Salary equalization claims based on judicially recognized compensation for salary discrimination between legal groups

Şedinţa publică din data de 10 iunie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 17.06.2021 sub nr. x/2021 (ca efect al declinării de la Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, prin sentinţa civilă nr. 1459/12.05.2021), reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu, Curtea de Apel Bucureşti, Tribunalul Bucureşti, Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Justiţiei şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanţei să dispună:

- reîncadrarea reclamanţilor şi recalcularea indemnizaţiilor de încadrare, conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016 (intrată în vigoare în data de 09.04.2015), începând cu 01.01.2019 şi până în prezent pentru reclamanţi şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. - O.U.G. nr. 27/2006), cu emiterea de noi ordine de salarizare din care să reiasă cuantumul acestor drepturi;

- repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispoziţiilor legale reprezentate de diferenţa salarială rezultată dintre noua indemnizaţie de încadrare şi indemnizaţia actuală de încadrare începând cu 01.01.2019 şi în continuare, în raport de perioada efectiv lucrată de fiecare reclamant, până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare prin obligarea pârâţilor la plata diferenţelor băneşti corespunzătoare pentru fiecare lună în parte, reprezentând diferenţa salarială rezultată dintre noua indemnizaţie de încadrare şi indemnizaţia actuală de încadrare;

- obligarea pârâţilor la plata pentru fiecare lună precum şi pe viitor, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, în raport de perioada efectiv lucrată de flecare reclamant, a sumei reprezentând actualizarea diferenţelor băneşti corespunzătoare cu indicele de inflaţie calculat de la data scadenţei/exigibilităţii fiecărei diferenţe lunare şi până la data plăţii efective;

- obligarea pârâţilor la plata pentru fiecare lună precum şi pe viitor, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, în raport de perioada efectiv lucrată de fiecare reclamant, a dobânzii legale penalizatoare aferente diferenţelor băneşti corespunzătoare, calculate de la data scadenţei/exigibilităţii fiecărei diferenţe lunare de plată şi până la data plăţii efective;

- obligarea pârâţilor la plata dobânzii scadente la dobânzile penalizatoare în virtutea art. 1489 C. civ. începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la stingerea debitului principal şi a celor accesorii, cu cheltuieli de judecată.

2. Aspecte procesuale

Pârâtul Ministerul Justiţiei a invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 şi a art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015.

3. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1948 din 16 decembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia de neconstituţionalitate a art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 şi a art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015, ca inadmisibilă; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu în privinţa capătului de cerere privind emiterea unor ordine de recalculare a drepturilor salariale; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei în privinţa capătului de cerere având ca obiect plata diferenţelor salariale, a inflaţiei şi a dobânzii; a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, ca neîntemeiată; a respins acţiunea introdusă de ambii reclamanţi A.

şi B. împotriva pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind promovată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins capătul de cerere privind emiterea unui nou ordin de salarizare, din acţiunea introdusă de reclamantul A. împotriva pârâţilor Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu, ca fiind promovat împotriva unor persoane fără calitate procesuala pasivă; a respins capetele de cerere privind plata diferenţelor salariale, a inflaţiei şi a dobânzii legale, din acţiunea introdusă de reclamantul A.

împotriva pârâţilor Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu, ca neîntemeiate; a admis în parte acţiunea introdusă de reclamanta B. împotriva pârâţilor Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Bucureşti; a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să emită un nou ordin, prin care sa recalculeze indemnizaţia de încadrare lunară brută a reclamantei, retroactiv, cu începere din data de 01.01.2019, pe baza unui coeficient de multiplicare de 19,000; a obligat pârâtul Tribunalul Bucureşti la plata către reclamanta B. a diferenţei dintre drepturile salariale cuvenite pe baza unui coeficient de multiplicare de 19,000 si cele încasate, pe perioada 01.01.2019 - zi, actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi dobânda legală penalizatoare, calculate de la data scadentei fiecărei tranşe lunare, până la data plăţii efective până la data plăţii efective a diferenţelor; a respins capătul de cerere privind plata diferenţelor salariale, a inflaţiei şi a dobânzii legale, din acţiunea introdusă de reclamanta B.

împotriva pârâtei Curtea de Apel Bucureşti, ca neîntemeiat; a respins capetele de cerere privind plata diferenţelor salariale, a inflaţiei şi a dobânzii legale, din acţiunea introdusă de reclamanta B. împotriva pârâtului Ministerul Justiţiei, ca fiind promovat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

4. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei (actualmente Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, în principal, admiterea excepţiei inadmisibilităţii şi respingerea acţiunii, ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, recurenta - pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut că, prin sentinţa pronunţată, instanţa de fond a respins în mod nelegal excepţia inadmisibilităţii acţiunii ca urmare a neparcurgerii procedurii prealabile prevăzută de art. 7, Cap VIII, Secţiunea I, Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, articol care, pe cale de consecinţă, a fost nesocotit.

Litigiile de natura celui de faţă urmează a fi soluţionate după o procedură specială, derogatorie de la dispoziţiile de drept comun din materia dreptului muncii, precum şi de la cele din materia contenciosului administrativ.

Prin urmare, solicitarea pronunţării unei hotărâri judecătoreşti care să oblige la emiterea nou ordin privind reîncadrarea şi stabilirea unei noi indemnizaţii, fără efectuarea procedurii prealabile, constituie un mijloc de ocolire a procedurii legale de contestarea a actului administrativ prin care reclamantei i s-a stabilit indemnizaţia de încadrare.

Aşadar, acţiunea în contencios care este de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, astfel cum s-a apreciat în prezenta cauză, are ca obiect analiza legalităţii ordinului Ministerului Justiţiei prin care s-a soluţionat contestaţia formulată împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale.

Or, reclamanta nu a învestit instanţa de contencios competentă cu controlul legalităţii hotărârii prin care s-a soluţionat o contestaţie împotriva ordinului de stabilire a indemnizaţiei de încadrare sau împotriva refuzului nejustificat de emitere a unui nou ordin de salarizare, ci au formulat acţiunea de faţă solicitând exclusiv obligarea la emiterea unui nou ordin pentru stabilirea indemnizaţiei de încadrare cu luarea în considerare a coeficienţilor de multiplicare 19.00, prevăzuţi de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 pentru procurorii Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei pentru Investigarea Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.

Recurenta a arătat că, în prezenta cauză, pe de o parte, există dispoziţii speciale care impun parcurgerea unei proceduri speciale, iar pe de altă parte, reclamanta solicită recalcularea indemnizaţiei de încadrare, astfel că admisibilitatea acţiunii este condiţionată de parcurgerea procedurii prealabile, fapt pentru care apreciază că prezenta acţiune este inadmisibilă, pentru neîndeplinirea procedurii prealabile.

În concluzie, având în vedere că reclamanta a învestit instanţa cu o cerere având ca obiect emiterea unui nou ordin de salarizare, fără a fi contestat însă în concret un anumit act administrativ de stabilire a indemnizaţiei de încadrare şi a da instanţei competente posibilitatea analizei legalităţii respectivului act administrativ, solicită admiterea recursului şi admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată.

Pe fond, recurenta a susţinut că în mod greşit prima instanţă a admis acţiunea motivat de faptul că reclamanta ar fi discriminată faţă de alţi colegi ai săi, care ar fi obţinut prin hotărâri judecătoreşti un coeficient de multiplicare 19.00 şi a invocat Decizia nr. 794/15.12.2016 pronunţată de Curtea Constituţională.

În primul rând, dispoziţiile art. 1 alin. (5)1 din Ordonanţa de urgentă a Guvernului nr. 83/2014, cu modificările si completările ulterioare, sunt abrogate. Astfel, prin art. 44 pct. 11 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificări si completări a fost abrogat art. 1 alin. (5)1 din Ordonanţa de urgentă a Guvernului nr. 83/2014, iar prin art. 44 pct. 20 din Legea nr. 153/2017 au fost abrogate prevederile Ordonanţei de urgentă a Guvernului nr. 57/2015, cu modificările din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016.

Prin urmare, la acest moment nu se mai poate vorbi despre nivel maxim al salariului, iar textele analizate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 794/2016 sunt abrogate, astfel încât nici acestea, nici decizia Curţii care a analizat constituţionalitatea lor nu mai pot constitui temei pentru susţinerea pretenţiilor.

Acţiunile prin care au fost solicitate despăgubiri echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariate încasate şi drepturile salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzători procurorilor Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei pentru Investigarea Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism s-au soluţionat în sensul acordării de despăgubiri, în baza Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000, fără să fie făcută vreo analiză care să privească o modificare/majorare a indemnizaţiilor de încadrare, faţă de cele stabilite prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006.

Totodată, dispoziţiile acelor sentinţe şi-au încetat aplicabilitatea la momentul intrării în vigoare a noilor legi de salarizare, în baza cărora Ministerul Justiţiei a emis noi ordine de salarizare.

Aşadar, nivelul maxim al salarizării nu s-a stabilit în funcţie de hotărârile judecătoreşti prin care s-au acordat despăgubiri reprezentând diferenţele salariale calculate în funcţie de coeficientul 19,00 acordat procurorilor Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei pentru Investigarea Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, întrucât aceste despăgubiri s-au acordat până la încetarea stării de discriminare, respectiv până la intrarea în vigoare a noii legi de salarizare, respectiv Legea nr. 330/2009.

Ca atare, prin hotărârile invocate în acţiunea formulată s-a clarificat cu putere de lucru judecat raportul dintre drepturile băneşti recunoscute şi indemnizaţiile stabilite prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, astfel că despăgubirile acordate nu au modificat modul de stabilire a indemnizaţiei de încadrare a reclamantei, referirea la acest act normativ fiind reţinută doar în vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor acordate.

Prin admiterea acţiunii, instanţa de fond instituie un sistem de salarizare paralel cu cel stabilit de legiuitor, ceea ce nu poate fi permis, deoarece, în mod evident, solicitarea reclamantei de a i se acorda, prin hotărâre judecătorească, o indemnizaţie de încadrare brută lunară corespunzătoare indemnizaţiilor procurorilor Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei pentru Investigarea Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism determină o răsturnare a sistemului de salarizare instituit prin legile de salarizare ulterioare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006. Se ajunge în acest fel ca toţi magistraţii, indiferent de gradul profesional (judecătorie, parchet de pe lângă judecătorie etc.) să primească drepturi salariale corespunzătoare Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Atribuţia de a analiza un tratament pretins discriminatoriu instituit prin dispoziţii legale aparţine altor organe, în măsura în care o dispoziţie cuprinsă într-o lege sau ordonanţă în vigoare este în contradicţie cu dispoziţiile art. 16 din Constituţie, existând posibilitatea ca într-un litigiu de competenţa instanţelor judecătoreşti cei interesaţi să invoce excepţia de neconstituţionalitate a acelor prevederi legale.

De altfel, Curtea Constituţională s-a şi pronunţat în sensul respingerii excepţiilor de neconstituţionalitate invocate cu privire la dispoziţiile art. 11 ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, recurenta menţionând Deciziile CCR nr. 861/2009, 789/2009, 682/2009, 51/2020.

A mai arătat recurenta că instanţa de fond nu a administrat probe din care să rezulte că la data intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009 exista vreo indemnizaţie stabilită în funcţie de coeficientul de multiplicare 19,00 şi la care să se raporteze în mod concret.

Contrar afirmaţiei primei instanţe, potrivit căreia coeficientul de multiplicare 19,00, fiind un drept de natură salarială recunoscut prin hotărâri judecătoreşti, trebuia inclus în indemnizaţia brută de încadrare a tuturor judecătorilor şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009, deoarece altfel ar exista o situaţie de discriminare, subliniem că acesta nu a fost inclus în indemnizaţia de încadrare niciodată, având în vedere că prin cererile de chemare în judecată nu s-a solicitat stabilirea indemnizaţiilor brute de încadrare în funcţie de coeficienţii procurorilor Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei pentru Investigarea Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, ci au fost solicitate despăgubiri echivalente cu diferenţelor dintre drepturile salariale încasate şi drepturile salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzători acestor procurori.

În ceea ce priveşte starea de discriminare, recurenta consideră relevantă decizia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în cauza C-310/10, Agafiţei contra României, prin care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a respins ca inadmisibilă cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare solicitată de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr. x/2007, privind un eventual tratament discriminatoriu în materie de remunerare între magistraţi, în considerarea statutului de care beneficiază procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei pentru Investigarea Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, criteriul categoriei socioprofesionale neintrând în domeniul de aplicare al Directivei 2000/43/CE a Consiliului din 29 iunie 2000, respectiv de punere în aplicare a principiului egalităţii de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică şi nici în cel al Directivei 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă.

Totodată, în acest context aminteşte şi Deciziile nr. 818, 819 şi 820, toate din 03.07.2008 ale Curţii Constituţionale, precum şi Decizia nr. 1325/4.12.2008, prin care Curtea Constituţională a constatat că, înţelesul dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000, prin care se conferă instanţelor judecătoreşti competenţa de a desfiinţa norme juridice sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative este neconstituţional, întrucât încalcă principiul separaţiei puterilor.

În speţa de faţă nu este vorba de "alte creşteri salariale", întrucât situaţiile nu sunt asemănătoare, Decizia nr. 7/2019 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2018 neputând fi aplicată prin analogie. Această decizie se referă la interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009 prin raportare strict la hotărârile prin care s-a recunoscut majorarea indemnizaţiei de încadrare, cum sunt cele prin care s-au stabilit majorările de 2%, 5% şi 11% şi nu vizează situaţii de fapt particulare, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative care au aplicabilitate generală. în analiza sa, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a plecat de la cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 794/2016, în sensul că hotărârile prin care s-au recunoscut majorările de 2%, 5% şi 11% au aplicabilitate generală (întrucât privesc valoarea de referinţă sectorială), în comparaţie cu hotărârile prin care s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situaţii de fapt particulare (de exemplu, recunoaşterea sporului de doctorat).

Acordarea coeficienţilor corespunzători procurorilor Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei pentru Investigarea Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism nu se încadrează în categoria drepturilor salariale la care se referă Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, nu constituie drepturi reglementate de norme cu "aplicabilitate generală" aşa cum era situaţia majorărilor de 2%, 5%, 11% de la care plecase analiza Curţii Constituţionale, care au fost aplicate pentru întreg sistemul justiţiei, fără niciun fel de circumstanţiere faţă de situaţia personală a fiecărui angajat în parte şi, ca atare, cele două decizii nu sunt aplicabile prezentei cauze.

Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016 se referă la drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti care produceau efecte juridice la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 sau ulterior acestui moment, iar nu la hotărâri care se refereau la o perioadă anterioară intrării în vigoare a legilor unice de salarizare.

Prin urmare, chiar dacă există sentinţe judecătoreşti prin care au fost acordate despăgubiri egale cu diferenţele de drepturi salariale dintre indemnizaţiile/coeficientul de multiplicare aplicat procurorilor Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei pentru Investigarea Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi drepturile salariale încasate efectiv, aceste despăgubiri au fost acordate până la data de 12.11.2009, data intrării în vigoare a legii unice de salarizare, au fost achitate şi nu au fost incluse în indemnizaţia de încadrare pentru a produce o majorare a acesteia. Aşadar, dispoziţiile acestor sentinţe şi-au încetat aplicabilitatea la momentul intrării în vigoare a noilor legi de salarizare, în baza cărora Ministerul Justiţiei a emis noi ordine de salarizare.

Anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 a fost abrogată prin Legea cadru nr. 330/2009, iar personalul bugetar a fost reîncadrat începând cu 1 ianuarie 2010 în temeiul Legii-cadru nr. 330/2009, respectiv începând cu 1 ianuarie 2011 în temeiul Legii-cadru nr. 284/2010 şi Legii nr. 285/2010, iar odată cu intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, s-a procedat la reîncadrarea reclamantei potrivit dispoziţiilor acesteia. Totodată, obligarea pârâtului de a emite ordin de stabilire a indemnizaţiei reclamantei şi după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 este nelegală, în condiţiile în care Legea nr. 153/2017 dispune în art. 1 alin. (3) că "începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute în prezenta lege".

Prin hotărârea pronunţată, instanţa de fond a acordat drepturile salariale şi în continuare, în mod nelegal, cu ignorarea prevederilor art. 162 alin. (3) din Codul Muncii.

Astfel, faţă de textul de lege arătat, capătul de cerere privind acordarea drepturilor pentru viitor este inadmisibil, ţinând cont că, pe de o parte numai prin lege se poate modifica indemnizaţia de încadrare, cu atât mai mult cu cât nici angajatorul şi nici instanţa nu se pot subroga legiuitorului prin acordarea unor drepturi salariale nelimitate, fără să aibă în vedere legislaţia în materie salariată sau modificarea acesteia, eventual modificarea raporturilor de muncă şi pe de altă parte este vorba de un drept care nu este prevăzut de legislaţia în vigoare, nefiind actual.

5. Apărările formulate în cauză

5.1. Întâmpinarea depusă de intimata-reclamantă B.

Intimata-reclamantă B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu acordarea cheltuielilor de judecata ocazionate de soluţionarea prezentului dosar.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

În primul rând, se arată că, având în vedere faptul că Tribunalul Bucureşti nu a contestat soluţia primei instanţe, dreptul său la plata diferenţelor salariale amintite mai sus a fost câştigat în mod definitiv, prin neexercitarea căii de atac. În acest fel, intimata a obţinut o hotărâre judecătorească intrată în autoritatea lucrului judecat, prin care s-a stabilit în mod definitiv şi irevocabil că indemnizaţia de încadrare a intimatei trebuie calculate la coeficientul de multiplicare 19,000.

Motivele de recurs ale singurului recurent, Ministerul Justiţiei, vizează inadmisibilitatea acţiunii ca urmare a neîndeplinirii procedurii prealabile, pe de o parte, iar pe de altă parte vizează imposibilitatea de acordare a diferenţelor salariale, motivat de faptul că este exclusă discriminarea; faptul că dispoziţiile hotărârilor judecătoreşti obţinute de colegi raportate la coeficientul de multiplicare 19,000 şi-au încetat aplicabilitatea la momentul intrării în vigoare a noilor legi în materie de salarizare; faptul că decizia CCR nr. 794/2016 se refera la drepturile stabilite prin hotărâri judecătoreşti care produceau efecte juridice la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 sau ulterior acestui moment, iar nu la hotărâri care se refereau la o perioadă anterioară intrării în vigoare a legilor unice de salarizare; faptul că obligarea la emiterea ordinelor de salarizare este nelegală, în condiţiile în care Legea nr. 153/2017 dispune în art. 1 alin. (3) că drepturile salariale rămân, în mod exclusive, cele prevăzute în lege, odată cu data intrării ei în vigoare.

Prin sentinţa recurată, s-a stabilit în sarcina recurentului doar obligaţia de a emite ordinul de salarizare calculat prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000. Ministerul Justiţiei nu a formulat motive de recurs cu privire la imposibilitatea acestei instituţii publice de a emite efectiv ordinul de salarizare. Prin urmare, motivele de recurs formulate de recurentul Ministerul Justiţiei privitoare la aplicabilitatea tranzitorie a dispoziţiilor legilor de salarizare, incidenţa hotărârilor judecătoreşti obţinute de colegi, existenţa sau nu a unui tratament discriminatoriu este inadmisibile, deoarece s-a stabilit, aşa cum a arătat mai sus, că este îndreptăţită la plata diferenţelor salariale, calculate cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000, aspect necontestat de titularul obligaţiei de plată. Or, toate aceste susţineri nu mai pot fi avute în vedere şi reexaminate în calea de atac, deoarece partea obligată la plata diferenţelor salariale nu a contestat soluţia pronunţată pe fondul cauzei.

În cazul respingerii acestor susţineri, se arată, raportat la motivul de recurs potrivit căruia trebuia admisă excepţia inadmisibilitătii acţiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 7 capitolul VIII al Legii 153/2017 deoarece nu contestă un act administrativ al ordonatorului de credite, ordine de salarizare, ci solicită despăgubiri reprezentate de diferenţe de ordin salarial rezultate din nepunerea în aplicare a unor dispoziţii legale. Drept urmare, faţă de obiectul concret al cererii de chemare în judecată, acţiune în pretenţii, ci nu contestaţie împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale (pentru care este necesare parcurgerea unei proceduri prealabile adresării instanţei judecătoreşti şi este prevăzută o competenta materiala specială de soluţionare), aceasta excepţie este neîntemeiată, motiv pentru care în mod temeinic şi legal a fost respinsă de către instanţa de fond.

Pe de altă parte, refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri este asimilat unui act administrativ potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, iar potrivit art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, se poate adresa instanţei de contencios administrativ cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său ori prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri. împrejurarea că reclamanta nu ar fi contestat ordinele emise de Ministerul Justiţiei nu o lipseşte de dreptul de a solicita emiterea unor noi ordine, în condiţiile în care prin această hotărâre se urmăreşte obţinerea unui titlu executoriu împotriva acestuia, iar obligaţia de executare din oficiu a acestuia este o garanţie a dreptului la un proces echitabil.

De asemenea, obiectul acţiunii este reprezentat de o obligaţie de a face, de reîncadrare a reclamantei şi de recalculare a indemnizaţiei de încadrare, de emitere a unor noi ordine de salarizare cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000, astfel că temeiul juridic rezidă în pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, ca situaţie juridică nouă, ncevidenţiată în vreunul dintre ordinele de salarizare emise anterior intimatei, simpla contestare a unor ordine care nu conţineau nicio măsură în legătură cu această situaţie juridica nouă nu ar avea nicio raţiune din punct de vedere legal. Reclamanta nu a investit instanţa de contencios cu o acţiune privind anularea ordinului de reîncadrare, pentru a fi atrasă aplicarea procedurii speciale prevăzută de lege, ci a solicitat obligarea la emiterea unui ordin de încadrare, ca urmare a stabilirii îndreptăţirii sale la aplicarea coeficientului solicitat, în mod definitiv, fiind invocat un refuz nejustificat în susţinerea acţiunii.

Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea apărărilor pârâtului şi menţinerea în tot a sentinţei recurate.

Aşa cum a stabilit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Compleţi 1 pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgentă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare.

Astfel, a apreciat că nivelul maxim al salarizării nu poate include drepturile obţinute prin hotărâri judecătoreşti definitive decât dacă au fost emise ordine de salarizare, ar însemna să fie lăsată la latitudinea ordonatorilor de credite consecinţa aplicării sau neaplicării prevederilor legale. Cu alte cuvinte, ar însemna ca neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti definitive să producă consecinţe juridice în sensul privării unor titulari de drepturile lor specifice. Trebuie menţionat că şi în această cauză hotărârile judecătoreşti pronunţate pentru obţinerea unor drepturi salariale deşi au efecte doar între părţile ce au luat parte la judecată, se observă că hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea indemnizaţiei de încadrare, raportat la nivelul de salarizare al procurorilor din cadrul DII COT si DNA, nu vizează situaţii de fapt particulare, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative, care au aplicabilitate generală, astfel cum a reţinut ÎCCJ în decizia mai sus menţionată, iar numărul judecătorilor care beneficiază deja de aceste drepturi este considerabil, raportat la numărul total al celor aflaţi în sistem.

In aceste condiţii devin pe deplin valabile concluziile ÎCCJ potrivit cărora, dacă s-ar da o altă interpretare, aceasta ar fi contrară scopului şi substanţei normei, s-ar menţine inechităţile salariale în cadrul aceleiaşi categorii de personal şi, în consecinţă, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenţionat să o elimine prin edictarea acestei reglementări. Decizia înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este obligatorie pentru instanţele judecătoreşti, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din C. proc. civ.

De asemenea, trebuie acordată relevanţă Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, apreciind că, deşi nu au vizat în mod expres drepturile salariale pretinse de intimata, considerentele acestei decizii pun în discuţie efectele juridice ale unor hotărâri pronunţate în materia salarizării personalului din aceeaşi familie ocupaţională şi posibilitatea luării în considerare numai a drepturilor salariale prevăzute în actele normative, cu ignorarea celor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti.

Ţinând seama şi de considerentele Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 36/2018, instanţele au concluzionat că în măsura în care în cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie" existau la 9 aprilie 2015 magistraţi judecători care, deţinând aceeaşi funcţie cu a reclamantei şi îndeplinind aceleaşi condiţii de vechime, beneficiau de o indemnizaţie de încadrare stabilită prin raportare la un coeficient de multiplicare 19,00, aceasta trebuie avută în vedere la determinarea nivelului maxim aflat în plată, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare, iar indemnizaţia de încadrare a reclamanţilor urmează a fi stabilită la acelaşi nivel, conform prevederilor art. 1 alin. (5 indice 1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 şi ale art. 3 indice 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015.

Intimata a subliniat existenţa discriminării în materie de muncă ori de câte ori un drept salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (indiferent de funcţie), care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific. Deci, există discriminare în sensul art. 2 alin. (1)-(3), art. 6 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, întrucât a fost refuzată asimilarea salarizării sub pretextul că aparţine unei anumite categorii socio-profesionale şi sub pretextul locului de muncă (specializat prin natura cauzelor instrumentate), criterii de lege ca fiind discriminatorii.

Intimata a invocat actele normative succesive în materia salarizării şi a arătat că, din reglementările enunţate, reiese ca în perioada 2010-2017 nu s-au aplicat nici coeficienţii de ierarhizare prevăzuţi de Legea nr. 330/2009 si nici valoarea de referinţă coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010.

La data de 01.07.2017 a intrat in vigoare Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice care prin art. 44 a abrogat Legea-cadru nr. 284/2010. Potrivit art. 38, rezultă că după data de 01.07.2017 până în 2023 rămâne acelaşi mod de determinare al indemnizaţiilor pentru judecători şi procurori prin înmulţirea valorii de referinţă sectoriale (stabilită prin lege) cu un coeficient de multiplicare variabil (astfel cum a fost determinat, raportat la fiecare funcţie, în anexa la O.U.G. nr. 27/2006), stabilit potrivit vechimii (art. 3 alin. (1) O.U.G. nr. 27/2006), cu aplicarea etapizata a dispoziţiilor din Legea 153/2017. Prin "vechime" se înţelege perioada în care au fost deţinute diferite funcţii juridice (pct. 2 din Nota de la finalul O.U.G. nr. 27/2006, cu trimitere h art. 86 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

Prin Legea nr. 71/2015, prin aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, s-a introdus aliniatul 51 la art. 1, astfel că actul normativ mai sus menţionat a fost reglementat cu scopul de a elimina anomaliile legate de aplicarea dispoziţiilor legilor de salarizare, care au determinat în domeniul justiţiei diferenţe de salarizare între persoane care desfăşoară aceeaşi activitate, printre care şi cea care rezultă din aplicarea creşterilor salariale în funcţie de valoarea de referinţa sectorială sau de coeficientul de multiplicare. Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de fond a făcut întocmai aplicabilitatea unor dispoziţii legale.

Cu privire la decizia C.J.U.E. cauza C-310/10 Agafiţei contra României, soluţia Curţii a fost de respingere a cererii de inadmisibilă, deoarece dispoziţiile Directivelor la care a făcut referire instanţa naţională nu se aplicau situaţiei discriminatorii pe categorii socioprofesionale, astfel că nu există o soluţie pe fondul cauzei, fiind profund nejustificate afirmaţiile recurenţilor din cererea de recurs.

Intimata a mai invocat decizia nr. 23 din data de 26 septembrie 2016 pronunţată în dosarul nr. x/2016 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în complet pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi faptul că, în ceea ce priveşte discriminarea derivată din diferenţe salariale, pentru înlăturarea acesteia, legiuitorul a adoptat Ordonanţa de Urgenţă nr. 20 din 8 iunie 2016 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative.

În ceea ce priveşte aplicabilitatea dispoziţiilor Ordonanţei de Urgenţă nr. 20 din 8 iunie 2016 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţa a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, în şedinţa din 23 august 2016, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, cu majoritate de voturi, a adoptat o hotărâre de principiu prin care recomandă ordonatorilor de credite ca în interpretarea acestor dispoziţii legale să aibă în vedere principiul de drept 16 menţionat în expunerea de motive a O.U.G. nr. 20/2016 şi în supramenţionat în expunerea de motive a O.U.G. nr. 20/2016 şi în cuprinsul art. 31 din O.U.G. nr. 57/2015, aşa cum a fost modificată şi completată prin O.U.G nr. 20/2016, în sensul eliminării discrepanţelor salariale existente în sistemul judiciar, astfel încât personalul care beneficiază de aceleaşi condiţii să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii în care îşi desfăşoară activitatea.

Ulterior, a fost adoptată O.U.G. nr. 43/2016 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi pentru aplicarea unitară a dispoziţiilor legale, publicată la data de 31.08.2016, în Monitorul oficial al României nr. 673 din 31 august 2016.

Prin aceste texte introduse prin O.U.G. nr. 43/2016, în cadrul aplicării O.U.G. nr. 57/2015 (astfel cum a fost iniţial modificată prin O.U.G. nr. 20/2016), Guvernul a urmărit să elimine din procesul de egalizare a indemnizaţiilor, raportarea la indemnizaţiile stabilite în baza legii, prin hotărâre judecătorească. Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 1029 din 21 decembrie 2016, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 31 alin. (12) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare este neconstituţionale.

Aşadar, Curtea a constatat că, potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, începând cu luna august 2016, pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, salariul de bază sau indemnizaţia de încadrare urma să fie acelaşi, respectiv aceeaşi, stabilită la nivel maxim. Prin aceeaşi decizie, Curtea a statuat în sensul că pentru respectarea principiului constituţional al egalităţii în faţa legii, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare, prevăzut de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, corespunzător fiecărei funcţii, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătoreşti şi să fie acelaşi pentru tot personalul salarizat potrivit dispoziţiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

Cum coeficientul de multiplicare 19,000 era la data intrării in vigoare a Legii nr. 330/2009, un drept de natura salarială, recunoscut prin hotărâri judecătoreşti irevocabile în favoarea unor magistraţi judecători care deţin funcţii si condiţii de vechime identice cu ale intimatei astfel că acesta trebuia inclus în indemnizaţia brută de încadrare şi după intrarea în vigoare a Legii 330/2009. Cum indemnizaţiile procurorilor DNA SI DIICOT si ale judecătorilor este calculate conform unui coeficient de multiplicare 19,000, consideră intimata ca este îndreptăţită a primi o indemnizaţie calculata conform aceluiaşi coeficient de multiplicare 19.

În drept, au fost invocate prevederile art. 490 raportat la art. 471 C. proc. civ.

Intimata a indicat ca practica judiciară mai multe hotărâri (Hotărâre nr. 2538/2019 din 18.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, dosar nr. x/2018, definitivă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - decizia nr. 46/2021, prin respingerea recursului; Hotărâre nr. 2546/2019 din 20.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, dosar nr. x/2018, definitivă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- decizia nr. 6079/2021, prin admiterea în parte a recursului (cu privire la prescripţie), iar în rest fiind dată soluţia de respingere a recursului; Hotărâre nr. 59/2022 din 01.03.2022 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, dosar nr. x/2022; Hotărâre nr. 1350/2021 din 04.10.2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, dosar nr. x/2021; Hotărâre nr. 234/2021 din 29.12.2021 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, dosar nr. x/2021; Hotărâre nr. 116/2021 din 04.06.2021 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, dosar nr. x/2021; Hotărâre nr. 155/2022 din 29.06.2022 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, dosar nr. x/2022).

5.2. Întâmpinarea depusă de pârâtul Ministerul Finanţelor

Pârâtul Ministerul Finanţelor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat menţinerea soluţiei pronunţate de instanţa de fond cu privire la respingerea acţiunii formulată în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În motivarea întâmpinării, s-a arătat că, prin sentinţa recurată, instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor şi a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu această instituţie ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Instanţa de fond a reţinut în mod corect faptul că între reclamanţi şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice (în prezent Ministerul Finanţelor) nu există un raport juridic în temeiul căruia să se nască obligaţia pârâtului de a aloca fonduri bugetare către ordonatorii de credite din sistemul justiţiei şi dreptul corelativ al reclamanţilor de a pretinde această alocare.

Din analiza cererii de recurs, rezultă că recurentul, nu a adus critici hotărârii pronunţate de către instanţa de fond în ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii principale formulate în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Prin urmare, aceasta chestiune nu poate face obiectul analizei de către instanţa de recurs. In aceste condiţii, soluţia dată cu privire la chemarea în judecată a Ministerului Finanţelor a intrat în puterea lucrului judecat şi se bucură de prezumţia absolută de adevăr juridic.

6. Răspunsul la întâmpinare

Recurentul Ministerul Justiţiei a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de intimata B., prin care a solicitat înlăturarea susţinerilor acesteia.

Referitor la susţinerea intimatei, în sensul că excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost respinsă în mod corect, deoarece nu ar fi contestat "un act administrativ al ordonatorului de credite", căci nu ar fi contestat un ordin de salarizare, ci ur fi solicitat emiterea unuia nou, dar şi pentru că obiectul acţiunii sale ar fi fost "acţiune în pretenţii", iar nu o contestaţie faţă de modul de stabilire a drepturilor salariale, se arată că este nefondată. Astfel, prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat emiterea de noi ordine, iar prima instanţă i-a admis cererea formulată şi a obligat Ministerul Justiţiei să procedeze la emiterea unui nou ordin, astfel ca este evident că obiectul cererii de chemare în judecată nu a fost acţiune în pretenţii, ci o acţiune în contencios administrativ, prin care s-a solicitat emiterea ordinului de salarizare, obiect care a şi atras competenţa de soluţionare a instanţei de contencios administrativ, Curtea de Apel Bucureşti, dar şi competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului. Or, este evident că salarizarea reclamantei nu ar putea fi realizată prin două ordine cu acelaşi obiect: unul, cel prin care este salarizată în prezent şi care, în viziunea intimatei nu ar trebui anulat, pentru a atrage obligativitatea efectuării procedurii prealabile, potrivit art. 7, capitolul VIII al Legii nr. 153/2017, şi un altul care ar urma să fie emis în urma soluţiei ce ar urma să fie pronunţate în prezenta cauză.

Referitor la susţinerile pe fondul cauzei, soluţia instanţei de fond este nelegală, pentru motivele arătate în cererea de recurs. Prin hotărârile la care face referire reclamanta s-au acordat despăgubiri pentru discriminarea unei categorii de magistraţi, fără însă a se dispune emiterea unor noi ordine. Mai mult, reclamanta a fost deja reîncadrată la nivelul maxim, astfel că acţiunea este lipsită de obiect, deoarece, dată fiind jurisprudenţa instanţelor de judecată, a fost emis OMJ nr. 6245/C/30.12.2021, prin care a fost acordată tuturor judecătorilor o Valoare de Referinţă Sectorială de 605,225.

De asemenea, prin OMJ 401/C/07.02.2022, intimata reclamantă a fost reîncadrată la nivelul maxim prevăzut în Anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare, astfel că nu se mai utilizează algoritmul de calcul bazat pe valoarea de referinţă sectorială şi coeficienţii de multiplicare prevăzuţi de legislaţia anterioară de salarizare. Astfel, ca urmare a majorării de VRS, toţi judecătorii cu funcţii de execuţie, indiferent de grad, nivel, instanţă, vechime, vor atinge nivelul maxim de salarizare prevăzut de Legea nr. 153/2017. În consecinţă, se invocă dispoziţiile alin. (6) al art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare. Ţinând seama de faptul că, prin stabilirea indemnizaţiilor de încadrare pentru toţi judecătorii cu funcţii de execuţie cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 605,225 RON, acestea ating nivelul maxim prevăzut în Anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare, nu se mai utilizează algoritmul de calcul bazat pe valoarea de referinţă sectorială şi coeficienţii de multiplicare prevăzuţi de legislaţia anterioară de salarizare.

7. Aspecte procesuale

La termenul din 26 septembrie 2023, Înalta Curte a constatat modificarea cadrului procesual ca urmare a intervenirii modificărilor legislative prin Legea nr. 304/2022 art. 142 şi transmiterea calităţii procesuale de la Ministerul Justiţiei la ICCJ, devenită recurentă-pârâtă în cauză.

La acelaşi termen, ca urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive de către prima instanţă a pârâţilor Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, a Parchetului de pe lângă Tribunalul Giurgiu şi a Ministerului Finanţelor, s-a dispus scoaterea din citativ a acestora.

De asemenea, pentru termenul din data de 20 februarie 2024, intimata-reclamantă a depus, în temeiul dispoziţiilor art. 406 alin. (1) şi (5) C. proc. civ., cerere de renunţare la judecarea capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei (actualmente Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) la emiterea ordinului de salarizare.

8. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

8.1. Motivul de casare referitor la greşita aplicare a legii de către prima instanţă prin respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii

În ceea ce priveşte motivul de casare referitor la greşita aplicare a legii de către prima instanţă prin respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii ca urmare a neparcurgerii procedurii prealabile prevăzută de art. 7, Cap VIII, Secţiunea I, Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, Înalta Curte constată că este nefondat.

Prin cererea de chemare în judecată, declinată de la secţia de litigii de muncă la secţia de contencios administrativ, reclamanta a solicitat reîncadrarea şi recalcularea indemnizaţiei de încadrare, conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016 (intrată în vigoare în data de 09.04.2015), începând cu 01.01.2019 şi până în prezent şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. - O.U.G. nr. 27/2006), cu emiterea de noi ordine de salarizare din care să reiasă cuantumul acestor drepturi; repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispoziţiilor legale reprezentate de diferenţa salarială rezultată dintre noua indemnizaţie de încadrare şi indemnizaţia actuală de încadrare începând cu 01.01.2019 şi în continuare, în raport de perioada efectiv lucrată de fiecare reclamant, până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare prin obligarea pârâţilor la plata diferenţelor băneşti corespunzătoare pentru fiecare lună în parte, reprezentând diferenţa salarială rezultată dintre noua indemnizaţie de încadrare şi indemnizaţia actuală de încadrare; obligarea pârâţilor la plata pentru fiecare lună precum şi pe viitor, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, în raport de perioada efectiv lucrată de flecare reclamant, a sumei reprezentând actualizarea diferenţelor băneşti corespunzătoare cu indicele de inflaţie calculat de la data scadenţei/exigibilităţii fiecărei diferenţe lunare şi până la data plăţii efective; obligarea pârâţilor la plata pentru fiecare lună precum şi pe viitor, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, în raport de perioada efectiv lucrată de fiecare reclamant, a dobânzii legale penalizatoare aferente diferenţelor băneşti corespunzătoare, calculate de la data scadenţei/exigibilităţii fiecărei diferenţe lunare de plată şi până la data plăţii efective; obligarea pârâţilor la plata dobânzii scadente la dobânzile penalizatoare în virtutea art. 1489 C. civ. începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la stingerea debitului principal şi a celor accesorii, cu cheltuieli de judecată.

Or, necontestând niciun ordin de salarizare, reclamantii se plasează in ipoteza in care solicita acordarea unor drepturi salariale care ar fi prevăzute de lege, dar pentru care nu s-a emis acte administrative de recunoastere, astfel încât, ţinând seama de cele statuate prin decizia nr. 7/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casatie si Justitie, in cadrul unui recurs in interesul legii, nu este necesara parcurgerea procedurii prealabile. Pe de altă parte, acţiunea are un caracter mixt, de dreptul muncii şi de contencios administrativ, astfel că paralizarea acţiunii pentru neformularea plângerii prealabile ar înfrânge considerentele deciziei de unificare mai sus amintite.

Ca urmare, acest prim motiv de casare invocat de recurenta-pârâtă va fi respins ca nefondat.

8.2. Motivul de recurs referitor la fondul cauzei

Pe fondul cauzei, recurenta-pârâtă a invocat faptul că în mod greşit prima instanţă a admis acţiunea motivat de faptul că reclamanta ar fi discriminată faţă de alţi colegi ai săi, care ar fi obţinut prin hotărâri judecătoreşti un coeficient de multiplicare 19.00; prin urmare, chiar dacă există sentinţe judecătoreşti prin care au fost acordate despăgubiri egale cu diferenţele de drepturi salariale dintre indemnizaţiile/coeficientul de multiplicare aplicat procurorilor Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei pentru Investigarea Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi drepturile salariale încasate efectiv, aceste despăgubiri au fost acordate până la data de 12.11.2009, data intrării în vigoare a legii unice de salarizare, au fost achitate şi nu au fost incluse în indemnizaţia de încadrare pentru a produce o majorare a acesteia. Aşadar, dispoziţiile acestor sentinţe şi-au încetat aplicabilitatea la momentul intrării în vigoare a noilor legi de salarizare, în baza cărora Ministerul Justiţiei a emis noi ordine de salarizare.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că Anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 a fost abrogată prin Legea cadru nr. 330/2009, iar personalul bugetar a fost reîncadrat începând cu 1 ianuarie 2010 în temeiul Legii-cadru nr. 330/2009, respectiv începând cu 1 ianuarie 2011 în temeiul Legii-cadru nr. 284/2010 şi Legii nr. 285/2010, iar odată cu intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, s-a procedat la reîncadrarea reclamantei potrivit dispoziţiilor acesteia. Totodată, obligarea pârâtului de a emite ordin de stabilire a indemnizaţiei reclamantei şi după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 este nelegală, în condiţiile în care Legea nr. 153/2017 dispune în art. 1 alin. (3) că "începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute în prezenta lege".

De asemenea, recurenta-pârâtă a invocat faptul că, prin hotărârea pronunţată, instanţa de fond a acordat drepturile salariale şi în continuare, în mod nelegal, cu ignorarea prevederilor art. 162 alin. (3) din Codul Muncii. Astfel, faţă de textul de lege arătat, capătul de cerere privind acordarea drepturilor pentru viitor este inadmisibil, ţinând cont că, pe de o parte numai prin lege se poate modifica indemnizaţia de încadrare, cu atât mai mult cu cât nici angajatorul şi nici instanţa nu se pot subroga legiuitorului prin acordarea unor drepturi salariale nelimitate, fără să aibă în vedere legislaţia în materie salariată sau modificarea acesteia, eventual modificarea raporturilor de muncă şi pe de altă parte este vorba de un drept care nu este prevăzut de legislaţia în vigoare, nefiind actual.

Ca şi chestiune procedurală cu caracter prealabil, în contextul în care intimata-reclamantă a formulat, în baza art. 406 C. proc. civ., renunţare la judecarea capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei (actualmente Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) la emiterea ordinului de salarizare, faţă de modul în care a fost formulat petitul şi natura mixtă a litigiului (de dreptul muncii şi de contencios administrativ), această renunţare nu poate determina neanalizarea motivelor de recurs invocate de recurenta-pârâtă în ceea ce priveşte petitul aferent îndreptăţirii reclamantei la acordarea efectivă a drepturilor salariale pretinse.

Ca urmare, deşi, în temeiul art. 406 din C. proc. civ., se va proceda la anularea în parte a sentinţei, în sensul că se va lua act de renunţarea la petitul având ca obiect obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei (actualmente Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) la emiterea ordinului de salarizare, analiza petitului corespondent unei acţiuni de dreptul muncii (obligarea la plata diferenţelor salariale dintre drepturile ce ar fi fost cuvenite pe baza coeficientului de multiplicare 19,00 şi cele efectiv încasate, actualizate cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală penalizatoare, pe perioada 01.01.2019 la zi, ca nefondat) care este analizat în contradictoriu cu ambii pârâţi, conduce la concluzia că este fondat acest motiv de casare, pentru cele ce vor fi arătate în continuare.

Mai întâi, se constată incidenţa în cauză a Deciziei nr. 80/2023 privind examinarea sesizării formulate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, în Dosarul nr. x/2022, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 84 din 30 ianuarie 2024, prin care a fost admisă sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, în Dosarul nr. x/2022, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi prin care, în consecinţă, s-au statuat următoarele:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că principiile nediscriminării şi egalităţii pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale."

Incidenţa acestei dezlegări în cauza de faţă rezultă din considerentele acestei decizii cu efect obligatoriu, prin care s-a reţinut că Legea nr. 71/2015 a introdus alin. (51) la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, cu următorul cuprins:

"Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivel maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

Ulterior, a fost adoptată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, care a fost modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016; aceasta a modificat conţinutul alin. (1) al art. 31 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, stabilind regula că "personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare mai mic decât cel stabilit la nivel maxim pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii".

Ca efect al adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016, în art. 31 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 s-au introdus mai multe alineate; dintre acestea, prin alin. (12) s-a urmărit ca din procesul de egalizare a indemnizaţiilor sau a salariilor să se elimine raportarea la drepturile care fuseseră stabilite în baza legii, prin hotărâre judecătorească.

Acest text a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029 din 21 decembrie 2016.

La paragraful 32 din această decizie s-au reţinut următoarele considerente: "În consecinţă, ca efect al neconstituţionalităţii art. 31 alin. (12) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016), «nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare», la care se face egalizarea prevăzută de art. 31 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016), trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti."

Aşadar, ceea ce s-a stabilit de Curtea Constituţională este egalizarea la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare, corespunzător fiecărei funcţii, grad/trepte, gradaţii, vechimi în funcţie sau în specialitate, în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale.

S-a reţinut în paragraful 26 din decizia evocată că "hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea indemnizaţiei de încadrare, cum sunt cele prin care s-au stabilit majorările de 2%, 5% şi respectiv 11% acordate magistraţilor şi personalului asimilat, au aplicabilitate generală şi se deosebesc de ipotezele în care, tot prin hotărâre judecătorească, ar fi fost recunoscute anumite drepturi în baza unor situaţii de fapt particulare, fără aplicabilitate generală (cum ar fi, spre exemplu, ipoteza în care o persoană a avut recunoscut sporul de doctorat)".

La 1 iulie 2017 a intrat în vigoare Legea-cadru nr. 153/2017, care a integrat dezlegările oferite prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curţii Constituţionale în normele de la art. 6 lit. b) şi c) din această lege, respectiv în conţinutul conceptual al principiului nediscriminării (care reclamă eliminarea oricăror forme de discriminare şi instituirea unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeaşi activitate şi are aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie) şi în cel al principiului egalizării în salariul maxim aflat în plată pentru persoane din aceeaşi instituţie sau autoritate publică (în sensul asigurării de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală).

Incidenţa Deciziei nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curţii Constituţionale în legătură cu domeniul de aplicare a Legii-cadru nr. 153/2017 a fost dezlegată de instanţa supremă în cadrul mecanismelor de unificare, pe cale incidentală, în cuprinsul unor considerente cu valoare decizorie din Decizia nr. 15 din 28 iunie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 921 din 27 septembrie 2021; în acest sens, relevante sunt paragrafele 86 şi 88 din această decizie, prin care s-a statuat astfel:

"Principiul egalizării cu venitul maxim în plată pentru persoane din aceeaşi instituţie sau autoritate publică, stabilit prin lege sau prin hotărâri judecătoreşti, astfel cum a fost interpretat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016 şi prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în aplicarea Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului, cu modificările ulterioare, nu poate fi preluat mutatis mutandis în litigiile vizând calculul drepturilor salariale în baza Legii-cadru nr. 153/2017, dat fiind faptul că această lege conţine o reglementare nouă, ce instituie dispoziţii distincte, inclusiv în ceea ce priveşte principiul egalităţii care, potrivit art. 6 lit. c) din lege, se înfăptuieşte «prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală». (...) Nu se poate considera că normele care reglementează salarizarea din sistemul justiţiei (anexa nr. V capitolul VIII din Legea-cadru nr. 153/2017) derogă de la dispoziţiile cu caracter de principiu inserate în capitolele I-IV din legea-cadru. Dimpotrivă, anexele care stabilesc sistemul de salarizare pentru fiecare dintre familiile ocupaţionale sunt edictate cu respectarea principiilor generale ale sistemului de salarizare cuprinse în art. 6 din legea-cadru, normele interpretându-se în coerenţa întregii reglementări, în mod coroborat."

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a mai pronunţat Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018, prin care au fost interpretate, în vederea aplicării unitare, dispoziţii anterioare Legii-cadru nr. 153/2017; cu toate acestea, întrucât principiile şi jurisprudenţa constituţională creată în temeiul fostei reglementări au fost preluate în cea actuală, raţionamentul prezentat în decizia indicată, pe deplin valabil, poate fi valorificat.

Astfel, statuând în sensul că egalizarea indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, în paragraful 79 al deciziei amintite s-a reţinut că "hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea indemnizaţiei de încadrare, cum sunt cele prin care s-au stabilit majorările de 2%, 5% şi, respectiv, 11% acordate magistraţilor şi personalului asimilat, în temeiul Ordonanţei Guvernului nr. 10/2007, nu vizează situaţii de fapt particulare, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative, care au aplicabilitate generală".

Un alt exemplu poate fi identificat în sistemul de salarizare reglementat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, în care singurul element component al indemnizaţiei de încadrare/salariului de bază, de aplicabilitate generală, este valoarea de referinţă sectorială, astfel cum s-a statuat şi prin Decizia nr. 55 din 13 septembrie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1102 din 19 noiembrie 2021.

În paragraful 73 al deciziei evocate s-a reţinut că diferenţierea veniturilor magistraţilor - în considerarea fie a nivelului instanţei ori al parchetului la care îşi desfăşoară activitatea, fie a funcţiei pe care o ocupă - se face "în mod exclusiv, prin aplicarea unor coeficienţi de multiplicare distincţi, nivelul valorii de referinţă sectorială rămânând însă constant"; paragrafele 74, 80 şi 81 ale aceleiaşi decizii vin să întărească aceeaşi idee, a aplicabilităţii generale doar a elementului component al indemnizaţiei de încadrare/salariului de bază, al valorii de referinţă sectorială, ca reper "unic, de referinţă în sectorul în care este incident". Spre deosebire, celălalt element component al indemnizaţiei de încadrare/salariului de bază - coeficientul de multiplicare - constituie reperul în funcţie de care se realizează dezideratul diferenţierii veniturilor magistraţilor şi ale altor categorii de personal din sistemul justiţiei, în considerarea fie a nivelului instanţei/parchetului la care îşi desfăşoară activitatea, fie a funcţiei pe care o ocupă; ca atare, el nu are aplicabilitate generală, ci, dimpotrivă, una restrânsă la sfera anumitor beneficiari ai legii.

Esenţial este paragraful 82 din Decizia nr. 80/2023, care statuează următoarele:

"Aşadar, atunci când instanţele judecătoreşti sunt învestite cu cereri de egalizare a unor salarii de bază prin includerea unor majorări recunoscute prin hotărâri definitive, trebuie să examineze dacă în respectivele hotărâri au fost interpretate norme de lege care au instituit majorări de aplicabilitate generală, căci numai într-un astfel de caz principiile examinate pot constitui temei al egalizării; dacă sfera lor de aplicare este însă restrânsă în beneficiul unor anumiţi destinatari ai legii, cele două principii se opun egalizării salariilor de bază ale persoanelor cărora legea nu le recunoaşte dreptul la respectivele majorări."

Decizia amintită anterior a statuat clar în sensul că nici dacă reperul de comparaţie invocat ar fi personalul care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unor instanţe/parchete de acelaşi grad, invocarea prevederilor art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 nu este suficientă pentru a justifica, prin ea însăşi, soluţia egalizării; într-o asemenea situaţie, instanţa este chemată să facă o analiză a legii, în vederea corectei ei aplicări.

În ceea ce priveşte argumentul discriminării faţă de alţi colegi ce au obţinut hotărâri judecătoreşti definitive de acordare a aceluiaşi drept pretins, prin Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 26 martie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat, în aplicarea art. 2, raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, că punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti prin care s-au acordat unor angajaţi anumite drepturi salariale nu reprezintă un tratament discriminatoriu al celorlalţi angajaţi. Existenţa unor hotărâri judecătoreşti nu constituie, aşadar, în lipsa unei analize a legii aplicabile, temei pentru recunoaşterea unor salarii de bază diferite de cele stabilite de legiuitor, iar principiul egalităţii, prevăzut de dispoziţiile art. 6 lit. c) din Legea-cadru nr. 153/2017, nu justifică acordarea altor salarii de bază decât cele pe care legiuitorul, în considerarea unor criterii obiective, le-a stabilit.

În considerentele deciziei evocate s-a reţinut că nimeni nu poate invoca principiul nediscriminării pentru a obţine un anumit tratament, cu încălcarea legii. Dimpotrivă, în fiecare litigiu, reclamantul va trebui să probeze legalitatea şi temeinicia cererii sale, ce nu se poate baza pe invocarea discriminării sau a egalităţii de tratament în raport cu soluţia pronunţată de o altă instanţă, ci pe argumente de interpretare şi aplicare corectă a legii, chiar şi în situaţia în care invocă o astfel de hotărâre. Pe cale de consecinţă, interpretarea şi aplicarea corectă a legii reprezintă un scop legitim, în raport cu care nu se poate reţine existenţa unui tratament discriminatoriu în cazul în care tratamentul mai favorabil al unor angajaţi este rezultatul punerii în executare a unor hotărâri judecătoreşti prin care s-au acordat acestora anumite drepturi salariale.

Cu alte cuvinte, principiul egalităţii împreună cu principiul nediscriminării nu pot opera împotriva principiului legalităţii. Astfel, principiul egalităţii, în componenta ce obligă la recunoaşterea unor salarii egale pentru toate persoanele care sunt încadrate pe aceeaşi funcţie şi desfăşoară aceeaşi muncă, în aceleaşi condiţii de vechime şi calificare, pleacă tot de la premisa că salariile maxime aflate în plată ce îndeplinesc aceste condiţii sunt stabilite cu respectarea legii, indiferent că sunt sau nu sunt recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. Cu atât mai mult în ipoteza recunoaşterii judiciare a drepturilor, hotărârea judecătorească definitivă este prezumată a reflecta adevărul legal cu privire la raportul juridic dezlegat, astfel încât egalizarea salariului raportat la salariul stabilit ca urmare a pronunţării hotărârii judecătoreşti are la bază inclusiv principiul legalităţii.

În aceste coordonate nu se poate considera că o acţiune precum cea a reclamantului din cauza de faţă poate avea ca temei unic principiul egalizării, deoarece niciun salariu de bază nu poate fi stabilit cu încălcarea legii.

De aceea, acţiunea prin care se solicită aducerea salariului de bază la acelaşi nivel cu cel recunoscut prin hotărâri judecătoreşti altor persoane trebuie să fie analizată prin prisma tuturor acestor temeiuri legale - atât necesitatea egalizării, cât şi imperativul respectării legii -, astfel încât temeiul juridic al demersului judiciar pendinte nu poate fi decât unul mixt, pentru ca invocarea exclusiv a principiului egalităţii să nu fie strict formală.

Plecând de la premisa că o astfel de acţiune se soluţionează prin prisma tuturor regulilor fundamentale edictate de art. 6 lit. a), b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017, rezultă cu claritate că principiul legalităţii trebuie să fie avut în vedere în egală măsură cu principiile egalităţii şi nediscriminării la momentul solicitării egalizării salariilor cu cele stabilite prin hotărâri judecătoreşti, astfel încât fiecare dintre ele condiţionează admiterea cererii - fireşte, dacă acţiunea are ca obiect egalizarea, şi nu exclusiv aplicarea normei ce reglementează dreptul salarial în discuţie.

Or, aplicarea principiilor egalităţii şi nediscriminării prin egalizarea salariilor la nivelul maxim recunoscut prin hotărâri judecătoreşti este condiţionată de aplicabilitatea generală a majorărilor salariale respective la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale; astfel, dacă s-a statuat că persoanele care nu se găsesc în situaţia premisă a unei dispoziţii legale nu pot beneficia de aceasta chiar dacă invocă hotărâri judecătoreşti pronunţate în beneficiul unor persoane aflate în situaţie similară sau identică, principiul egalităţii neputând opera în favoarea lor împotriva sensului şi scopului normei, cu atât mai mult aceste persoane nu se pot prevala de existenţa unor atari hotărâri judecătoreşti pentru a obţine un drept salarial cu privire la care legea nu a statuat în acest sens.

Înalta Curte reţine că acţiunile prin care au fost solicitate despăgubiri echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariate încasate şi drepturile salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzători procurorilor Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei pentru Investigarea Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, nefiind solicitată stabilirea indemnizaţiilor brute de încadrare în funcţie de coeficienţii respectivi, s-au soluţionat în sensul acordării de despăgubiri, în baza Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000, fără să fie făcută vreo analiză care să privească o modificare/majorare a indemnizaţiilor de încadrare, faţă de cele stabilite prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006.

Astfel, instanţele au reţinut în mod expres că aplicarea prevederilor art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 (privind salarizarea procurorilor Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei pentru Investigarea Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism) s-a făcut doar prin analogie, pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor şi prin urmare, acordarea despăgubirilor nu se confundă cu o adăugare la lege, fiind incidente dispoziţiile art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 coroborat cu art. 269 din Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubiri, inclusiv pentru discriminările în muncă. Totodată, trebuie avut în vedere şi faptul că dispoziţiile acestor sentinţe şi-au încetat aplicabilitatea la momentul intrării în vigoare a noilor legi de salarizare, în baza cărora Ministerul Justiţiei a emis noi ordine de salarizare.

Aşadar, nivelul maxim al salarizării nu s-a stabilit în funcţie de hotărârile judecătoreşti prin care s-au acordat despăgubiri reprezentând diferenţele salariale calculate în funcţie de coeficientul 19,00 acordat procurorilor Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei pentru Investigarea Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, întrucât aceste despăgubiri s-au acordat până la încetarea stării de discriminare, respectiv până la intrarea în vigoare a noii legi de salarizare, respectiv Legea nr. 330/2009.

Ca atare, prin hotărârile invocate în acţiunea formulată s-a clarificat cu putere de lucru judecat raportul dintre drepturile băneşti recunoscute şi indemnizaţiile stabilite prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, astfel că despăgubirile acordate nu au modificat modul de stabilire a indemnizaţiei de încadrare a reclamantei, referirea la acest act normativ fiind reţinută doar în vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor acordate.

Prin admiterea acţiunii, s-ar determina o răsturnare a sistemului de salarizare instituit prin legile de salarizare ulterioare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006. Se ajunge în acest fel ca toţi magistraţii, indiferent de gradul profesional (judecătorie, parchet de pe lângă judecătorie etc.) să primească drepturi salariale corespunzătoare Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Contrar afirmaţiei primei instanţe, potrivit căreia coeficientul de multiplicare 19,00, fiind un drept de natură salarială recunoscut prin hotărâri judecătoreşti, trebuia inclus în indemnizaţia brută de încadrare a tuturor judecătorilor şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009, deoarece altfel ar exista o situaţie de discriminare, acesta nu a fost inclus în indemnizaţia de încadrare niciodată, având în vedere că prin cererile de chemare în judecată nu s-a solicitat stabilirea indemnizaţiilor brute de încadrare în funcţie de coeficienţii procurorilor Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei pentru Investigarea Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, ci au fost solicitate despăgubiri echivalente cu diferenţelor dintre drepturile salariale încasate şi drepturile salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzători acestor procurori.

Astfel, prin Decizia nr. 4/2024 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Alba Iulia, ce formează obiectul Dosarului nr. x, publicat în Monitorul Oficial, nr. 383 din 24 aprilie 2024, a fost admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar în interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi a prevederilor art. 82 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-a stabilit că:

"Drepturile acordate judecătorilor şi procurorilor, prin hotărâri judecătoreşti definitive, reprezentând diferenţe rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri.

Cuantumul acestor despăgubiri este supus plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, dacă depăşirea acestuia este determinată de utilizarea coeficienţilor de multiplicare menţionaţi.

Indemnizaţiile de încadrare la care se face raportarea sunt cele cuprinse în anexa nr. V cap. I din Legea-cadru nr. 153/2017 şi care corespund funcţiei, gradului profesional, vechimii în funcţie şi gradaţiei fiecărui judecător sau procuror în parte."

În considerentele acestei decizii, se arată că natura juridică a diferenţelor de drepturi rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţate în litigii de dreptul muncii, este aşadar aceea de despăgubiri, iar nicidecum aceea de drepturi salariale stabilite pe cale jurisprudenţială.

"93. În al doilea rând, această concluzie se desprinde şi din deciziile Curţii Constituţionale nr. 818, 819 şi 820 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, prin care instanţa de contencios constituţional, examinând inclusiv dispoziţiile art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, a statuat că acestea sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. În considerentele acestor decizii, Curtea Constituţională a subliniat că dispoziţiile din cuprinsul Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 examinate nu pot fi interpretate şi aplicate în sensul că ar conferi instanţelor judecătoreşti competenţa de a desfiinţa norme juridice instituite prin lege şi de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, deoarece o asemenea interpretare este evident neconstituţională, întrucât încalcă principiul separaţiei puterilor consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi prevederile art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.

94. Pe cale de consecinţă, întrucât instanţele nu se pot substitui legiuitorului şi nu pot conferi drepturi pe cale jurisprudenţială, pe care legea nu le prevede, putând exclusiv să dispună repararea unui prejudiciu creat printr-un tratament discriminator, inclusiv sub forma unei despăgubiri periodice, rezultă că aceste drepturi băneşti, recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi drepturile salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzători procurorilor din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi celor din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri periodice, iar respectivele hotărâri judecătoreşti nu au fost de natură a modifica/a completa legea şi nici de a schimba cadrul legal prin care se determină indemnizaţia de încadrare a celor care au beneficiat de aceşti coeficienţi, având ca efect exclusiv acoperirea prejudiciului cauzat prin tratamentul salarial discriminator generat de reglementarea anterioară şi constatat pe cale jurisprudenţială."

Ca atare, despăgubirile echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi drepturile salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzători procurorilor Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei pentru Investigarea Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, acordate prin hotărâri judecătoreşti, nu au schimbat indemnizaţia de încadrare a celor care au beneficiat de hotărâri judecătoreşti şi prin urmare, nu se poate face raportarea la un nivel maxim în plată aşa cum a reţinut instanţa de fond, nici înainte şi nici după intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009.

Înalta Curte constată că este fondat şi motivul de casare referitor la faptul că, prin hotărârea pronunţată, instanţa de fond a acordat drepturile salariale şi în continuare, în mod nelegal, cu ignorarea prevederilor art. 162 alin. (3) din Codul Muncii, potrivit cărora sistemul de salarizare a personalului din autorităţile si instituţiile publice finanţate integral sau in majoritate de la bufetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale si bugetele fondurilor speciale se stabileşte prin lege, cu consultarea organizaţiilor sindicale reprezentative.

Astfel, Anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 a fost abrogată prin Legea cadru nr. 330/2009, iar personalul bugetar a fost reîncadrat începând cu 01 ianuarie 2010 în temeiul Legii-cadru nr. 330/2009, respectiv începând cu 01 ianuarie 2011 în temeiul Legii-cadru nr. 284/2010 şi Legii nr. 285/2010, iar odată cu intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, s-a procedat la reîncadrarea reclamantei potrivit dispoziţiilor acesteia. Totodată, obligarea pârâtului de a emite ordin de stabilire a indemnizaţiei reclamantei şi după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 este nelegală, în condiţiile în care Legea nr. 153/2017 dispune în art. 1 alin. (3) că "începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute în prezenta lege".

Ca urmare, faţă de textul de lege arătat, capătul de cerere privind acordarea drepturilor pentru viitor este inadmisibil, ţinând cont că, pe de o parte numai prin lege se poate modifica indemnizaţia de încadrare, cu atât mai mult cu cât nici angajatorul şi nici instanţa nu se pot subroga legiuitorului prin acordarea unor drepturi salariale nelimitate, fără să aibă în vedere legislaţia în materie salariată sau modificarea acesteia, eventual modificarea raporturilor de muncă şi că, pe de altă parte, în discuţie este un drept care nu este prevăzut de legislaţia în vigoare, nefiind actual.

Se au în vedere cele statuate în cadrul prg. 99 şi 100 din Decizia nr. 4/2024 mai sus menţionată:

"99. În acelaşi context, instanţa supremă mai subliniază că, de vreme ce aceste hotărâri judecătoreşti rămase definitive, care au recunoscut judecătorilor şi procurorilor drepturi constând în diferenţe rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, au fost pronunţate ca urmare a constatării unui tratament juridic discriminator pe care l-au generat actele normative edictate în trecut, efectul acestor hotărâri judecătoreşti definitive nu se poate întinde în timp decât pe perioada în care actele normative respective, în temeiul cărora au fost pronunţate hotărârile judecătoreşti definitive în trecut, sunt în vigoare şi produc efecte juridice.

100. Însă, din momentul aplicării efective a unui act normativ nou, cum este şi Legea-cadru nr. 153/2017, care aşează pe noi principii sistemul de salarizare a personalului plătit din fonduri publice, inclusiv a magistraţilor, eventuala existenţă a unui tratament juridic discriminator, în ceea ce priveşte nivelul indemnizaţiei brute de încadrare, trebuie analizată din perspectiva principiilor şi efectelor noului act normativ edictat, dar şi a jurisprudenţei obligatorii dezvoltate între timp atât la nivelul Curţii Constituţionale, cât şi la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie."

În ceea ce priveşte apărările intimatei-reclamante, în sensul că nerecurarea de către pârâtul Tribunalul Bucureşti a soluţiei referitoare la obligarea acestuia la plata diferenţelor salariale amintite determină consecinţa faptului că acest petit a fost câştigat în mod definitiv, iar motivele de recurs formulate de recurent nu mai pot fi avute în vedere şi reexaminate în calea de atac, deoarece partea obligată la plata diferenţelor salariale nu a contestat soluţia pronunţată pe fondul cauzei, Înalta Curte constată că sunt nefondate.

Astfel, se constată că admiterea petitului referitor la obligarea la plată a fost determinată exclusiv de admiterea capătului de cerere având ca obiect obligarea la emiterea ordinului de salarizare, ca urmare a constatării de către prima instanţă a acestei îndreptăţiri a reclamantei pe fondul chestiunii; acest petit având ca obiect îndreptăţirea la acordarea diferenţelor salariale a fost formulat şi judecat în contradictoriu cu ambii pârâţi-Ministerul Justiţiei (actualmente ICCJ) şi Tribunalul Bucureşti; or, constatarea în recursul ICCJ a lipsei acestei îndreptăţiri conduce automat la necesitatea reformării sentinţei din perspectiva dispoziţiei emise de obligare la plată, ca efect obligatoriu al respingerii primului petit. De altfel, în situaţia respingerii ca nefondat a petitului având ca obiect obligarea la emiterea unui nou ordin, prin care sa se recalculeze indemnizaţia de încadrare lunara bruta a reclamantei, retroactiv, cu începere din data de 01.01.2019, pe baza unui coeficient de multiplicare de 19,000, petitul subsecvent (având ca obiect obligarea pârâtului Tribunalul Bucureşti la plata către reclamanta a diferentei dintre drepturile salariale cuvenite pe baza unui coeficient de multiplicare de 19,000 si cele încasate, pe perioada 01.01.2019 - zi, actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi dobânda legală penalizatoare, calculate de la data scadentei fiecărei transe lunare, până la data plătii efective pana la data plăţii efective a diferenţelor) fie şi admis nu ar avea utilitate practică, neexistând diferenţe salariale care să fie calculate.

Ca urmare, Înalta Curte constată că este fondat motivul de casare invocat de recurenta-pârâtă pe fondul cauzei, prima instanţă procedând cu greşita aplicare a legii la admiterea acţiunii intimatei-reclamante.

9. Temeiul procesual al soluţiei date recursului

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; în baza art. 406 C. proc. civ., va lua act de renunţarea reclamantei B. la judecarea capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei (actualmente Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) la emiterea ordinului de salarizare şi, în consecinţă, anulează în parte sentinţa recurată sub acest aspect; va casa în parte sentinţa recurată şi, rejudecând, va respinge capătul de cerere formulat de aceeaşi reclamantă şi având ca obiect obligarea la plata diferenţelor salariale dintre drepturile ce ar fi fost cuvenite pe baza coeficientului de multiplicare 19,00 şi cele efectiv încasate, actualizate cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală penalizatoare, pe perioada 01.01.2019 la zi, ca nefondat; va menţine în rest sentinţa recurată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 1948 din 16 decembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

În baza art. 406 C. proc. civ., ia act de renunţarea reclamantei B. la judecarea capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei (actualmente Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) la emiterea ordinului de salarizare şi, în consecinţă, anulează în parte sentinţa recurată sub acest aspect.

Casează în parte sentinţa recurată şi, rejudecând:

Respinge capătul de cerere formulat de aceeaşi reclamantă şi având ca obiect obligarea la plata diferenţelor salariale dintre drepturile ce ar fi fost cuvenite pe baza coeficientului de multiplicare 19,00 şi cele efectiv încasate, actualizate cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală penalizatoare, pe perioada 01.01.2019 la zi, ca nefondat.

Menţine în rest sentinţa recurată.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 10 iunie 2024.