soluţiei pronunţate

Pentru considerentele arătate anterior, în aplicarea prevederilor art. 496 C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A., B., C. şi D. împotriva încheierii din 7 decembrie 2020 şi a sentinţei civile nr. 1389 din 21 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, menţinând soluţiile pronunţate de prima instanţă, fiind legale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii A., B., C. şi D. împotriva încheierii din 7 decembrie 2020 şi a sentinţei civile nr. 1389 din 21 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 ianuarie 2023.