Collective management organization secures suspension of ORDA redistribution decision pending annulment merits

Şedinţa publică din data de 25 iunie 2024

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 21.12.2023, sub dosar nr. x/2023, reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Român pentru Drepturile de Autor suspendarea deciziei ORDA nr. 106/06.12.2023, până la soluţionarea pe fond a cauzei.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 388 din 07 martie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de suspendare formulată de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România - Asociaţia pentru Drepturi Conexe în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, ca neîntemeiată şi a respins cererile de intervenţie accesorie în susţinerea cererii reclamantei formulate de Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - Credidam, A. şi Uniunea Producătorilor de Film şi Audiovizual din România - Asociaţia Română de Gestiune a Operelor din Audiovizual - UPFAR-ARGOA, ca neîntemeiate.

3. Cererile de recurs ce fac obiectul judecăţii

Împotriva sentinţei nr. 388 din 07 martie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au promovat recurs reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România - Asociaţia pentru Drepturi Conexe şi intervenienta accesorie Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - Credidam.

3.1. Recursul promovat de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România - Asociaţia pentru Drepturi Conexe

Reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România - Asociaţia pentru Drepturi Conexe (UPFR) a formulat recurs împotriva sentinţei de mai sus, prin care a solicitat admiterea acestuia si casarea sentinţei recurate, în sensul admiterii cererii de suspendare a executării actului administrativ până la pronunţarea instanţei de fond.

În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

In fapt, cererea de suspendare a fost respinsa motivat de faptul ca nu s-a dovedit existenta unui caz bine justificat si nici a unui prejudiciu iminent, considerând ca aspectele invocate comporta o analiza a fondului dreptului dedus judecăţii, ceea ce nu poate fi primit in procedura speciala a suspendarii actului administrativ. Contrar celor reţinute de instanţa de fond, a supus atenţiei mai multe împrejurări de fapt si de drept care, in aparenta lor, fara a fi necesara o cercetare/judecare a fondului dedus judecăţii (sub aspectul nelegalităţii actului administrativ), susţin o bănuiala legitima asupra nelegalităţii deciziei contestate.

Recurenta a arătat că instanţa nu poate limita cercetarea cererii (de suspendare) doar la o analiza sumara a actului administrativ, fără a se apleca cu toata răspunderea asupra motivelor de fapt si de drept care constituie elementele unui caz bine justificat. In aparenta dreptului dedus judecaţii, instanţa are obligaţia de a se pronunţa pe toate aspectele pentru care a considerat ca sunt îndeplinite condiţiile cazului bine justificat, inclusiv de a intelege (pentru aprecierea corecta a motivelor de suspendare) efectele determinate de actul administrativ contestat.

Instanţa de fond nu s-a pronunţat pe toate motivele invocate, respectiv pe analiza cazului justificat in raport de o hotărâre judecătoreasca care împarte remuneraţia pentru copia privata (inclusiv prin procedeu digital) la 3 categorii de titulari de drepturi (autori -editori, artişti si producători) inclusiv pentru perioada in discuţie, iar nu la 4 categorii cat prevede decizia contestata; acolo unde a analizat problema "repartizării" drepturilor către editorii de publicaţii de presa, analiza este superficiala si chiar contradictorie in argumente si trădează faptul ca nu a înţeles pe deplin care sunt efectele actului administrativ in discuţie, prejudiciul iminent si consecinţele măsurii de intrare in legalitate asupra activităţii economice a UPFR. Or, analiza acestor aspecte (efectele actului administrativ, consecinţele concrete/directe asupra activităţii organismului de gestiune colectiva, temeiurile de drept invocate) nu poate fi scuzata de neprejudecarea fondului dreptului dedus judecaţii.

Un prim aspect se refera la soluţia pronunţată în dosarul civil nr. x/2019 de la secţia a-IV-a civilă a Tribunalului Bucureşti, prin care, in sentinţa civila nr. 1110/07.11.2023, instanţa civila specializata in materia proprietăţii intelectuale a stabilit ca remuneraţia în discuţie (prevăzuta de art. 116 alin. (2), astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 69/2022) presupune o împărţire in mod egal intre 3 categorii de titulari de drepturi, respectiv intre fi) autori si editori, (2) artişti interpreţi (3) producători, deci o impartire la 3 (si nu la 4 cat prevăzuse decizia contestata). Hotărârea instanţei din dosarul menţionat (neatacata de niciuna din părţi sub aspectul acestei împărţiri) reprezintă un fapt juridic suficient de puternic pentru a ridica problema daca impartirea remuneraţiei la 4 categorii de titulari de drepturi, respectiv autori-editori, artişti interpreţi, producători si editori de publicaţii de presa, asa cum prevede decizia contestata, este sau nu corecta.

Chiar daca hotărârea respectiva nu beneficiază de autoritate de lucru judecat, ea constituie un fapt judecat, care, prin efectul ei pozitiv, beneficiază de o prezumţie de legalitate in privinţa soluţiei date în legătura cu împărţirea remuneraţiei compensatorii pentru copia privata (prin procedeu digital, inclusiv pentru perioada in discuţie, începând cu aprilie 2022- in prezent), care nu trebuie contrazisa printr-o alta soluţie ulterioara, cu atât mai mult, de un act administrativ ulterior emis. In condiţiile in care o instanţa civila a decis ca remuneraţia compensatorie pentru copia privata trebuie sa fie împărţita la 3 categorii de titulari de drepturi, respectiv la autori-editori, artişti si producători, deci nu la 4 categorii, ţinând cont de modificările aduse de Legea nr. 69/2022 (prin care s-a implementat Directiva 790/2019) la Legea nr. 8/1996 rep. inclusiv la art. 116 din lege), se ridică problema corectei împărţiri (a instanţei sau a ORDA); consideră recurenta că soluţia instanţei primează sub acest aspect si nu decizia autorităţii publice.

Aşadar, se evidenţiază un fapt juridic in raport de soluţia unei instanţe referitor la problema împărţirii remuneraţiei intre categoriile de titulari de drepturi pe care instanţa de fond nu a avut-o in vedere la soluţionarea cauzei. Împrejurarea ca decizia contestata a fost dată după pronunţarea instanţei in dosarul sus-mentionat ridica serioase suspiciuni asupra legalităţii ei.

Deşi a cerut explicaţii ORDA in legătura cu impactul pe care masurile de intrare in legalitate il pot avea asupra hotărârii menţionate, ORDA a evitat sa clarifice acest subiect (a se vedea in acest sens răspunsul ORDA nr. 308/05.02.2024). In concluzie, cazul bine justificat este dovedit in raport de hotărârea instanţei din dosarul sus-mentionat care arunca asupra deciziei ORDA o bănuiala serioasa asupra legalităţii actului administrativ contestat.

Un al doilea aspect care dovedeşte un caz bine justificat este legat de operaţiunea tehnica de "repartizare" a remuneraţiei in discuţie "către editorii de publicaţii de presa" in raport de dispoziţiile legale invocate in cererea introductiva. Analiza acestui aspect nu presupune o prejudecata a fondului, cum eronat a pretins instanţa de fond, ci o înţelegere necesara, deci obligatorie, din partea instanţei, a modului in care se realizează efectiv repartiţia drepturilor si ce presupune ea din punct de vedere operaţional, faptic, in planul activităţii de gestiune colectiva. Tocmai, înţelegând aceste elemente de fapt si de drept (care circumscriu teza cazului bine justificat) instanţa poate aprecia in concret asupra existentei (sau nu) unui astfel de caz bine întemeiat, adică neîndoielnic, cu privire la bănuiala legitima asupra nelegalităţii actului administrativ.

Deşi instanţa de fond a reţinut corect ca gestiunea colectiva a remuneraţiei compensatorii pentru copia privata este una obligatorie, care se realizează exclusiv prin intermediul unui organism de gestiune colectiva, in temeiul dispoziţiilor art. 145 alin. (1), art. 115 din Legea nr. 8/1996 rep. si ca, in situaţia in care autorul sau titularul de drepturi nu este reprezentat de niciun organism de gestiune colectiva, competenta revine organismului care este desemnat de către ORDA in condiţiile legii (tinand cont de reprezentativitatea acestuia, capacitatea economica si categoria de drepturi gestionate), astfel cum este prevăzuta de art. 159 din Legea nr. 8/1996 rep., conchide totuşi ca nu se justifica in fapt nicio stare de imposibilitate in repartizarea remuneraţiei, fără a urmări pana la capăt raţionamentul juridic care se deduce din dispoziţiile legale sus-mentionate.

Astfel, instanţa de fond avea posibilitatea sa observe (fără a fi necesara o cercetare speciala in acest sens) ca ORDA nu a indicat prin decizia contestata niciun organism de gestiune colectiva care sa colecteze remuneraţia cuvenita editorilor de publicaţii de presa.

În acest context, se referă la B. care la momentul emiterii deciziei era in curs de înregistrare a statutului ca organism de gestiune colectiva (la Judecătoria Sectorului 1) si care, astfel, nu putea sa fie luata in calcul la repartizarea remuneraţiilor către aceasta asociaţie, in ciuda faptului ca aceasta asociaţie fusese avizata de ORDA ca organism de gestiune colectiva in domeniul editorilor de publicaţii de presa in noiembrie 2023. Simpla avizare a B. (ca sa funcţioneze ca organism de gestiune colectiva) nu echivalează cu dreptul organismului respectiv de a incasa sume pentru o anumita categorie de titulari. Acest fapt juridic - lipsa indicării prin decizie a unui astfel de organism- nu le poate fi imputat prin masurile de intrare in legalitate dispuse cu titlu sancţionator, fiind un fapt juridic cat se poate de evident pe care instanţa avea îndatorirea sa-l retina in susţinerea cazului bine justificat.

Un alt fapt juridic pus in dezbatere a fost legat de ceea ce înseamnă "repartizare" din punct de vedere operaţional, dezbatere care era necesara inclusiv din perspectiva punerii in aplicare a masurilor de intrare in legalitate. ORDA s-a exprimat in întâmpinare ca prin "repartizare" s-ar intelege o simpla împărţire a remuneraţiei intre cele patru categorii de titulari, fără a fi relevant mai departe către ce organisme de gestiune se repartizează aceste remuneraţii (ceea ce este absurd), argumentaţie care nu poate fi primita tocmai din perspectiva dispoziţiilor art. 145 alin. (1), art. 115 si art. 159 din Legea nr. 8/1996 rep. (pe care chiar instanţa Ie-a reţinut), in sensul ca repartiţia acestei remuneraţii nu poate fi efectuata decât către un organism de gestiune colectiva pe care ORDA avea îndatorirea de a-l fi indicat prin decizia contestata, ceea ce nu s-a întâmplat.

Din perspectiva legii, prin repartizare se înţelege procesul de alocare a unor sume de bani fie către titularii drepturilor de autor, fie către organismele beneficiare, după caz, ţinând cont de sursa de colectare si de criteriile de repartiţie. In cazul copiei private, pentru argumentele de mai sus, repartiţia nu poate fi efectuata decât către alte organisme de gestiune colectiva beneficiare, nu către titularii de drepturi in mod direct, fie ei si editori de publicaţii de presa. O situaţie similara este si in dosarul civil sus-menţionat in care s-a pus problema stabilirii cotelor de repartizare a remuneraţiilor intre organismele de gestiune colectiva beneficiare, existente la data pronunţării soluţiei. Pentru identitate de raţiune, si-n prezenta cauza repartiţia presupune plata acestor remuneraţii către organismele de gestiune colectiva beneficiare.

Din aceasta perspectiva, a criticat decizia de intrare in legalitate ca fiind neclara si astfel nu respecta prevederile art. 188 din Legea nr. 8/1996 rep. Acest fapt juridic, legat de neclaritatea masurilor in ceea ce priveşte repartizarea, este cu atât mai evident cu cat poziţia ORDA in privinţa acestor masuri a fost oscilanta, in prima faza a considerat ca UPFR are îndatorirea de a consemna procentul (adică 25%) din remuneraţia compensatorie pentru copia privata prin procedeu digital intr-un cont la dispoziţia editorilor de publicaţii de presa, situaţie in care orice editor de publicaţii de presa sa aibă posibilitatea de a pretinde si de a primi in mod direct de la UPFR plata acestei remuneraţii (măsura care este evident lipsita de fundament legal), iar in faza a doua, a considerat ca UPFR trebuie sa procedeze doar la o impartire la 4 a remuneraţiei in discuţie, fara a clarifica ce anume va face UPFR cu procentul din remuneraţie pretins cuvenita editorilor de publicaţii de presa. Legat de operaţiunile tehnice, de evidenta financiara si contabila a sumelor respective, ORDA ne-a comunicat ca ramane la latitudinea UPFR, punandu-i in situaţia de a nu avea o reprezentare completa a masurilor dispuse.

De altfel, a revenit către ORDA cu solicitări ulterioare emiterii deciziei, in care i-a solicitat punctul de vedere cu privire la operaţiunile pe care le poate întreprinde in aplicarea deciziei de intrare in legalitate, fara ca ORDA sa îi lămurească (răspunsul primit de la ORDA cu nr. 377/05.02.2024).

Aceasta incertitudine in aplicarea masurilor de intrare in legalitate se răsfrânge si asupra chestiunilor legate de evidenta financiara si contabila, in fapt, neputând aloca sume de bani unor persoane, fără ca acestea sa fie clar determinate (fie ca sunt organisme de gestiune colectiva, fie ca sunt titulari de drepturi); doar când acestea sunt determinate, identificate, se poate realiza repartiţia sumelor către acestea. Prin urmare, se constată o imposibilitate obiectiva de repartizare a remuneraţiilor către categoria de titulari ai editorilor de publicaţii de presa, in ciuda celor reţinute eronat de instanţa de fond.

A treia critica este legata de caracterul retroactiv al masurilor de intrare in legalitate. Instanţa de fond a respins aceasta critica, întrucât s-ar încadra situaţiilor cazului bine justificat, "necomportând o vădita si de neînlăturat nelegalitate ce ar impune suspendarea actului".

Cu titlu prealabil, masurile administrative de intrare in legalitate trebuie sa aibă aplicabilitate pentru viitor, nu si pentru trecut (retroactiv), in sensul solicitat prin prezenta decizie.

Dispoziţia ORDA de a efectua repartizarea remuneraţiei compensatorii pentru copia privata începând cu 04.04.2022 pentru editorii de presa, deci pentru trecut, transforma măsura de intrare in legalitate intr-o măsura reparatorie sau, mai degrabă, recuperatorie, in beneficiul acestei categorii de titulari (a editorilor de publicaţii de presa) sau, mai degrabă, in beneficiul organismului de gestiune colectiva B., aflat in curs de constituire (dar fără a-l nominaliza in decizie), ceea ce nu este conform prevederilor art. 184 din Legea nr. 8/1996 rep.

De altfel, împărţirea remuneraţiilor intre categoriile de titulari de drepturi este realizata doar prin intermediul organismelor de gestiune colectiva, astfel ca acestea sunt cele chemate sa-si justifice calitatea de reprezentanţi ai titularilor beneficiari si cota cuvenita, potrivit legii si a criteriilor prevăzute de aceasta. Din acest punct de vedere, măsura de intrare in legalitate dispusa retroactiv justifica bănuiala legitima ca decizia nu este decât o intervenţie nepermisa in raporturile dintre organismele de gestiune colectiva beneficiare, realizata in beneficiul unei persoane anume (insa nenumita in decizie, din motive evidente, ca la momentul emiterii deciziei nu era constituita ca organism de gestiune colectiva), folosindu-se de autoritatea publica pentru a determina UPFR sa aloce 25% din sumele colectate acestui organism B..

In acest sens, se referă si la practica judecătoreasca in materie (in problema sesizata), cu trimitere la decizia civila nr. 136A/28.09.2012 a Curţii de Apel Bucureşti (hotărâre prin care s-a modificat o hotărâre arbitrala in care s-a pus problema împărţirii remuneraţiei pentru dreptul de retransmitere prin cablu şi pentru remuneraţia compensatorie pentru copia privata, intre C. si D..

In ceea ce priveşte prejudiciul iminent, instanţa de fond retine ca nu se justifica iminenta unei pagube in condiţiile in care sumele in discuţie (respectiv 25% din remuneraţia compensatorie pentru copia privata prin procedeu digital, adică peste 12.677.870 RON - cat reprezintă 25% pentru perioada aprilie 2022 - august 2023) nu ar presupune o păgubire a UPFR, ci ar fi doar o problema de gestionare a lor, ceea ce este eronat.

În realitate, se invocă prejudicierea patrimoniului organismelor de gestiune colectiva beneficiare, inclusiv a UPFR, cu reţinerea unei cote din sumele cuvenite, pentru a fi constituita cota pretinsa pentru editorii de publicaţii de presa. Mai simplu spus, ca urmare a repartiţiei impuse de ORDA din decizia de intrare in legalitate, UPFR, împreuna cu celelalte organisme beneficiare, vor fi diminuate corespunzător cotele fiecăruia pentru a fi constituita si repartizata cota de 25 %. Prin urmare, nu este vorba despre o gestionare a sumelor ci despre o diminuare a drepturilor cuvenite. Aceasta critica trebuie analizata in contextul prevederilor Directivei 790/2019 care prevede ca editorii de publicaţii de presa sunt din aceeaşi categorie a editorilor (de cărti, de publicaţii ştiinţifice, de publicaţii muzicale, etc), fara a putea beneficia de un statut aparte si ca aceşti editori pot justifica dreptul la o cota parte din remuneraţia cuvenita autorilor, in temeiul acordurilor pe care aceştia le au încheiate cu autorii, respectând si sistemele existente de partajare a remuneraţiilor intre autori si editori (in România remuneraţia intre aceştia impartindu-se in mod egal), nicidecum a fi constituita o cota procentuala de 25 % in beneficiul editorilor de publicaţii de presa, după interpretarea pe care ORDA o aduce prevederilor art. 116 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 rep.; recurentele au mai invocat Considerentul 60 al Directivei nr. 790/2019.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 si 8 din C. proc. civ.

3.2. Recursul promovat de intervenienta accesorie Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - Credidam

Intervenienta ASOCIAŢIA CENTRUL ROMÂN PENTRU ADMINISTRAREA DREPTURILOR ARTIŞTILOR INTERPREŢI (CREDIDAM) a formulat recurs împotriva aceleiaşi sentinţei, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii, si suspendarea efectelor Deciziei ORDA nr. 106/06.12.2023 până la soluţionarea pe fond a pricinii.

În motivarea cererii de recurs, s-a arătat că Asociaţia CREDIDAM a formulat cerere de intervenţie accesorie în favoarea UPFR, cerere care a fost admisă, solicitând admiterea cererii de suspendare a efectelor produse de Decizia ORDA nr. 106/06.12.2023 privind dispunerea măsurilor de intrare în legalitate a organismului de gestiune colectivă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România -Asociaţia pentru Drepturi Conexe (UPFR) ca fiind întemeiată. Prin decizia recurată, cererea de suspendare formulată de UPFR a fost respinsa motivat de faptul ca nu s-a dovedit existenta unui caz bine justificat si nici a unui prejudiciu iminent, considerând ca aspectele invocate comporta o analiza a fondului dreptului dedus judecaţii, ceea ce nu poate fi primit in procedura speciala a suspedarii actului administrativ.

Cu titlu prealabil, se arată că instanţa nu poate limita cercetarea cererii (de suspendare) doar la o analiza sumara a actului administrativ, fără a se apleca cu toata răspunderea asupra motivelor de fapt si de drept care constituie elementele unui caz bine justificat.

Recurenta-intervenientă a reluat toate susţinerile din recursul formulat de reclamantă, dar a adăugat faptul că, pentru intervenientă, în calitate de organism beneficiar, sumă cuvenită şi virată este de 1.457.681,91 RON; în măsura în care se va menţine decizia instanţei de fond, iar efectele actului administrativ nu vor fi suspendate, această sumă trebui să intre în calculul sumelor pe care UPFR este obligat să le repartizeze potrivit dispoziţiilor din decizia de intrare în legalitate. Într-un astfel de caz, suma ar trebui recuperată de titularii de drepturi persoane fizice, ceea ce pare imposibil de realizat, deoarece astfel de venituri fac parte din categoria celor care nu pot fi executate silit. Asupra acestui argument, instanţa de fond nu s-a aplecat.

In drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 si 8 din C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Întâmpinarea depusă de intimatul-pârât Oficiul Român pentru Drepturi de Autor

Pârâtul OFICIUL ROMAN PENTRU DREPTURILE DE AUTOR (ORDA) a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor ca rămase fără interes.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

Ca urmare a verificării informaţiilor/documentelor puse la dispoziţie de către UPFR în termenul instituit de art. 184 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 8/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ORDA a constatat şi a comunicat organismului de gestiune colectivă, prin adresa nr. x/24.04.2024, faptul că măsurile necesare intrării în legalitate dispuse prin Decizia nr. 106/06.12.2023 au fost îndeplinite. Astfel, întrucât reclamanta a executat actul administrativ ce face obiectul cauzei, o eventuală soluţie de admitere a recursului nu i-ar aduce niciun folos practic, interesul acesteia nemaifiind actual. În cauză, devin incidente dispoziţiile art. 33 din C. proc. civ., condiţia justificării unui interes nefiind îndeplinită în sensul art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ.

4.2. Întâmpinarea depusă de intervenienta accesorie CREDIDAM

ASOCIAŢIA CREDIDAM a formulat întâmpinare faţă de recursul depus de UPFR, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii, si, astfel, suspendarea efectelor Deciziei ORDA nr. 106/06.12.2023 până la soluţionarea pe fond a pricinii.

În motivarea întâmpinării, au fost reluate susţinerile din cererea de recurs.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În această etapă s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispoziţiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia Preşedintelui completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, din data de 10.05.2024, a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 11.06.2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Acţiunea în anulare aferentă prezentei cereri de suspendare face obiectul dosarului nr. x/2024 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

6.1. Asupra excepţiei lipsei interesului recursului, invocată de intimata ORDA

Intimata-pârâtă a invocat excepţia lipsei de interes a recursului, cu motivarea că reclamanta a executat actul administrativ ce face obiectul cauzei, astfel că o eventuală soluţie de suspendare a executării actului administrativ nu i-ar mai aduce niciun folos practic.

Înalta Curte constată că deşi ipoteza invocată teoretic ar putea conduce la lipsa de interes a demersului de suspendare a executării actului, cât timp partea a executat deja acest act, nu aceasta este situaţia din cauza de faţă.

În fapt, prin decizia nr. 106/06.12.2023 emisă de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, s-a stabilit ca repartizarea remuneraţiei compensatorie pentru copia privată începând cu data de 04.04.2022, în cazul copiilor înregistrare prin procedeu digital, în mod egal, între cele patru categorii(autori şi editori, artişti interpreţi sau executanţi, producători, editori de publicaţii de presă) prevăzute de dispoziţiile art. 116 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Or, faţă de susţinerile recurentei-reclamante din cadrul dezbaterilor publice privind excepţia invocată, în sensul că a pus în executare decizia menţionată pentru luna anterioară adresei din aprilie 2024, precum şi faţă de conţinutul actului a cărui suspendare se solicită, care impune obligaţia de executare începând cu data de 04.40.2022, intimata-pârâtă nu a dovedit executarea integrală a actului de către reclamantă; numai o asemenea executare ar fi putut conduce la lipsa de folos în susţinerea recursului ce tinde spre admiterea cererii de suspendare a executării actului administrativ.

Prin urmare, interesul în formularea recursului subzistă, astfel că, în temeiul art. 33 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepţia invocată ca nefondată.

6.2. Asupra recursurilor formulate şi apărărilor aferente

Cele două recursuri declarate de reclamantă şi de intervenienta accesorie în favoarea sa vor fi analizate împreună, dată fiind similaritatea motivelor invocate şi identitatea de poziţie procesuală.

6.2.1. Motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Recurentele au invocat faptul că prima instanţă nu a analizat toate aspectele invocate de reclamantă în susţinerea aparenţei de caz bine justificat, cu motivarea că nu poate depăşi limita analizei aparenţei pentru a intra în judecata fondului; astfel, prima instanţă a pronunţat o sentinţă parţial nemotivată, în opinia recurentelor.

Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia adoptată; Înalta Curte apreciază că sentinţa civilă recurată respectă disp. art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.

Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse pe această cale se invocă în esenţă o eventuală greşită interpretare şi aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea insuficientă nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată.

Astfel, argumentul legat de necesitatea respectării limitei analizei pentru a nu prejudeca fondul este unul corect, limita dintre analiza de suprafaţă impusă de cererea de suspendare şi cea de fond fiind relativă de la caz la caz şi la aprecierea instanţei de judecată; cu toate acestea, sentinţa recurată cuprinde argumente din care se poate deduce raţiunea avută în vedere de judecător la pronunţarea soluţiei recurate.

Instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea; astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei.

Ca urmare, motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondat.

6.2.2. Motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În cadrul acest motiv de casare, se invocă de către recurente greşita aplicare de către prima instanţă a prevederilor art. 14 în coroborare cu art. 2 alin. (1) lit. ş) şi t) din Legea nr. 554/2004, respectiv greşita reţinere a neîndeplinirii condiţiilor existenţei unui caz bine justificat şi a pagubei iminente.

(i) În ceea ce priveşte existenţa unui caz bine justificat

Prima instanţă a reţinut că elementele invocate de reclamantă în susţinerea cazului bine justificat ţin de interpretarea dispoziţiilor actului administrativ contestat sau relevă o invocată nelegalitate ce vizează fondul dreptului dedus judecăţii şi că nu există o aparenţă de caz bine justificat în favoarea reclamantei, reţinând trei argumente:

- în ceea ce priveşte interpretarea termenului " repartizare", reclamanta nu justifică dificultatea pretins invocată în executare atâta timp cât toate dispoziţiile legale aferente activităţii presupun activitatea de repartizare a remuneraţiei;

- chestiunea imposibilităţii de executare a acestei acţiuni de repartizare, motivat de faptul că repartizarea se face organismelor de gestiune colectivă, aspect care nu ar fi incident cu privire la cea de a patra categorie- editorii de publicaţii - atât timp cât aceştia sunt în curs de organizare în privinţa organismului de gestiune colectivă - nu reprezintă un motiv bine justificat de suspendare a actului pe considerente de nelegalitate evidentă ci o chestiune de executare, ulterioară parcurgerii controlului de legalitate.

- împrejurarea că măsura dispusă prin decizia a cărei suspendare se solicită vizează direct repartizarea remuneraţiei către patru categorii de titulari de drepturi şi nu către organisme de gestionare colectivă- contravenind art. 145 alin. (1) din Legea 8/1996- nu este un argument suficient de puternic pentru a proiecta o vădită nelegalitate asupra actului contestat, deoarece potrivit art. 159 din legea 8/1996, în cazul în care sumele datorate autorilor sau titularilor de drepturi nu pot fi repartizate, deoarece nu au putut fi identificaţi sau localizaţi, iar excepţia de la acest termen nu se aplică, aceste sume se înscriu separat în conturile organismului de gestiune colectivă.

- chestiunile vizând dispunerea măsurii şi pentru trecut respectiv interpretarea eronată a art. 116 din Legea 8/1996 de către pârâtă, nu reprezintă situaţii ce se circumscriu cazului bine justificat, aceste aspecte ţinând de particularităţile fondului cauzei, necomportând o vădită şi de neînlăturat nelegalitate ce ar impune suspendarea actului.

Înalta Curte nu împărtăşeşte considerentele exprimate de prima instanţă, pentru mai multe raţiuni.

Astfel, deşi nu se poate analiza fondul raportului juridic dedus judecăţii, soluţia pronunţata in dosarul civil nr. x/2019 de la secţia a-IV-a civilă a Tribunalului Bucureşti prin sentinţa civila nr. 1110/07.11.2023, prin care instanţa civila specializata in materia proprietăţii intelectuale a stabilit ca remuneraţia prevăzuta de art. 116 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 69/2022, presupune o împărţire in mod egal intre 3 categorii de titulari de drepturi, respectiv autori si editori, artişti interpreţi şi producători, creează aparenţa unui caz bine justificat în favoarea recurentelor.

Prin decizia a cărei suspendare se solicită, pârâtul a dispus intrarea în legalitate a reclamantei UPFR prin instituirea obligaţiei de a efectua repartizarea remuneraţiei compensatorii pentru copia privată încasată începând cu 4 aprilie 2022, în cazul copiilor înregistrate prin procedeu digital, în mod egal, între cele patru categorii (autori şi editori, artişti interpreţi şi executanţi, producători, editori de publicaţii de presă) prevăzute de art. 116 alin. (2) din Legea nr. 8/1996.

Cum în mod corect au invocat recurentele, chiar daca hotărârea respectivă nu beneficiază de autoritate de lucru judecat, ea constituie un fapt judecat, care, prin efectul ei pozitiv, beneficiază de o prezumţie de legalitate in privinţa soluţiei date în legătura cu împărţirea remuneraţiei compensatorii pentru copia privata.

Astfel, modalitatea de împărţire a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată încasată începând cu 4 aprilie 2022 în cazul copiilor înregistrate prin procedeu digital apare ca fiind o chestiune problematică şi supusă unui dubiu obiectiv, reflectat prin pronunţarea unei soluţii de către o instanţă judecătorească ce aparent contravine actului a cărui suspendare se solicită.

În al doilea rând, argumentul legat de incertitudinea înţelesului noţiunii de "repartizare" a remuneraţiei in discuţie "către editorii de publicaţii de presa" in raport de dispoziţiile legale invocate in cererea introductiva este unul care prezintă relevanţă, faptul că persoana vizată- categoria editorilor de presă- nu a solicitat remuneraţia în raport de care s-a dispus măsura reprezentând o posibilă piedică în punerea în executare. Or, această împrejurare este de natură a învedera o aparenţă de caz bine justificat în favoarea reclamantei, care invocă incertitudinea obligaţiei stabilite în sarcina sa.

De asemenea, argumentul legat de faptul că ORDA nu a indicat prin decizia contestata niciun organism de gestiune colectiva care sa colecteze remuneraţia cuvenită editorilor de publicaţii de presa, în condiţiile în care B. era, la momentul emiterii deciziei, in curs de înregistrare a statutului ca organism de gestiune colectiva este de natură să zdruncine prezumţia de legalitate a actului administrativ a cărui suspendare se solicită, cât timp gestiunea colectiva a remuneraţiei compensatorii pentru copia privata este obligatorie şi se realizează exclusiv prin intermediul unui organism de gestiune colectiva, in temeiul dispoziţiilor art. 145 alin. (1) şi art. 115 din Legea nr. 8/1996 republicată.

În fine, caracterul retroactiv al masurilor de intrare in legalitate poate determina o aparenţă de caz bine justificat în favoarea recurentelor în coroborare cu argumentul anterior prezentat (lipsa indicării OGC-ului care gestionează obligatoriu şi colectiv remuneraţia pentru copia privată în cazul editorilor de publicaţii de presă).

Recurentele au mai invocat şi neclaritatea masurilor in ceea ce priveşte repartizarea, în sensul că poziţia ORDA in privinţa acestor masuri a fost oscilanta, in prima faza considerând ca UPFR are îndatorirea de a consemna procentul (adică 25%) din remuneraţia compensatorie pentru copia privata prin procedeu digital intr-un cont la dispoziţia editorilor de publicaţii de presa, iar in faza a doua, a considerat ca UPFR trebuie sa procedeze la o împărţire la 4 a remuneraţiei in discuţie, fara a clarifica ce anume va face UPFR cu procentul din remuneraţie pretins cuvenita editorilor de publicaţii de presa. Or, intimatul-pârât nu a adus clarificări asupra acestui aspect nici în recurs, dubiul obiectiv invocat de recurente nefiind înlăturat.

Înalta Curte nu va avea în vedere argumentul legat de invocarea considerentelor deciziei civile nr. 136A/28.09.2012 a Curţii de Apel Bucureşti (hotărâre prin care s-a modificat o hotărâre arbitrala in care s-a pus problema împărţirii remuneraţiei pentru dreptul de retransmitere prin cablu si pentru remuneraţia compensatorie pentru copia privata, intre C. si D.), deoarece o astfel de analiză chiar conduce spre prejudecarea fondului.

În concluzie, Înalta Curte constată că prezenta situaţie, deşi nu se încadrează în cele conţinute deja de jurisprudenţa existentă a ICCJ, prezintă trăsăturile specifice unei împrejurări vădite de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului administrativ a cărui suspendare se solicită.

(ii) În ceea ce priveşte existenţa pagubei iminenţe

Prima instanţă a reţinut neîndeplinirea acestei condiţii, raportat la faptul că prejudiciul invocat este reprezentat de o pătrime din sumele colectate, iar sumele din discuţie au destinaţia specială aferentă remuneraţiei compensatorii, chestiunea nefiind una privind păgubirea bugetului reclamantei ci doar privind gestionarea sumelor cu acest titlu.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că recurentele au invocat în mod justificat prejudicierea patrimoniului organismelor de gestiune colectiva beneficiare, inclusiv a UPFR, cu reţinerea unei cote din sumele cuvenite, pentru a fi constituita cota pretinsa pentru editorii de publicaţii de presa; ca urmare a repartiţiei impuse de ORDA din decizia de intrare in legalitate, UPFR, împreuna cu celelalte organisme beneficiare, vor fi diminuate corespunzător cotele fiecăruia pentru a fi constituita si repartizata cota de 25 %. Astfel, se justifică existenţa unei pagube iminente, care se referă la o perioadă începând cu data de 04 aprilie 2022, impusă prin actul administrativ a cărui suspendare se solicită.

(iii)Ca urmare, Înalta Curte constată că există indicii care să justifice luarea măsurii suspendării actului administrativ ce face obiectul analizei prezentului litigiu, argumentele de nelegalitate invocate de reclamantă fiind susceptibile să creeze o îndoială suficient de întemeiată cu privire la aparenţa de legalitate a acestora, de natură a implica şi suspendarea efectelor actului. Deşi determinarea existenţei cazului bine justificat nu presupune analiza în fond a legalităţii actului administrativ a cărui executare se solicită a fi suspendată, fiind suficientă o analiză sumară a actului, în aparenţă, fără prejudecarea fondului, în cauză, prima instanţă a făcut o greşită aplicare a legii, reţinând în mod greşit că nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru a dispune suspendarea executării actului.

6.3. Temeiul procesual al soluţiei date recursurilor

Pentru aceste motive, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile formulate de recurenta-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România - Asociaţia pentru Drepturi Conexe şi de recurenta-intervenientă Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM împotriva sentinţei recurate; va casa sentinţa recurată şi, rejudecând, va admite acţiunea; va dispune suspendarea executării Deciziei ORDA nr. 106/06.12.2023, până la soluţionarea acţiunii de fond ce face obiectul dosarului nr. x/2024 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal; în temeiul art. 67 alin. (1) din C. proc. civ., va admite cererile de intervenţie accesorie în susţinerea cererii reclamantei formulate de intervenienţii Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM, A. şi Uniunea Producătorilor de Film şi Audiovizual din România - Asociaţia Română de Gestiune a Operelor din Audiovizual - UPFAR-ARGOA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia lipsei de interes a recursului, ca nefondată.

Admite recursurile formulate de recurenta-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România - Asociaţia pentru Drepturi Conexe şi de recurenta-intervenientă Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM împotriva sentinţei civile nr. 388 din data de 7 martie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite acţiunea.

Dispune suspendarea executării Deciziei ORDA nr. 106/06.12.2023, până la soluţionarea acţiunii de fond ce face obiectul dosarului nr. x/2024 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Admite cererile de intervenţie accesorie în susţinerea cererii reclamantei formulate de intervenienţii Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM, A. şi Uniunea Producătorilor de Film şi Audiovizual din România - Asociaţia Română de Gestiune a Operelor din Audiovizual - UPFAR-ARGOA.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 25 iunie 2024.