Social insurance jurisdiction confirmed for ex-parliamentarian's old-age allowance claim, Iași Tribunal competent.

Şedinţa publică din data de 2 octombrie 2024

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. 1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia I civilă sub nr. x/2023, contestatorul A. a solicitat, în contradictoriu cu intimatul Parlamentul României - Camera Deputaţilor prin Secretarul General al Camerei Deputaţilor: anularea Ordinului Secretarului General al Camerei Deputaţilor nr. 1529/07.07.2023; obligarea pârâtului la plata indemnizaţiei pentru limită de vârstă; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1. Prin sentinţa civilă nr. 464 din 7 martie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Iaşi şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii formulate de contestatorul A., în contradictoriu cu Parlamentul României - Camera Deputatilor prin Secretarul General al Camerei Deputatilor, în favoarea Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

În considerentele sentinţei a reţinut că prin Ordinul nr. 1529/07.07.2023 emis de Secretarul General al Camerei Deputaţilor, începând cu data de 01.07.2023, a încetat plata indemnizaţiei reclamantului pentru limită de vârstă.

Tribunalul a reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 554/2004, art. 10 alin. (1) şi alin. (3) şi că acţiunea are un capăt de cerere principal, ce vizează anularea unui act administrativ, şi un capăt de cerere accesoriu, ce vizează plata indemnizaţiei pentru limita de vârstă.

În speţă, capătul doi al cererii se circumscrie prevederilor art. 30 alin. (2) C. proc. civ., deoarece soluţia dată cu privire la cererea de obligare a pârâtului la plata indemnizaţiei pentru limită de vârstă depinde de soluţia dată capătului de cerere principal, referitor la anularea actului administrativ, motiv pentru care competenţa materială de soluţionare a cauzei revine, conform art. 123 alin. (1) C. proc. civ., instanţei competente să soluţioneze capătul principal de cerere, privind anularea Ordinului nr. 38 din 15.01.2018, emis de Secretarul General al Camerei Deputaţilor, formulat în contradictoriu cu Parlamentul României - Camera Deputaţilor prin Secretarul General al Camerei Deputaţilor.

Reţinând dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 7/2021 pentru modificarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, a constatat că Ordinul de încetare a plăţii indemnizaţiei pentru limita de vârstă acordată reclamantului în baza Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor - emis de pârât - are natura unui act administrativ cu caracter individual în sensul prevederilor art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, întrucât drepturile la care se referă nu sunt drepturi de asigurări sociale, deoarece nu se circumscriu Legii nr. 263/2010, nu se stabilesc prin decizie a casei teritoriale de pensii şi nici nu se achită din bugetul asigurărilor sociale de stat, nefiind drepturi de natură salarială care să se circumscrie prevederilor art. 269 din Codul Muncii.

Trimiterea la dispoziţiile Legii nr. 263/2010 din cuprinsul art. 49 din Legea nr. 96/2006 s-a făcut strict pentru stabilirea momentului de la care parlamentarii pot beneficia de o astfel de indemnizaţie, fără ca acest lucru să transforme dreptul în litigiu într-unul de asigurări sociale; indemnizaţia pentru limită de prevăzută de art. 49 din Legea nr. 96/2006 nu este identică cu pensia sau cu alt drept de natura asigurărilor sociale reglementate de Legea nr. 263/2010 şi nici de actuala lege a pensiilor, respectiv Legea nr. 127/2019.

Astfel, acordarea dreptului la indemnizaţia pentru limită de vârstă nu era condiţionată de îndeplinirea condiţiilor vârstei standard de pensionare, ci de încetarea mandatului de parlamentar, iar faptul că această indemnizaţie urma să se acorde de la data la care li se acordă drepturile de pensie pentru limită de vârstă, nu califică indemnizaţia ca un drept de asigurări sociale.

Potrivit art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, curţile de apel sunt competente să soluţioneze în primă instanţă cererile care privesc actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale. Specificul litigiilor care se desfăşoară între persoanele fizice sau juridice şi administraţia publică determină, în mod necesar, existenţa unor reguli imperative în privinţa competenţei instanţelor de contencios administrativ, astfel încât pentru stabilirea competenţei materiale, articolul în discuţie instituie două criterii: cel al rangului autorităţii care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecăţii, în sistemul organelor administraţiei publice, respectiv criteriul valoric, în cauză fiind aplicabil primul criteriu menţionat.

Tribunalul a mai reţinut că, întrucât pârâtul Parlamentul României - Camera Deputaţilor prin Secretarul General al Camerei Deputaţilor, este autoritate publică centrală, în sistemul autorităţilor publice, în raport cu prevederile tezei I a alin. (1) din art. 10 al Legii nr. 544/2004 şi dat fiind faptul că nu este vorba de un litigiu ce priveşte raporturile de serviciu ale funcţionarului public pentru a fi incidente prevederile art. 109 din Legea nr. 188/1999, devin incidente prevederile tezei a II-a a textului de lege menţionat anterior, ce atrag competenţa de soluţionare în primă instanţă a secţiei de contencios a Curţii de Apel.

2.2. Prin sentinţa nr. 183/2024 din data de 18 iunie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2024, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale; a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi, secţia I - complet litigii de muncă şi asigurări sociale; a constatat conflictul negativ de competenţă şi a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului.

Pentru a pronunţa această soluţie, a reţinut că actul contestat a fost emis ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 192/2003 pentru abrogarea Capitolului XI din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi senatorilor. Acest capitol reglementa dreptul la indemnizaţia pentru limită de vârstă, astfel:

"(1) Deputaţii şi senatorii care îndeplinesc condiţiile vârstei standard de pensionare, eşalonate, după caz, în anexele nr. 5 şi 6 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale vârstei standard reduse în conformitate cu prevederile aceleaşi legi sau ale altor legi speciale au dreptul, la încetarea mandatului, la indemnizaţie pentru limită de vârstă, dacă nu sunt realeşi pentru un nou mandat."

Curtea de Apel a constatat că în speţă, calitatea emitentului nu este de natură a atrage de plano competenţa instanţei de contencios administrativ, întrucât o astfel de competenţă intervine doar în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de legiuitor. Norma specială reglementată de Legea nr. 96/2006 nu face trimitere la Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, iar litigiul este unul de asigurări sociale, reclamantul supunând controlului instanţei de judecată modalitatea în care emitentul ordinului a aplicat prevederile referitoare la stabilirea pensiilor din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor. Raportat la obiectul cauzei, respectiv dreptul de pensie al reclamantului, şi în lipsa unor reglementări speciale, competenţa de soluţionare a cauzei este reglementată de dispoziţiile Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra regulatorului de competenţă

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sesizată cu stabilirea regulatorului de competenţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 135 din C. proc. civ., analizând obiectul cauzei deduse judecăţii şi dispoziţiile legale incidente, va trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Iaşi, secţia I civilă, pentru considerentele ce urmează:

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Obiectul prezentului demers judiciar îl reprezintă cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Parlamentul României-Camera Deputaţilor prin Secretarul General al Camerei Deputaţilor, prin care a solicitat anularea Ordinului Secretarului General al Camerei Deputaţilor nr. 1529/07.07.2023 şi obligarea pârâtului la plata indemnizaţiei pentru limită de vârstă.

Din circumstanţele concrete ale cauzei, Înalta Curte reţine că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat anularea ordinului prin care s-a dispus încetarea plăţii indemnizaţiei pentru limită de vârstă de care acesta beneficia şi obligarea pârâtului la repunerea în plată a acestei indemnizaţii.

De asemenea, reţine Înalta Curte că dreptul la indemnizaţia pentru limită de vârstă a fost, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 7/24.02.2021, prevăzut de art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, iar prin prevederile art. II din Legea nr. 7/24.02.2021, legiuitorul a stabilit că de la data intrării în vigoare a unui astfel de act normativ, a încetat plata sus indicatei indemnizaţii.

Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 96/2006, deputaţii şi senatorii care îndeplineau condiţiile vârstei standard de pensionare sau ale vârstei standard reduse, prevăzute de Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aveau dreptul, la încetarea mandatului, la indemnizaţie pentru limită de vârstă, dacă nu erau realeşi pentru un nou mandat, data de la care se acorda un astfel de drept fiind, conform dispoziţiilor alin. (2) al aceluiaşi articol, cea a acordării drepturilor de pensie pentru limită de vârstă, dar nu mai devreme de data încetării mandatului aflat în derulare.

Astfel cum rezultă din dispoziţiile anterior citate, indemnizaţia cuvenită deputaţilor şi senatorilor pentru limita de vârstă era asimilată, sub imperiul prevederilor art. 49 din Legea nr. 96/2006, drepturilor de asigurări sociale, fiind datorată şi, totodată, condiţionată de data la care titularilor acestei indemnizaţii li se acordau drepturile de pensie pentru limită de vârstă.

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere şi Expunerea de motive care a însoţit procesul legislativ la adoptarea Legii nr. 357/2015 pentru completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, expunere de motive care relevă cu claritate care a fost intenţia legiuitorului în edictarea actului normativ arătat. Astfel, se poate concluziona în sensul că această indemnizaţie pentru limită de vârstă îndeplinea o funcţie similară pensiei pentru limită de vârstă, având natura juridică a unui drept de asigurări sociale acordat în considerarea compensării unor riscuri şi interdicţii sporite în comparaţie cu asiguraţii din sistemul public de pensii, fiind acordat unei categorii socio-profesionale supuse unui statut special, respectiv persoanelor care, în virtutea profesiei, meseriei, ocupaţiei sau calificării au activat într-un domeniu specific de activitate şi au fost nevoite să se supună unor exigenţe inerente exercitării unei astfel de activităţi, atât pe plan profesional, cât şi personal, legiuitorul acordând acest drept şi în considerarea faptului că pe durata exercitării mandatului, parlamentarii nu beneficiau de salariu, ci de o indemnizaţie.

Aşadar, indemnizaţia pentru limită de vârstă are o natură juridică asemănătoare cu cea a unei pensii de serviciu, situaţie în care, având în vedere şi excluderea persoanelor alese în funcţie de demnitate publică din categoria funcţionarilor publici, conform art. 382 lit. e) din Codul administrativ, Înalta Curtea va reţine că aceasta se încadrează în categoria drepturilor asimilate asigurărilor sociale.

De altfel, legiuitorul însuşi a calificat indemnizaţia pentru limită de vârstă ca fiind o "pensie de serviciu", în contextul în care, prin prevederile O.U.G. nr. 59/2017 privind modificarea şi completarea unor acte normative din domeniu pensiilor de serviciu, a reglementat în art. VI, la fel ca în ipoteza altor drepturi privind pensiile speciale, modificările normative aduse modului de determinare a indemnizaţiei prevăzute de art. 49 din Legea nr. 96/2006.

În acest context, întrucât competenţa de soluţionare a cauzei trebuie determinată prin raportare la natura concretă a litigiului, faptul că un astfel de demers de încetare a plăţii este stabilit prin ordinul Secretarului General al Camerei Deputaţilor, nu atrage competenţa instanţei de contencios administrativ, întrucât, în planul litigiilor de asigurări sociale, nu este relevantă natura actului prin care se concretizează aceste drepturi, ci conţinutul lor.

Altfel spus, orice decizie privind acordarea sau încetarea pensiei pentru munca depusă şi limită de vârstă are natura juridică a unui act administrativ, în înţelesul Legii nr. 554/2004, însă, în lipsa unor dispoziţii contrare, contestaţiile privind aceste decizii sunt soluţionate de jurisdicţia asigurărilor sociale şi nu de instanţele de contencios administrativ.

De asemenea, Înalta Curte va avea în vedere şi aspectele dezlegate prin paragraful 83 al Deciziei nr. 27/04.12.2017 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, potrivit cărora:

"[...] în condiţiile existenţei unui act normativ special, care reglementează o anumită competenţă materială, emiterea unei decizii de către o instituţie/autoritate publică nu determină competenţa instanţei de contencios administrativ, prin prisma caracterului de act administrativ şi în funcţie de rangul autorităţii publice emitente."

În contextul expus anterior, Înalta Curte reţine că inclusiv un litigiu având drept obiect verificarea legalităţii încetării acordării unui drept ce intră în categoria asigurărilor sociale, precum cel de faţă, intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 152 şi art. 153 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul public de pensii potrivit cărora:

"Jurisdicţia asigurărilor sociale se realizează prin tribunale şi curţi de apel."

Totodată, având în vedere şi dispoziţiile art. 95 pct. 1 C. proc. civ., potrivit cărora tribunalul are plenitudine de competenţă în judecarea pe fond a cererilor în materia litigiilor de muncă şi asigurări sociale, Înalta Curte constată că instanţa competentă să soluţioneze prezenta cauză, în primă instanţă, este secţia/completul specializat în soluţionarea litigiilor de asigurări sociale din cadrul tribunalului.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate

În consecinţă, pentru considerentele expuse şi în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea în favoarea Tribunalului Iaşi, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul A. şi pârâtul Parlamentul României-Camera Deputaţilor prin Secretarul General al Camerei Deputaţilor, în favoarea Tribunalului Iaşi, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 2 octombrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.