Appeal allowed; prosecutors’ demand for new salary orders incorporating multiplier 19 rejected as unfounded under RIL Decision 4/2024.

Şedinţa publică din data de 23 septembrie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia la data de 29.03.2022 sub nr. x/2022, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la emiterea unor noi ordine de stabilire a indemnizaţiilor de încadrare brute lunare ale reclamanţilor în conformitate cu prevederile Legii nr. 71/2015 şi ale O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 01.10.2015 şi în continuare şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19.

Cu titlu prealabil, în ceea ce priveşte competenţa Curţii de Apel Alba Iulia, reclamanţii au învederat că, raportat la calitatea lor de procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, au ales să învestească această instanţă cu soluţionarea cauzei, considerând-o competentă din punct de vedere material şi teritorial, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 219/2022 din 01 noiembrie 2022, Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi a prescripţiei dreptului material la acţiune, invocate prin întâmpinare; a admis în parte acţiunea; a obligat pârâtul la emiterea pentru fiecare reclamant a unui ordin în care indemnizaţia de încadrare brută lunară să fie stabilită, începând cu data de 06.01.2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19; a respins în rest acţiunea.

3. Cererea de recurs ce face obiectul prezentei judecăţi

Pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat recurs împotriva sentinţei de mai sus, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate şi admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 29.03.2019 şi respingerea acţiunii pentru această perioadă, ca prescrisă; respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

Instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod greşit prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004; contrar celor reţinute, refuzul exprimat de Ministerul Public este justificat.

În mod greşit, instanţa de fond a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

În esenţă, prima instanţă a interpretat în mod greşit prevederile art. 171 alin. (1) şi art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, precum şi ale art. 2517 şi art. 2523 C. civ., întrucât reclamanţii au solicitat recalcularea indemnizaţiilor de încadrare şi plata drepturilor aferente începând cu 01.10.2015, iar acţiunea a fost înregistrată la 29.03.2022, instanţa de fond trebuia să constate că în speţă a operat prescripţia dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 29.03.2019.

Referitor la instituţia prescripţiei, în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene s-a statuat că, în interesul ordinii publice, sistemul juridic trebuie construit astfel încât să se evite repunerea în discuţie a situaţiilor de fapt de lungă durată (cauza C-447/13 P Riccardo Nencini împotriva Parlamentului European). Soluţia primei instanţe se fundamentează pe sentinţa civilă nr. 2291 din 22.09.2021 a Tribunalului Cluj, însă această hotărâre a fost pronunţată într-un litigiu de muncă şi nu instituie în sarcina Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie obligaţia de a emite ordine de salarizare. Potrivit art. 4 alin. (2) şi (3) şi art. 71 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, art. 14, art. 22 alin. (1), art. 29 alin. (3) şi art. 47 alin. (6) din actul normativ anterior invocat, art. 1 din O.G. nr. 22/2002, redistribuirea creditelor bugetare de către ordonatorul principal de credite se poate face doar dacă este prevăzută de lege; ordonatorul principal de credite poate utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate. în acest context, ordonatorul principal de credite nu poate fi obligat la emiterea ordinelor de salarizare. Având în vedere obiectul obligaţiilor stabilite prin sentinţa civilă nr. 2291 din 22.09.2021 a Tribunalului Cluj, în cauză sunt aplicabile prevederile art. 39 din O.U.G. nr. 114/2018, potrivit cu care executarea sentinţei civile nr. 2291 din 22.09.2021 se realizează în condiţiile art. 39 din O.U.G. nr. 114/2018.

Contrar interpretării instanţei de fond, legea nu condiţionează executarea hotărârii anterior menţionate de emiterea unor ordine de salarizare.

Conform art. 791 alin. (1) şi art. 80 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 (în vigoare în perioada supusă analizei), Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi Direcţia Naţională Anticorupţie funcţionează în cadrul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Asimilarea salarizării procurorilor care îşi desfăşoară activitatea în cadrul celor două Direcţii cu cea a procurorilor din P.Î.C.C.J. s-a făcut în urma obţinerii de către primii a unei trepte ierarhice superioare şi a unui grad profesional superior, prin interviul susţinut în vederea numirii în structurile respective. În consecinţă, salarizarea procurorilor din D.I.I.CO.T. şi D.N.A. are la bază nivelul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Procurorii din celelalte parchete, chiar dacă participă la şedinţele de judecată în cauzele instrumentate de D.I.I.CO.T. şi D.N.A., nu efectuează şi urmărirea penală, cu caracteristicile şi dificultăţile specifice cauzelor de crimă organizată şi terorism, respectiv de combatere a corupţiei.

În atari condiţii, argumentul invocat de prima instanţă, în sensul că salarizarea procurorilor din cadrul celor două Direcţii are la baza doar criteriul apartenenţei la un domeniu restrâns în realizarea justiţiei, respectiv specificul infracţiunilor, este nefondat.

În conformitate cu art. 36 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., "(1) Tribunalul judecă în primă instanţă: c) infracţiunile cu privire la care urmărirea penală a fost efectuată de către Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau Direcţia Naţională Anticorupţie, dacă nu sunt dale prin lege în competenţa altor instanţe ierarhic superioare".

Întrucât procurorii care funcţionează în cadrul parchetelor de pe lângă judecătorii; nu participă la judecarea cauzelor privind infracţiunile la care se referă textul de lege citat, acestora nu li se poate acorda coeficientul de multiplicare 19.

Raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, instanţa de fond trebuia să ţină cont de dispoziţiile Deciziilor nr. 818 - 821 din 03.07.2008 ale Curţii Constituţionale. Prin respectivele decizii, instanţa de contencios constituţional a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin, 1 din O.G. nr. 137/2000, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Începând cu 01.01.2010, legiuitorul a instituit un nou sistem de salarizare, care a înlocuit reglementările anterioare. Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009, "începând cu data intrării în vigoare, în tot sau în parte, a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege", iar în conformitate cu art. 5 alin. (1) din Anexa VI a aceluiaşi act normativ, "începând cu 1 ianuarie 2010, indemnizaţiile de încadrare brute lunare, respectiv salariile de; bază ale personalului prevăzut la art. 4 alin. (1) se stabilesc astfel: la indemnizaţiile de "încadrare brute lunare, respectiv salariile de baza stabilite potrivit reglementărilor în vigoare la 31 decembrie 2009 se adaugă sporurile şi 'majorările prevăzute în notele la anexele corespunzătoare, precum şi adaosurile prevăzute la art. 4 alin. (3) lit. a)".

Din analiza dispoziţiilor legale citate rezultă că noile indemnizaţii de încadrare din sistemul justiţiei nu puteau fi decât cele prevăzute în Legea nr. 330/2009, iar la acestea nu puteau fi adăugate decât sporurile, majorările şi adaosurile acordate prin aceeaşi lege. Principiile avute în vedere la elaborarea Legii nr. 330/2009 au fost menţinute şi în Legea nr. 284/2010, în vigoare de la 01.01.2011. Conform art. 1 alin. (2) şi art. 33 alin. (1) din acest act normativ, art. 1 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, dreptul acordat de prima instanţă nu se regăseşte printre cele prevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraţilor în perioada 01.01.2010 la zi. Cu atât mai mult, respectivul drept nu poate fi acordat după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017.

Conform art. 8 alin. (1) din Anexa V a Legii nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare, din coroborarea dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 cu cele ale art. 8 alin. (1) din Anexa V a aceluiaşi act normativ rezultă că, începând cu 01.01.2018, a fost stabilit un nivel maxim al indemnizaţiei de încadrare pe grade profesionale, care nu poate fi depăşit, în atare situaţie, calculul drepturilor salariale ale procurorilor prin raportare la valori de referinţă sectoriale şi la coeficienţi de multiplicare este realizabil doar până la 31.12.2017. Începând cu 01.01.2018, coeficientul de multiplicare şi valoarea de referinţă sectorială (elemente ale calculului drepturilor salariale) se regăsesc doar în componenţa drepturilor salariale care nu au ajuns la nivelul maxim aferent anului 2022. In caz contrar, se acordă drepturile salariale prevăzute de lege pentru anul 2022, corespunzătoare gradului profesional deţinut, fără existenţa unui calcul care să aibă la bază cele două elemente. În consecinţă, întrucât legea de salarizare în vigoare a stabilit un nivel maxim pe grade profesionale, care nu poate fi depăşit, începând cu 01.01.2018, s-a avut în vedere nivelul maxim al indemnizaţiei de încadrare aferente anului 2022, corespunzătoare gradului profesional deţinut. În aceste condiţii, în mod greşit instanţa de fond a admis acţiunea ulterior datei de 01.01.2018.

Promovarea judecătorilor şi procurorilor, precum şi a personalului asimilat acestora se realiza în conformitate cu dispoziţiile art. 43 şi urm. din Legea nr. 303/2004. La pct. 1 şi 2 ale notei de la lit. B) din cap. I al Anexei V a Legii nr. 153/2017 se precizează ca "1. Prin "vechime în funcţie", în sensul prezentului capitol, se înţelege vechimea în funcţia de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiţie. 2. Promovarea procurorilor, a personalului asimilat acestora şi a magistraţilor-asistenţi se face doar prin examen sau concurs, în condiţiile Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare".

În perioada supusă analizei, reclamanţii nu au deţinut gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Aşadar, în mod greşit prima instanţă a dispus recalcularea indemnizaţiilor de încadrare ale reclamanţilor prin raportare la coeficientul de multiplicare 19, aferent gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În conformitate cu art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 71/2015, potrivit art. 31 alin. (1)3 din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin art. I alin. (2) din O.U.G. nr. 43/2016, "In cazul instituţiilor sau autorităţilor publice aflate în subordinea aceluiaşi ordonator de credite, având acelaşi scop, îndeplinind aceleaşi funcţii şi atribuţii, aflate la acelaşi nivel de subordonare din punct de vedere financiar, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare se va stabili la nivelul maxim aflat în plată din cadrul tuturor acestor instituţii sau autorităţi publice subordonate".

Or, la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, nivelul maxim al indemnizaţiilor de încadrare aflate în plată nu cuprindea şi dreptul acordat de prima instanţă.

În considerentele Deciziei nr. 289 din 07.06.2005, publicată în M. Of. nr. 586 din 07.07.2005, Curtea Constituţională a reţinut că "legiuitorul este în drept să modifice sistemul de salarizare existent ori să îl înlocuiască cu altul nou, considerat mai adecvat pentru atingerea scopului urmărit, ţinând seama şi de resursele financiare disponibile în diferite perioade de timp".

În jurisprudenţa sa, C.E.D.O. a reţinut că "este la latitudinea statului sa determine ce sume vor fi plătite angajaţilor săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare" (Hot. pron. în cauza Kechko c. Ucrainei). De asemenea, aceeaşi instanţă a stabilit ca "statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor sale în acest domeniu. Curtea a constatat că nu este rolul său de a verifica în ce măsura existau soluţii legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit" (Hot. pron. în cauza Wieczorek c. Poloniei).

Toate aceste statuări ale Curţii Constituţionale şi ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt aplicabile, mutatis mutandis, şi în prezenta cauză.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Deşi cererea de recurs le-a fost comunicată intimaţilor-reclamanţi A., B. şi C. în termenul legal, aceştia nu au formulat apărări în cadrul unei întâmpinări, astfel cum impun dispoziţiile art. 4711 alin. (3) C. proc. civ., incidente şi în cazul recursului, conform art. 490 alin. (2) şi art. 494 din acelaşi act normativ.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Un prim motiv de recurs invocă faptul că instanţa de fond a respins în mod greşit excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune (motiv întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.).

Înalta Curte constată că acest prim motiv de recurs este nefondat; în mod corect a statuat prima instanţă în sensul că motivarea invocării excepţiilor conţine argumente ce vizează alt obiect decât cel dedus judecăţii, iar termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ. nu este aplicabil cauzei, întrucât reclamanţii nu solicită plata drepturilor salariale restante şi nici punerea în executare a sentinţei civile nr. 66/2008 a Curţii de Apel Oradea.

În cauză, se solicită obligarea la emiterea unui ordin de salarizare ca act administrativ, singura prescripţie ce putea fi invocată de către pârât fiind aceea reglementată de prevederile art. 11 din Legea contenciosului administrativ, care însă nu a fost invocată ca atare. În consecinţă, reţinând că în mod corect a statuat prima instanţă în sensul că excepţia prescripţiei viza aspecte străine de obiectul judecăţii în prezenta cauză, acest prim motiv de casare este nefondat.

În ceea ce priveşte motivul de casare referitor la fondul cauzei, Înalta Curte constată că este fondat.

În fapt, astfel cum a reţinut prima instanţă, prin sentinţa civilă nr. 2291/22.09.2021 pronunţată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2020, îndreptată prin încheierea civilă nr. 10/CC/2022 din 11.01.2022, s-a admis acţiunea formulată de reclamanţi din prezenta cauză în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi alţii şi s-a dispus obligarea pârâţilor la recalcularea indemnizaţiilor, conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 06.01.2017 şi în continuare, şi după intrarea în vigoare a Legii-cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006). Concomitent, s-a dispus obligarea pârâţilor la plata către reclamanţi a diferenţelor salariale rezultate dintre noua indemnizaţie de încadrare şi indemnizaţia actuală de încadrare, începând cu data de 06.01.2017 şi în continuare, până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare şi la alocarea fondurilor necesare plăţii diferenţelor băneşti corespunzătoare.

Deşi, la data de 09.02.2022, reclamanţii au solicitat pârâtului Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie emiterea ordinului de salarizare şi stabilirea indemnizaţiei de încadrare brută lunară luând în considerare coeficientul de multiplicare 19, conform sentinţelor definitive obţinute, prin adresa nr. x/16.03.2022, pârâtul le-a comunicat că hotărârile nu instituie în sarcina procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie obligaţia de a emite noi ordine de salarizare pentru reclamanţi. Drept urmare, apreciind refuzul pârâtului ca fiind nejustificat, A., B. şi C. au promovat prezenta acţiune, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 8 şi art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Înalta Curte constată că este pe deplin şi integral aplicabilă Decizia nr. 4/2024 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Alba Iulia, ce formează obiectul Dosarului nr. x, publicat în Monitorul Oficial, nr. 383 din 24 aprilie 2024, prin care a fost admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar în interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi a prevederilor art. 82 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-a stabilit că:

"Drepturile acordate judecătorilor şi procurorilor, prin hotărâri judecătoreşti definitive, reprezentând diferenţe rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri.

Cuantumul acestor despăgubiri este supus plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, dacă depăşirea acestuia este determinată de utilizarea coeficienţilor de multiplicare menţionaţi.

Indemnizaţiile de încadrare la care se face raportarea sunt cele cuprinse în anexa nr. V cap. I din Legea-cadru nr. 153/2017 şi care corespund funcţiei, gradului profesional, vechimii în funcţie şi gradaţiei fiecărui judecător sau procuror în parte."

În considerentele acestei decizii, se arată că natura juridică a diferenţelor de drepturi rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţate în litigii de dreptul muncii, este aşadar aceea de despăgubiri, iar nicidecum aceea de drepturi salariale stabilite pe cale jurisprudenţială.

Conform considerentelor acestei decizii:

"93. În al doilea rând, această concluzie se desprinde şi din deciziile Curţii Constituţionale nr. 818, 819 şi 820 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, prin care instanţa de contencios constituţional, examinând inclusiv dispoziţiile art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, a statuat că acestea sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. În considerentele acestor decizii, Curtea Constituţională a subliniat că dispoziţiile din cuprinsul Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 examinate nu pot fi interpretate şi aplicate în sensul că ar conferi instanţelor judecătoreşti competenţa de a desfiinţa norme juridice instituite prin lege şi de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, deoarece o asemenea interpretare este evident neconstituţională, întrucât încalcă principiul separaţiei puterilor consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi prevederile art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.

94. Pe cale de consecinţă, întrucât instanţele nu se pot substitui legiuitorului şi nu pot conferi drepturi pe cale jurisprudenţială, pe care legea nu le prevede, putând exclusiv să dispună repararea unui prejudiciu creat printr-un tratament discriminator, inclusiv sub forma unei despăgubiri periodice, rezultă că aceste drepturi băneşti, recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi drepturile salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzători procurorilor din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi celor din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri periodice, iar respectivele hotărâri judecătoreşti nu au fost de natură a modifica/a completa legea şi nici de a schimba cadrul legal prin care se determină indemnizaţia de încadrare a celor care au beneficiat de aceşti coeficienţi, având ca efect exclusiv acoperirea prejudiciului cauzat prin tratamentul salarial discriminator generat de reglementarea anterioară şi constatat pe cale jurisprudenţială."

Ca atare, despăgubirile echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi drepturile salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzători procurorilor Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei pentru Investigarea Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, acordate prin hotărâri judecătoreşti, nu au schimbat indemnizaţia de încadrare a celor care au beneficiat de hotărâri judecătoreşti şi prin urmare, nu se poate face raportarea la un nivel maxim în plată aşa cum a reţinut instanţa de fond, nici înainte şi nici după intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009.

În ceea ce priveşte apărarea intimaţilor legată de autoritatea de lucru judecat a motivelor cu valoare decizională cuprinse în hotărârea judecătorească definitivă invocată de către aceştia, Înalta Curte constată, mai întâi, că prin sentinţa civilă nr. 2291/22.09.2021 pronunţată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2020 nu s-a instituit în sarcina pârâtului obligaţia de a emite noi ordine de salarizare.

Apoi, din perspectiva invocării existenţei unui drept "câştigat" prin obţinerea hotărârilor judecătoreşti definitive de mai sus, chiar şi supuse principiului obligativităţii, Înalta Curte constată că este fondată critica recurentului, în sensul că prin această hotărâre menţionată drepturile câştigate de reclamanţi au avut caracterul unor despăgubiri şi nu caracterul unor drepturi salariale, iar menţiunea privind acordarea pentru viitor nu poate schimba natura acestora.

Din considerentele deciziilor definitive anterior menţionate rezultă că acei coeficienţi de multiplicare prevăzuţi de O.U.G. nr. 27/2006 au fost avuţi în vedere ca repere pentru cuantificarea despăgubirilor, individualizate în raport de fiecare din reclamanţii din litigiile respective, elementele de cuantificare constând în indicarea acestor coeficienţi de multiplicare sunt indicate în funcţie de situaţia particulară a fiecăruia dintre reclamanţi.

Aşadar, despăgubirile echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi drepturile salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzători procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., acordate prin hotărâri judecătoreşti, nu au schimbat indemnizaţia de încadrare a celor care au beneficiat de aceştia.

Nu este posibilă o interpretare a efectelor hotărârii menţionate în sensul dorit de intimaţi, din moment ce acestea nu stabilesc includerea în indemnizaţia de încadrare a unor coeficienţi de multiplicare specifici unei anumite categorii de personal (procurori de pe lângă Parchetul ICCJ conform Anexei V lit. B) pct. 1 din Legea nr. 153/2017). O asemenea interpretare a efectelor deciziilor menţionate ar contraveni Deciziei nr. 794/2016 pronunţate de Curtea Constituţională şi principiului stabilirii salariilor judecătorilor în raport de nivelul instanţelor şi nu ar avea temei legal în reglementările salariale invocate de reclamanţi în cauză şi contravin.

Pe de altă parte, din perspectiva invocării efectului pozitiv al hotărârilor judecătoreşti anterior menţionate, pentru a se putea invoca cu succes un asemenea efect este necesar să se confirme existenţa triplei identităţi (de părţi, obiect şi cauză juridică).

Or, între acţiunile în pretenţii având ca obiect acordarea despăgubirilor ca urmare a invocării discriminării în raport de procurorii DNA-DIICOT şi acţiunile în contencios administrativ având ca obiect emiterea ordinului de salarizare prin includerea coeficientului de multiplicare 19,000 nu există nici identitate de obiect, după cum reiese în mod evident, dar nici de cauză juridică; în prima situaţie, cauza juridică este reprezentată de repararea prejudiciului cauzat prin discriminarea faţă de alţi magistraţi (procurori sau judecători), în a doua situaţie, este reprezentată de invocarea greşitei emiteri a ordinului de stabilire a indemnizaţiei de încadrare.

Înalta Curte mai constată că în mod greşit a reţinut prima instanţă că nu puteau fi repuse în discuţie în prezentul litigiu celelalte apărări invocate de pârât în faţa primei instanţe, întrucât obiectul procesului nu constă în stabilirea din nou a drepturilor salariale ale reclamanţilor prin raportare la coeficientul de multiplicare 19.000, iar în cuprinsul hotărârii judecătoreşti evocate anterior o parte din argumente au fost analizate; aceste argumente au fost de altfel avute în vedere în considerentele ce au fundamentat decizia de unificare a practicii judiciare mai sus amintite, impunându-se la acest moment cu forţă juridică obligatorie.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 407 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, va casa în parte sentinţa recurată şi rejudecând, va respinge în tot acţiunea promovată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca nefondată; va menţine în rest sentinţa recurată (cu privire la soluţia dată excepţiilor).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei nr. 219/2022 pronunţate la data de 1 noiembrie 2022 de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi rejudecând:

Respinge în tot acţiunea promovată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca nefondată.

Menţine în rest sentinţa recurată.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 23 septembrie 2024.