Import tariff classification claims rejected; appeal dismissed as unfounded.

Şedinţa publică din data de 11 iunie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2020, la data de 17.06.2020, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală a Vămilor, Direcţia Regională Vamală Cluj, Biroul Vamal de Interior Cluj, a solicitat:

1. Obligarea pârâtei la emiterea unor decizii/certificate privind Informaţiile Tarifare Obligatorii (ITO) pentru produsele importate, încadrate în codul tarifar 8526 91 20, prin care taxa vamală aplicată să fie de 0% din valoarea produselor,

2. Constatarea faptul că avea dreptul subiectiv la încadrarea produselor în codul tarifar 8526 9120 pentru care taxa vamală era: 3.7% de la înfiinţare şi până In 31.12.2016, 2.8% în perioada 1. OÎ.2017-31.12.2017, 1.9% în perioada 1.01.2018 - 31.12.2019, 0% începând cu 1.01.2020,

3. Obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri constând în diferenţa dintre sumele pe care reclamanta le-a achitat în baza încadrării tarifare incorecte şi sumele care erau efectiv datorate, astfel:

• Pentru perioada de la momentul înfiinţării şi până în 31.12.2016: diferenţa dintre 14% achitat efectiv şi 3.7% care era datorată, în cuantum de 238.279,99 RON,

• Pentru perioada 1.01.2017 - 31.12.2017: diferenţa dintre 14% achitat efectiv şi 2.8% care era datorată, în cuantum de 124.745,60 RON,

• Pentru perioada 01.01.2018 - 31.12.2019: diferenţa dintre 14% achitat efectiv şi 1.9% care era datorată, în cuantum de 252.017,14 RON,

4. cu cheltuieli de judecată.

La data de 11.09.2020, reclamanta A. S.R.L. a depus modificare de acţiune prin care formulează precizări cu privire la obiectul cererii de chemare în judecată şi arată că produsele importate în perioada 21.07.2014-31.08.2020 sunt cele arătate în documentul anexat, toate făcând parte din categoria de produse DVN-6205, EDT-A114, DVN-X1.

De asemenea, precizează că extinde acţiunea şi faţă de Autoritatea Naţională a Vămilor, cu sediul în Timişoara.

La data de 13.03.2023, reclamanta A. S.R.L. a formulat note scrise şi excepţie de nelegalitate a certificatelor x.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 341 din 19 iunie 2023, Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Direcţia Regională Vamală Cluj, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională a Vămilor, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate de folosinţă.

A admis excepţia inadmisibilităţii petitului 1 al acţiunii, invocată din oficiu la termenul din data de 30.01.2023.

A respins, excepţia prescripţiei invocată prin întâmpinare, ca prematură.

A respins excepţia de nelegalitate invocată de reclamantă, ca inadmisibilă.

A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală a Vămilor şi Biroul Vamal de Interior Cluj, reprezentat prin Autoritatea Vamală Română, în parte ca fiind inadmisibilă şi în rest ca neîntemeiată.

În baza art. 39 alin. (2) C. proc. civ. a dispus scoaterea din proces a ANAF-DGRFP Cluj-Napoca.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei nr. 341/2023 pronunţată în data de 19.06.2023 în dosarul nr. x/2020 de către Curtea de Apel Cluj a declarant recurs reclamanta A. S.R.L., prin care a solicitat:

1. În principal, casarea în parte a sentinţei, în temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., menţinând soluţia instanţei de fond în ceea ce priveşte respingerea excepţiei prescripţiei ca prematură, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Cluj,

2. În subsidiar, casarea în parte a sentinţei, în temeiul prevederilor ar. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., menţinând soluţia instanţei de fond în ceea ce priveşte respingerea excepţiei prescripţiei ca prematură şi, reţinând cauza spre rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

Cu cheltuieli de judecată,

În motivarea cererii de recurs s-a susţinut, în primul rând, că hotărârea cuprinde motive contradictorii - art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, recurenta a susţinut că, în esenţă, instanţa a invocat şi, ulterior, a admis excepţia inadmisibilităţii capătului 1 din cererea de chemare în judecată, arătând, pe de o parte, că aceasta nu s-a conformat cerinţelor pârâţilor de a individualiza declaraţiile vamale şi în raport de care anume produse importate se doreşte modificarea codului TARIC (pag. 23 paragraf 3 din hotărâre) şi, pe de altă parte, că lipseşte orice dovadă din care să rezulte că recurenta s-a adresat autorităţilor pârâte cu solicitările care fac obiectul petitului nr. 1 (pag. 21 paragraf 6 din hotărâre).

În opinia recurentei aceste considerente sunt contradictorii raportat la regimul juridic al excepţiei inadmisibilităţii capătului 1 din acţiune. Dacă instanţa, analizând înscrisurile depuse la dosar, a constatat că (i) există o cerere prealabilă introducerii prezentei acţiuni, (ii) există un refuz din partea autorităţilor, dar continuând analiza constatată că (iii) refuzul este justificat, atunci acţiunea ar fi trebuit respinsă ca neîntemeiată, iar nu ca inadmisibilă. De asemenea, dacă instanţa constată că nu s-a dovedit existenţa unei cereri prealabile introducerii acţiunii, atunci acţiunea ar fi trebuit respinsă tot ca nefondată, iar nu ca inadmisibilă. În acest caz, susţine că un capăt de cerere nu poate fi nedovedit (adică neîntemeiat) şi, în acelaşi timp, inadmisibil.

Hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material - art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

A. Capătul 1 din cererea de chemare în judecată este admisibil - aplicarea greşită a art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

Instanţa de fond a aplicat în mod greşit prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 reţinând că nu există un refuz nejustificat de soluţionare a cererii, din moment ce autoritatea pârâtă a arătat motivele pentru care cererea nu poate fi soluţionată. Or, pentru a putea stabili dacă răspunsul autorităţii este unul justificat, instanţa de fond ar fi trebuit să analizeze argumentele pe care s-a întemeiat acest refuz şi, raportat la datele concrete ale speţei, să stabilească dacă aceste argumente sunt sau nu întemeiate, astfel încât pretinsul refuz justificat să fie, de fapt, unul nejustificat.

Simplul fapt că refuzul autorităţii pârâte a fost motivat nu înseamnă că aceste este şi justificat. Analizând fondul problemei juridice deduse judecăţii, instanţa urmează să analizeze dacă motivele pe care s-a întemeiat refuzul sunt sau nu pertinente, situaţie în care se va pronunţa asupra temeiniciei acţiunii, iar nu asupra admisibilităţii.

B. Legalitatea deciziilor ITO poate fi analizată prin mecanismul excepţiei de nelegalitate - interpretarea şi aplicarea greşită a art. 243 din Regulamentul 2913/92

Făcând trimitere la adresa nr. x emisă în data de 14.12.2015, instanţa de fond a apreciat că deciziile ITO sunt supuse cenzurii potrivit procedurii instituite de art. 243 din Regulamentul 2913/92, art. 268 Codul vamal şi nu pot fi cenzurate pe calea contenciosului administrativ nici prin acţiune directă, nici prin intermediul excepţiei de nelegalitate. Or, această concluzie nu rezultă din prevederile menţionate.

În realitate, art. 243 din Regulamentul 2913/92 nu stabileşte care este instanţa competentă să soluţioneze acţiunea introdusă împotriva deciziilor luate de autorităţile vamale, astfel încât competenţa instanţei de contencios administrativ să fie exclusă. Conform acestor dispoziţii, persoana interesată formulează o cerere iniţială, urmând ca, în măsura în care aceasta nu este soluţionată, să se adreseze unei autorităţi judiciare. Or, potrivit definiţiei cuprinse în Legea nr. 302/2004, în noţiunea de autoritate judiciară sunt cuprinse instanţele judecătoreşti şi parchetele de pe lângă acestea, stabilite potrivit legii române, precum şi autorităţile care au această calitate în statul solicitant, conform declaraţiilor acestuia din urmă la instrumentele internaţionale aplicabile. Întrucât dispoziţiile Regulamentului 2913/92 stabilesc o procedură specială care trebuie respectată pentru formularea unei acţiuni, însă acestea nu stabilesc şi condiţiile procedurale în care aceasta poate fi exercitată, acestea se completează cu dreptul naţional. Având în vedere că excepţia de nelegalitate a fost invocată cu privire la deciziile ITO care sunt acte administrative, procedura aplicabilă în speţă este cea reglementată de Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Aceeaşi concluzie rezultă şi din prevederile art. 168 Codul vamal care stabilesc un regim derogatoriu doar pentru soluţionarea contestaţiei împotriva deciziilor prevăzute de art. 167 Codul vamal, iar nu şi pentru soluţionarea acţiunii care rămâne supusă dispoziţiilor din Legea nr. 554/2004, după cum stabilesc în mod expres prevederile art. 168 din Codul vamal.

C. Hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2015 au putere de lucru judecat cu privire la încadrarea tarifară - aplicarea greşită a art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 120/2016 a Curţii de Apel Cluj rămasă definitivă ca urmare a respingerii recursului ca nefondat prin decizia civilă nr. 3268/2019 a ÎCCJ s-a dispus modificarea încadrării produselor importate de către societatea DON 20 S.R.L. (similare cu cele importate de către recurentă în perioada 2015-2019 în codul tarifar 8526 91 20).

Dincolo de puterea de lucru judecat, având în vedere că cele două întreprinderi, DON 20 şi A., sunt întreprinderi legate, efectele deciziilor legate de DON 20 se aplică şi în cazul societăţii recurente.

D. Nu există o limită temporală până la care ar putea fi solicitată o astfel de decizie - aplicarea greşită a art. 33 din Regulamentul 952/2013

Încadrarea tarifară s-a făcut în baza declaraţiilor vamale, fără eliberarea unor certificate/decizii ITO, aspect care nu produce vreo consecinţă asupra petitului nr. 1, aceasta fiind în continuare admisibil.

Deciziile cu privire la informaţiile tarifare obligatorii (ITO) sunt informaţii asupra clasificării tarifare a mărfurilor, emise de către autorităţile vamale ale statelor membre. Deciziile privind informaţiile tarifare obligatorii eliberate de un stat membru al UE, în conformitate cu prevederile art. 33 din Regulamentul nr. 952/2013 sunt valabile pentru o perioadă de 3 ani de la data la care decizia produce efecte, fiind obligatorii atât pentru autoritatea vamală, cât si pentru titular, în toate statele membre.

Contrar reţinerilor instanţei de fond (pag. 22 din hotărâre), nu există o limită temporală până la care ar putea fi solicitată o astfel de decizie.

Prevederile art. 33 din Regulamentul 952/2013 invocate se referă doar la efectele obligatorii ale deciziei: atât a autorităţilor vamale faţă de titularul deciziei, respectiv a titularului deciziei faţă de autorităţile vamale.

Aceste prevederi nu impun vreo limită în ceea ce priveşte emiterea unei decizii chiar dacă încadrarea tarifară s-a făcut în baza declaraţiilor vamale.

În ceea ce priveşte procedura stabilirii încadrării tarifare, pentru produsele importate de A., în perioada imediat următoare înfiinţării, recurenta susţine că a prezentat autorităţilor vamale facturile produselor importate. În cuprinsul acestor facturi a fost indicată o descriere a produsului, inclusiv în ceea ce priveşte încadrarea tarifară şi taxa aferentă, urmând ca în baza acestei facturi, autorităţile vamale să emită declaraţiile vamale. Odată emisă declaraţia vamală, produsele pot fi introduce legal în ţară.

În acest context, recurenta a susţinut că nu a intenţionat să se folosească de manopere dolosive cu ocazia traducerii facturilor aferente bunurilor importate, incluzând menţiuni străine de cele regăsite în facturile originale, alterând fie codurile din factură, fie descrierea mărfii, astfel cum a reţinut instanţa de fond. În realitate, traducerea a preluat toate elementele caracteristice produselor importate, exemplul la care face trimitere instanţa de fond fiind incomplet. Prin urmare, reproşul instanţei de fond cu privire la faptul că traducerile au fost alterate este nefondat, atâta timp cât consecinţele juridice produse de această "alterare" sunt nesemnificative.

E. Recurenta este îndreptăţită la plata despăgubirilor - aplicarea greşită a art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Urmare a constatării faptului că refuzul autorităţii pârâte a fost unul nejustificat, recurenta susţine că este îndreptăţită, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, la plata de daune interese pentru prejudiciul cauzat ca urmare a acestui refuz.

Astfel cum a arătat prin cererea de chemare în judecată, legătura de cauzalitate între fapta pârâtei şi prejudiciul suferit reiese din însăşi fapta comisă, în sensul că recurenta a fost nevoită să achite o taxă vamală mult superioară celei legale, fapt care a prejudiciat-o. Aşadar, prejudiciul constă în diferenţa de valoare a taxei vamale achitată, fără a fi datorată, şi taxa prevăzută de dispoziţiile unionale, respectiv diferenţa dintre 14% şi 3,7% de la înfiinţare şi până în 31.12.2016, diferenţa dintre 14% şi 2,8% în perioada 01.01.2017-31.12.2017, diferenţa dintre 14% şi 1,9% în perioada 01.01.2018-31.12.2019, în valoare totală de 615.042,73 RON.

În concluzie, raportat la faptul că există un refuz nejustificat din partea autorităţilor vamale de a modifica încadrarea tarifară aplicabilă recurentei, solicită instanţei admiterea prezentului recurs, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată.

În drept, a invocat prevederile art. 16, 56 şi 148 din Constituţie, art. 2 alin. (1) lit. i), art. 8 alin. (1) şi art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, Regulamentul (CEE) nr. 2658/87, Regulamentul nr. 927/2012, art. 488 pct. 6 şi 8? art. 483 şi urm. C. proc. civ., şi toate dispoziţiile legale la care a făcut referire.

4. Apărările formulate în recurs

Intimata pârâtă Autoritatea Vamală Română {fosta Direcţie Generală a Vămilor) a depus întâmpinare, prin care a invocat nulitatea recursului promovat de societatea recurentă, deoarece motivele promovate nu se înscriu în limitele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., societatea criticând hotărârea din perspectiva probatoriului analizat şi nu al temeiniciei acesteia.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, întrucât hotărârea judecătorească a fost pronunţată în mod temeinic, conţinutul reflectând analiza şi deliberarea completului de judecată cu privire la toate aspectele cu care a fost învestit.

Intimata-pârâtă Autoritatea Vamală Română, prin mandatar Direcţia Regională Vamală Cluj, în nume propriu şi pentru pârâtul Biroul Vamal de Interior Cluj, a depus întâmpinare, prin care a invocat nulitatea recursului. Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca fiind temeinică şi legală, întrucât soluţia dată pricinii dedusă judecăţii instanţei contenciosului vamal este temeinică şi motivată în drept, fiind urmarea logică şi firească a examinării argumentelor părţilor şi a probatoriului încuviinţat şi administrat în cauză.

Excepţia nulităţii recursului a fost examinată cu prioritate, conform art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., şi respinsă în şedinţa publică din 29.05.2024.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de nelegalitate invocate şi de apărările formulate, Înalta Curte constată că recursul dedus judecăţii este nefondat, pentru următoarele considerente:

Din perspectiva situaţiei de fapt, aşa cum corect a constatat Curtea de apel, având în vedere petitele acţiunii şi pârâţii în raport de care s-a formulat acţiunea, reclamanta a vizat obţinerea unor decizii ITO pentru produse ce au fost importate, respectiv operaţiuni de import săvârşite în trecut, cu privire la bunuri în privinţa cărora a fost acordat liberul de vamă la import.

Relativ la bunurile importate, vizate de prezenta acţiune, Curtea de apel a apreciat că acestea ar putea fi aferente declaraţiilor vamale de punere în liberă circulaţie - 60 declaraţii vamale (cuprinzând 194 articole) depuse în perioada 22.07.2014-04.05.2018 la Biroul Vamal de Interior Cluj pentru care reclamanta a achitat taxe de import în cuantum total de 453.296 RON. Taxele la import au fost percepute ca urmare a declaraţiilor depuse de reclamantă, aceasta indicând codul de încadrare tarifară 8528 59 70 90, sau 8528 53 70 90, sau 8528 59 00 90.

În privinţa reclamantei au fost emise deciziile ITO RO/2015/002068 din data de 08.12.2015 pentru monitor video, cod (pct. 8 denumirea comercială şi informaţii suplimentare) EDT-911; RO/2015/002069 din data de 08.12.2015 pentru monitor video, cod (pct. 8 denumirea comercială şi informaţii suplimentare) EDT-RVCL; RO/2015/002070 din data de 08.12.2015 pentru centru multimedia destinat autovehiculelor, cod (pct. 8 denumirea comercială şi informaţii suplimentare) M305; RO/2015/002071/08.12.2015 pentru sistem navigaţie GPS cod (pct. 8 denumirea comercială şi informaţii suplimentare) x; RO/2015/002072 din data de 08.12.2015 pentru monitor video, cod (pct. 8 denumirea comercială şi informaţii suplimentare) EDT-PF 15.6.

În ceea ce priveşte invocarea art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de casare nu este incident în cauză, faţă de aspectele dezvoltate de recurentă.

Astfel, dispoziţiile legale menţionate, raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., impun cerinţa ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia şi cele pentru care s-au admis şi, respectiv, s-au înlăturat cererile părţilor.

Totodată, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene pentru Drepturile Omului, un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale include, printre altele, dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate" de către instanţa sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt (hotărârea din 28.04.2005 din Cauza Albina împotriva României, hotărârea din 15.03.2007 din Cauza Gheorghe împotriva României).

Tot în jurisprudenţa sa privind încălcările aduse art. 6 par. 1 din Convenţie, Curtea a statuat că, în general, instanţelor naţionale nu le incumbă o obligaţie de a furniza în motivările hotărârilor lor răspunsuri detaliate pentru fiecare argument ridicat de către părţile implicate in litigii (hotărârea din Cauza Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, hotărârea din Cauza Perez împotriva Franţei).

Or, Înalta Curte constată că sentinţa recurată cuprinde argumentele pe care s-a întemeiat soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită curtea de apel, chiar dacă acestea sunt în parte similare cu susţinerile părţii adverse sau o nemulţumesc pe recurentă, neputându-se reţine că sentinţa recurată conţine motive contradictorii

A susţinut recurenta că motivarea sentinţei recurate este contradictorie pentru că instanţa de fond a invocat şi, ulterior, a admis excepţia inadmisibilităţii capătului 1 din cererea de chemare în judecată, arătând, pe de o parte, că aceasta nu s-a conformat cerinţelor pârâţilor de a individualiza declaraţiile vamale şi în raport de care anume produse importate se doreşte modificarea codului TARIC (pag. 23 paragraf 3 din hotărâre) şi, pe de altă parte, că lipseşte orice dovadă din care să rezulte că recurenta s-a adresat autorităţilor pârâte cu solicitările care fac obiectul petitului nr. 1 (pag. 21 paragraf 6 din hotărâre).

Înalta Curte, contrar susţinerilor recurentei, constată că sentinţa recurată nu conţine motive potrivnice.

Curtea de apel a reţinut judicios că cererea de chemare în judecată se încadrează în categoria acţiunilor de contencios administrativ generate de refuzul nejustificat de soluţionare a cererii, astfel cum este acesta definit de art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, astfel că, pentru a exista un refuz nejustificat, este necesar ca, în prealabil, reclamanta să se fi adresat autorităţii publice cu o cerere, a cărei soluţionare să fi fost refuzată cu exces de putere, iar lipsa solicitării iniţiale exclude orice culpă şi răspundere a autorităţii şi, pe cale de consecinţă, aceasta nu poate fi sancţionată în instanţă prin obligarea la adoptarea unei conduite pe care încă nu a refuzat-o.

Or, instanţa de fond a constatat că, anterior promovării acţiunii, reclamanta recurentă nu s-a adresat autorităţilor pârâte cu solicitările care fac obiectul petitului nr. 1 al cererii de chemare în judecată, în legătură cu care pretinde că a primit refuzuri nejustificate:

"1. Obligarea pârâtei la emiterea unor decizii/certificate privind Informaţiile Tarifare Obligatorii (ITO) pentru produsele importate de subscrisa, încadrate în codul tarifar 8526 91 20, prin care taxa vamală aplicată se fie de 0% din valoarea produselor".

Prin urmare, cererile recurentei reclamante au vizat modificarea încadrării tarifare pentru anumite produse şi restituirea taxelor la import percepute ca urmare a diferenţelor rezultate din vechea încadrare pe cod tarifar şi cea pretinsă de aceasta (8526 91 20).

Aceste considerente ale instanţei de fond nu sunt contradictorii cu cele prin care se constată existenţa unor cereri ale reclamantei de emitere a unei decizii ITO la data de 07.11.2019 pentru codul TARIC 8526 91 20 99. Astfel, ca răspuns la acele cereri, pârâţii intimaţi i-au solicitat reclamantei să precizeze care sunt declaraţiile vamale ce se doresc a fi modificate (număr, dată, articol, produs), care sunt sumele ce se doresc a fi restituite şi ce reprezintă ele, nefiind necesară depunerea declaraţiilor vamale ci doar menţionarea/indicarea lor (număr, dată, articol) şi indicarea elementelor apreciate a fi fost greşit declarate iniţial, a modului cum se doresc a fi modificate, temeiul legal şi motivul. Reclamanta nu s-a conformat acestor cerinţe, reiterând aplicarea jurisprudenţei din Dosarul nr. x/2015.

Prin urmare, din examinarea considerentelor sentinţei, rezultă că nu există o motivare contradictorie, prima instanţă arătând că, în cauză, nu este vorba despre nerespectarea procedurii plângerii prealabile reglementată de art. 7 din Legea nr. 554/2004, ci despre lipsa unei cereri incipiente, impusă de chiar definiţia refuzului nejustificat, de natură a declanşa întreaga procedură reglementată de Legea contenciosului administrativ, lipsă care atrage inadmisibilitatea petitului nr. 1 al cererii de chemare în judecată.

De altfel, recurenta critică - de data aceasta circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. - inclusiv această motivare în fapt şi în drept a instanţei de fond.

În acest context, Înalta Curte apreciază că judecătorul fondului a analizat cauza sub toate aspectele relevante, iar neînsuşirea de către instanţa de judecată a argumentelor unei părţi nu echivalează cu o motivare contradictorie, pentru a se putea reţine incidenţa motivului de casare invocat de recurentă.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material"), Înalta Curte reaminteşte, cu prioritate, că recursul este o cale extraordinară de atac, prin care se urmăreşte, aşa cum se precizează în art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., să se supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Împrejurarea că recursul este singura cale de atac reglementată în materia contenciosului administrativ nu-i schimbă natura juridică, respectiv într-o cale de atac ordinară şi devolutivă, întrucât dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 nu conţin norme derogatorii de la prevederile C. proc. civ.

Aşa fiind, prin exercitarea recursului se poate cere casarea hotărârii atacate numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., iar solicitarea reevaluării stării de fapt prin reaprecierea mijloacelor de probă de către instanţa de recurs nu se circumscrie motivului reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Cod şi nici altui motiv de casare prevăzut de respectivul articol.

Din analiza criticilor, Înalta Curte constată că recurenta nu a prezentat aspecte concludente care să susţină ipoteza interpretării sau aplicării greşite a dispoziţiilor legale incidente de către instanţa de fond, de natură să atragă nelegalitatea hotărârii pronunţate.

Mai mult, recurentul reclamant procedează la reiterarea aspectelor invocate în faţa instanţei de fond, cărora li s-a răspuns în mod corect în considerentele hotărârii recurate, condiţii în care nu va relua argumentele expuse de judecătorul fondului, ci se va limita, doar, la analiza criticilor care se circumscriu unor veritabile motive de recurs.

Astfel, prin prima critică, recurenta reclamantă a susţinut că, contrar celor reţinute de prima instanţă, capătul 1 din cererea de chemare în judecată este admisibil, invocând astfel aplicarea greşită a art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte constată că această critică are un conţinut similar cu cea analizată prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., motiv pentru care apreciază că nu este necesar a reitera cele expuse mai-sus, care sunt pe deplin valabile şi prin raportare la aceste critici.

Refuzul nejustificat nu a putut fi constatat de instanţa de fond având în vedere faptul că recurenta nu s-a conformat solicitărilor organului vamal de a depune înscrisuri în susţinerea cererii administrative şi de a transmite clarificări pentru aspectele completate în rubrici.

În acest sens sunt relevante prevederile legale incidente, respectiv art. 100 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, care prevede procedura de urmat în cazul în care se doreşte modificarea unei declaraţii vamale:

(1) Autoritatea vamală are dreptul ca, din oficiu sau la solicitarea declarantului, într-o perioadă de 5 ani de la acordarea liberului de vamă, să modifice declaraţia vamală.

(2) În cadrul termenului prevăzut la alin. (1), autoritatea vamală verifică orice documente, registre şi evidenţe referitoare la mărfurile vămuite sau la operaţiunile comerciale ulterioare în legătură cu aceste mărfuri. Controlul se poate face la sediul declarantului, al oricărei alte persoane interesate direct sau indirect din punct de vedere profesional în operaţiunile menţionate sau al oricărei alte persoane care se află în posesia acestor acte ori deţine informaţii în legătură cu acestea. De asemenea, poate fi făcut şi controlul fizic al mărfurilor, dacă acestea mai există.

(3) Când după reverificarea declaraţiei sau după controlul ulterior rezultă că dispoziţiile care reglementează regimul vamal respectiv au fost aplicate pe baza unor informaţii inexacte sau incomplete, autoritatea vamală ia măsuri pentru regularizarea situaţiei, ţinând seama de noile elemente de care dispune.

(4) Autoritatea vamală stabileşte modelul documentului necesar pentru regularizarea situaţiei, precum şi instrucţiunile de completare a acestuia.

(5) În cazul în care se constată că a luat naştere o datorie vamală sau că au fost sume plătite în plus, autoritatea vamală ia măsuri pentru încasarea diferenţelor în minus sau rambursarea sumelor plătite în plus, cu respectarea dispoziţiilor legale.

(6) În cadrul controlului ulterior al declaraţiilor, autoritatea vamală stabileşte potrivit alin. (3) şi diferenţele în plus sau în minus privind alte taxe şi impozite datorate statului în cadrul operaţiunilor vamale, luând măsuri pentru încasarea diferenţelor în minus constatate. Diferenţele în plus privind aceste taxe şi impozite se restituie potrivit normelor legale care le reglementează.

(7) Când încălcarea reglementărilor vamale constituie, după caz, contravenţie sau infracţiune, autoritatea vamală este obligată să aplice sancţiunile contravenţionale sau să sesizeze organele de urmărire penală.

(8) Declaraţia vamală acceptată şi înregistrată, precum şi documentul prevăzut la alin. (4) constituie titlu de creanţă.

De asemenea, la art. 116 alin. (1) din Capitolul 3 Recuperarea, plata, rambursarea şi remiterea cuantumului taxelor la import sau la export, Secţiunea 3 R a m b u r s a r e a ş i r e m i t e r e a din Regulamentul 952/2013 AL PARLAMENTULUI EUROPEAN ŞI AL CONSILIULUI din 9 octombrie 2013 de stabilire a Codului vamal al Uniunii, în vigoare începând cu data de 01.06.2016, este prevăzută posibilitatea ca în cazul în care cuantumul taxelor a fost achitat şi declaraţia vamală respectivă este invalidată în conformitate cu articolul 174, cuantumul respectiv să se ramburseze:

Art. 116 alin. (1) Sub rezerva condiţiilor stabilite în prezenta secţiune, cuantumul taxelor la import şi la export se rambursează sau se remite din oricare dintre motivele următoare:

(a) taxe la import sau la export percepute în exces;

(b) mărfuri defecte sau neconforme cu dispoziţiile contractului;

(c) eroarea autorităţilor competente;

(d) echitate.

În cazul în care cuantumul taxelor a fost achitat şi declaraţia vamală respectivă este invalidată în conformitate cu articolul 174, cuantumul respectiv se rambursează.

Art. 174 reglementează instituţia invalidării (anulării în dreptul intern) unei declaraţii vamale:

(1) În baza unei cereri depuse de declarant, autorităţile vamale invalidează o declaraţie vamală deja acceptată în oricare dintre următoarele cazuri:

(a) în cazul în care acestea sunt asigurate că mărfurile sunt plasate imediat sub un alt regim vamal;

(b) în cazul în care acestea sunt asigurate că, în urma unor circumstanţe speciale, plasarea mărfurilor sub regimul vamal pentru care au fost declarate nu se mai justifică.

Cu toate acestea, în cazul în care autorităţile vamale au informat declarantul de intenţia lor de a proceda la verificarea mărfurilor, cererea de invalidare a declaraţiei vamale nu poate fi acceptată înainte ca această verificare să aibă loc.

(2) Declaraţia vamală nu poate fi invalidată după acordarea liberului de vamă pentru mărfuri, cu excepţia cazului în care există dispoziţii contrare în acest sens.

Prin urmare, în prealabil se impunea a fi invalidate/modificate declaraţiile vamale iniţiale, şi raportat la acest obiectiv trebuia reţinut un eventual refuz nejustificat de soluţionare a cererilor formulate de recurenta reclamantă.

Or, în condiţiile în care recurenta reclamantă nu s-a conformat cerinţelor pârâţilor de a individualiza declaraţiile vamale şi în raport de care anume produse importate se doreşte modificarea codului TARIC, nu se putea reţine un refuz nejustificat de soluţionare a cererii în sarcina pârâţilor.

Prin urmare, sunt nefondate criticile recurentei de la acest punct, astfel încât vor fi respinse ca nefondate.

Prin a doua critică, recurenta a susţinut că legalitatea deciziilor ITO poate fi analizată prin mecanismul excepţiei de nelegalitate, invocând astfel interpretarea şi aplicarea greşită a art. 243 din Regulamentul 2913/92.

Înalta Curte reţine că sunt nefondate aceste critici, întrucât, într-adevăr, la data emiterii deciziilor ITO, 08.12.2015, era prevăzută o procedură specială pentru modificarea/desfiinţarea acestora în acord cu art. 243 din Regulamentul 2913/92 şi art. 268 Codul vamal,

Astfel, art. 243 din REGULAMENTUL (CEE) NR. 2913/92 AL CONSILIULUI din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar, abrogat, în ce priveşte acest articol, la data de 01.06.2016, prevedea următoarele:

(1) Orice persoană are dreptul de a introduce o acţiune împotriva deciziilor luate de autorităţile vamale cu privire la aplicarea legislaţiei vamale şi care o privesc direct şi individual. Este, de asemenea, îndreptăţită să îşi exercite dreptul de a introduce o acţiune orice persoană care a solicitat autorităţilor vamale o decizie referitoare la aplicarea legislaţiei vamale şi nu a obţinut un răspuns la cerere în termenul menţionat la articolul 6 alin. (2). Acţiunea trebuie introdusă în statul membru în care s-a luat decizia sau s-a solicitat obţinerea ei.

(2) Dreptul de a introduce o acţiune poate fi exercitat: (a) iniţial, înaintea autorităţilor vamale desemnate în acest scop de statele membre; (b) ulterior, înaintea unui organism independent, care poate fi o autoritate judiciară sau un organism specializat echivalent, în conformitate cu dispoziţiile în vigoare în statele membre.

Începând cu data de 01.06.2016, sunt în vigoare prevederile art. 44 Dreptul la o cale de atac din Regulamentul 952/2013, cu un conţinut similar.

În aplicarea acestor dispoziţii, în dreptul intern, art. 268 din Codul vamal, în vigoare la data emiterii deciziilor ITO, prevedea următoarele:

(1) Acţiunile care privesc alte decizii decât cele prevăzute la art. 267 se formulează potrivit dispoziţiilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.

(2) În cazurile prevăzute la alin. (1), plângerea prealabilă nu suspendă executarea deciziei contestate.

(3) Autoritatea vamală poate suspenda, total sau parţial, executarea acestei decizii până la soluţionarea plângerii prealabile, când are motive întemeiate să considere că decizia contestată nu respectă reglementările vamale sau că un prejudiciu irecuperabil poate fi produs persoanei interesate.

Art. 245 din Reg. (CEE) nr. 2913/92 precizează că "Dispoziţiile privind punerea în aplicare a procedurii de introducere a unei acţiuni sunt stabilite de statele membre", adică, în cazul de faţă dispoziţiile art. 7 alin. (1) din L. 554/2004, inclusiv termenul de 30 de zile prevăzut pentru introducerea plângerii prealabile înaintea autorităţii vamale, calculat de la data comunicării actului în cauză (Adresa Direcţiei Generale a Vămilor nr. 26335/STVI/14.12.2015 cu care au fost comunicate petentei deciziile ITO pe care le consideră nelegale).

O astfel de cale de atac nu a fost exercitată în termen şi nici după expirarea acestuia.

Mai mult, la data ridicării excepţiei de nelegalitate (13.03.2023) deciziile ITO îşi încetaseră valabilitatea prin expirarea termenului legal de 6 ani (14.12.2021).

Prin urmare instanţa de fond a apreciat judicios că excepţia de nelegalitate invocată de reclamantă este inadmisibilă, motiv pentru care va fi respinsă şi această critică.

Înalta Curte va respinge ca nefondată şi critica recurentei potrivit căreia hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2015 au putere de lucru judecat cu privire la încadrarea tarifară, respectiv aplicarea greşită a art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, situaţia premisă şi obiectul prezentei cauze sunt fundamental diferite de cele din Dosarul nr. x/2015. Analizând sentinţa civilă nr. 120/2016 a Curţii de Apel Cluj din dosar nr. x/2015, se reţine că în cadrul acestui litigiu clasificarea mărfurilor în nomenclatura vamală a fost realizată de pârâtă, fiind emise decizii ITO care au fost contestate de Don 20 S.R.L. în raport de Legea 98/1996 şi Regulamentul CE 1001/2013. Astfel acţiunea formulată de Don 20 S.R.L. în cadrul acestui dosar prin care s-a urmărit obligarea pârâtei la modificarea pct. 6 din deciziile ITO echivalează cu o cerere de anulare parţială a deciziilor ITO, respectiv anularea pct. 6 şi obligarea pârâtei la înscrierea în cadrul aceluiaşi punct a clasificării tarifare corecte 8526 91 20.

Astfel, dacă în dosar nr. x/2015 acţiunea formulată de Don 20 S.R.L. a reprezentat o cerere de anulare parţială a deciziilor ITO emise de pârâtă, respectiv anularea pct. 6 şi obligarea pârâtei la înscrierea în cadrul aceluiaşi pct. a clasificării tarifare corecte 8526 91 20, în prezentul litigiu reclamanta A. susţine că pentru produsele importate în perioada 22.07.2014-04.05.2018 prin Biroul Vamal de Interior Cluj, nu a fost în posesia unor decizii ITO, iar taxele la import au fost percepute ca urmare a propriilor sale declaraţii vamale.

Prin urmare, nu reiese că sunt îndeplinite condiţiile necesare pentru a putea fi invocată puterea de lucru judecat, neexistând identitate de obiect şi parte, chiar dacă cele două întreprinderi, DON 20 şi A., sunt întreprinderi legate, aşa cum susţine recurenta.

Instanţa de fond a apreciat judicios că nu sunt îndeplinite aceste cerinţe ale puterii de lucru judecat. Mai mult, pentru aceleaşi considerente, a reţinut corect că efectul hotărârii din cauza menţionată nu poate fi transpus în prezenta cauză.

În ce priveşte cealaltă critică de la acest punct, ce priveşte maniera în care au fost analizate probele de către instanţa de fond, aceasta nu poate să facă obiectul controlului judecătoresc exercitat pe calea recursului, nefiind o interpretare eronată a dreptului material, aşa cum este prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

A mai susţinut recurenta că nu există o limită temporală până la care ar putea fi solicitată o astfel de decizie, invocând aplicarea greşită a art. 33 din Regulamentul 952/2013.

Înalta Curte, în acord cu susţinerile exprimate de intimaţii pârâţi prin întâmpinările depuse în cauză, constată că sunt nefondate criticile exprimate de recurentă la acest punct.

Sunt irelevante susţinerile recurentei în sensul că nu există o limită până la care poate fi solicitată o astfel de decizie, în condiţiile în care aceasta trebuie solicitată anterior efectuării importului.

De asemenea, aspectele învederate de societatea recurentă contravin reglementărilor art. 33-34 din Regulamentul (UE) nr. 952/2013 în condiţiile în care valabilitatea deciziilor ITO nu încetează cu efect retroactiv şi nu pot intra în vigoare şi nici nu pot fi emise retroactiv, cu atât mai mult cu cât codurile NC sunt modificate periodic.

În acest sens se reţine că, începând cu data 01.05.2016 (potrivit art. 288 din Regulamentul (UE) nr. 952/2013 cu modificările existente la data de 30.10.2013), deciziile ITO sunt obligatorii atât pentru autorităţile vamale, cât şi pentru titular: (i) numai în ceea ce priveşte mărfurile pentru care formalităţile vamale au fost finalizate după data la care intră în vigoare decizia şi (ii) numai cu efect de la data la care titularul a primit sau se consideră că a primit notificarea deciziei, potrivit articolul 33 alin. (2) literele (a) şi (b) din Regulamentul (UE) nr 952/2013.

Potrivit art. 20 din Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2015/2447 există o obligaţie legală a comercianţilor de a-şi declara deciziile ITO şi de a le utiliza atunci când importă sau exportă mărfurile în cauză. Raportându-ne la art. 23 alin. (5) din Regulamentul (UE) nr. 952/2013, responsabilitatea pentru declararea corectă a mărfurilor în vamă îi revine operatorului economic. Operatorii economici care desemnează reprezentanţi trebuie să se asigure că reprezentanţii respectivi sunt pe deplin conştienţi de orice decizii ITO pe care le deţin. Autorităţile vamale monitorizează respectarea obligaţiilor care rezultă din decizia respectivă, inclusiv obligaţia titularului de a declara şi de a utiliza decizia ITO.

Totodată, potrivit art. 34 alin. (6) din Regulamentul (UE) nr. 952/2013, deciziile ITO nu pot fi modificate.

În acelaşi sens, în practica Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, respectiv Hotărârea CJ.U.E. din 09 iulie 2020 - Cauza C-391/19 - Unipack AD împotriva Direktor na Teritorialna direktsia "Dunavska" kam Agentsia "Mitnitsi", s-a reţinut, printre altele, că:

27 În primul rând, în ceea ce priveşte modificarea clasificării tarifare a mărfurilor importate şi încetarea anticipată a validităţii deciziilor referitoare la informaţii tarifare obligatorii care decurge din aceasta, trebuie să se constate că un importator nu le poate invoca pentru a se sustrage de la obligaţia de a furniza informaţii corecte şi complete prevăzută la articolul 15 din Codul vamal al Uniunii. Astfel, conform articolului 34 alin. (1) litera (a) din acest cod, validitatea unei decizii referitoare la informaţii tarifare încetează de îndată ce aceasta nu mai este conformă cu dispoziţiile de drept, printre altele ca urmare a unei modificări a nomenclaturii precum cea care a intervenit în litigiul principal. Un operator economic nu poate, prin urmare, să invoce necunoaşterea acestei modificări pentru a prezenta declaraţii inexacte sau pentru a se sustrage de la obligaţia de declarare prealabilă.

28 În al doilea rând, în ceea ce priveşte posibilitatea de a invoca atitudinea autorităţilor vamale care a constat în acceptarea unor declaraţii care făceau referire la coduri greşite pentru a justifica nemodificarea codului tarifar declarat, Curtea a avut deja ocazia să respingă un asemenea argument, subliniind că un operator diligent, care a luat cunoştinţă de un regulament de clasificare publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, nu se poate limita la a continua importul mărfii sale sub un cod greşit pentru simplul motiv că această clasificare a fost acceptată de administraţia vamală (Hotărârea din 20 noiembrie 2008, Heuschen & Schrouff Orientat Foods Trading/Comisia, C-38/07 P, EU:C:2008:641, punctul 64).

Este nefondată şi ultima critică adusă ce reclamantă sentinţei recurate, prin care aceasta a susţinut că este îndreptăţită la plata despăgubirilor, ca urmare a aplicării greşite a art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Astfel, instanţa de fond a respins în mod temeinic cererea, aşa cum s-a arătat prin analiza celorlalte critici, reţinând că refuzul autorităţii pârâte nu a fost nejustificat.

Biroul Vamal de Interior Cluj a acceptat declaraţiile vamale în discuţie aşa cum au fost ele depuse de recurentă şi a acordat liber de vamă pentru toate mărfurile declarate.

Faţă de cererile recurentei, atât Biroul Vamal de Interior Cluj, cât şi Direcţia Generală a Vămilor (actualmente Autoritatea Vamală Română) au îndrumat-o pe aceasta în sensul căilor şi procedurilor corecte de formulare a cererilor, fără a refuza soluţionarea, ci aflându-se în imposibilitatea de a soluţiona cererile în forma şi în modalitatea în care au fost depuse.

Aşadar, instanţa a respins în mod corect capătul de cerere accesoriu al societăţii A. S.R.L..

Faţă de toate împrejurările de fapt şi de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situaţia de fapt ce rezulta din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.

II.2. Soluţia instanţei de recurs

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menţine ca legală şi temeinică sentinţa instanţei de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 341 din 19 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 11 iunie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.