Insurance Fund liable for statutory interest on unlawfully refused claim, appeals rejected

Şedinţa publică din data de 23 ianuarie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 29 martie 2021, cu număr de dosar x/2021, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor (FGA), solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate existenţa unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate la FGA cu nr. x/29 ianuarie 2016 şi să dispună obligarea pârâtului la soluţionarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispoziţiile legale, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 31 august 2021, reclamanta a formulat cerere adiţională - modificatoare, prin care a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/29 ianuarie 2016, constând în:

- în principal, penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,2%/zi întârziere conform Normei ASF nr. 23/2014, respectiv suma de 11.299,88 RON, calculate până la data de 08 septembrie 2021 şi în continuare, până la data plăţii efective:

- şi, în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 778 din 18 aprilie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal s-a respins cererea introductivă ca fiind rămasă fără obiect.

Au fost respins excepţiile inadmisibilităţii, tardivităţii şi a prescripţiei invocate cu privire la cererea modificatoare, ca neîntemeiate.

S-a admis în parte cererea de chemare în judecată astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca fiind rămasă fără obiect.

A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 5.594 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 3 mai 2018 şi până la data de 28 octombrie 2021.

S-a respins în rest cererea modificatoare, ca neîntemeiată.

A fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale, din care 300 RON reprezintă taxa judiciară de timbru aferentă cererii modificatoare iar suma de 500 RON reprezintă onorariul de avocat.

3. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 au formulat recurs reclamanta A. S.A. şi recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă A. S.A. a invocat motivul de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii introductive de instanţă, astfel cum a fost modificată.

În susţinerea căii de atac promovate, recurenta - reclamantă a susţinut că hotărârea primei instanţei a fost pronunţată cu aplicarea greşită şi încălcarea normelor de drept material care stabilesc condiţiile în care poate fi angajată răspunderea autorităţii publice.

Astfel, a considerat că pârâtul FGA avea obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru deschiderea dosarului de daună, efectuarea verificărilor necesare şi urmarea procedurii de plată a despăgubirilor, cu respectarea prevederilor legale şi contractuale incidente, creanţele de asigurare instrumentate de FGA fiind creanţe invocate de recurentă împotriva B. S.A. ("B."), în calitatea sa de asigurător RCA. Prin urmare, procedura de lichidare şi plată a creanţelor, raportat la art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 trebuia să se facă cu respectarea cadrului contractual şi legal aplicabile asigurărilor de tip RCA.

În opinia recurentei-reclamante, în cauza pendinte actul administrativ nelegal este reprezentat de Decizia FGA nr. 14452/03.25.2018, care a fost anulată prin hotărâre judecătorească.

Cât priveşte condiţia existenţei unui prejudiciu, recurenta-reclamantă a susţinut că prima instanţă a aplicat eronat prevederile art. 1535 alin. (1) C. civ., raportat la aspectele de fapt incidente în cauza pendinte, câtă vreme, ori de câte ori prejudiciul constă în lipsa de folosinţă asupra unei sume de bani, daunele datorate de cel în culpă se ridică la nivelul convenit de părţi sau stabilit de lege. Intimatul-pârât FGA a procedat la analizarea pe fond a cererii de plată abia după anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, respectiv la mai bine de 5 ani de la data la care trebuie să fie efectiv achitate despăgubirile. Aşadar, prin soluţia dată cererii de plată prin Decizia nr. 14452/2018, FGA a lipsit A. de folosinţa sumelor de bani la care era îndreptăţită cu titlu de despăgubiri pentru o perioadă de peste 5 ani.

Recurenta-reclamantă a susţinut şi că există legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, câtă vreme întârzierea în soluţionarea cererii a fost generată de modalitatea în care FGA a soluţionat cererea de plată prin Decizia nr. 14452/2018.

Referitor la culpa autorităţii publice, recurenta-reclamantă a apreciat că aceasta este una evidentă, întrucât Fondul, ca structură de garantare creată de lege cu scopul de a asigura plata creanţelor de asigurare aparţinând unui asigurător falit, avea obligaţia să acţioneze în deplină concordanţă cu prevederile legale. În realitate însă, FGA nu a făcut decât să tergiverseze nepermis de mult soluţionarea cererilor de plată, lipsind A. de o sumă semnificativă de bani.

Instanţa a aplicat greşit dispoziţiile art. 3 din O.G. nr. 13/2011, dobânda trebuind stabilită conform alin. (2), iar nu potrivit alin. (3), cum în mod greşit a stabilit prima instanţă, întrucât raportul juridic este unul specific asigurărilor.

Concluzionând, recurenta-reclamantă a arătat că, în speţă, sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a se dispune obligarea Fondului la plata de despăgubiri în vederea acoperirii prejudiciului generat A. prin neplata creanţei de asigurare, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei şi admiterea acţiunii astfel cum a fost modificată.

3.2 În motivarea recursului, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate şi, pe fond, respingerea acţiunii.

A arătat recurentul - pârât că instanţa de judecată a pronunţat sentinţa cu încălcarea competenţei exclusive a FGA de a soluţiona cererile creditorilor de asigurări, potrivit procedurii administrative stabilite în cadrul Legii nr. 213/2015, hotărârea fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 2 alin. (3), art. 11, art. 14 alin. (1), art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocate în temeiul art. 19 raportat la art. 8 din Legea 554/2004, a arătat că în mod greşit a fost respinsă de prima instanţă, având în vedere că cererea de plată din prezenta cauză a fost soluţionată prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, care a fost contestată în dosarul nr. x/2018 şi prin care decizia contestată a fost anulată, iar Fondul a fost obligat să analizeze pe fond cererile de plată.

În acest sens, a invocat dispoziţiile art. 8 din Legea 554/2004, conform cărora acţiunea în anularea actului administrativ trebuie să conţină atât solicitarea de anulare a actului administrativ considerat vătămător, cât şi repararea pagubei cauzate.

Arată că, având în vedere că în dosarul nr. x/2018 a fost obligat să analizeze cererile de plată pe fond şi nu să plătească sumele solicitate, iar pe de altă parte art. 19 din Legea 554/2004 permite ca cererea pentru acordarea despăgubirilor să fie depusă pe cale separată, cu condiţia ca în prealabil să se fi solicitat anularea actului administrativ vătămător, a considerat că la acest moment A. S.A. nu are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, pentru a putea solicita despăgubiri, nefiind întrunite condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Referitor la excepţia tardivităţii acţiunii, a arătat că în mod greşit prima instanţă a respins această excepţie, încălcând dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 şi principiul specialia generalibus derogant, având în vedere că reclamanta putea solicita despăgubiri pentru pretinsa întârziere în soluţionarea cererii de plată cel mai târziu odată cu comunicarea deciziei de soluţionare a acesteia, şi nu la o diferenţă de 3 ani, acţiunea de faţă fiind tardivă în raport cu prevederile legii speciale, respectiv art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 raportat la art. 8 şi art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, având în vedere faptul că reclamanta a contestat în 2018 decizia de respingere a despăgubirilor, la care solicită în prezenta cauză aplicarea de penalităţi/dobânzi, şi cum nu există niciun motiv să nu fi solicitat aceste daune moratorii odată cu debitul principal, respectiv în cadrul dosarului nr. x/2018, a considerat că acţiunea este tardivă în raport cu dispoziţiile legii speciale.

În cauză, cererea reclamantei de acordare a penalităţilor este neîntemeiată, neexistând nicio bază legală pentru plata penalităţilor/dobânzilor, în condiţiile în care soluţia definitivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de anulare a Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 a fost pronunţată la data de 13.10.2021.

Or, în speţă, recurenta-reclamantă a cunoscut existenţa şi întinderea prejudiciului pentru respingerea cererii de plată la data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererii de plată, astfel că termenul de prescripţie pentru cererea de acordare a despăgubirilor a început să curgă şi s-a împlinit un an mai târziu, conform art. 19 alin. (2) şi următoarele din Legea nr. 554/2004.

Referitor la fondul cauzei, a arătat că nu este îndeplinită condiţia referitoare la săvârşirea faptei ilicite cu vinovăţie, având în vedere greutăţile de interpretare a deispoziţiilor legale referitoare la plafon, care rezultă chiar din complexitatea motivării deciziei pronunţate de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Faţă de toate aceste împrejurări, soluţia acordării de către instanţa de fond a dobânzii legale penalizatoare de la data emiterii deciziei nr. 14452/03.05.2018 şi până la data de 28.10.2021 este nelegală.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata - reclamantă nu a formulat întâmpinare, depunând concluzii scrise prin care a solicitat menţinerea sentinţei pronunţate de prima instanţă.

Intimatul - pârât a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă ca nefondat

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Argumente de fapt şi de drept relevante

La data de 20 ianuarie 2016, reclamanta A. S.A. a formulat cererea de plată înregistrată la pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor (FGA) cu nr. x/29 ianuarie 2016, prin care a solicitat achitarea sumei de 5.594 RON, reprezentând despăgubirea pe care a acordat-o în dosarul de daună nr. x, pe care era îndreptăţită să o recupereze de la B. S.A.

Prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată amintită, sub motiv că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobate la plată şi plătite din disponibilităţile Fondului de garantare a asiguraţilor suma de 450.000 RON reprezentând limită maximă prev. de Legea nr. 213/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal de respingere a recursului, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a fost anulată decizia nr. 14452/03.05.2018, a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă şi menţionate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON, a respins acţiunea, în rest, ca neîntemeiată. În motivare, instanţa respectivă a reţinut, între altele, inclusiv că «(…) plafonul de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 4 lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu poate face abstracţie de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. (…) plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit», respectiv «consecinţa nelegalităţii deciziei nu poate fi obligarea directă a Fondului la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plăţii acesteia. (…) pârâtul nu a analizat fondul celor 435 de drepturi pretinse de parte, rezumându-se la a emite o singură decizie de respingere globală prin prisma reţinerii depăşirii plafonului de garantare. (…) a proceda altfel şi a obliga direct pârâtul la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acesteia, Curtea consideră că ar imixtiona în activitatea Fondului, negându-i posibilitatea de a evalua pe fond cererile de plată».

În acest context factual, instanţa de contencios administrativ a fost învestită de reclamanta A. S.A. (A.) cu o cerere, prin care, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor (FGA), a solicitat să se constate existenţa unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/29.01.2016 şi să dispună obligarea FGA la soluţionarea de îndată a cererii de plată respective, în conformitate cu dispoziţiile legale; cu cheltuieli de judecată.

Ulterior, reclamanta a formulat cerere adiţională - modificatoare prin care a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea 554/2004 să se dispună obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA constând în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,2%/zi întârziere conform Normei ASF nr. 23/2014 şi în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011,

Prin sentinţa recurată instanţa a admis în parte cererea de chemare în judecată fiind obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 5.594 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021, respingându-se excepţiile inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei

5.2. Analizând sentinţa atacată prin raportare la motivele de casare invocate de recurentul - pârât în ceea ce priveşte condiţiile de exercitare a acţiunii în despăgubiri, Înalta Curte constată că nu este întemeiat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., criticile centrate pe împrejurarea că prima instanţă în mod greşit a respins excepţiile invocate prin întâmpinare formulate de acesta fiind nefondate.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, se reţine că dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevăd posibilitatea ca persoana vătămată să solicite plata de despăgubiri şi separat de acţiunea în anulare, argumentelor pârâtului urmând a li se da un răspuns detaliat cu ocazia verificării îndeplinirii pe fond a condiţiilor cerute de textul de lege.

Referitor la excepţia tardivităţii acţiunii, de asemenea, se reţine că în mod legal a fost respinsă de prima instanţă, întrucât în cauză este vorba de despăgubirile acordate în materia contenciosului administrativ, întemeiate pe prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, ce fac trimitere la termenul prevăzut de art. 11 alin. (2) din aceeaşi lege, care se calculează de la data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, nefiind incidente dispoziţiile art. art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015.

Or, termenul de un an prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este un termen de prescripţie, iar decizia prin care refuzul Fondului de plată a fost declarat nelegal a devenit definitivă în anul 2021, în aceeaşi perioadă fiind efectuată şi plata creanţei, aşadar dreptul la acţiune s-a născut de la acel moment, cererea modificatoare fiind formulată în termenul prevăzut de acest text de lege.

Aşa cum s-a arătat, în raport cu prevederile art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, acţiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor se raportează la momentul când persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Din actele depuse la dosar, rezultă că cererea de chemare în judecată a fost formulată de recurenta-reclamantă la data de 29.03.2021, ulterior fiind modificată.

Înalta Curte constată că, într-adevăr, prin Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A., inclusiv cererea de plată din prezenta cauză.

Câtă vreme din analiza deciziei nr. 14452/03.05.2018 rezultă că unicul motiv care a condus la respingerea cererii de plată este cel legat de interpretarea nelegală a dispoziţiilor privind plafonul maxim al despăgubirilor, rezultă că reclamantei nu i s-a recunoscut existenţa şi întinderea prejudiciului a cărui reparare a solicitat-o.

Aşadar, rezultă că dreptul material la acţiune nu este prescris extinctiv, câtă vreme la data învestirii instanţei existenţa creanţei este strâns legată de lămurirea existenţei în beneficiul reclamantei a creanţei principale, care de altfel, a fost achitată pe cale amiabilă de către recurentul-pârât la data de 29.10.2021.

Având în vedere că data de la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, iar intimatei-reclamante i s-a recunoscut dreptul de creanţă prin efectuarea plăţii, la data de 29.10.2021, rezultă în mod indubitabil că acest drept nu poate fi considerat ca fiind prescris.

5.3. Pe fond, hotărârea recurată a fost dată cu corecta aplicare şi interpretare a normelor de drept material incidente în ceea ce priveşte achitarea dobânzilor.

Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal (act propriu-zis sau act asimilat - refuzul administrativ nelegal), iar condiţiile atragerii răspunderii sunt reglementate de C. civ.

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică în condiţiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 este o răspundere patrimonială de drept administrativ.

Regulile generale ale angajării acestei răspunderi, dat fiind momentul emiterii deciziei anulate (03.05.2018), sunt cele ale răspunderii civile delictuale, reglementată de art. 1349 şi art. 1357 din C. civ.

Condiţiile generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt: (1) existenţa unui prejudiciu, (2) existenţa unei fapte ilicite, (3) existenţa unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită şi prejudiciu, (4) existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

În cauză, reclamanta a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosinţă asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanţă de asigurare prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă.

Decizia nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021, astfel că aceasta a produs o vătămare părţii reclamante, întrucât respingerea nelegală a cererii de plată a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosinţa acesteia.

De asemenea, odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părţii pârâte se reţine o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraţilor a întârziat folosinţa de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanţă de asigurări.

De esenţa acţiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci şi repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată.

În cauza de faţă, o dimensiune a respectivului prejudiciu rezidă în creanţa de asigurări, din care suma de 5.594 RON a fost reparată prin achitarea sa benevolă de către FGA la data de 29.10.2021.

Cu toate acestea, nu se poate contesta faptul că întârzierea generată de FGA în achitarea sumei de către A. a avut ca efect lipsirea creditorului de folosinţa sumei respective, ce reprezintă la rândul său un prejudiciu suferit de reclamantă.

Prin această manifestare unilaterală de voinţă recurentul-pârât a procedat la recunoaşterea voluntară a dreptului dedus judecăţii, iar această manifestare de voinţă produce efecte juridice, context în care, repararea prejudiciului prin acordarea despăgubirilor ca urmare a anulării unui act administrativ (decizia FGA nr. 14452/03.05.2018) corespunde specificului acţiunii de contencios administrativ pentru perioada 03.05.2018 - 28.10.2021, exercitată în forma subsidiară prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004.

În aceste condiţii, se are în vedere că în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 recurenta-reclamantă este îndreptăţită să pretindă despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin nelegala respingere a cererii de plată, ca urmare a aplicării plafonului.

În continuare, admiţând existenţa faptei ilicite a FGA prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, Înalta Curte identifică şi prejudiciul suferit de partea reclamantă pentru lipsa de folosinţă, a cărui compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei de 4174 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Potrivit art. 1535 alin. (1) din C. civ. "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic".

Totodată, art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar prevede că: (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.".

De asemenea, Înalta Curte constată că raportul de cauzalitate este neîndoielnic, având în vedere că recurenta-reclamantă a fost împiedicată să beneficieze de folosinţa creanţei de asigurări pentru perioada 03.05.2018 (prima analiză a cererii de plată) - 28.10.2021 (reanalizarea cererii de plată urmată de achitarea sumei amintite), iar vinovăţia pârâtului rezultă din interpretarea greşită a Legii nr. 213/2015, aspect confirmat şi prin Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin care, în interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, s-a statuat că plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

5.4 În ceea ce priveşte recursul reclamantei, Înalta Curte constată, pe de o parte, că suma de bani cuvenită A. reprezintă o dobândă penalizatoare, iar, pe de altă parte, că raportul juridic litigios nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci priveşte activitatea Fondului de Garantare a Asiguraţilor şi vizează creanţele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015. În acest context, premisa esenţială a acordării creanţei de asigurări de către FGA nu se regăseşte în activitatea de asigurări desfăşurată în trecut de societatea de asigurări falită, ci în competenţa acordată pârâtului prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de garantare a asiguraţilor către creditorii de asigurări.

Se reţine astfel că prima instanţă a realizat o corectă aplicare a normelor de drept material, raportat la dispoziţiile art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, iar nu ale art. 3 alin. (2), recursul pârâtului fiind, de asemenea, nefondat.

În consecinţă, despăgubirea ce se cuvine părţii reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 5.594 RON, stabilite conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 28.10.2021.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de recurenta-reclamantă A. S.A. şi de recurentul-pârât Fondul Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 778 din 18 aprilie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 23 ianuarie 2024.