FGA 90-day claim deadline characterized as mandatory forfeiture, not prescription or recommendation

Şedinţa publică din data de 23 ianuarie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 12.11.2020, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând instanţei să constate lipsa unui termen imperativ de depunere a cererii de plată, iar într-un prim subsidiar să se constatate faptul că până la 15.06.2020 dreptul A. la recuperarea creanţei nu a curs, şi în al doilea subsidiar, să se dispună repunerea în termen a A. de formulare a cererii de plată adresate FGA.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 477 din 26 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a respins cererea reclamantei de repunere în termenul de formulare a cererii de plată adresate pârâtului FGA, ca neîntemeiată.

S-a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 a formulat recurs reclamanta criticând-o pentru următoarele motive de nelegalitate subsumate cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.:

- în mod greşit prima instanţă a interpretat că termenul de 90 de zile prevăzut de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 213/2015 este unul de decădere şi nu de recomandare, în condiţiile în care nu există nicio prevedere a Legii nr. 213/2015 care să reglementeze activitatea FGA şi procedura de plată şi care să impună vreo sancţiune pentru nerespectarea acestui termen, precum şi nicio menţiune cu privire la posibilitatea respingerii cererii de plată sub motivul că ar fi fost tardiv depusă şi nu există nicio menţiune cu privire la vreo decădere sau la prescripţia dreptului;

- altă interpretare decât cea potrivit căreia termenul este unul de recomandare ar contrazice însăşi scopul FGA, aşa cum este el stabilit de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015;

- în măsura în care instanţa de control judiciar ar trece peste aceste apărări s-a solicitat să se constate că termenul de 90 este unul de prescripţie potrivit art. 2547 din C. civ., care, potrivit art. 2532 pct. 5 din C. civ., nu curge, sau se suspendă cât timp debitorul, prin propria culpă, împiedică creditorul să îşi recupereze creanţa;

- în acest sens, s-a arătat că pârâtul, în interpretarea plafonului prevăzut de dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 213/2015, a sistat plata despăgubirilor către creditorii B., astfel că, întrucât şi în cazul societăţii C. se atinsese plafonul, recurenta - reclamantă nu a mai formulat cererea de plată pentru creanţa pe care o dobândise prin subrogaţie de la asiguratul său;

- cum interpretarea dată de pârât a fost infirmată prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 29/2020 pronunţată în dosarul nr. x/2019, care a avut ca obiect sesizarea de pronunţare a unei hotărâri prealabile cu privire la modul de interpretare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, dreptul material la acţiune al A. pentru recuperarea creanţei pe care a dobândit-o prin subrogaţie de la asiguratul său nu a curs până la data de 15.06.2020 (data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 29/2020);

- având în vedere că cererea de plată a fost transmisă F.G.A. anterior acestui moment, s-a solicitat să se constate că cererea A. a fost formulată în termen, iar F.G.A. avea obligaţia de o analiza pe fond;

- în ceea ce priveşte temeinicia cererii de plată, s-a arătat că din considerentele deciziei nr. 29/2020 rezultă că A. are calitatea de creditor de asigurare care deţine o creanţă de asigurare al cărui cuantum este mai mic de 450.000 RON, iar F.G.A. este obligat la plata despăgubirii în cuantum de 1.549 RON.

Pentru toate aceste motive în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., s-a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii şi după analizarea fondului, anularea deciziei contestate şi obligarea intimatului la plata sumei de 1.549 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate de A. către asiguratul său.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Invocându-se dispoziţiile art. 14 alin. (1) teza I din Legea nr. 213/2015, s-a arătat că cererea de plată a fost depusă cu depăşirea termenului de 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă, soluţia primei instanţe fiind dată cu corecta interpretare a dispoziţiilor legale la speţa dedusă judecăţii.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Argumente de fapt şi de drept relevante

Între reclamanta A. S.A., în calitate de asigurător şi D., în calitate de asigurat, a fost încheiat Contractul de Asigurare Casco ACA x pentru autovehiculul cu numărul de înmatriculare x.

La 31.01.2017, autovehiculul a fost avariat de un autovehicul asigurat la societatea C. S.A.

Prin cererea de plată comunicată la data de 23 decembrie 2019 şi înregistrată la pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor (F.G.A.) sub nr. x, reclamanta a solicitat plata despăgubirii în cuantum de 1.549 RON.

Prin decizia nr. 24751/27.10.2020 pârâtul F.G.A. a respins cererea de plată ca tardivă, constatând că a fost depusă cu depăşirea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, ce a fost calculat începând cu data de 17.03.2017, când a devenit definitivă încheierea Tribunalului Sibiu de deschidere a procedurii falimentului faţă de C. S.A.

În drept, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015:

"În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. (…)."

Potrivit art. 20 alin. (1) din Norma A.S.F. nr. 16/2015 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări. Cererea de plată se adresează Fondului şi se depune la sediul acestuia, direct sau prin poştă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poşta electronică ori prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia. Cererea de plată se poate depune şi la mandatarii desemnaţi de către Fond în acest scop. (…)."

Înalta Curte constată că primul motiv de recurs invocat, şi anume art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei), nu este fondat.

În speţă, sentinţa de fond recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanţa de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii. Faptul că recurenta - reclamantă nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe nu poate conduce la concluzia că hotărârea atacată nu este motivată.

Considerentele instanţei de fond sunt coerente şi logice, apte de a susţine dispozitivul, iar împrejurarea că instanţa nu a valorizat argumentele reclamantului este consecinţa logică a soluţiei pronunţate, fiind de subliniat în acest context că, întotdeauna, considerentele instanţei vor fi în opoziţie cu argumentele unei părţi, atunci când, urmare hotărârii pronunţate, partea va fi căzută în pretenţii.

În ceea ce priveşte criticile formulate de recurentă circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privind modul în care instanţa de fond a interpretat/aplicat greşit dispoziţiile legale privind data naşterii dreptului de creanţă şi greşita reţinere a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 215/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma A.S.F. nr. 16/2015 acestea sunt nefondate.

Văzând textele legale mai sus redate, rezultă că, pentru a se putea naşte pentru pârâtul F.G.A. obligaţia de plată a unei creanţe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanţe de asigurare are obligaţia formulării unei cereri de plată adresate Fondului într-un termen de decădere de 90 de zile, care începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Aşadar, legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanţă fiind născut anterior), fie data naşterii dreptului de creanţă, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

Instanţa de control judiciar reţine, în acord cu opinia judecătorului fondului, că în speţă este vorba despre o creanţă născută anterior rămânerii definitive a hotărârii de faliment astfel că termenul de formulare a cererii privind despăgubirea era de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

Astfel, în mod corect s-a calculat termenul de 90 de zile de la data de 17.03.2017, când a devenit definitivă încheierea Tribunalului Sibiu de deschidere a procedurii falimentului faţă de C. S.A., în condiţiile în care dreptul de creanţă al reclamantei s-a născut anterior acestui moment, respectiv la 31.01.2017, când s-a produs evenimentul asigurat.

Totodată, Curtea constată că în mod corect pârâtul a respins cererea de plată ca fiind tardiv formulată, având în vedere că încheierea prin care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment a asigurătorului a rămas definitivă la data de 17.03.2017, iar reclamanta a depus cererea de plată la F.G.A. abia la data de 23.12.2019, cu depăşirea termenului legal imperativ de 90 zile, prevăzut de art. 14 alin. (1) teza I din Legea nr. 213/2015.

Cu privire la natura termenului ca fiind un termen de recomandare, se reţine în raport de conţinutul normelor de drept mai sus citate că este precis determinată conduita oricărui creditor de asigurare, fiind inserate condiţiile şi termenele în care-şi pot exercita drepturile de a obţine despăgubirile la care sunt îndreptăţiţi. Pentru realizarea acestor drepturi, persoanele interesate se pot raporta doar la dispoziţiile legii şi a actelor normative emise pentru organizarea şi executarea legii cu relevanţă pentru situaţia lor juridică.

Termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 din Norma A.S.F. nr. 16/2015 este un termen de decădere, fiind reglementat de legiutor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, se are în vedere că respectivul termen este unul imperativ pentru depunerea cererii de despăgubire la Fondul de Garantare a Asiguraţilor. Deşi legiuitorul nu prevede expres o sancţiune procedurală, nu se poate reţine că natura termenului este de simplă recomandare. Dimpotrivă, în momentul în care legiuitorul prevede un termen pentru depunerea unei cereri la o autoritate publică, nerespectarea acelui termen stinge însăşi posibilitatea petentului de a obţine recunoaşterea dreptului său, aşadar petentul este decăzut din dreptul la despăgubire.

Scopul Fondului de Garantare a Asiguraţilor poate fi asigurat pe deplin în condiţiile în care persoana interesată respectă termenul prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, fixarea unui termen de decădere vizând, de fapt, reglementarea unei conduite diligente din partea persoanelor interesate în obţinerea despăgubirilor şi asigurarea celerităţii soluţionării unor astfel de cereri. De altfel, în cazul în care legiuitorul ar fi intenţionat să nu prevadă un termen pentru sesizarea Fondului de Garantare a Asiguraţilor cu o cerere de despăgubiri ar fi fost lesne pentru legiuitor să opteze pur şi simplu să nu reglementeze un astfel de termen, însă legiuitorul a optat exact pentru fixarea unui termen.

Legea nr. 213/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 550 din 24 iulie 2015, iar Norma ASF nr. 16/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr. 667 din 2 septembrie 2015, ambele acte normative fiind accesibile oricărei persoane interesate şi previzibile prin prisma clarităţii textelor menţionate anterior.

Totodată, având în vedere art. 13 alin. (2) din Legea 213/2015 coroborat cu art. 17 alin. (2) şi (3) din Norma ASF nr. 16/2015, este necontestat că Fondul a publicat pe site-ul său informaţii referitoare la demersurile necesare pentru obţinerea de la Fond, de către creditorii de asigurări, a despăgubirilor/indemnizaţiilor, informaţii ce cuprind date referitoare la Fond, cadrul legal aplicabil, condiţiile şi modalităţile de efectuare a plăţilor, date referitoare la documentele, condiţiile şi formalităţile ce trebuie îndeplinite pentru încasarea despăgubirii/indemnizaţiei.

Susţinerile recurentei-reclamante privind calificarea respectivului termen ca fiind unul de prescripţie extinctivă nu pot fi primite.

Prescripţia extinctivă, ca sancţiune juridică, priveşte doar dreptul material la acţiune, iar nu şi dreptul subiectiv privit în întregul său, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 2500 C. civ.. Or, aşa cum s-a reţinut anterior din analiza scopului art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, împlinirea termenului de 90 de zile pentru solicitarea despăgubirilor conduce la stingerea dreptului la despăgubire. În al doilea rând, prescripţia extinctivă, prin efectul ei, produce o transformare juridică a dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei corelative, care devin imperfecte, potrivit art. 2506 C. civ.. În acest context, având în vedere natura de termen de decădere a termenului de 90 de zile, nu se pune problema suspendării termenului, întrucât termenul de 90 de zile nu este de prescripţie extinctivă, iar potrivit art. 2548 alin. (1) C. civ., termenele de decădere nu sunt supuse suspendării sau întreruperii.

Nu în ultimul rând, referitor la cererea recurentei-reclamante de repunere în termenul de sesizare a Fondului de Garantare a Asiguraţilor cu cererea de despăgubiri, în mod judicios a reţinut judecătorul fondului că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 186 C. proc. civ., pe de o parte pentru nedovedirea motivelor temeinic justificate, iar pe de altă parte faţă de împrejurarea că reclamanta nu s-a adresat cu o astfel de cerere pârâtei.

În concluzie, termenul prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 este un termen de decădere, de drept substanţial, întrucât vizează raportul juridic de drept administrativ între petent şi FGA privind solicitarea/acordarea despăgubirii.

Deşi recurenta - reclamantă invocă fapta ilicită a pârâtului în raport de pronunţarea deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 29/2020 în dosarul nr. x/2019, instanţa constată că recurenta - reclamantă nu a formulat cerere de plată 2 ani de zile, nu s-a adresat instanţei de contencios administrativ cu vreo cerere prin care să conteste refuzul nejustificat de soluţionare, astfel că solicitarea de a se considera data publicării deciziei Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în Monitorul Oficial, ca dată de la care curge termenul de 90 de zile, este lipsită de temei.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 sau 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 477 din 26 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 23 ianuarie 2024.