TAX: Additional VAT imposed for missing grain stocks and invoice reversal; court nullified one appeal for lack of reasoning and dismissed the other, upholding taxpayer’s victory

Şedinţa publică din data de 25 ianuarie 2024

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Cererea de chemare în judecată şi procedura derulată în primul ciclu procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 24.12.2019 sub nr. x/2019, reclamanta S.C. A. S.A. prin administrator judiciar B. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi,

- anularea parţială a Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 230/07.06.2019 emise de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor în ceea ce priveşte respingerea contestaţiei pentru suma reprezentând TVA de 4.459.975 RON;

- anularea parţială a Deciziei de impunere nr. x/28.03.2018 emise de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi prin Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii Constituită la Nivelul Regiunii Iaşi în ceea ce priveşte stabilirea sumei suplimentare reprezentând TVA de 4.459.975 RON şi desfiinţarea parţială a concluziilor Raportului de inspecţie fiscală nr. x/28.03.2018 emis de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi prin Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii Constituită la Nivelul Regiunii Iaşi.

Prin încheierea de şedinţă din data de 10 mai 2020, Curtea a respins proba cu expertiză contabilă solicitată de către recurenta-reclamantă. A reţinut instanţa, în ceea ce priveşte primul obiectiv, "să verifice expertul dacă în anul 2014 s-a realizat o livrare efectivă de marfă, prin verificarea documentelor contabile, inclusiv ale S.C. C. şi D.", că aceasta poate fi dovedită în cadrul administrării probei cu înscrisuri de către reclamantă prin depunerea acestora. Cu privire la cel de-al doilea obiectiv, "să menţioneze expertul, în situaţia în care mărfurile nu au fost niciodată livrate, dacă se mai impunea ajustarea bazei impozabile sau era suficientă stornarea facturilor", instanţa a reţinut că acesta vizează interpretarea unor dispoziţii legale, interpretare pe care nu o face expertul ci instanţa de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 101 din data de 21 octombrie 2020, Curtea a respins excepţia tardivităţii acţiunii, invocată de pârâte, şi a respins acţiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

Împotriva acestor hotărâri, a formulat recurs reclamanta A. S.A. prin administrator judiciar B., înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 12.02.2021.

Recurenta-reclamantă a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea încheierii şi a sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea administrării probei cu expertiza.

Prin Decizia nr. 5855 din 24 noiembrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul formulat de reclamantă împotriva încheierii de şedinţă din 20 mai 2020 şi împotriva sentinţei nr. 101 din 21 octombrie 2020, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

În esenţă, instanţa de control judiciar a reţinut că prima instanţă nu a procedat la o analiză efectivă a susţinerilor şi apărărilor părţilor, considerentele hotărârii reprezentând o reproducere a aspectelor reţinute prin actul contestat şi prin întâmpinare, fără a face vizibile raţiunile şi argumentele pentru care pretenţiile şi apărările reclamantei au fost înlăturate.

2. Sentinţa pronunţată în al doilea ciclu procesual

Cauza a fost înregistrată în rejudecare după casare pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2019*, la data de 15.02.2022.

Prin sentinţa civilă nr. 33 din 28 februarie 2023, Curtea a admis acţiunea reclamantei, a anulat Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 230/7.06.2019 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală cu privire la soluţia de respingere ca neîntemeiată a contestaţiei pentru suma de TVA suplimentar de 4.459.975 RON.

A anulat Decizia de impunere nr. x/28.03.2018 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi privind stabilirea sumei suplimentare de TVA în cuantum de 4.459.975 RON precum şi concluziile Raportului de inspecţie fiscală nr. x/28.03.2018 referitoare la obligaţia de colectare a TVA suplimentar de 4.459.975 RON.

A obligat reclamanta să plătească expertului contabil E. suma de 2.200 RON, reprezentând diferenţă neachitată din onorariul definitiv al expertului.

A obligat pârâtele să plătească în solidar reclamantei suma de 150 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă judecăţii în primă instanţă a cauzei.

3. Cererile de recurs

Pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vaslui şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală au formulat recurs împotriva acestei sentinţe, solicitând casarea în tot a hotărârii recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii formulate de reclamantă, ca neîntemeiată.

3.1. Recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vaslui, şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a reprodus argumentele formulate în cuprinsul întâmpinării depuse în faţa instanţei de fond în primul ciclu procesual, referindu-se la starea de fapt fiscală şi la temeiurile de drept reţinute prin actele contestate de intimata-reclamantă.

3.2. Recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 304 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal coroborate cu cele ale pct. 78 alin. (6) lit. a) din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 1/2016, întemeindu-şi soluţia pe concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, fără a avea în vedere şi obiecţiunile autorităţii fiscale.

Astfel, contrar celor reţinute în sentinţă, organele de inspecţie fiscală nu au ridicat problema realităţii achiziţiilor efectuate de societate, ci faptul că s-a constatat lipsa din gestiune a bunurilor achiziţionate (stocuri de cereale) şi stornarea nelegală a operaţiunilor de către societatea reclamantă, motiv pentru care, pe de o parte, nu a fost acordat dreptul de deducere pentru cheltuielile financiare legate de împrumutul contractat, întrucât societatea nu a realizat venituri impozabile din vânzarea grâului achiziţionat, iar pe de altă parte s-a dispus ajustarea TVA ca urmare a lipsei stocurilor din gestiune. Or, Curtea de apel trebuia să facă aplicarea art. 304 alin. (1) lit. c) din Codul fiscal în forma în vigoare în perioada de referinţă şi a pct. 78 alin. (6) lit. a) din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 1/2016.

O altă critică formulată de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a vizat cheltuielile de judecată în cuantum de 2350 RON, la plata cărora susţine că a fost obligată nelegal, nefiind îndeplinite condiţiile impuse de dispoziţiile rt. 451-453 C. proc. civ.

4. Apărările formulate

Intimata-reclamantă A. S.A. prin administrator judiciar B. a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate şi menţinerea hotărârii instanţei de fond, ca legală şi temeinică, formulând apărări detaliate faţă de argumentele autorităţilor fiscale.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Recursul declarat de recurenta- pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vaslui

Înalta Curte urmează a analiza cu prioritate, conform art. 248 C. proc. civ., în condiţiile art. 489 alin. (2) raportat la art. 499 C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului formulat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vaslui, invocată din oficiu.

În acest sens, este de subliniat faptul că prin dispoziţiile art. 489 C. proc. civ. se sancţionează cu nulitatea nemotivarea recursului, atât în situaţia în care cererea de exercitare a căii de atac nu cuprinde nicio critică la adresa hotărârii atacate [ipoteza prevăzută la alin. (1) al articolului menţionat], dar şi în situaţia în care motivele expuse în cererea de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 [ipoteza prevăzută la alin. (2) al articolului 489].

Motivele de casare sunt expres şi limitativ prevăzute la art. 488 alin. (1) punctele 1-8 C. proc. civ., iar obligaţia de motivare a recursului trebuie înţeleasă pornind de la trăsăturile specifice ale acestei căi de atac, reglementată, conform art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., ca o cale extraordinară de atac având scopul de a supune instanţei de control judiciar competente examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Suplimentar celor arătate anterior, se impune a fi precizat faptul că obligaţia de motivare a recursului presupune concretizarea criticilor recurentului în raport de soluţia instanţei de fond, astfel că motivarea imprecisă sau generală atrage sancţiunea nulităţii recursului, în condiţiile prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Raportat cu cele reţinute, Înalta Curte constată că, deşi recurenta-pârâtă a precizat că îşi întemeiază recursul pe motivele de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., cererea de exercitare a căii de atac nu cuprinde o dezvoltare concretă a niciuneia dintre ipotezele avute în vedere de legiuitor pentru reglementarea acestor motive de nelegalitate.

Textul de lege menţionat se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalităţii invocate, prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă şi prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţă în legătură cu aceste dispoziţii legale, în lipsa acestor menţiuni neputându-se exercita controlul judiciar.

Însă, după cum s-a expus la pct. I.3.1. ale prezentei decizii, recurenta-pârâtă nu au combătut şi nu şi-a circumstanţiat în niciun mod criticile de nelegalitate în raport cu considerentele hotărârii recurate, ci s-a limitat la a-şi exprima nemulţumirea faţă de soluţia pronunţată şi la a reitera argumentele formulate în cuprinsul întâmpinării depuse în primul ciclu procesual, reproducând în mare parte conţinutul actelor administrative fiscale deduse judecăţii.

Or, recursul judecat de instanţa supremă are, după cum deja s-a arătat mai sus, ca scop exclusiv verificarea legalităţii hotărârii atacate, iar nu a temeiniciei ei. Din acest motiv, recursul nu este devolutiv, cercetarea faptelor, administrarea şi interpretarea probelor reprezentând prerogative acordate exclusiv instanţelor fondului.

În actuala reglementare a C. proc. civ., recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate.

O astfel de abordare nu satisface exigenţele art. 486 C. proc. civ., astfel că devin aplicabile dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmând a constata nulitatea recursului formulat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vaslui.

2. Recursul formulat de recurenta- pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală

Examinând hotărârea atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate prin recurs şi cu apărările formulate prin întâmpinare, Înalta Curte constată că acest recurs este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

2.1. Consideraţii preliminare

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea parţială a Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 230/07.06.2019, emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, în ceea ce priveşte respingerea contestaţiei administrative, ca neîntemeiată, pentru suma de TVA de 4.459.975 RON; anularea parţială a Deciziei de impunere nr. x din data de 28.03.2018 şi a concluziilor Raportului de inspecţie fiscală nr. x din data de 28.03.2018, emise de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, prin Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii Constituită la Nivelul Regiunii Iaşi, în ceea ce priveşte stabilirea TVA suplimentare în sumă de 4.459.975 RON.

Conform situaţiei de fapt stabilite de instanţa de fond pe baza probelor cu înscrisuri şi expertiză contabilă administrate în cauză şi descrise în detaliu în sentinţa atacată, taxa pe valoarea adăugată stabilită suplimentar de autoritatea fiscală era aferentă unor facturi pentru achiziţia unui total de 66.500 tone de grâu, cu o valoare totală netă (fără TVA) de 49.555.280 RON, de la societăţile F. S.A., G. S.R.L., D. S.A. şi C. S.A., pe care le-a înregistrat în contul 357 "Mărfuri aflate la terţi". Cantitatea de grâu facturată urma a fi ţinută în custodie pentru A. S.A. de către C. S.A. şi a făcut obiectul contractului de ipotecă nr. x/17.07.2014, încheiat între H., în calitate de creditor, şi S.C. A. S.A. Bârlad, în calitate de debitor. Ulterior, A. S.A. a stornat facturile de achiziţie şi a înregistrat sumele din contul 357 "Mărfuri aflate la terţi" în contul 4091 "Furnizori- debitori".

Motivul pentru care s-a stabilit TVA suplimentară a constat în aceea că, potrivit autorităţii fiscale, s-a constatat lipsa din gestiune a bunurilor achiziţionate (stocuri de cereale) şi stornarea nelegală a operaţiunilor de către societatea reclamantă, ceea ce atrăgea aplicarea măsurii de ajustare a taxei deductibile, conform art. 304 alin. (1) lit. c) din Codul fiscal în forma în vigoare în perioada de referinţă şi pct. 78 alin. (6) lit. a) din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 1/2016.

În schimb, poziţia intimatei- reclamante a fost aceea că operaţiunea de stornare a fost întemeiată pe faptul că grâul facturat nu a fost livrat în realitate şi nu a intrat în patrimoniul societăţii, devenind aplicabile dispoziţiile art. 287 alin. (1) lit. a), coroborate cu cele ale art. 330 alin. (2) din Codul fiscal, referitoare la ajustarea bazei de impozitare şi corectarea facturilor; aşa fiind, nu se pune problema unei lipse în gestiune, iar colectarea TVA suplimentare este nejustificată, pentru că în speţă nu a existat o afectare a bugetului de stat, la emiterea facturilor fiind aplicat mecanismul taxării inverse.

2.2 Analiza motivului de casare invocat

În temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, în sensul că instanţa fie a denaturat sensul textelor de lege aplicabile speţei, în litera sau în spiritul lor, fie le-a aplicat greşit în cadrul raportului juridic dedus judecăţii.

În analiza criticilor subsumate motivului de recurs invocat, Înalta Curte urmează să aibă în vedere dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., conform cărora recursul este o cale de atac nedevolutivă, limitată la verificarea conformităţii sentinţei atacate cu regulile de drept aplicabile. Aşa fiind, în recursul presupune examinarea aspectelor de legalitate privind modul în care normele de drept au fost interpretate şi aplicate la situaţia de fapt stabilită de prima instanţă pe baza probelor administrate, iar nu reinterpretarea probelor în vederea stabilirii unei stări de fapt diferite.

Prin urmare, argumentele recurentei- pârâte vor fi sintetizate şi analizate prin considerente circumscrise acestor coordonate, prin raportare la motivele pentru care instanţa de fond a anulat actele contestate.

Sentinţa atacată a fost pronunţată în stadiul procesual al rejudecării în fond după casare, fiind supusă art. 501 C. proc. civ., care în alin. (3) prevede că după casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată.

În speţă, casarea intervenită prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal nr. 5855 din 21 noiembrie 2021 fost dispusă în temeiul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reţinându-se că judecătorul fondului nu a procedat la o analiză efectivă a susţinerilor şi apărărilor invocate de părţi, ceea ce a avut drept consecinţă neclarificarea corespunzătoare a situaţiei de fapt şi de drept existente în speţa dedusă judecăţii.

După completarea cercetării judecătoreşti, pe baza întregului material probator, instanţa de rejudecare a conchis că actele administrative fiscale contestate sunt nelegale în ceea ce priveşte taxa pe valoarea adăugată stabilită suplimentar, aferentă tranzacţiilor cu cereale supuse analizei, ajungând la această concluzie printr-o analiză amănunţită, în drept şi în fapt, a operaţiunilor şi raporturilor juridice deduse judecăţii.

Soluţia judecătorului fondului este împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, pe baza propriei evaluări a raporturilor juridice litigioase, în limitele permise căii de atac a recursului de prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., nefiind identificată o interpretare şi aplicare greşită a dispoziţiilor art. 304 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal coroborate cu cele ale pct. 78 alin. (6) lit. a) din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 1/2016, aşa cum susţine recurenta-pârâtă.

Articolul 304 alin. (1) lit. c) din Codul fiscal reglementează ajustarea taxei pe valoarea adăugată deductibile în cazul în care persoana impozabilă îşi pierde sau îşi câştigă dreptul de deducere a taxei pentru bunurile mobile nelivrate şi serviciile neutilizate, iar conform pct. 78 alin. (6) lit. a) din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 1/2016, în baza art. 304 alin. (1) lit. c) din Codul fiscal, persoana impozabilă realizează o ajustare pozitivă sau, după caz, trebuie să efectueze o ajustare negativă a taxei deductibile în situaţia bunurilor lipsă în gestiune din alte cauze decât cele prevăzute la art. 304 alin. (2) din Codul fiscal (bunuri distruse, pierdute sau furate). În cazul bunurilor lipsă din gestiune, sumele imputate nu sunt considerate contravaloarea unor operaţiuni în sfera de aplicare a TVA, indiferent dacă pentru acestea este sau nu obligatorie ajustarea taxei.

Or, strict cu privire la incidenţa legislaţiei referitoare la TVA ce formează obiectul disputei judiciare, prima instanţă a reţinut corect că în cauza de faţă nu s-a pus problema unei ajustări a taxei deductibile, pentru că nu a existat o operaţiune reală, cu un conţinut economic efectiv, care să fi produs consecinţe din punct de vedere al TVA; dimpotrivă, din toate probele administrate în cauză a rezultat că nu a fost vorba de o lipsă din gestiune, ci a operat o simulare de vânzare de bunuri pentru care a intervenit ulterior corectarea bazei de impozitare prin stornarea facturilor fiscale emise.

Astfel, din verificarea înscrisurilor depuse la dosar, precum şi din concluziile raportului de expertiză contabilă, a rezultat că nu au fost întocmite documentele legale obligatorii de vânzare stocuri şi de depozitare cu privire la cantităţile de grâu în discuţie (note de recepţie, avize de însoţire a mărfii, constatare diferenţe, bonuri de transfer, fişe de magazie ori documente contabile referitoare la mişcările de stoc în cadrul gestiunilor societăţilor implicate). De asemenea, nu au fost identificate procese-verbale de custodie şi nici facturi pentru servicii de depozitare, emise de C. S.A. către A. S.A. În această situaţie, concluzia expertului contabil, în sensul că nu se poate stabili cu certitudine că livrările de mărfuri au fost efectuate, s-a coroborat cu adresa nr. x/30.05.2017, prin care C. S.A. a indicat faptul că, în urma verificării efectuate de propria comisie internă, a rezultat că stocurile de grâu la care se face referire în actele administrative fiscale contestate nu au fost constituite ca obiect al custodiei pentru A. S.A şi nu există faptic potrivit inventarelor sale, iar facturile de vânzare a cantităţilor de grâu emise la datele de 18 şi 31 iulie 2014 nu au fost înregistrate în contabilitate pe descărcarea de stocuri, ci prin cont de avans.

Ceea ce solicită recurenta- pârâtă este în realitate o reinterpretare a probelor şi validarea punctului său de vedere cu privire la starea de fapt fiscală, în care a pornit de la premisa lipsei bunurilor achiziţionate din gestiunea intimatei- reclamante, ceea ce, aşa cum s-a menţionat mai sus, nu este permis în recurs.

Contrar susţinerilor recurentei- reclamante, soluţia instanţei de fond nu a fost fundamentată exclusiv pe concluziile expertizei contabile efectuate în cauză potrivit art. 330 şi următoarele C. proc. civ., considerentele sentinţei conţinând motivele pentru care au fost înlăturate apărările pârâtelor, printr-o analiză detaliată şi coroborată a tuturor probelor administrate.

Cu privire la cheltuielile de judecată, Înalta Curte reţine de asemenea ca fiind nefondate criticile recurentei-pârâte, pentru că, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, la plata cheltuielilor de judecată suportate de partea adversă. Fundamentul acestei obligaţii constă în culpa procesuală, ce derivă din însăşi pierderea procesului, fără a se impune condiţii suplimentare din perspectiva relei credinţe, a conduitei neglijente sau a exercitării abuzive a drepturilor procedurale, aşa cum se susţine în cererea de recurs, în care, de altfel, autoritatea recurentă indică eronat faptul că ar fi fost obligată să suporte cheltuieli de judecată în cuantum de 2350 RON, în realitate fiind obligată doar la plata sumei de 150 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru achitată de reclamantă.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul exercitat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea recursului formulat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vaslui împotriva sentinţei nr. 33 din 28 februarie 2023 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Respinge recursul formulat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 25 ianuarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.