Impermissible modification of the cause of action in cassation: shifting from payment request to reimbursement in EU-funded contracts

Şedinţa publică din data de 6 iunie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 28 iunie 2016, sub nr. x/2016, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Organismul Intermediar Programul Operaţional Capital Uman - Ministerul Educaţiei Naţionale, următoarele:

- anularea scrisorii standard de informare a beneficiarului, înregistrată sub nr. x/28.12.2015, cu privire la invalidarea sumei de 71.996 RON pentru Partener 1- A.;

- obligarea pârâtului la plata sumei de 71.996 RON, reprezentând diferenţa nevalidată la cererea de plată nr. x pentru Partener 1, conform contractului de finanţare nr. x, COD SMIS 51526, proiectul "EURO-LEX- Program de practică pentru studenţii jurişti", contract înregistrat sub nr. x/24.04.2014;

- obligarea pârâtului la plata unei dobânzi legale asupra sumelor de bani solicitate, din ianuarie 2016 şi până la plata acestora;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate cu acest dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 1594 din 3 mai 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei de interes şi a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Organismul Intermediar pentru Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane - Centrul Naţional de Dezvoltare a Învăţământului Profesional şi Tehnic şi intervenienta B., ca lipsită de interes.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta A., cu invocarea motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 pct. 6, 7 şi 8) C. proc. civ.

Prin decizia nr. 352 din 23 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -, secţia de contencios administrativ şi fiscal (ÎCCJ-SCAF - C9) a admis recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1594 din 3 mai 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În rejudecare s-au administrat probele solicitate de părţi, respectiv: proba cu înscrisuri, proba cu expertiza tehnică contabilă, proba cu interogatoriul pârâtei şi proba testimonială.

2. Hotărârea primei instanţe:

Prin sentinţa civilă nr. 55 pronunţată la 1 martie 2022, în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal-veche a respins excepţia tardivităţii, ca nefondată, a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Organismul Intermediar Programul Operaţional Capital Uman - Ministerul Educaţiei Naţionale şi intervenienta B., ca neîntemeiată, şi a respins cererea de majorare a onorariului de expert.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 55 pronunţate la 01 martie 2022 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal-veche a declarat recurs reclamanta A., care, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată; cu cheltuieli de judecată.

În motivare, recurenta-reclmantă a arătat, în esenţă, că este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât prima instanţă a făcut o confuzie între cele doua mecanisme de plată (cerere rambursare/cerere plată), aplicand dispoziţiile referitoare la cererea de rambursare, în loc să aplice dispozitiile referitoare la cererea de plată.

Arată că cererea de rambursare presupune existenţa unor cheltuieli care au fost deja achitate de catre solicitant, iar cererea de plată presupune achitarea unor sume de bani care urmeaza a fi achitate de către solicitant.

Învederează că nu există niciun text legal care să o oblige ca, după parcurgerea procedurii cererii de plată, în cazul respingerii acesteia, să parcurgă şi o a doua procedură, cea a cererii de rambursare, care presupunea însă plata sumelor de bani şi apoi recuperarea acestora.

Mai mult, beneficiarul proiectului a parcurs toate procedurile aferente mecanismului cererii de plată, însă plata a fost refuzată.

Recurenta-reclamantă invocă art. 1 şi art. 5 lit. C) din contractul de finanţare, precum şi dispoziţiile art. 2 alin. (3) lit. d) şi l), art. 174 alin. (2) din O.U.G. nr. 64/2009 şi art. 2, art. 3 din Instrucţiunea nr. 103/18.03.2015, învederând că acestea reglementează mecanismul cererii de plată, şi nu obligă la uzitarea şi a cererii de rambursare.

Apreciază că din reglementarile legale mentionate mai sus rezultă că avea dreptul de a utiliza mecanismul de decontare a cheltuielilor prin cerere de plată şi că nu trebuia să facă şi cerere de rambsursare, pe care oricum nu o putea utiliza, pentru lipsa disponibililului banesc, avand în vedere că cererea de rambursare presupune avansarea cheltuielilor şi apoi solicitarea restiturii.

Mai arată că O.U.G. nr. 64/2009 nu prevede faptul ca documentele justificative trebuie trimise în format letric, îndosariate pe categorii de cheltuieli, iar alte dispozitii legale nu au fost indicate în cauză pentru această reţinere a instanţei. Susţine că a transmis intimatei actele în maniera solicitată/stabilită de aceasta, respectiv pe CD.

Din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată că instanţa a dat o hotărâre care nu este motivată, fiind nesocotite dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din Noul C. proc. civ.

Arată că prima instanţă nu a analizat riguros şi nu a coroborat probele din dosar. Astfel, prima instanţă nu s-a aplecat asupra contestaţiei pe care recurenta-reclamantă a înregistrat-o la intimată, deşi în cuprinsul acesteia se mentionează în mod expres că a depus şi mai depune încă o data CD-urile inscripţionate.

De asemenea, învederează că la dosarul cauzei există declaraţia martorului audiat, care nu a fost valorificată în cauză. Instanţa a dispus audierea martorului, deşi aceasta cunoştea calitatea pe care acesta a avut-o la momentul depunerii cereii de plată şi formulării contestaţiei.

Totodată, susţine că instanta nu a luat în calcul expertiza efectuată în cauză, deşi aceasta cuprinde aspecte relevante şi nu a fost contestată de către părţi.

Interogatoriul administrat în cauză, la fel, nu justifică, în opinia recurentei-reclamante, acţiunile intimatei, iar instanţa ar fi trebuit să aplice dispozitiile art. 358 C. proc. civ., avand în vedere faptul că intimata nu a raspuns la acesta în termenul dispus de instanţă.

În plus, consideră că instanţa ar fi trebuit să aplice prezumtia judiciară, conform art. 329 C. proc. civ.

În drept, au fost invocate prevederile art. 483 şi urmatoarele C. proc. civ., art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Legea nr. 554/2004, O.U.G. nr. 64/2009, Instructiunea nr. 103/2015.

La recurs nu au fost ataşate înscrisuri noii.

4. Apărările formulate:

Intimaţii, deşi legal citaţi, nu au depus întâmpinări la dosar.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate şi a normelor legale incidente în litigiul dedus prezentei judecăţi, Înalta Curte constată că recursul formulat de reclamanta A. este nefondat, urmând a fi respins ca atare, în considerarea argumentelor în continuare arătate:

Înalta Curte constată că, prin recursul formulat, recurenta-reclamantă a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest caz de casare se impune a fi evaluat şi prin coroborare cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ce reglementează conţinutul hotărârii judecătoreşti, conform căruia hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a enunţat exigenţele pe care o hotărâre judecătorească trebuie să le respecte din punctul de vedere al motivării, reţinând, în cauza Albina împotriva României, că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanţei" obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Prin urmare, C. proc. civ. şi art. 6 CEDO impun judecătorului obligaţia de a motiva corespunzător hotărârea pe care o pronunţă, făcând referire la probele administrate, indicând motivele de fapt şi de drept pe care le reţine şi oferind răspuns apărărilor esenţiale ale părţilor. Nerespectarea acestor exigenţe poate face obiectul controlului de legalitate pe calea recursului, conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Mai reţine, însă, Înalta Curte că recursul este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată doar în cazurile şi pentru motivele expres prevăzute de lege, respectiv de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Instanţa de recurs este îndrituită a exercita exclusiv un control de legalitate asupra hotărârilor judecătoreşti, pe această cale neputând fi repuse în discuţie aspecte de netemeinicie, precum stabilirea situaţiei de fapt, interpretarea şi aprecierea probatoriului.

În prezenta cauză, cercetând cuprinsul sentinţei recurate, Înalta Curte notează că aceasta respectă exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, a fost prezentată situaţia de fapt, cu referire la probele administrate în cauză, s-a făcut trimitere la dispoziţiile legale incidente şi s-a formulat răspuns tuturor susţinerilor esenţiale ale părţilor.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, prima instanţă a analizat probatoriul socotit relevant, făcând trimitere la înscrisurile existente la dosar (scrisoare standard de informare, contract de finanţare), la expertiza efectuată în cauză, precum şi la proba testimonială. Faptul că aceste din urmă probe au fost înlăturate din sfera relevanţei nu atrage incidenţa cazului de casare anterior menţionat, întrucât satisfacerea exigenţelor de motivare a unei hotărâri judecătoreşti nu implică admiterea susţinerilor părţii, ci exclusiv analiza acestora.

Mai reţine Înalta Curte că aprecierea probatoriului, a relevanţei acestuia în soluţionarea cauzei, constituie un aspect de temeinicie, fiind în căderea instanţelor de fond şi excedând limitelor controlului ce poate fi exercitat pe calea recursului. Cu alte cuvinte, înlăturarea relevanţei probatorii a raportului de expertiză, a declaraţiei martorului nu poate fi cenzurată în prezenta etapă procesuală, cu atât mai mult cu cât prima instanţă a expus argumentele pentru care a socotit că aceste probe trebuie înlăturate.

Tot astfel, aplicarea unei eventuale prezumţii judiciare ori a prevederilor art. 358 C. proc. civ. (ce reglementează consecinţele lipsei răspunsului la interogatoriu) reprezintă tot aspecte de temeinicie, ce excedează limitelor controlului permis instanţei de recurs de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte proba cu înscrisul constând în contestaţia recurentei-reclamante şi modalitatea de prezentare a documentelor justificative, Înalta Curte constată că, prin sentinţa recurată, s-a răspuns implicit acestui argument, arătându-se în mod neechivoc că depunerea documentelor justificative trebuie realizată la momentul introducerii cererii de plată, fiind fără relevanţă ataşarea lor ulterioară.

Nu în ultimul rând, subsumat acestui caz de casare s-a mai invocat, prin recurs, ignorarea de către prima instanţă a dispoziţiilor legale indicate prin cererea de chemare în judecată. Înalta Curte constată, însă, că această critică este în mod formal invocată, nepermiţând un control efectiv de legalitate, atât timp cât recurenta-reclamantă nu a indicat, în concret, dispoziţia legală invocată şi neanalizată de către prima instanţă şi nici nu a justificat în vreun fel caracterul esenţial ori relevanţa acesteia în economia cauzei.

Prin urmare, Înalta Curte socoteşte neîntemeiate criticile subsumate de către recurenta-reclamantă cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta priveşte situaţia când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Şi criticile subsumate acestui caz de casare sunt neîntemeiate.

Observă Înalta Curte că, prin cererea de chemare în judecată introdusă pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta a făcut trimitere în mod expres la art. 6 lit. B) din contractul de finanţare, făcând vorbire de obligaţia intimatului-pârât de a rambursa cheltuielile în termen de maximum 20 de zile lucrătoare de la data înregistrării cererii de rambursare. Deopotrivă, din cererea de chemare în judecată reiese cu evidenţă că reclamanta nu a negat că avea obligaţia depunerii documentelor justificative, ci a arătat că şi-a îndeplinit această obligaţie. Conţinutul cererii de chemare în judecată şi susţinerile reclamantei au şi legitimat, de altfel, prima instanţă să reţină că, prin acţiune, reclamanta a recunoscut că avea obligaţia de a depune documentele justificative.

Mai observă Înalta Curte că, prin recursul formulat, recurenta-reclamantă a înţeles să îşi modifice abordarea şi să facă vorbire despre diferenţa dintre o cerere de plată şi o cerere de rambursare, tinzând să argumenteze, în esenţă, că nu avea obligaţia depunerii unor documente justificative care să ateste plata anterioară a sumelor solicitate, atât timp cât a formulat o cerere de plată, iar nu o cerere de rambursare.

Aceste aspecte, însă, se circumscriu cauzei cererii de chemare în judecată, ce reprezintă, în esenţă, situaţia de fapt calificată juridic. Or, conform art. 478 alin. (3) C. proc. civ., incident în materia apelului, însă la care face trimitere expresă art. 494 C. proc. civ., în calea de atac a apelului/recursului nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi.

Atât timp cât însăşi reclamanta a susţinut, prin cererea de chemare în judecată, că este îndreptăţită la rambursarea cheltuielilor şi că a depus documentele justificative, nefiind formulat niciun argument în sensul că nu avea obligaţia depunerii respectivelor documente, modificarea abordării procesuale prin intermediul recursului reprezintă o schimbare a cauzei cererii de chemare în judecată, ce nu este îngăduită în această etapă procesuală. Prin urmare, fiind invocate pentru prima data în recurs, nu vor fi analizate argumentele legale formulate de recurenta-reclamantă din această perspectivă.

Înalta Curte mai constată că prima instanţă a reţinut că nu au fost ataşate documente justificative cererii de plată, iar nu că ar fi fost ataşate documente doar în format electronic. Prin urmare, atât timp cât s-a reţinut neîndeplinirea acestei obligaţii, fără a se particulariza în funcţie de formă, este lipsit de relevanţă argumentul că nu era necesară depunerea documentelor în format letric.

Nu în ultimnul rând, Înalta Curte menţionează că aspectul îndeplinirii sau neîndeplinirii, la momentul cererii de rambursare, a obligaţiei de a anexa documentele justificative, este unul de fapt, ce nu poate forma obiectul controlului instanţei de recurs.

Prin urmare, este nefondat şi motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, Curtea găseşte că hotărârea primei instanţe este legală, astfel că recursul declarat de recurenta-reclamantă va fi respins ca nefondat, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 55 pronunţate la 1 martie 2022 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal - veche, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 6 iunie 2024.