Tax inspection partly annulled; taxpayer prevails on most budget claims, legal-fee claim upheld.

Şedinţa publică din data de 28 septembrie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 03.09.2021, reclamanta Compania Municipală Parking Bucureşti S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor - Serviciul de Soluţionare a Plângerilor Prealabile şi a Contestaţiilor şi Ministerul Finanţelor - Direcţia Generală de Inspecţie Economico-Financiară, anularea Dispoziţiei obligatorii nr. 6002/251154 din 21.05.2021 emisă de D.G.I.E.F, a Raportului de inspecţie economico-financiară nr. 5078/IEF/17.05.2021 şi a Deciziei nr. 28/P/18.08.2021 de soluţionare a plângerii prealabile formulate împotriva acestora, precum şi exonerarea sa de la plata sumei totale de 10.168.521,28 RON reprezentând creanţă bugetară stabilită prin dispoziţia obligatorie contestată, cu cheltuieli de judecată.

Totodată, a solicitat suspendarea executării Dispoziţiei obligatorii, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 1954 din 16 decembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Compania Municipală Parking Bucureşti S.A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor - Serviciul de Soluţionare a Plângerilor Prealabile şi a Contestaţiilor şi Ministerul Finanţelor - Direcţia Generală de Inspecţie Economico-Financiară.

A anulat în parte Decizia nr. 28/P/18.08.2021 privind soluţionarea plângerii prealabile, emisă de Ministerul Finanţelor - Serviciul de Soluţionare a Plângerilor Prealabile şi a Contestaţiilor, precum şi Dispoziţia obligatorie nr. 6002/251154/21.05.2021 şi Raportul de inspecţie economico-financiară nr. 6078/IEF/17.05.2021 emise de Ministerul Finanţelor - Direcţia Generală de Inspecţie Economico-Financiară, în ceea ce priveşte creanţele bugetare stabilite la pct. 3.1-3.7 şi 3.9 din dispoziţia obligatorie.

A exonerat reclamanta de plata creanţelor bugetare stabilite în sarcina sa la pct. 3.1-3.7 şi 3.9 din dispoziţia obligatorie şi a menţinut actele administrative contestate în ceea ce priveşte creanţa bugetară stabilită la pct. 3.8 din aceeaşi dispoziţie obligatorie. Totodată, a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de suspendare invocată de pârâţi; a admis în parte cererea de suspendare şi a dispus suspendarea executării dispoziţiei obligatorii numai în ceea ce priveşte creanţele bugetare stabilite la pct. 3.1-3.7 şi 3.9 din aceasta şi plata lor.

A obligat pârâţii la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în sumă de 50 RON fiecare reprezentând taxă judiciară de timbru şi a respinge în rest cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

3. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva sentinţei nr. 1954 din 16 decembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti au exercitat recurs atât recurenta-reclamantă Compania Municipală Parking Bucureşti S.A., cât şi recurenţii-pârâţi Ministerul Finanţelor - Serviciul de Soluţionare a Plângerilor Prealabile şi a Contestaţiilor şi Ministerul Finanţelor - Direcţia Generală de Inspecţie Economico-Financiară.

3.1. Recurenta-reclamantă Compania Municipală Parking Bucureşti S.A. a solicitat casarea în parte a sentinţei recurate, exclusiv în ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, cu consecinţa admiterii în tot a cererii de chemare în judecată şi obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze, conform art. 453 C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului său, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă Compania Municipală Parching Bucureşti S.A. a susţinut următoarele:

În primul rând, prin sentinţa recurată se încalcă şi se aplică în mod greşit normele de drept material în ceea ce priveşte creanţa bugetară stabilită la pct. 3.8. din Dispoziţia obligatorie, respectiv se încalcă şi se aplică greşit prevederile art. I din O.U.G. nr. 26/2012 privind unele măsuri de reducere a cheltuielilor publice şi întărirea disciplinei financiare şi de modificare şi completare a unor acte normative ("O.U.G. nr. 26/2012").

Solicită instanţei de control judiciar să constate faptul că în contra interpretării instanţei de fond, dispoziţiile O.U.G. nr. 26/2012 nu sunt aplicabile CMPB.

Învederează că, CMPB este o societate pe acţiuni, constituită în baza Hotărârii Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 97/2017, în scopul exploatării drumurilor, podurilor, tunelelor, parcărilor sau garajelor, parcări pentru biciclete, depozitarea pe timp de iarnă a vehiculelor (caravane), fiind abilitată să gestioneze serviciul public de parcare cu plată pentru parcajele aparţinând domeniului public şi privat al Municipiului Bucureşti. Acţionarii CMPB sunt Municipiul Bucureşti prin Consiliul General al Municipiului Bucureşti ("MB"), cu o cotă de participare la beneficii şi pierderi, în valoare de 99.9995% şi societatea A. S.A. cu o cotă de participare la beneficii şi pierderi, în valoare de 0.0005%.

Din analiza acestor prevederi legale şi raportat la modalitatea funcţionare a CMPB, urmează a se constata că interdicţia de a achiziţiona servicii juridice de consultanţă, de asistenţă şi/sau de reprezentare, se referă la o serie limitată de subiecţi, enumeraţi expres şi limitativ de textul de lege, printre care CMPB nu se identifică. În acest sens, precizează faptul că CMPB nu este autoritate sau instituţie publică a administraţiei publice centrale şi locale, societate naţională, companie naţională, societate comercială cu capital integral sau majoritar de stat şi nici regie autonomă.

Este adevărat că, CMPB este o societate comercială la care o unitate administrativ-teritorială deţine o participaţie majoritară, însă această situaţie nu este menţionată de prevederile art. I alin. (1) sau alin. (3) din O.U.G. nr. 26/2012. Prin urmare, întrucât norma legală nu include ca subiecţi vizaţi, si societăţile comerciale la care o unitate administrativă-teritorială deţine o participaţie majoritară, trebuie concluzionat că recurenta nu se supune regulilor instituite de aceste dispoziţii legale, nefiind necesară o hotărârea a CGMB pentru achiziţionarea de servicii juridice de consultanţă, de asistenţă şi/sau de reprezentare.

În al doilea rând, chiar dacă s-ar ajunge la concluzia că dispoziţiile art. I din O.U.G. nr. 26/2012 ar fi aplicabile şi CMPB, a solicitat instanţei de control judiciar să constate faptul că, pentru achiziţionarea de servicii juridice de consultanţă, de asistenţă şi/sau de reprezentare, nu este necesară existenţa unei hotărâri a CGMB de aprobare a acestei achiziţii, acordul reprezentanţilor MB prin CGMB în CMPB fiind suficient.

Astfel, analizând prevederile art. I alin. (3) din O.U.G. nr. 26/2012, contrar interpretării instanţei de fond, trebuie constatat faptul că pentru a se achiziţiona servicii juridice de consultanţă, de asistenţă şi/sau de reprezentare, trebuie ca, pe de o parte, Consiliul General al Municipiului Bucureşti să mandateze un reprezentant în cadrul CMPB, iar pe de altă parte, acest reprezentant să aprobe achiziţionarea de servicii juridice de consultanţă, de asistenţă şi/sau de reprezentare.

Consideră că interpretarea instanţei de fond, în sensul că este necesară existenţa unei hotărâri a HCGMB, care să aprobe achiziţionarea de servicii juridice de consultanţă, de asistenţă şi/sau de reprezentare, nu poate fi primită, întrucât dispoziţiile art. I alin. (3) din O.U.G. nr. 26/2012 nu impun această condiţie.

Apreciază că interpretarea prevederilor legale, în sensul că este necesară existenţa unei hotărâri a CGMB, este excesivă, nejustificată şi ar fi de natură să afecteze activitatea societăţii care efectuează achiziţia, având în vedere faptul că nu de puţine ori necesitatea serviciilor juridice de consultanţă, de asistenţă şi/sau de reprezentare are caracter urgent, fiind cunoscut că adoptarea unei hotărâri a CGMB necesită un timp îndelungat.

Prin sentinţa recurată se încalcă şi se aplică în mod greşit normele de drept material în ceea ce priveşte obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocaţial.

Prin sentinţa recurată instanţa de fond a admis doar în partea capătul de cerere referitor la obligarea intimaţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată, respingând cheltuielile de judecată reprezentând onorariu avocaţial.

Consideră că soluţia pronunţată de instanţa de fond s-a realizat cu greşita aplicare şi interpretare a prevederilor 452 C. proc. civ., norme de drept material aplicabile în cazul cheltuielilor de judecată.

La dosar au fost depuse şi dovezile de plată a acestor onorarii, fapt ce confirmă că sumele au fost achitate în legătură cu prezenta cauză.

Referitor la dosarul nr. x/2021, acesta este dosarul ce a avut ca obiect suspendare executare dispoziţie obligatorie, cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, dosar soluţionat definitiv.

Întrucât rapoartele de activitate sunt înscrisuri ce fac dovada existenţei şi întinderii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocaţial, astfel cum impun dispoziţiile art. 452 C. proc. civ., reiese că instanţa de fond a făcut o greşită interpretare şi aplicare a acestei prevederi legale.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe toate prevederile invocate în cuprinsul acesteia.

3.2. Pârâţii Ministerul Finanţelor - Direcţia Generală de Inspecţie Economico-Financiară şi Ministerul Finanţelor - Serviciul de Soluţionare a Plângerilor Prealabile şi a Contestaţiilor şi-au întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în dezvoltarea criticilor formulate arătând următoarele:

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii cererii de suspendare.

Recurenţii arată că, instanţa de fond a respins excepţia raportat la prevederile art. 15 alin. (2) rap. la art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora nu pot fi formulate mai multe cereri de suspendare succesive pentru aceleaşi motive, şi la împrejurarea că reclamanta a formulat deja o cerere de suspendare întemeiată pe dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Raţionamentul instanţei de fond este greşit, fiind în dezacord cu voinţa legiuitorului.

Astfel, nu trebuie nesocotite dispoziţiile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care, la teza întâi, prevăd după cum urmează: "Suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14, şi prin cererea adresată instanţei competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat."

Aşadar, textul redat anterior ne spune că pentru motivele prevăzute la art. 14, suspendarea executării actului administrativ poate fi solicitată şi prin cererea de anulare a actului administrativ.

"Motivele" avute în vedere de legiuitor sunt, în realitate, cele menţionate la art. 14 alin. (1) din acelaşi act normativ, care prevede că, "în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ."

Prin urmare, motivele la care textul de lege face referire sunt reprezentate, în realitate, de condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru ca instanţa să dispună suspendarea, fiind evident că interpretarea instanţei de fond, potrivit căreia în cazul de faţă ar fi schimbată cauza juridică a demersului judiciar este lipsită de relevanţă, câtă vreme, motivele invocate de reclamantă în susţinerea îndeplinirii celor două condiţii menţionate anterior sunt aceleaşi ca în prima cerere de suspendare.

Pe fondul cauzei, recurenţii au invocat următoarele:

În ceea ce priveşte considerentele instanţei privind încălcarea dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2011, acestea trebuie înlăturate de instanţa de recurs pentru umătoarele considerente:

În conformitate cu dispoziţiile art. 17 alin. (1) şi (4) din O.U.G nr. 94/2011:

"(1) Inspecţia economico-financiară va avea în vedere examinarea tuturor stărilor de fapt şi raporturile juridice care sunt relevante pentru realizarea obiectivelor inspecţiei economico-financiare. (4) Activitatea de inspecţie economico-financiară se organizează şi se desfăşoară în baza unor programe anuale, trimestriale şi lunare aprobate în condiţiile stabilite prin ordin al ministrului finanţelor publice, care vor fi corelate în prealabil cu programul de activitate al Curţii de Conturi."

Contrar celor reţinute de instanţa de fond, rezultă că în cauza de faţă nu ne aflăm în ipoteza unei duble verificări, astfel încât, concluzia instanţei:

"(...) constatările din Raportul de inspecţie şi măsurile din Dispoziţia obligatorie referitoare la împrumutul fără dobândă acordat de MB şi contractele de achiziţie publică încheiate de CMPB în perioada 2017-2019 sunt nelegale, fiind rezultatul încălcării textului de lege mai sus menţionat", este în mod evident greşită.

În legătură cu considerentele instanţei de fond, potrivit cărora în speţă verificarea s-a făcut în temeiul art. 3 pct. 4, 6 din O.U.G. nr. 94/2011 fiind verificate sume obţinute de la bugetul general consolidat de către CPMB, acestea trebuie înlăturate de instanţa de recurs, pentru următoarele considerente:

Controlul s-a efectuat în baza ordinului de serviciu nr. 95/IEF din 25.11.2020 şi a avut ca obiectiv verificarea, în cadrul termenului de prescripţie "a tuturor prevederilor legale şi a reglementărilor interne incidente activităţii economico-financiare şi contabile, cu excepţia operaţiunilor verificate de Curtea de Conturi a României."

În acest context, trebuie reţinut că în speţă s-a efectuat o inspecţie economico-financiară la un operator economic, la care o unitate administrativ teritorială, respectiv Municipiul Bucureşti, deţine o participaţie majoritară.

Trebuie făcută o distincţie între inspecţia economico-financiară efectuată la operatorii economici la care statul sau o unitate administrativ teritorială deţin o participaţie majoritară, prevăzuţi la art. 3 pct. 5 lit. c) din O.U.G. nr. 94/2011, şi inspecţia economico-financiară efectuată la alţi operatori economici la care inspecţia economico-financiară se efectuează exclusiv pentru fundamentarea şi justificarea sumelor acordate de la bugetul general consolidat, prevăzuţi la art. 3 pct. 5 lit. f) din O.U.G. nr. 94/2011.

Raţionamentul instanţei potrivit căruia, "(...) raportat la art. 3 pct. 4 şi 6 şi art. 6 lit. d) din O.U.G. nr. 94/2011, inspecţia economico-financiară este îndreptăţită să verifice exclusiv sumele acordate de la bugetul general consolidat pentru subvenţionarea unor produse sau susţinerea unor activităţi (...)" este eronat, în condiţiile în care inspecţia economico-financiară s-a efectuat în temeiul prevederilor art. 2 alin. (2) şi ale art. 6 lit. a) din O.U.G. nr. 94/2011 coroborate cu prevederile art. 3 pct. 5 lit. c) din acelaşi act normativ.

În ceea ce priveşte considerentele instanţei de fond potrivit cărora, în speţă, CMPB nu îi sunt incidente dispoziţiile art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999, acestea trebuie înlăturate de instanţa de recurs pentru umătoarele considerente:

Compania Municipală Parking Bucureşti S.A. (CMPB) este o societate care are ca acţionar majoritar Municipiul Bucureşti.

Potrivit Actului Constitutiv:

"Societatea Compania Municipală Parking Bucureşti S.A. este o societate pe acţiuni al cărei capital social subscris şi vărsat este de 120.000 RON, din care Municipiul Bucureşti prin Consiliul General al Municipiului Bucureşti deţine 99,9%, iar S.C. A. S.A. 0,1%."

Potrivit dispoziţiilor art. 1 "Scopul ordonanţei" din O.G. nr. 119/1999 "Prezenta ordonanţă reglementează controlul intern/managerial, inclusiv controlul financiar preventiv la entităţile publice, cu privire la utilizarea fondurilor publice şi administrarea patrimoniului public cu eficienţă, eficacitate şi economicitate."

În contextul în care inspecţia economico-financiară efectuată la CMPB nu s-a efectuat în temeiul art. 6 lit. d) din O.U.G. nr. 94/2011, iar CMPB avea obligaţia legală de a asigura legalitatea tuturor proiectelor de operaţiuni, nu pot fi reţinute aprecierile instanţei de fond, potrivit cărora, "(...) reclamantei CMPB nu i se poate reproşa încălcarea vreunei dispoziţii legale prin simplul fapt că a solicitat si a acceptat acordarea respectivului împrumut (...) în final, nu rezultă prin ce ar fi încălcat de către CMPB art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999 (...)" întrucât obligaţia de a realiza o bună gestiune financiară prin asigurarea legalităţii, regularităţii, economicităţii, eficacităţii şi eficienţei în utilizarea fondurilor publice şi în administrarea patrimoniului public era în sarcina acesteia la momentul solicitării împrumutului.

Redevenţa este plata obligatorie pe care trebuie să o facă o persoană pentru utilizarea bunurilor din domeniul public

Potrivit art. 13 alin. (7) şi alin. (8) din O.G. nr. 71/2002 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor publice de administrare a domeniului public şi privat de interes local, cu modificările şi completările ulterioare:

"(7) Contractul de delegare a gestiunii va fi însoţit obligatoriu de următoarele anexe: a) caietul de sarcini; b) regulamentul de serviciu; c) inventarul bunurilor proprietate publică şi privată, aferente serviciului; d) procesul-verbal de predare-preluare a bunurilor necesare realizării serviciului delegat. (8) Contractul de delegare a gestiunii serviciilor de administrare a domeniului public şi privat va cuprinde în mod obligatoriu: (...) g) indicatorii de performanţă stabiliţi prin caietul de sarcini şi regulamentul de serviciu privind calitatea şi cantitatea serviciilor prestate şi modul de evaluare a acestora, condiţii şi garanţii; (...) j) nivelul redevenţelor."

În conformitate cu dispoziţiile legale mai sus-menţionate, bunurile aparţinând domeniului public al unităţilor administrativ-teritoriale nu pot fi utilizate decât potrivit destinaţiei pentru care au fost create sau dobândite potrivit legii, iar administrarea, gestionarea şi exploatarea lor, în caz de delegare, se face în mod obligatoriu cu plata unei redevenţe.

Cu privire la al treilea motiv de nelegalitate de ordin procedural, în sensul că au fost încălcate dispoziţiile art. 3 pct. 4 şi 6 şi art. 6 lit. d) din O.U.G. nr. 94/2011, trebuie reţinut că dispoziţiile invocate nu fac excepţie în ceea ce priveşte sumele acordate de la bugetul general consolidat drept contravaloare a unor servicii.

Aprecierea instanţei de fond, potrivit căreia, "(...) constatările din Raportul de inspecţie şi măsurile din Dispoziţia obligatorie referitoare la plăţile încasate de CMPB de la MB drept contravaloare a serviciilor de administrare parcare sunt nelegale, fiind rezultatul depăşirii atribuţiilor inspecţiei economico-financiare," este greşită.

Motivele de nelegalitate de ordin substanţial:

Cu privire la primul motiv de nelegalitate de ordin substanţial, recurenţii au arătat, în esenţă, următoarele:

Instanţa de fond a nesocotit că CMPB a solicitat Municipiului Bucureşti şi a primit de la acesta din fonduri publice fără bază legală, utilizând un împrumut fără dobândă în valoare de 2.100.000 RON, pentru o perioadă de un an, în baza Convenţiei de împrumut nr. 891/31.10.2017, încheiată "în temeiul prevederilor Legii nr. 273/2006", împrumutul fiind acordat în baza art. 72 din Legea nr. 273/2006 (potrivit clauzei de la pct. II "Obiectul convenţiei").

Or, potrivit prevederilor art. 72 alin. (1) din Legea nr. 273/2006, CMPB nu putea beneficia de un împrumut fără dobândă din fonduri publice, neîncadrându-se în categoria entităţilor cărora li se puteau acorda împrumuturi. CMPB nefiind entitate în subordinea Municipiului Bucureşti, nefiind instituţie publică, nefiind serviciu public, nefiind activitate finanţată integral din venituri proprii, CMPB fiind operator economic - societate pe acţiuni înfiinţată în baza Legii nr. 31/1990.

Împrumutul fără dobândă, în valoare de 2.100.000 RON, acordat CMPB din fonduri publice, fără bază legală prin Convenţia nr. 891/31.10.2017, reprezintă o imobilizare de fonduri publice, implicit prejudicii aduse bugetului local în valoare de 273.000 RON, reprezentând contravaloarea majorărilor de întârziere calculate de organul de control de la data acordării împrumutului - 06.11.2017, până la data rambursării integrale a acestuia - 05.11.2018, astfel: 2.100.000 RON x 13 luni x 1%/lună.

Cu privire la al doilea motiv de nelegalitate de ordin substanţial, recurenţii au arătat următoarele:

Instanţa de fond a nesocotit faptul că CMPB a efectuat fără bază legală cheltuieli cu salariile, ca urmare a plăţii de salarii majorate fără bază legală prin creşterea în execuţie a indicatorului "câştigul mediu brut lunar pe salariat" în condiţiile nerealizării indicatorului "productivitatea muncii."

Analiza art. 9 alin. (3) şi art. 10 lit. f) din O.G. nr. 26/2013 se efectuează pe baza datelor anuale nu trimestriale, astfel că în mod eronat instanţa de fond a reţinut perioada trim. II - trim. IV 2020, perioadă care nu putea fi analizată în contextul dispoziţiilor mai sus-menţionate, sumele stabilite făcând referire la întreg exerciţiul financiar. Faptul că CMPB a fost verificată în ceea ce priveşte respectarea prevederilor art. 9 alin. (3) şi art. 10 lit. f) din O.G. nr. 26/2013 pentru perioada 2017 - trim. I 2020 nu înseamnă că organul de control (DGRFPB) a concluzionat pentru trim. I 2020, care a fost valoarea indicatorului câştigul mediu brut lunar pe salariat în condiţiile realizării indicatorului "productivitatea muncii", deoarece perioada trim. I 2020 nu putea fi analizată, nefiind exerciţiu financiar încheiat.

Cu privire la al treilea motiv de nelegalitate de ordin substanţial, recurenţii au arătat că, instanţa de fond nu a ţinut seama de faptul că CMPB a încasat de la Municipiul Bucureşti, următoarele sume:

- suma de 145.796 RON, achitată din fonduri publice, reprezentând contravaloarea unor servicii pentru care CMPB nu deţine documente din care să rezulte realitatea serviciilor facturate şi nici conformitatea acestora cu obligaţiile rezultate din contractul încheiat cu Municipiul Bucureşti şi înregistrat exclusiv la acesta sub nr. x/20.04.2018.

- suma de 384.489 RON, achitată din fonduri publice, reprezentând contravaloarea unor servicii, pentru care CMPB nu deţine documente din care să rezulte realitatea serviciilor facturate şi nici conformitatea acestora cu obligaţiile rezultate din contractul încheiat cu Municipiul Bucureşti şi înregistrat exclusiv la acesta sub nr. x/19.11.2019.

În urma efectuării de către DGIEF a acţiunii de control la CMPB, în respectarea obligaţiei prevăzută în sarcina organului de control la art. 20 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2011, la art. 61 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 135/2010 şi la art. 437 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019, organul de inspecţie a sesizat, cu adresa DGIEF nr. x/31.05.2021, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, depunând în original, în formă fizică, exemplarul nr. 2 al Procesului-verbal nr. x/IEF/31.05.2021, comunicând totodată faptul că, urmare verificărilor efectuate la CMPB au fost constatate fapte care ar putea întruni elementele constitutive ale unor infracţiuni, stabilind în acestsens prejudiciu, acest fapt fiind obligatoriu.

Cu privire la al patrulea motiv de nelegalitate de ordin substanţial, recurenţii au arătat următoarele: instanţa de fond nu a ţinut seama de faptul că, CMPB a exploatat, în baza Contractului de delegare a gestiunii serviciului public privind parcările aparţinând domeniului public şi privat al Municipiului Bucureşti, înregistrat la acesta sub nr. x/28.09.2018 şi la CMPB sub nr. x/01.10.2018, bunuri proprietate publică fără a plăti vreo redevenţă, cu prejudicierea bugetului local al Municipiului Bucureşti, în condiţiile atribuirii directe/discreţionare a contractului de către Municipiul Bucureşti către CMPB, cu nerespectarea principiilor liberei concurenţe, transparenţei, tratamentului egal, economiei de piaţă şi eficienţei economice, fără a fi asigurată exploatarea bunurilor proprietate publică în condiţii de rentabilitate şi eficienţă economică, respectiv cu nerespectarea de către Municipiul Bucureşti şi CMPB, în principal, a prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 71/2002 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor publice de administrare a domeniului public şi privat de interes local.

În perioada 12.10.2018-31.12.2020, CMPB a obţinut din exploatarea locurilor de parcare administrate venituri în valoare totală de 33.448.358 RON. Atât în Contractul nr. x/28.09.2018, cât şi în Contractul nr. x/29.11.2019 este invocată HCGMB nr. 96/22.02.2018, prin aplicarea procentului de 10% la veniturile realizate CMPB datorează bugetului local al Municipiului Bucureşti suma de 3.344.836 RON, reprezentând redevenţă aferentă bunurilor proprietate publică.

În concluzie, bunurile proprietate publică ale Municipiului Bucureşti nu pot fi delegate către CMPB fără ca aceasta din urmă să achite o redevenţă la bugetul local. În acest sens a fost calculat prejudiciul pentru a fi comunicat organelor de cercetare penală.

Cu privire la al cincilea motiv de nelegalitate de ordin substanţial, recurenţii au arătat că, instanţa de fond a reţinut, de asemenea, în mod eronat, "(...) că achiziţiile publice din perioada 2017-2019 au făcut obiectul verificărilor Curţii de Conturi, în Raportul de control făcându-se menţiune expresă despre achiziţionarea de servicii juridice de către CMPB, fără a se constata nereguli, astfel că MF-DGIEF nu mai putea verifica aceste aspecte, inclusiv contractele în discuţie, încheiate în 2018, respectiv 2019, aşadar în perioada anterior verificată de Curtea de Conturi, constatările şi măsurile dispuse în legătură cu acestea contravenind art. 13 alin. (2) teza finală din O.U.G. nr. 94/2011, motiv pentru care se impune anularea lor, fără a mai fi necesar să se analizeze şi celelalte argumente de nelegalitate dezvoltate de reclamantă."

Or, instanţa de fond nu a ţinut seama de faptul că CMPB a plătit fără bază legală şi/sau contractuală suma de:

- suma de 33.679,25 RON către SCA B., contravaloarea unor servicii pentru care CMPB nu deţine documente din care să rezulte că serviciile au fost efectiv prestate.

- suma de 196.921,20 RON către Asocierea C., contravaloarea unor servicii pentru care CMPB nu deţine documente din care să rezulte că serviciile au fost efectiv prestate.

În concluzie, câtă vreme în actul de control al CCR nu sunt constatări sau menţiuni că ar fi fost verificate şi analizate aspecte privind îndeplinirea clauzelor contractuale, fără a fi menţionate în actul de control, care sunt rezultatele precum şi contractele care au fost analizate, aspectele reţinute mai sus de instanţa de fond sunt în mod evident greşite.

Cu privire la al şaptelea motiv de nelegalitate de ordin substanţial, instanţa de fond a reţinut în mod eronat "(...) că, într-adevăr, achiziţiile publice din perioada 2017-2019 au făcut obiectul verificărilor Curţii de Conturi, astfel că MF-DGIEF nu mai putea verifica aceste aspecte, inclusiv contractul în discuţie încheiat în 2019.

Instanţa de fond a nesocotit faptul că, CMPB a plătit fără bază legală şi/sau contractuală suma de 81.217,50 RON către D. S.R.L., contravaloarea unor servicii pentru care CMPB nu deţine documente din care să rezulte că serviciile au fost efectiv prestate, în contextul nerespectarii de către CMPB şi prestator a clauzei de la pct. 6, pct. 10.6 şi pct. 13.1 din contract.

Prin urmare, soluţia pronunţată de instanţa de fond este, în parte, nelegală.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată de Compania Municipală Parking Bucureşti S.A. s-a solicitat, în principal, anularea în parte a cererii de recurs cu privire la cererea de anulare a actelor administrative atacate, ca urmare a admiterii excepţiei nulităţii recursului, iar în subsidiar respingerea recursului ca nefondat atât în ceea ce priveşte cererea de suspendare cât şi în ceea ce priveşte acţiunea în anulare, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 15 mai 2023 a fost înregistrată la dosar cererea de intervenţie accesorie formulată de Municipiul Bucureşti prin Primar General în sprijinul recurentului-pârât Ministerul Finanţelor - Direcţia Generală de Inspecţie Economico-Financiară, prin care s-a solicitat admiterea recursului pârâtului menţionat şi respingerea recursului formulat de reclamanta Compania Municipală Parking Bucureşti S.A.

Prin încheierea din 8 iunie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a fost admisă în principiu cererea de intervenţie accesorie formulată de Municipiul Bucureşti prin Primar General.

La data de 8 iunie 2023 a depus întâmpinare şi recurentul-pârât Ministerul Finanţelor, prin care a solicitat respingerea recursului reclamantei ca nefondat pentru argumentele arătate în combaterea fiecărui motiv de nelegalitate invocat, precum şi răspuns la întâmpinarea recurentei-reclamante, solicitând respingerea excepţiei nulităţii recursului şi admiterea căii de atac promovate astfel cum a fost formulată.

II. Soluţia instanţei de recurs.

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor invocate în recursuri, a apărărilor şi susţinerilor din întâmpinări, raportat la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

Atât recurenta-reclamantă Compania Municipală Parking Bucureşti S.A., cât şi recurenţii-pârâţi Ministerul Finanţelor - Direcţia Generală de Inspecţie Economico-Financiară şi Ministerul Finanţelor - Serviciul de Soluţionare a Plângerilor Prealabile şi a Contestaţiilor şi-au întemeiat recursurile pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că analiza legalităţii sentinţei recurate se va face din perspectiva acestui motiv de casare.

Cu privire la recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Municipală Parking Bucureşti S.A., Înalta Curte reţine că este întemeiat în parte, în limitele şi pentru următoarele considerente:

Sub un prim aspect, recurenta-reclamantă a susţinut că sentinţa recurată este nelegală în ceea ce priveşte soluţia de respingere a solicitării de anulare a creanţei bugetare stabilite la pct. 3.8 din Dispoziţia obligatorie.

Criticile recurentei-reclamante sunt neîntemeite, urmând a fi respinse.

Potrivit art. I alin. (3) din O.U.G. nr. 26/2012:

"În situaţii temeinic justificate, în care activităţile juridice de consultanţă, de asistenţă şi/sau de reprezentare, necesare societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi societăţilor comerciale, precum şi regiilor autonome prevăzute la alin. (1), nu se pot asigura de către personalul de specialitate juridică angajat în aceste entităţi, pot fi achiziţionate servicii de această natură, în condiţiile legii, numai cu aprobarea şi mandatarea reprezentanţilor statului sau unităţilor adnunistrativ-teritoriale în organele de conducere ale acestora:

a) de către ordonatorul principal de credite în cazul celor la care statul este acţionar integral sau majoritar;

b) de către consiliile locale, consiliile judeţene sau Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz, pentru cele la care unităţile administrativ-teritoriale deţin integral sau majoritar capitalul social."

Întrucât Hotărârea AGA prin care s-a aprobat achiziţionarea de servicii juridice nu echivalează cu aprobarea la care se referă art. I alin. (3) lit. b) mai sus citat, recurenta-reclamantă nefăcând dovada că CGMB a aprobat achiziţionarea serviciilor de consultanţă juridică şi că a mandatat reprezentanţii Municipiul Bucureşti în AGA să decidă achiziţionarea acestora, reiese că, CMPB a încălcat prevederile art. I alin. (3) lit. b) din O.U.G. nr. 26/2012.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, dispoziţiile O.U.G. nr. 26/2012 sunt aplicabile CMPB, în raport de dispoziţiile art. I alin. (3) lit. b) din O.U.G. nr. 26/2012, care impun cerinţa existenţei unei hotărâri a CGMB de aprobare a achiziţionării serviciilor de consultanţă, asistenţă şi/sau de reprezentare, întrucât acordul reprezentanţilor Municipiului Bucureşti prin CGMB în CMPB nu este suficient.

Aşa cum a reţinut în mod corect instanţa de fond, Hotărârea Adunării Generale Acţionarilor prin care s-a aprobat achiziţionarea de servicii juridice nu echivalează cu aprobarea la care se referă art. I alin. (3) lit. b) din O.U.G. nr. 26/2012. Astfel, pentru a proba respectarea acestui text de lege, recurenta-reclamantă trebuia să facă dovada potrivit căreia Consiliul General al Municipiului Bucureşti a aprobat achiziţionarea serviciilor de consultanţă juridică şi că a mandatat reprezentanţii Municipiului Bucureşti în Adunarea Generală a Acţionarilor să decidă achiziţionarea acestora.

Atâta timp cât o asemenea dovadă nu a fost depusă la dosar, recurenta-reclamantă prezumând doar că reprezentanţii Municipiului Bucureşti în Adunarea Generală a Acţionarilor au acţionat în baza unui mandat, este evident că plăţile efectuate în temeiul contractului de consultanţă juridică sunt nelegate, şi, prin urmare a fost prejudiciat bugetul general consolidat.

Aşadar, reţine Înalta Curte că, este lipsit de relevanţă că serviciile au fost prestate atâta vreme cât achitarea acestora s-a efectuat fără respectarea prevederilor art. I alin. (3) lit. b) din O.U.G. nr. 26/2012.

Totodată, faţă de cele mai sus menţionate, reiese că, susţinerea recurentei-reclamante în sensul că interdicţia de a achiziţiona servicii juridice de consultanţă, de asistenţă şi/sau de reprezentare, se referă la o serie limitată de subiecţi, enumeraţi expres şi limitativ de textul de lege, printre care CMPB nu se identifică, este nefondată.

Astfel, recurenta-reclamantă CM Parking Bucureşti S.A. este o societate pe acţiuni, constituită în baza Hotărârii Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 97/2017, acţionari fiind Municipiul Bucureşti prin Consiliul General al Municipiului Bucureşti, cu o cotă de participare la beneficii şi pierderi, în valoare de 99,9995% şi societatea A. S.A. cu o cotă de participare la beneficii şi pierderi, în valoare de 0,0005%.

Acţionarii A. S.A. sunt Municipiul Bucureşti prin Consiliul General al Municipiului Bucureşti cu 99,99991006 % acţiuni şi Compania Municipală Energetică Bucureşti cu o cotă de acţiuni de 0,00008994 %.

Astfel, reiese că acţionariatul la CM Parking Bucureşti S.A. aparţine într-o mare proporţie Municipiului Bucureşti prin Consiliul General al Municipiului Bucureşti, motiv pentru care recurentei-redamante îi sunt aplicabile şi normele legale ce guvernează activitatea Municipiului Bucureşti prin Consiliul General al Municipiului Bucureşti.

Sub un al doilea aspect recurenta-reclamantă a susţinut nelegalitatea sentinţei recurate în ceea ce priveşte soluţia de respingere a solicitării de obligare a intimaţilor-pârâţi şi la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocaţial.

Criticile recurentei-reclamante sunt întemeiate, urmând a fi admise, pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Prin sentinţa recurată instanţa de fond a admis doar în parte capătul de cerere referitor la obligarea intimaţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată, respingând cheltuielile de judecată reprezentând onorariu avocaţial.

Soluţia pronunţată de instanţa de fond s-a realizat cu greşita aplicare şi interpretare a prevederilor 452 C. proc. civ., norme de drept material aplicabile în cazul cheltuielilor de judecată.

Contrar susţinerilor intimaţilor-pârâţi, Înalta Curte reţine din cuprinsul considerentelor sentinţei recurate că, instanţa de fond nu a pus în discuţie proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocaţial, deci, implicit, nu a făcut aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., ci a pus în discuţie o chestiune ce vizează realitatea cheltuielilor de judecată, în conformitate cu prevederile art. 452 C. proc. civ.

Cât priveşte decizia nr. 3/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, invocată de intervenientul Municipiul Bucureşti prin Primar general în cuprinsul notelor scrise, în susţinerea inadmisibilităţii criticilor invocate de recurente-reclamantă, vizând cheltuielile de judecată, observă instanţa de control judiciar că, această decizie pronunţată într-un recurs în interesul legii, se referă la proporţionalitatea cheltuielilor de judecată şi nu la dovada existenţei acestora.

Astfel, în decizia nr. 3/2020, Înalta Curte se referă la interpretarea şi aplicarea art. 488 prin raportare la art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., însă, în prezenta cauză, se pune problema realităţii cheltuielilor de judecată, deci a dispoziţiilor art. 452 din acelaşi act normativ, aşadar, decizia invocată nefiind incidentă în cauză.

Potrivit art. 452 C. proc. civ.:

"Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei."

Prima instanţă a interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 452 C. proc. civ., atunci când a considerat că dovada cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocaţial nu este făcută, întrucât pe facturile fiscale se menţionează un număr de dosar diferit. Deşi această situaţie se confirmă, totuşi, dovada cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocaţial, a fost făcută.

Astfel, chiar instanţa de fond a reţinut că, anexat facturilor fiscale, au fost depuse şi rapoartele de activitate care descriu tipul de activitate prestată, numărul de ore aferent activităţii prestate, onorariul orar aplicabil precum şi avocatul care a prestat activitate.

Prin urmare, chiar dacă în cuprinsul facturii se face referire la dosarul nr. x/2021, nu se poate considera că onorariul avocaţial aferent activităţilor prestate în legătură cu anularea dispoziţiei obligatorii şi a deciziei de soluţionare, nu ar fi dovedit. Din contră, legătura intrinsecă despre care face vorbire instanţa de fond, se realizează printr-o analiză a acestor rapoarte, din care reiese că onorariul avocaţial a fost achitat în legătură cu activităţile aferente anulării actelor administrative contestate, şi anume, analiza actelor administrative emise, redactarea plângerii prealabile, redactarea cererii de chemare în judecată având ca obiect anulare dispoziţie obligatorie, redactarea cererii de suspendare executare act administrativ, conform art. 15 din Legea nr. 554/2004.

La dosar au fost depuse şi dovezile de plată a acestor onorarii, fapt ce confirmă că sumele au fost achitate în legătură cu prezenta cauză.

Referitor la dosarul nr. x/2021, acesta este dosarul ce a avut ca obiect suspendare executare dispoziţie obligatorie, cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, dosar soluţionat definitiv.

Prin urmare, reiese că în speţă, chiar dacă în cuprinsul facturii fiscale se menţionează un alt număr de dosar, relevante sunt rapoartele de activitate anexate acestor facturi, rapoarte ce demonstrează că sumele solicitate cu titlu de onorariu avocaţial au fost plătite în legătură cu prezenta cauză, prin scăderea sumelor aferente dosarului nr. x/2021, fiind posibilă determinarea valorii onorariului avocaţial din prezenta cauză.

În ceea ce priveşte regimul juridic aplicabil acestor rapoarte de activitate, se reţine că ele reprezintă înscrisuri ce se supun regulilor prevăzute de art. 272 şi următoarele C. proc. civ. şi art. 292 şi următoarele C. proc. civ., iar până la proba contrară, ele fac dovada prestării serviciilor.

Aşadar, întrucât rapoartele de activitate sunt înscrisuri ce fac dovada existenţei şi întinderii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocaţial, astfel cum impun dispoziţiile art. 452 C. proc. civ., reiese că instanţa de fond a făcut o greşită interpretare şi aplicare a acestei prevederi legale.

În raport de cele mai sus reţinute, Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Municipală Parking Bucureşti S.A. şi va casa în parte sentinţa recurată, în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată acordate de instanţa de fond.

Cu privire la recursul declarat de recurenţii-pârâţi Ministerul Finanţelor - Direcţia Generală de Inspecţie Economico-Financiară şi Ministerul Finanţelor - Serviciul de Soluţionare a Plângerilor Prealabile şi a Contestaţiilor, Înalta Curte reţine că este nefondat, astfel că îl va respinge, având în vedere următoarele considerente:

În ceea ce priveşte motivele de recurs referitoare la soluţia instanţei de fond vizând excepţia inadmisibilităţii cererii de suspendare executare act administrativ, Înalta Curte reţine că sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse.

Astfel, prin cererea de recurs, recurenţii-pârâţi au susţinut că instanţa de fond, în mod greşit, a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de suspendare formulată de intimata-reclamantă, sens în care invocă greşita interpretare a prevederilor art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004.

Contrar susţinerilor recurenţilor-pârâţi, şi astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, prevederile art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, trebuie interpretate în sensul că legea interzice formularea mai multor cereri de suspendare pentru aceleaşi motive, însă doar dacă cererile se fundamentează pe aceleaşi prevederi legale, respectv, art. 14 sau art. 15 din Legea nr. 554/2004.

Aşadar, nu se poate invoca inadmisibilitatea cererii de suspendare întemeiată pe dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 554/2004, întrucât această nouă cerere are un temei legal diferit.

Această concluzie reiese inclusiv din faptul că cererea de suspendare întemeiată pe dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 şi cererea de suspendare întemeiată pe dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 554/2004, au efecte diferite. Prima categorie suspendă actul administrativ până la soluţionarea acţiunii pe fond, iar a doua categorie suspendă actul administrativ până la soluţionarea definitivă a cauzei.

Prin urmare, raportat la aceste considerente, observă Înalta Curte că instanţa de fond, în mod corect, a dispus respingerea excepţiei inadmisibilităţii cererii de suspendare executare act administrativ.

În ceea ce priveşte motivele de recurs vizând fondul cauzei, Înalta Curte reţine următoarele:

Referitor la critica vizând încălcarea dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2011, prin aceea că MF-DGIEF ar fi verificat aceleaşi aspecte ce au făcut anterior obiectul unui control derulat de Curtea de Conturi a României, Înalta Curte reţine că sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse.

Recurenţii-pârâţi au susţinut că, din analiza sentinţei recurate, nu rezultă că instanţa de fond, la pronunţarea acestei hotărâri a avut în vedere analizarea tuturor prevederilor legale incidente în cauză.

Contrar susţinerilor recureţilor, instanţa de fond a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză, şi a realizat o încadrare juridică adecvată, interpretând şi aplicând corect prevederile art. 11 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2011.

În mod corect a reţinut instanţa de fond faptul că, organele de inspecţie economico-financiară, prin constatările realizate, au încălcat prevederile art. art. 11 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2011, aducând o gravă atingere principiilor securităţii juridice şi aşteptării legitime.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2011:

"Perioada supusă inspecţiei economico-financiare începe de la sfârşitul perioadei precedentei verificări de aceeaşi natură şi cu aceleaşi obiective, în condiţiile alin. (1). În situaţia în care operatorul economic a fost supus unei verificări de către Curtea de Conturi, obiectivele avute în vedere de auditorul public extern nu mai pot fi supuse inspecţiei economico-financiare."

Din cuprinsul tezei finale a prevederilor art. 11 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2011, reiese că legiuitorul interzice MF-DGIEF, să analizeze aceleaşi aspecte pe care Curtea de Conturi a României le-a analizat anterior, la acelaşi operator economic.

Or, astfel, cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, anterior, la nivelul CMPB, Curtea de Conturi a verificat aceleaşi aspecte vizate în mod direct chiar de către MF-DGIEF. În acest sens, reţine instanţa de control judiciar că, instanţa de fond a făcut o analiză comparată şi amănunţită a celor două controale precum şi a conţinutului rapoartelor emise urmare a acestor controale, în mod corect, pentru fiecare creanţă bugetară în parte, constatăndu-se faptul că MF-DGIEF a încălcat prevederile art. 11 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2011.

În ceea ce priveşte interpretarea prevederilor art. 17 alin. (1) şi (4) din O.U.G. nr. 94/2011, invocate de recurenţi, reţine Înalta Curte că aceste prevederi nu pot fi interpretate izolat, în sensul în care MF-DGIEF ar fi avut dreptul să controleze aceleaşi aspecte controlate anterior de Curtea de Conturi. Această interpretare ar lipsi de orice efect interdicţia prevăzută de art. 11 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2011.

Totodată observă instanţa de control judiciar că, în cauză nu s-a pus în discuţie întinderea competenţelor de verificare ale MF-DGIEF, ci doar faptul că aceste obiective nu pot fi realizate, dacă anterior acestea au mai fost vizate de un control al Curţii de Conturi. Or, în speţă, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, aceleaşi aspecte controlate de MF-DGIEF au fost anterior verificate de Curtea de Conturi.

În ceea ce priveşte criticile recurenţilor vizând încălcarea prevederilor art. 3 pct. 4, 6 din O.U.G. nr. 94/2011, Înalta Curte reţine că sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse.

Astfel, contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de fond a reţinut în mod corect faptul că toate constatările MF-DGIEF în ceea ce priveşte veniturile încasate din plata de către Municipiul Bucureşti, din fonduri publice, a contravalorii unor servicii de administrare parcare facturate de CMPB pentru care nu s-a făcut dovada realităţii prestării lor şi care nu corespund contractelor încheiate între părţi, excedează atribuţiilor de control ale MF-DGIEF, conform art. 3 pct. 4 şi 6 şi art. 6 lit. d) din O.U.G. nr. 94/2011.

Observă Înalta Curte că, interpretarea dată de recurenţii-pârâţi acestor prevederi legale, este eronată, considerând în mod greşit că în temeiul art. 3 pct. 5 lit. c) din O.U.G. nr. 94/2011 MF-DGIEF are atribuţii de a efectua orice tipuri de verificări la CMPB, fără a face o distincţie între faptele/activităţile analizate.

Potrivit art. 3 pct. 4 din O.U.G. nr. 94/2011, inspecţia economico-financiară este definită ca "activitatea de control prin care se verifică modul de implementare a măsurilor de creştere a veniturilor, de reducere a cheltuielilor şi de diminuare a arieratelor, respectarea reglementărilor economico-financiare şi contabile, precum şi fundamentarea şi justificarea sumelor acordate de la bugetul general consolidat pentru subvenţionarea unor produse sau susţinerea unor activităţi, stabilind erori şi deficienţe în activitatea economico-financiară pentru a le remedia şi a le evita în viitor, precum şi stabilirea obligaţiilor către bugetul general consolidat, cu excepţia celor fiscale."

Potrivit art. 6 din O.U.G. nr. 94/2011, "Organele de inspecţie economico-financiară au următoarele atribuţii:

a) verifică operaţiunile efectuate de operatorii economici în scopul creşterii veniturilor, reducerii cheltuielilor şi diminuării arieratelor, în fundamentarea şi execuţia bugetului de venituri şi cheltuieli;

b) verifică exactitatea şi realitatea înregistrărilor în evidenţele financiar-contabile prevăzute de lege şi de actele de constituire a operatorilor economici;

c) controlează respectarea indicatorilor economico-financiari aprobaţi prin bugetele de venituri şi cheltuieli de către operatorii economici, precum şi respectarea modului de raportare a acestora;

d) verifică realitatea informaţiilor cuprinse atât în documentaţia aferentă fundamentării sumelor acordate de la bugetul general consolidat pentru susţinerea anumitor activităţi, cât şi în documentele justificative prevăzute de lege pentru acordarea acestora;

e) verifică la operatorii economici modul de organizare şi exercitare a controlului intern şi controlului financiar preventiv;

f) verifică modul în care operatorii economici, beneficiari ai finanţărilor rambursabile garantate de stat sau subîmprumutate, constituie şi asigură sursele de rambursare şi de plată a dobânzilor, comisioanelor şi/sau a celorlalte costuri, aferente finanţărilor rambursabile respective;

g) verifică modul de utilizare a fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora;

h) îndeplineşte şi alte atribuţii stabilite, potrivit legii, în sarcina Ministerului Finanţelor Publice."

Din interpretarea sistematică a acestor dispoziţii legale, reiese că atribuţiile de control ale MF-DGIEF sunt exclusiv în legătură cu aspectele de natură economică sau financiară.

Or, în speţă, MF-DGIEF şi-a extins în mod nelegal competenţele asupra altor zone de control decât cele ce au legătură cu activitatea economico-financiară a CMPB.

Prin urmare, având în vedere că în activitatea de control, MF-DGIEF şi-a extins în mod nelegal atribuţiile de control, reţine Înalta Curte că, interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 3 pct. 4, art. 6 din O.U.G. nr. 94/2011 de către instanţa de fond este una corectă şi legală.

În ceea ce priveşte criticile recurenţilor vizând încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999, Înalta Curte reţine următoarele:

Contrar susţinerilor recurenţilor-pârâţi, instanţa de fond nu a reţinut faptul că intimatei-reclamante CMPB nu i-ar fi aplicabile cu titlu general prevederile art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999, ci, instanţa de fond a analizat aceste prevederi şi a constatat că CMPB nu a încălcat regulile stabilite în cuprinsul acestor dispoziţii, şi nu că, nu i s-ar aplica.

Referitor la acordarea împrumutului de către Municipiul Bucureşti către CMPB, instanţa de fond a reţinut, în mod corect, faptul că nu există o încălcare a prevederilor art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999, din moment ce nu CMPB a gestionat fondurile publice sau patrimoniul public, aceasta fiind doar beneficiara acestor fonduri.

Totodată, în ceea ce priveşte redevenţa din contractul de delegare, instanţa de fond a constatat, în mod corect, faptul că nu există o încălcare a prevederilor art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999, având în vedere că, nu CMPB a gestionat fondurile publice sau patrimoniul public aceasta fiind doar beneficiara acestor fonduri sau patrimonii. Faptul ca CMPB a acceptat exploatarea bunurilor, nu se circumscrie scopului prevăzut de art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999.

În ceee ce priveşte motivele de recurs de ordin substanţial invocate de recurenţii-pârâţi, Înalta Curte reţine că sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse, avându-se în vedere următoarele considerente:

Prealabil, reţine Înalta Curte referitor la aceste motive de recurs că, nu aduc argumente de nelegalitate constând în încălcarea unor norme de drept material, ci se tinde la reapreciearea probelor şi stabilirea unei situaţii de fapt diferite de cea reţinută de prima instanţă, prin interpretarea înscrisurilor în sensul dorit de recurenţii-pârâţi, ceea ce nu este permis în acest stadiu procesual, în care controlul judiciar este limitat la aspecte de nelegalitate în raport cu motivele de casare prevăzute în art. 488 C. proc. civ.

Referitor la împrumutul acordat de Municipiul Bucuresti către CMPB - pct. 3.1. din Dispoziţia obligatorie, respectiv pct. 2.1. din Raportul de inspecţie, observă Înalta Curte că, instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod corect prevederile art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999, întrucât, în sarcina CMPB nu se poate reţine că prin simpla primire a acestui împrumut, nu s-a realizat o bună gestiune financiară, din moment ce această gestiune s-a realizat de Municipiul Bucureşti şi nu de CMPB.

Referitor la interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 72 alin. (1) din Legea nr. 273/2006, analizând motivele de recurs, observă Înalta Curte că, recurenţii nu aduc critici concrete referitor la modalitate de interpretare şi aplicare a acestor prevederi legale de către instanţa de fond, ci doar reiau argumentaţia prezentată în cuprinsul actelor administrative atacate, fiind prezentate argumente ce se referă la fondul cauzei, de temeinicie, ce nu pot face obiectul analizei în recurs.

În ceea ce priveşte criticile vizând cheltuielile cu salariile - pct. 3.2. din Dispoziţia obligatorie, respectiv pct. 2.2 din Raportul de inspecţie, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin cererea de recurs, recurenţii au susţinut faptul că instanţa de fond a nesocotit faptul că CMPB ar fi efectuat fără bază legală cheltuielile cu salariile, ca urmare a plăţii de salarii majorate fără bază legală prin creşterea în execuţie a indicatorului "câştigului mediu brut lunar pe salariat", în condiţiile nerealizării indicatorului "productivitatea muncii."

Înalta Curte constată că, îndeplinirea de către CMPB a obligaţiilor prevăzute de O.G. nr. 26/2013, inclusiv a celor prevăzute de art. 10 alin. (1) lit. f) rap. la art. 9 alin. (3), pentru perioada 2017 - trim. I 2020, a fost verificată anterior de organele de inspecţie economico-financiară, astfel că, verificând din nou aceeaşi perioadă şi acelaşi obiectiv MF-DGIEF a acţionat, aşa cum s-a reţinut anterior, cu încălcarea art. 11 alin. (2) teza I din O.U.G. nr. 94/2011, constatările şi măsurile dispuse sub acest aspect fiind nelegale.

În ce priveşte, însă, perioada trim. II - trim. IV 2020, Curtea reţine că MF-DGIEF avea posibilitatea să o verifice din perspectiva fundamentării şi execuţiei bugetului, raportat la indicatorii "câştigul mediu brut lunar pe salariat" şi "productivitatea muncii", intervalul în discuţie nefiind vizat de controalele anterioare.

Recurenţii-pârâţi au susţinut că instanţa de fond ar fi făcut o analiză eronată a trim. II - trim. IV 2020, prin raportare la prevederile art. 9 alin. (3), art. 10 lit. f) din O.G. nr. 26/2013.

Contrar susţinerilor recurenţilor-pârâţi, reţine Înalta Curte că, instanţa de fond, în mod corect, a constatat faptul că prejudiciul nu se poate determina pentru perioada trim. II - trim. IV 2020, întrucât datele nu pot fi defalcate de instanţă pe trimestre, din moment ce constatările MF-DGIEF au fost realizate pentru întregul exerciţiu financiar.

Cu privire la criticile recurenţilor-pârâţi vizând serviciile prestate de CMPB către Municipiul Bucureşti - pct. 3.3 din Dispoziţia obligatorie şi pct. 3.4. din Dispoziţia obligatorie, respectiv pct. 2.4.2 şi 2.4.3 din Raportul de inspecţie, Înalta Curte reţine următoarele:

Referitor la această creanţă bugetară, instanţa de fond a reţinut, în mod corect, faptul că MF-DGIEF a stabilit în mod nelegal aceste creanţe bugetare, cu depăşirea atribuţiilor de control, şi, că din moment ce nu s-a constatat caracterul simulat al contractelor de prestări servicii şi caracterul fals al documentelor justificate, constatările MF-DGIEF sunt nelegale şi neîntemeiate.

Reţine instanţa de control judiciar că, din partea CMPB nu există o încălcare a prevederilor prevederile art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999, întrucât încasarea contravalorii facturilor în cauză, nu se circumscrie activităţii de utilizare a fondurilor publice ori de administrare a patrimoniului public şi nici nu rezultă prin ce anume această acţiune de încasare a sumelor, ar reprezenta o încălcare a regulilor referitoare la buna gestiune financiară.

Referitor la Redevenţă - pct. 3.5 din Dispoziţia obligatorie, respectiv pct. 2.4.4. din Raportul de inspecţie, Înalta Curte reţine următoarele:

Instanţa de fond a reţinut, în mod corect, faptul că obligaţia de plată a redevenţei, nu este prevăzută în contractul de delegare a gestiunii încheiat între Municipiul Bucureşti şi CMPB, iar o astfel de obligaţie nu este prevăzută nici de prevederile legale aplicabile, neexistând niciun temei contractul sau legal, pentru a se reţine creanţa bugetară.

Cu privire la modalitatea de calcul a creanţei bugetare, observă instanţa de control judiciar că stabilirea unei redevenţe de 10% din cifra de afaceri a CMPB este greşită, întrucât documentul avut ca reper pentru a aplica această valoare a redevenţei, respectiv studiul de oportunitate, a menţionat doar ca ipoteză de lucru, valoarea de 10% din cifra de afaceri, în plus, acest document nu are o forţă juridică obligatorie între părţi.

Înalta Curte constată că, în sarcina CMPB nu poate fi reţinută încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999, întrucât primirea în exploatare a bunurilor ce fac obiectul contractului de delegare, nu se circumscrie activităţii de utilizare a fondurilor publice ori de administrare a patrimoniului public şi nici nu rezultă prin ce anume această acţiune de încasare a sumelor ar reprezenta o încălcare a regulilor referitoare la buna gestiune financiară.

În ceea ce priveşte Contractele consultanţă şi asistenţă juridică SCA B. şi Asocierea C. - pct. 3.6. şi 3.7. din Dispoziţia obligatorie, respectiv pct. 2.4.6 şi 2.4.7 din Raportul de inspecţie, Înalta Curte reţine următoarele:

Instanţa de fond a reţinut, în mod corect, faptul că achiziţiile publice din perioada 2017 - 2019 au făcut obiectul verificării Curţii de Conturi, în Raportul de control fiind făcută menţiunea expresă despre achiziţionarea de servicii juridice de către CMPB, fără a fi constatate nereguli. Aşadar, verificarea aceloraşi aspecte şi de către MF-DGIEF, nu mai era posibilă, prin raportare la prevederile art. 11 alin. (2) teza finală din O.U.G. nr. 94/2011.

Faptul că în Raportul de control al Curţii de Conturi nu se menţionează în mod expres, contractele care au fost analizate, nu poate conduce la concluzia că nu ar fi fost analizate şi contractele ce au făcut obiectul controlului MF-DGIEF. Această interpretare a recurenţilor-pârâţi este contrazisă chiar de conţinutul Raportului de control, unde se menţionează că s-a analizat inclusiv achiziţionarea de servicii juridice, ceea ce înseamnă că au fost analizate inclusiv contractele ce au făcut obiectul controlului MF-DGIEF.

În ceea ce priveşte Contractul încheiat cu D. S.R.L. - pct. 3.9 din Dispoziţia obligatorie şi pct. 2.4.9.1. din Raportul de inspecţie, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurentul-pârât MF-DGIEF a reţinut că CMPB a plătit fără bază legală şi/sau contractuală suma de 81.217,50 RON către D. S.R.L., contravaloarea unor servicii pentru care CMPB nu deţine documente din care să rezulte că serviciile au fost efectiv prestate, în contextul nerespectării de către CMPB şi prestator a clauzelor de la pct. 6, pct. 10.6 şi pct. 13.1 din contract.

Contrar celor invocate de recurenţii-pârâţi, Înalta Curte constată că o primă analiză a contractelor de achiziţie publică a fost realizată şi de Curtea de Conturi, şi că plăţile s-au făcut în baza unui contract valabil încheiat. Totodată, observă instanţa de control judiciar că, s-a făcut dovada realităţii prestării serviciilor, fiind depuse la dosar facturile, centralizatorul cu activităţile prestate în perioada 14.08.2019-27.09.2019 şi 22.10.2019-22.11.2019, procesele-verbale de şedinţă, livrabile, plata s-a făcut conform contractului, iar caietul de sarcini a fost legal întocmit.

Faptul că în Raportul de control al Curţii de Conturi, nu se menţionează în mod expres, contractele care au fost analizate, nu poate conduce la concluzia că nu ar fi fost analizate şi contractele ce au făcut obiectul controlului MF-DGIEF, această interpretare fiind contrazisă chiar de conţinutul Raportului de control, unde se menţionează că au fost analizate contractele de achiziţii publice, ceea ce înseamnă că au fost analizate inclusiv contractele ce au făcut obiectul controlului MF-DGIEF.

Concluzionând, având în vedere dispoziţiile exprese ale art. 11 alin. (2) teza finală din O.U.G. nr. 94/2011, care menţionează că "obiectivele avute în vedere de auditorul public extern nu mai pot fi supuse inspecţiei economico-financiare", reţine Înalta Curte că, interpretarea recurenţilor-pârâţi ar conduce în mod direct la golirea de conţinut a acestor prevederi legale.

Prin urmare, în raport de cele mai sus reţinute, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenţii-pârâţi Ministerul Finanţelor - Direcţia Generală de Inspecţie Economico-Financiară şi Ministerul Finanţelor - Serviciul de Soluţionare a Plângerilor Prealabile şi a Contestaţiilor, ca nefondat.

Pe cale de consecinţă, şi pentru aceleaşi considerente avute în vedere la respingerea recursului recurenţilor -pârâţi, va respinge cererea de intervenţie accesorie formulată de Municipiul Bucureşti prin Primar General în sprijinul recurentului-pârât Ministerul Finanţelor - Direcţia Generală de Inspecţie Economico-Financiară.

Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Municipală Parking Bucureşti S.A. împotriva sentinţei nr. 1954 din 16 decembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Va casa în parte sentinţa recurată, în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată acordate de instanţa de fond şi, în rejudecare:

Va obliga pârâţii să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în cuantum total de 20.000 RON constând în taxă judiciară de timbru şi onorariu de avocat, cu aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (2) şi art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Va respinge recursul declarat de recurenţii-pârâţi Ministerul Finanţelor - Direcţia Generală de Inspecţie Economico-Financiară şi Ministerul Finanţelor - Serviciul de Soluţionare a Plângerilor Prealabile şi a Contestaţiilor împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Va respinge cererea de intervenţie accesorie formulată de Municipiul Bucureşti prin Primar General în sprijinul recurentului-pârât Ministerul Finanţelor - Direcţia Generală de Inspecţie Economico-Financiară.

Vor fi obligaţi recurenţii-pârâţi să plătească recurentei-reclamante cheltuieli pentru judecata în recurs în cuantum de 5.000 RON constând în taxă judiciară de timbru şi onorariu de avocat, cu aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (2) şi art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Municipală Parking Bucureşti S.A. împotriva sentinţei nr. 1954 din 16 decembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată, în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată acordate de instanţa de fond şi, în rejudecare:

Obligă pârâţii să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în cuantum total de 20.000 RON constând în taxă judiciară de timbru şi onorariu de avocat, cu aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (2) şi art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Respinge recursul declarat de recurenţii-pârâţi Ministerul Finanţelor - Direcţia Generală de Inspecţie Economico-Financiară şi Ministerul Finanţelor - Serviciul de Soluţionare a Plângerilor Prealabile şi a Contestaţiilor împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Respinge cererea de intervenţie accesorie formulată de Municipiul Bucureşti prin Primar General în sprijinul recurentului-pârât Ministerul Finanţelor - Direcţia Generală de Inspecţie Economico-Financiară.

Obligă recurenţii-pârâţi să plătească recurentei-reclamante cheltuieli pentru judecata în recurs în cuantum de 5.000 RON constând în taxă judiciară de timbru şi onorariu de avocat, cu aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (2) şi art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 28 septembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.