Inadmissibility of unconstitutionality exception against emergency decrees subsequently approved by Parliament

Şedinţa publică din data de 11 iunie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2022, reclamantele A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea de Reglementare în Domeniul Energiei, Guvernul României şi Ministerul Finanţelor, au solicitat:

- obligarea pârâtelor, în solidar, la plata cu titlu de daune interese a sumei în cuantum de 1.463.000.000 RON reprezentând prejudiciul suferit de reclamante pe parcursul anului 2022, ca urmare a aplicării prevederilor art. 14 din O.U.G. nr. 27 din 18.03.2022 şi ale Ordinului nr. 169/2018;

- în subsidiar, obligarea ANRE la emiterea unui Ordin prin care să fie recunoscut în tarif reclamantelor preţul de achiziţia CPT, pentru anul 2022 şi până la soluţionarea prezentei cauze, realizându-se toate corecţiile şi recalculările necesare;

- sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 alin. (2) şi alin. (5) din O.U.G. nr. 27/2022;

- anularea prevederilor art. 116 alin. (1) şi (2) şi art. 94 din Ordinul ANRE nr. 169/2018, cu modificările şi completările ulterioare, privind aprobarea Metodologiei de stabilire a tarifelor pentru serviciul de distribuire a energiei electrice;

- obligarea ANRE la emiterea unui Ordin de modificare a Ordinului ANRE 169/2018, în sensul: modificării modului de realizare a corecţiilor anuale ale consumului propriu tehnologic reglementat (CPT), astfel încât să permită recuperarea preţului real de achiziţie a energiei suportat de către operatorii de distribuţie pentru consumul propriu tehnologic, într-un termen care să asigure viabilitatea financiară a companiilor E - Distribuţie şi eliminării plafoanelor instituite pentru creşterea anuală a tarifelor specifice de distribuţie, astfel încât veniturile reglementate ale operatorilor de distribuţie să poată fi corectate şi aliniate preţurilor reale de pe piaţa de energie electrică;

- obligarea pârâtelor, în solidar, la plata dobânzii legale penalizatoare aplicată la sumele de bani solicitate conform pct. I şi calculate până la plata efectivă a daunelor solicitate;

- obligarea pârâtelor, în solidar, la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

La data de 30.06.2023, reclamantele au depus o completare a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale prin care au înţeles să invoce neconstituţionalitatea art. III alin. (3) din O.U.G. nr. 119/2022, din perspectiva perioadei de 5 ani pentru recuperarea costurilor cu CPT, care a preluat termenul instituit iniţial de art. 14 alin. (5) din O.U.G. nr. 27/2022.

2. Hotărârea ce face obiectul controlului judiciar dedus prezentei judecăţi

Prin încheierea de şedinţă din data de 29 februarie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca inadmisibilă cererea reclamantelor A., B. şi C. de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 alin. (2) şi alin. (5) din O.U.G. nr. 27/2022, respectiv art. III alin. (3) din O.U.G. nr. 119/2022, din perspectiva perioadei de 5 ani pentru recuperarea costurilor cu CPT, care a preluat termenul instituit iniţial de art. 14 alin. (5) din O.U.G. nr. 27/2022.

3. Calea de atac exercitată

Reclamantele A., B. şi C. au formulat recurs împotriva încheierii de mai sus, prin care au solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., admiterea acestuia, cu consecinţa, în principal, casării încheierii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, reţinerii cauzei spre rejudecare şi sesizarea Curţii Constituţionale.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentele au susţinut încălcarea de către prima instanţă a principiilor privind dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare şi contradictorialităţii, reglementate de art. 6, 8, 13 şi 14 C. proc. civ., iar prin acestea şi al rolului activ al judecătorului consacrat de art. 22 alin. (2) C. proc. civ., prin aceea că presupusa inadmisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate din cauza presupusei aprobări prin lege a ordonanţelor de urgenţă nu a fost invocată şi nici pusă în discuţia părţilor vreodată în timpul dezbaterilor, partea neavând posibilitate să formuleze apărări împotriva acestui motiv de respingere a cererii de sesizare a CCR.

Din perspectiva motivelor de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-reclamante au invocat încălcarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 şi art. 9 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, în primul rând au arătat că dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 şi art. 9 din Legea nr. 554/2004 prevăd posibilitatea formulării unor excepţii de neconstituţionalitate împotriva ordonanţelor fără a face niciun fel de distincţie între ordonanţele aprobate/neaprobate încă prin lege şi nu exclud posibilitatea formulării unei cereri împotriva ordonanţelor aprobate prin lege.

Sub acest aspect, au susţinut că instanţa de fond a adăugat pur şi simplu un fine de primire neprevăzut de textul legal, pe cale de interpretare, încălcând principiul consacrat de art. 10 C. civ., potrivit căruia aplicarea sancţiunilor, fie ele procedurale sau de alte natură, nu este permisă decât în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, nefiind permisă aplicarea prin analogie a unor sancţiuni precum inadmisibilitatea.

În al doilea rând, au opinat că aprobarea prin lege sau modificarea în alt fel a situaţiei juridice a ordonanţei nu are nicio relevanţă pentru admisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate, în condiţiile în care Curtea Constituţională nu a stabilit nicio limitare privind admisibilitatea unei excepţii de neconstituţionalitate strict cu privire la ordonanţele "încă neaprobate" de Parlament, tocmai justificat de faptul că o aprobare nu are nicio influenţă asupra viciilor de neconstituţionalitate ori asupra prejudiciilor produse, ci, dimpotrivă, a arătat în mod explicit că introducerea acţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv sesizarea obligatorie a Curţii Constituţionale cu privire la ordonanţa de urgenţă prejudiciabilă este admisibilă oricând, nefiind condiţionată de respectarea unui termen (Decizia CCR nr. 1257/2009, Decizia CCR nr. 402/2011).

Totodată, Curtea Constituţională (Decizia CCR nr. 55/2014) a arătat că, ulterior momentului aprobării prin lege, controlul de constituţionalitate se va putea exercita inclusiv prevederilor ordonanţei care sunt integrate în legea de aprobare, argumente susţinute de practica consacrată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Decizia nr. 1788/2011), care a confirmat că admisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate se păstrează inclusiv după aprobarea prin lege a ordonanţelor de urgenţă şi de opiniile exprimate de autori reputaţi în domeniul dreptului administrativ.

Nu în ultimul rând, recurentele au mai subliniat faptul că în numeroase cauze identice, întemeiate pe prevederile art. 9 din Legea nr. 554/2004, iniţiate de alţi participanţi la piaţa de energie electrică, în care se criticau chiar prevederile O.U.G. nr. 27/2022 şi O.U.G. nr. 119/2022, instanţele de judecată au constatat în mod repetat admisibilitatea excepţiilor de neconstituţionalitate cu privire la aceste ordonanţe. Astfel, pe rolul Curţii Constituţionale au fost înregistrate peste 12 excepţii de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile O.U.G. nr. 27/2022, iar 10 dintre acestea au fost admise de instanţele de judecată după momentul aprobării prin lege a ordonanţei.

În subsidiar, recurentele au susţinut că încheierea recurată încalcă prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie, precum şi ale art. 6 din C. civ. privind neretroactivitatea legii şi a principiului tempus regit actum.

În acest context, au susţinut că orice efect produs de legile de aprobare a O.U.G. nr. 27/2022 şi O.U.G. nr. 119/2022, fie pe tărâm procesual, fie pe tărâm substanţial, nu se va putea produce decât pentru perioada ulterioară datelor la care aceste legi au intrat în vigoare. În schimb, toate efectele produse de dispoziţiile O.U.G. nr. 27/2022 şi O.U.G. nr. 119/2022 între data intrării lor în vigoare şi până la data aprobării (şi mai ales prejudiciile produse de aceasta în sarcina reclamantelor) nu vor putea fi schimbate sau influenţate de adoptarea legilor de aprobare, acestea reprezentând consecinţa aplicării individuale a O.U.G. nr. 27/2022 şi O.U.G. nr. 119/2022.

De altfel, chiar dacă efectul aprobării prin lege a ordonanţei ar fi încetarea existenţei ordonanţei ca act juridic (într-o situaţie similară abrogării), controlul de constituţionalitate va putea fi exercitat în continuare cu privire la O.U.G. nr. 27/2022 şi O.U.G. nr. 119/2022, ca parte a fondului pasiv a legislaţiei, inclusiv pentru perioada de dinainte de aprobarea lor prin lege, fiind astfel pe deplin îndeplinite cerinţele de admisibilitate ale excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, au arătat că s-a pronunţat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 766/2011, stabilind că are competenţa de a exercita controlul de constituţionalitate inclusiv dispoziţiile legale care nu mai fac parte din fondul activ al legislaţiei, în sensul că ele au ieşit din vigoare, dar ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare.

De asemenea, recurentele au mai arătat că interpretarea primei instanţe lipseşte de efecte art. 29 din Legea nr. 47/1992 şi implicit art. 9 din Legea nr. 554/2004, întrucât dacă s-ar accepta că aprobarea ordonanţei ar atrage inadmisibilitatea cererii de sesizare a CCR (şi implicit a acţiunii întemeiate pe art. 9 din Legea nr. 554/2004), o astfel de interpretare ar presupune de fapt imposibilitatea aplicării normelor legale, în condiţiile în care aprobarea ordonanţelor de urgenţă se face într-o procedură urgentă, care nu trebuie să depăşească 30 de zile pentru fiecare cameră a Parlamentului.

În acest context, în interpretarea logică şi sistematică a prevederilor art. 9 din Legea nr. 554/2004, cât şi a art. 126 alin. (6) din Constituţia României, se impune a fi avut în vedere faptul că, pe de o parte, legiuitorul constituant a stabilit dreptul persoanelor fizice şi juridice de a solicita instanţelor de contencios administrativ reparaţii pentru prejudiciile cauzate de (toate) ordonanţele Guvernului, condiţionat de admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, fără să distingă între ordonanţele aprobate sau cele care nu au fost aprobate de Parlament sau să introducă vreo limitare cu privire la momentul până la care un astfel de drept este exercitat, iar, pe de altă parte, acelaşi legiuitor constituant a stabilit că toate ordonanţele de urgenţă sunt supuse aprobării Parlamentului (alături de ordonanţele simple).

Prin urmare, au conchis recurentele că este evident că nici cererea de sesizare a CCR reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992, nici acţiunea judiciară stabilită de art. 126 din Constituţie şi de art. 9 din Legea nr. 554/2004, nu sunt limitate la ordonanţele "încă neaprobate", neputând fi introduse astfel de limitări ale dreptului de acces la justiţie pe cale de interpretare, împotriva prevederilor exprese ale Constituţiei.

Nu în ultimul rând, au opinat că încheierea recurată aduce atingere liberului acces la justiţie, prima instanţă încălcând prevederile art. 21 din Constituţie, precum şi art. 6 CEDO coroborat cu art. 3 C. proc. civ., întrucât, dacă s-ar accepta că aprobarea unei ordonanţe prin lege ar atrage inadmisibilitatea cererii de sesizare a CCR (şi implicit a acţiunii întemeiate pe art. 9 din Legea nr. 554/2004), ar însemna că dreptul persoanelor vătămate prin ordonanţe de a introduce acţiunea respectivă ar fi complet restricţionat prin intervenţia Parlamentului. De altfel, au susţinut că şi în practica confirmată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a arătat în mod explicit că stabilirea caracterului inadmisibil al unei acţiuni întemeiate pe prevederile art. 9 din Legea nr. 554/2004, strict ca o consecinţă a aprobării prin lege a ordonanţei de urgenţă pe care aceasta se întemeia, reprezintă o încălcare flagrantă a principiului liberului acces la justiţie.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei şi Ministerul Energiei au depus întâmpinare în dosarul instanţei de recurs, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

5. Alte aspecte procesuale relevante

Excepţia nulităţii recursului invocată de către intimata-pârâtă ANRE prin întâmpinare a fost respinsă, aşa cum rezultă din practicaua prezentei decizii.

6. Procedura în faţa instanţei de recurs

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 20 mai 2015 s-a fixat termen de judecată la data de 11 iunie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când Înalta Curte, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reţinând cauza spre soluţionare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii deduse judecăţii.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând legalitatea încheierii atacate, în ceea ce priveşte modul de soluţionare a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 alin. (1) şi (5) din O.U.G. nr. 27/2022 şi a art. III din O.U.G. nr. 119/2022, prin prisma criticilor formulate şi a prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantele A., B. şi C. este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În cauză, în faţa primei instanţe, recurentele-reclamante A., B. şi C. au invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 alin. (2) şi (5) din Ordonanţa de urgenţă nr. 27/2022, respectiv a art. III alin. (3) din O.U.G. nr. 119/2022, din perspectiva perioadei de 5 ani pentru recuperarea costurilor cu CPT, care a preluat termenul instituit iniţial de art. 14 alin. (5) din O.U.G. nr. 27/2022.

Prin încheierea atacată, prima instanţă a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, ca inadmisibilă, reţinând că, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie prevederile din ordonanţe de urgenţă, ca acte de reglementare primară în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, care nu mai sunt în vigoare în prezent şi nu mai sunt parte a fondului activ al legislaţiei, având în vedere că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2022 a fost aprobată prin Legea nr. 206/2022, care a fost publicată în Monitorul Oficial la data de 11.07.2022, intrând în vigoare în data de 14.07.2022, în timp ce Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 119/2022 a fost aprobată prin Legea nr. 357/2022 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1198 din 13 decembrie 2022, în vigoare începând cu data de 16.12.2022. De asemenea, curtea de apel a reţinut că relevantă sub acest aspect este jurisprudenţa Curţii Constituţionale astfel cum a fost redată în Decizia nr. 4/2017.

1. Cu privire la motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., incident atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Recurentele au invocat faptul că, în motivarea încheierii, curtea de apel a respins cererea de sesizare a CCR în temeiul unui argument care nu a fost invocat de niciuna dintre părţi şi care nu a fost pus în discuţie de către instanţă. În opinia lor, procedând astfel, prima instanţă a încălcat principiile contradictorialităţii, dreptul la apărare, dreptul părţilor la un proces echitabil şi, implicit, rolul activ al judecătorului, respectiv dispoziţiile art. 6, 8, 13 şi 14 C. proc. civ. şi art. 22 alin. (2) C. proc. civ. deoarece inadmisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate a ordonanţelor de urgenţă nu a fost invocată şi nici pusă în discuţia părţilor vreodată în timpul dezbaterilor, partea neavând posibilitate să formuleze apărări împotriva acestui motiv de respingere a cererii de sesizare a CCR.

Critica este neîntemeiată. Astfel, din cuprinsul încheierii de şedinţă din 25.01.2024 rezultă că instanţa a pus în discuţie cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Aceasta înseamnă că a acordat cuvântul părţilor asupra condiţiilor de admisibilitate a sesizării. Faptul că recurenta a înţeles acest aspect rezultă din concluziile formulate, în care se arată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Aceste condiţii sunt cuprinse în art. 29 din lege iar una dintre ele condiţionează sesizarea Curţii Constituţionale de faptul de a fi în vigoare al legii, ordonanţei sau dispoziţiei din lege sau ordonanţă considerate neconstituţionale. Or, încheierea de şedinţă recurată analizează tocmai acest aspect.

Altfel spus, nu este necesar ca instanţa să invoce expres inadmisibilitatea sesizării Curţii Constituţionale pentru neîndeplinirea uneia din condiţiile legale de sesizare, atunci când în discuţie sunt tocmai aceste condiţii iar părţile au avut posibilitatea să pună concluzii asupra fiecăreia în parte. Motivul respingerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale ca inadmisibilă reprezintă urmarea analizei de către curtea de apel a condiţiilor de admisibilitate impuse de art. 29 din Legea nr. 47/1992 pentru declanşarea contenciosului constituţional, iar nu o cauză distinctă de inadmisibilitate, care ar fi trebuit pusă în discuţie de instanţă ca atare.

Pentru casarea unei hotărâri judecătoreşti în condiţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 raportat la art. 14 şi art. 22 C. proc. civ. este necesar ca argumentul care sprijină soluţia să antameze chestiuni de fapt sau de drept noi, să fie decisiv în justificarea soluţiei şi să nu fi fost pus în discuţia contradictorie a părţilor. Or, nu aceasta este situaţia în cauză.

Prin urmare, văzând că instanţa de fond a respectat principiile procesului civil mai sus discutate, Înalta Curte costată că primul motiv de nelegalitate este nefondat.

2. Instanţa de control judiciar constată că sunt nefondate şi criticile care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cu care casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, neputându-se reţine aplicarea greşită de instanţa de fond a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 şi art. 9 din Legea nr. 554/2004, precum şi a celorlalte dispoziţii legale invocate de recurentele-reclamante prin cererea de recurs, respectiv a dispoziţiilor art. 6 şi 10 C. civ., art. 15, art. 21 şi art. 126 din Constituţia României.

Potrivit art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale:

"(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

(2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă.

(3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Aceste prevederi stabilesc condiţiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, respectiv:

- excepţia să fie invocată în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial de una din părţi, de instanţă din oficiu sau de procuror;

- să aibă ca obiect o lege, ordonanţă sau o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei;

- prevederea criticată să nu fi fost declarată ca fiind neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

În discuţie este cea de-a doua condiţie, instanţa de fond reţinând că nu este îndeplinită deoarece cele două ordonanţe care conţin prevederile presupus contrare Constituţiei nu mai sunt în vigoare ca atare, deoarece au fost aprobate prin lege, motivându-şi soluţia în baza unei aprecieri făcute chiar de Curtea Constituţională în cuprinsul paragrafului 49 din Decizia nr. 4/2017. Deşi exprimarea Curţii de Apel Bucureşti este inexactă (deoarece în cuprinsul paragrafului 49 din decizia Curţii Constituţionale nu rezultă că o ordonanţă aprobată prin lege nu ar mai fi în vigoare ci doar că încetează să fie acte de sine stătătoare devenind, ca efect al aprobării de către autoritatea legiuitoare, acte normative cu caracter de lege), soluţia instanţei este corectă deoarece potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale aprobarea prin lege a ordonanţelor simple sau de urgenţă ale Guvernului atrag inadmisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate ce are ca obiect respectivele ordonanţe.

Astfel, în cuprinsul Deciziei CCR nr. 9 din 1996, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 108 din 28 mai 1996, se arată următoarele:

(...), rezultă că excepţia de neconstituţionalitate a unei ordonanţe poate fi invocată, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie, numai cât timp ordonanţa nu a fost aprobată prin lege. După legiferare, ridicarea unei asemenea excepţii este inadmisibilă, întrucât priveşte un act care, între timp, şi-a pierdut forţa juridică iniţială şi specifică, urmare a transformării sale în lege. De aceea, după aprobarea ordonanţei prin lege, exclusiv această lege ar putea face obiectul unui control de constituţionalitate întrucât, după intrarea ei în vigoare, doar dispoziţiile sale sunt aplicabile, chiar dacă, pentru economie de mijloace, legiuitorul, sub aspectul tehnicii legislative utilizate, face în mod expres trimitere la ordonanţa aprobată" (sublinierea ÎCCJ).

Or, aşa cum s-a arătat, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2022 a fost aprobată prin Legea nr. 206/2022, publicată în Monitorul Oficial la data de 11.07.2022, intrând în vigoare în data de 14.07.2022, în timp ce Ordonanţa de urgenţă nr. 119/2022 a fost aprobată prin Legea nr. 357/2022 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1198 din 13 decembrie 2022, în vigoare începând cu data de 16.12.2022.

Aşadar, dat fiind efectul general obligatoriu al tuturor deciziilor Curţii Constituţionale (inclusiv al celor de respingere), consacrat de art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, în examenul admisibilităţii sesizărilor, atunci când ele sunt expresia unei jurisprudenţe constante şi îndelungate a instanţei constituţionale în materia analizată, Înalta Curte reţine că, odată cu aprobarea de către legiuitor, ordonanţele în discuţie au preluat forţa juridică a legii, nemaiputând face obiect al verificării constituţionalităţii de sine stătător.

Aşa fiind, în baza acestui considerent decisiv urmează a fi respinse argumentele recurentelor, ca neîntemeiate.

Nu se poate considera, aşa cum se afirmă în cererea de recurs, că prin soluţia instanţei de fond reclamantele nu beneficiază de dreptul de acces la o instanţă, de vreme ce în discuţie este doar cererea de sesizare a Curţii Constituţionale în condiţiile amintite. Or, dreptul de a cere sesizarea Curţii Constituţionale nu este un drept absolut, ci trebuie exercitat în condiţiile legii.

În consecinţă, nefiind întrunită condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, pentru sesizarea Curţii Constituţionale, Înalta Curte reţine legalitatea încheierii recurate, în ceea ce priveşte soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată.

3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., invocate de recurentele-reclamante, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de recurentele-reclamante Reţele Electrice Dobrogea S.A. (fostă B..), Reţele Electrice Banat S.A. (fostă A.) şi Reţele Electrice Muntenia S.A. (fostă C.) împotriva încheierii din data de 29 februarie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a XI-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurentele-reclamante Reţele Electrice Dobrogea S.A. (fostă B..), Reţele Electrice Banat S.A. (fostă A.) şi Reţele Electrice Muntenia S.A. (fostă C.) împotriva încheierii din data de 29 februarie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a XI-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 11 iunie 2024.