Appeals partly upheld: salary orders quashed as to cap and retroactivity; damages claims barred by res judicata.

Şedinţa publică din data de 22 mai 2024

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată formulată şi înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova la data de 29.08.2022, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Bucureşti, Tribunalul Bucureşti, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

1. Anularea Ordinului ministrului justiţiei nr. 401/C din 07.02.2022. prin care s-au stabilit drepturile salariate ale subsemnaţilor reclamanţi începând cu data de 30.12.2021;

2. Obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unor noi ordine privind stabilirea drepturilor salariate ale subsemnaţilor, în care indemnizaţia de încadrare şi sporurile cuvenite să fie stabilite:

i.începând cu data de 01.08.2016 şi în continuare, raportat la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, în vederea realizării unei salarizări la nivelul maxim aflat în plată;

ii.începând cu data de 01.04.2015 şi în continuare, raportat la un coeficient de multiplicare 19.000, in vederea realizării unei salarizări la nivelul maxim aflat în plată;

iii.începând cu data de 01.01.2018 cu aplicarea modului de calcul prevăzut de Anexa V a Legii-cadru nr. 153/2017, cap. 1 lit. A) şi cap. VIII, secţiunea I, art. 4 şi art. 5, respectiv acordarea sporurilor cuvenite (sporul de 25% pentru risc şi solicitare neuropsihicâ, prevăzut la art. 5 cap. VIII, secţiunea I, Anexa V. sporul de 5% pentru păstrarea confidenţialităţii, prevăzut la art. 5 cap. VIII, secţiunea I, Anexa V şi sporul de 15% pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, prevăzut la art. 4 cap. VIII. secţiunea I, Anexa V) prin raportare la indemnizaţia de încadrare ce reprezintă maximul grilei de salarizare prevăzute de Legea-cadru nr. 153/2017 pentru funcţia deţinută (Anexa nr. V, cap. I. lit. A) nr. crt. 2 -judecător de curte de apel, gradaţia 5, cu o vechime în funcţie de peste 20 de ani); cu consecinţa:

3. Obligarea pârâtei Curtea de Apel Bucureşti, precum şi a pârâtului Tribunalul Bucureşti pentru reclamantul B. (pentru perioada anterioară datei de 01.07.2018) la plata diferenţelor dintre drepturile salariale efectiv plătite şi cele stabilite conform hotărârii ce va fi pronunţată, sume ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective;

4. Obligarea pârâţilor Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Bucureşti la plata dobânzii legale penalizatoare aferentă drepturilor salariale rezultate, calculată de la scadenţa fiecărui drept salariat până la data plăţii efective.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 363 din 18 septembrie 2023, Curtea de Apel Craiova -, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia tardivităţii formulării cererii; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Tribunalului Bucureşti; a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Totodată, a admis acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea De Apel Bucureşti, Tribunalul Bucureşti şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a dispus anularea parţială a Ordinului M.J. nr. 401/C din 07.02.2022, în privinţa menţiunilor inserate la art. 1 referitoare atât la data de la care drepturile salariale se stabilesc având în vedere valoarea de referinţă sectorială 605,225 de RON, cât şi menţiunile inserate privind plafonarea instituită de art. 38 alin. (6) din Legea cadru nr. 153/2017 şi, în consecinţă:

A obligat pe pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la emiterea unui Ordin prin care să dispună modificarea parţială a art. 1 din Ordinul nr. 401/C din 07.02.2022 în sensul atât a modificării datei de la care drepturile salariale se stabilesc având în vedere valoarea de referinţă sectorială 605,225 RON, aceasta urmând a fi data de 1 august 2016 cât şi a înlăturării menţiunii privind plafonarea instituită de art. 38 alin. (6) din Legea cadru nr. 153/2017.

De asemenea, a obligat pe pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la emiterea unui Ordin prin care să dispună modificarea art. 1 din Ordinul MJ nr. 401/C/2022 şi a anexei referitoare la judecătorii Curţii de Apel Bucureşti în sensul stabilirii indemnizaţiei lunare de încadrare şi a sporurilor cuvenite reclamanţilor pe baza valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 01 august iar începând cu 01.04.2015 prin raportare la un coeficient de multiplicare 19,000, cu înlăturarea plafonării instituite ca urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice cât şi, începând cu data de 01.01.2018, a menţionării majorării sporului pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, a sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi a sporului pentru păstrarea confidenţialităţii în raport de majorarea indemnizaţiei de încadrare brută lunară astfel cum a fost stabilită mai sus.

A obligat pe pârâtele Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Bucureşti la plata diferenţelor dintre drepturile salariale pe care le-ar fi încasat reclamanţii începând cu data de 01.04.2015, dacă nu s-ar fi aplicat plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 şi îngheţarea sporurilor şi drepturile salariale efectiv plătite în această perioadă, diferenţe ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală penalizatoare, calculate de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

3. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 363 din 18 septembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Tribunalul Bucureşti, solicitând admiterea acestuia şi casarea sentinţei recurate, în sensul respingerii pretenţiilor formulate de reclamanţi, ca fiind neîntemeiate.

În susţinerea cererii de recurs, a pretins că, faţă de data la care se solicită recalcularea şi plata drepturilor salariale, instanţa trebuia să dea relevanţă prescripţiei dreptului material la acţiune. În plus, prin raportare la Ordinul nr. 959/l din 12.04.2023 al preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a considerat că perioada relevantă este cea menţionată în cadrul acestuia, deci, începând cu 12.04.2023, astfel că, instanţa de fond, în mod greşit a dispus ca drepturile salariale aferente valorii de referinţă sectorială 605,225 să fie plătite începând cu data de 01.08.2016, până la data prevăzută în ordin, iar începând cu 01,04.2015 prin raportare la un coeficient de multiplicare 19,000, fiind aplicabile disp.art. 38 alin. (6) din Legea-cadrunr. 153/2017. De asemenea, a considerat că, deoarece dispoziţiile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 nu au fost abrogate şi nici declarate neconstituţionale, instanţele nu ar fi putut să le înlăture de la aplicare şi să oblige pârâţii, să stabilească indemnizaţii de încadrare fără să ia în considerare aceste prevederi legale.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.,

Împotriva aceleiaşi sentinţe, a declarat recurs şi pârâtul Ministerul Justiţiei, prin care a solicitat casarea în tot a hotărârii recurate, admiterea excepţiei tardivităţii, admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material si respingerea acţiunii ca prescrisă, admiterea excepţiei lipsei parţiale de obiect a capătului de cerere referitor la emiterea unor noi ordine în care indemnizaţia de încadrare a reclamanţilor să fie stabilită începând cu data de 01.08.2016 şi în continuare, raportat la o valoare de referinţa sectorială de 605,225 RON, în vederea realizării unei salarizări la nivelul maxim aflat în plată, iar pe fond, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În susţinerea cererii de recurs, a precizat că, în mod greşit, prima instanţă a respins excepţia tardivităţii introducerii acţiunii, cu ignorarea procedurii speciale de contestare a ordinelor de salarizare prevăzută de art. 7 alin. (1), CAP VIII din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, în condiţiile în care intimaţii-reclamanţi nu au contestat în termen legal modul de stabilire a indemnizaţiei prin actele administrative de salarizare anterioare.

În continuare, a pretins că, în mod eronat instanţa de fond a respins excepţia prescripţiei parţiale a dreptului material la acţiune, în contextul în care reclamanţii au solicitat drepturi salariale începând cu data de 01.04.2015 şi 01.08.2016, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 29.08.2022 depăşind termenul de 3 ani prevăzut de art. 171 alin. (1) din Codul muncii.

Pe fondul cauzei, a arătat că, întrucât a constatat incidenţa unei anumite stări de fapt şi de drept, a ales să ia o decizie administrativă pentru viitor. Aceasta nu poate fi cenzurată de instanţa de judecată, în sensul schimbării datei de producere a efectelor acestei decizii, nu doar mergând către o dată anterioară, dar depăşind şi termenul de 3 ani de prescriere a drepturilor respective. Este de neconceput ca un act emis în favoarea personalului vizat, care acordă pentru viitor drepturi să constituire pretextul repunerii în termenul de prescripţie, justificând astfel acordarea unor drepturi din anul 2016.

În continuare, a pretins că instanţa de fond ar fi trebuit să respingă capătul de cerere privind recalcularea indemnizaţiei reclamanţilor prin raportare la o VRS de 605,225 RON ca parţial rămas fără obiect, în contextul în care preşedintele înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a emis Ordinul nr. 959 din 12.04.2023. Astfel, prin recunoaşterea drepturilor salariale solicitate prin cererea de chemare în judecată, prin efectul recalculării drepturilor salariale ale judecătorilor din cadrul curţilor de apel, tribunalelor, tribunalelor specializate şi al judecătoriilor având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, cu respectarea grilelor cuprinse în anexele 1-13 la ordinul emis, acţiunea pe acest capăt de cerere a rămas fără obiect.

În ce priveşte acordarea sporurilor fără limita instituită de art. 25 din Legea nr. 153/2017, a considerat că soluţia primei instanţe a fost dată cu greşita aplicare a legii, în contextul Deciziei nr. 15/28.05.2021 de recurs în interesul legii, care se aplică mutantis-mutandis şi judecătorilor.

În fine, a apreciat că, în mod greşit instanţa de fond a admis capătul de cerere privind stabilirea indemnizaţiei lunare de încadrare prin raportare la un coeficient de multiplicare 19,000. Coeficientul de multiplicare 19,000 se utilizează ca parte a unui calcul "istoric" de determinare a salariului, alături de valoarea sectorială de referinţă, însă utilitatea lui se opreşte în momentul în care, prin calculul realizat, se ajunge la maximul prevăzut de Legea nr. 153/2017. Mai mult, în sistemul Legii nr. 153/2017, grilele de salarizare pentru judecători şi procurori sunt diferite, neexistând temei pentru utilizarea grilei dedicate procurorilor pentru reîncadrarea judecătorilor. Astfel, a considerat că este neîntemeiată solicitarea de stabilire a indemnizaţiei "şi în continuare" în funcţie de coeficienţii de multiplicare pentru procurorii DNA şi DIICOT şi ignorându-se plafonul maxim prevăzut de Legea-cadru nr. 153/2017.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1). 8 C. proc. civ.

De asemenea, împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond, a declarat recurs şi pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea în parte a sentinţei atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În susţinerea cererii de recurs, a susţinut că instanţa de fond s-a pronunţat asupra unei cereri ce nu a fost solicitată de către reclamanţi, respectiv obligarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la plata diferenţelor dintre .drepturile salariale pe care le-ar fi încasat reclamanţii începând cu data de 01.04.2015, dacă nu s-ar fi aplicat plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 şi îngheţarea sporurilor şi drepturile salariale efectiv plătite în această perioadă, diferenţe ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală penalizatoare, calculate de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

În continuare, referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtei Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la emiterea unui ordin, prin care să se dispună drepturile salariate prin raportare la valoarea de referinţă sectorială 605,225 RON, începând cu data de 1 august 2016, instanţa de fond ar fi trebuit să respingă acest capăt de cerere, parţial ca neîntemeiat şi parţial ca rămas fără obiect având în vedere că preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a emis Ordinul nr. 959 din 12.04.2023 cu privire la drepturile salariale ale judecătoriilor din cadrul curţilor de apel, tribunalelor, tribunalelor specializate şi al judecătoriilor, care se calculează având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, fără a fi afectate de aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, cu respectarea grilelor cuprinse în Anexele 1-13, părţi integrante ale ordinului respectiv. Ordinul în discuţie s-a limitat exclusiv la înlăturarea aplicării dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 şi nu a privit recunoaşterea dreptului la stabilirea salarizării în raport cu valoarea de referinţă sectorială 605,225, acest aspect fiind stabilit anterior prin hotărâri judecătoreşti, ori, după caz, prin act administrativ (Ordinul ministrului Justiţiei nr. 6245/C din 30.12.2021) - şi nici nu a vizat acoperirea, cu încălcarea efectelor prescripţiei dreptului material la acţiune, a perioadelor nerecunoscute prin hotărâri judecătoreşti ori prin act administrativ, a precizat recurenta.

A arătat şi că, la data de 27.09.2023, preşedintele înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a emis Ordinul nr. 2734/1/27.09.2023, care va sta la baza emiterii unor ordine individuale aferente fiecărui judecător. La emiterea acestora, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie va ţine cont de considerentele Deciziei ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 49/2018 (publicată în M.Of. nr. 838/2018) conform cărora la stabilirea drepturilor salariale este avut în vedere "nivelul maxim de salarizare la nivelul instituţiilor sau autorităţilor publice aflate în subordinea aceluiaşi ordonator de credite, care au acelaşi scop, îndeplinesc aceleaşi funcţii şi atribuţii şi se situează la acelaşi nivel de subordonare din punct de vedere financiar (paragraful 123), a adăugat recurenta. Cum aceste ordine vor fi emise raportat inclusiv la Ordinul nr. 2734/1/27.09.2023 (neatacat în cauză) extinderea obiectului prezentului litigiu cu privire la modul în care urmează să fie stabilite, prin ordine individuale, pentru trecut, drepturile salariale ale judecătorilor prin raportare la VRS 605,22 neplafonată, este de neconceput din punct de vedere procedural, a mai apreciat recurenta.

Referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtei Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la emiterea unui ordin prin care să se dispună drepturile salariale prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000, a precizat că aceste drepturi le-au fost recunoscute reclamanţilor strict sub forma unor despăgubiri pentru starea de discriminare pe care aceaştia au invocat-o în raport cu procurorii DNA şi DIICOT. Aceste despăgubiri au natura juridică reglementată de dispoziţiile art. 27 din O.U.G. nr. 137/2000, astfel încât acestea nu pot fi incluse în indemnizaţia de încadrare brută lunară, decât cu modificarea nepermisă a regimului lor juridic.

În plus, obligarea la includerea, prin ordin al preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a acestor despăgubiri în baza de calcul a indemnizaţiei de încadrare brute lunare, ar presupune o încălcare gravă a cadrului legal care stabileşte organizarea judiciară (organizarea de tip ierahic), precum şi prevederilor legale în materia salarizării.

De asemenea, Decizia nr. 794/15.12.2016 a Curţii Constituţionale publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029 din 21 decembrie 2016 a statuat că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare (...) urmează să se stabilească prin raportare la aceeaşi funcţie, grad, gradaţie, vechime în muncă şi în specialitate, aceleaşi condiţii de studii, din cadrul întregii categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică."

Din perspectiva acestei decizii reiese că hotărârile judecătoreşti care interpretează norme de lege cu aplicabilitate generală, cum sunt cele privind majorarea indemnizaţiei de încadrare (prin care s-au stabilit majorările de 2%, 5%, 11%), iar celelalte hotărâri (prin care s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situaţii particulare, fără aplicabilitate generală), nu trebuie luate în considerare la stabilirea nivelului maxim al indemnizaţiei de încadrare, la care se face egalizarea.

Prin urmare, acordarea coeficienţilor corespunzători procurorilor DNA/DIICOT nu se încadrează în categoria drepturilor salariale la care se referă Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, nu constituie drepturi reglementate de norme cu "aplicabilitate generală" cum era situaţia majorărilor de 2%, 5%, 11% de la care plecase analiza Curţii Constituţionale, care au fost aplicate pentru întreg sistemul justiţiei, fără niciun fel de circumstanţiere faţă de situaţia personală a fiecărui angajat în parte, nu au determinat majorarea/schimbarea indemnizaţiilor de încadrare şi, ca atare, decizia nu este aplicabilă în speţă, a conchis recurenta.

În fine, în ceea ce priveşte acordarea sporurilor fără limita instituită de art. 25 din Legea nr. 153/2017, a susţinut că prima instanţă a făcut o greşită aplicare a acestor dispoziţii legale. Astfel, a considerat că singurul criteriu relevant în dimensionarea sporurilor este respectarea plafonului impus de dispoziţiile art. 25 alin. (1) din Legea 153/2017, prevăzut pe total buget aferent salariilor de bază destinat fiecărui ordonator de credite în parte, iar nu individual, prin raportare directă la salariul lunar pe care îl primeşte fiecare salariat aparţinând aceleiaşi categorii profesionale, iar singurul grup comparator permis prin prisma deciziei nr. 15/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este personalul încadrat în subordinea aceluiaşi ordonator de credite.

Limitarea cuantumului sporurilor la care se referă art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este prevăzută pe total buget aferent salariilor de bază destinat ordonatorului de credite, iar nu individual, prin raportare directă la salariul lunar pe care îl primeşte fiecare salariat aparţinând aceleiaşi categorii profesionale, astfel că, în funcţie de condiţiile specifice şi de resursele din buget, calculele efectuate pe fiecare ordonator de credite pot conduce la acordarea sporurilor la procentul maxim prevăzut în anexe sau într-un procent mai mic.

În acest sens, a invocat şi paragraful 90 din Decizia nr. 15 din 28 iunie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 921 din 27 septembrie 2021.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1). 8 C. proc. civ.

Prin note scrise, recurenta-pârâtă a invocat excepţia lipsei de interes cu privire la anularea Ordinului nr. 401/C/2022, în sensul anulării plafonării instituite de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 în ceea ce priveşte VRS 605,225 faţă de emiterea de către preşedintele ÎCCJ a Ordinelor 959/I/12.04.2023 şi nr. 2734/I/2023 în intervalul ulterior datei de 30.12.2021.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-reclamanţi nu au formulat apărări.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ. În temeiul dispoziţiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ. a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 22.05.2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes invocată de recurenta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la anularea Ordinului nr. 401/C/2022, în sensul anulării plafonării instituite de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 în ceea ce priveşte VRS 605,225 faţă de emiterea de către preşedintele ÎCCJ a Ordinelor 959/I/12.04.2023 şi nr. 2734/I/2023 în intervalul ulterior datei de 30.12.2021, aceasta a fost calificată de către instanţă apărare de fond, după cum rezultă din practicaua prezentei decizii.

De asemenea, Înalta Curte a ridicat din oficiu motivul de casare de ordine publică prevăzut de art. 488 alin. (1). 7 C. proc. civ. referitor la excepţia autorităţii de lucru judecat pentru pretenţiile reclamanţilor având ca obiect obligarea pârâţilor Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Bucureşti la plata diferenţelor salariale.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

6.1. Aspecte de fapt şi de drept relevante

Litigiul s-a născut în legătură cu Ordinul ministrului justiţiei nr. 401/C/07.02.2022, prin care, începând cu data de 30.12.2021, drepturile salariale ale reclamanţilor s-au stabilit prin raportare la VRS 605,225 RON cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) şi ale art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017. Reclamanţii au pretins că sunt îndreptăţi la stabilirea drepturilor lor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON, însă cu înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi a celorlalte drepturi urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, dar şi prin prisma faptului că drepturile respective trebuiau stabilite începând cu data de 1.08.2016 şi în continuare. De asemenea, reclamanţii au pretins că, începând cu 01.10.2015 aveau dreptul de a fi salarizaţi cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19.00 stabilit prin anexa la O.U.G. nr. 27/2006 lit. A) pct. 13. În fine, reclamanţii au solicitat anularea Ordinului 401C din 07.02.2022 şi în ceea ce priveşte plafonarea sporurilor, solicitând emiterea unui nou ordin prin care să dispună majorarea acestora, cu consecinţa obligării la plata diferenţei drepturilor salariale.

Prin sentinţa criticată, prima instanţă a respins excepţia tardivităţii formulării cererii; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Tribunalului Bucureşti; a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. Totodată, a admis acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea De Apel Bucureşti, Tribunalul Bucureşti şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a dispus anularea parţială a Ordinului M.J. nr. 401/C din 07.02.2022, în privinţa menţiunilor inserate la art. 1 referitoare atât la data de la care drepturile salariale se stabilesc având în vedere valoarea de referinţă sectorială 605,225 de RON, cât şi menţiunile inserate privind plafonarea instituită de art. 38 alin. (6) din Legea cadru nr. 153/2017 şi, în consecinţă: a obligat pe pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la emiterea unui Ordin prin care să dispună modificarea parţială a art. 1 din Ordinul nr. 401/C din 07.02.2022 în sensul atât a modificării datei de la care drepturile salariale se stabilesc având în vedere valoarea de referinţă sectorială 605,225 RON, aceasta urmând a fi data de 1 august 2016 cât şi a înlăturării menţiunii privind plafonarea instituită de art. 38 alin. (6) din Legea cadru nr. 153/2017; a obligat pe pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la emiterea unui Ordin prin care să dispună modificarea art. 1 din Ordinul MJ nr. 401/C/2022 şi a anexei referitoare la judecătorii Curţii de Apel Bucureşti în sensul stabilirii indemnizaţiei lunare de încadrare şi a sporurilor cuvenite reclamanţilor pe baza valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 01 august iar începând cu 01.04.2015 prin raportare la un coeficient de multiplicare 19,000, cu înlăturarea plafonării instituite ca urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice cât şi, începând cu data de 01.01.2018, a menţionării majorării sporului pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, a sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi a sporului pentru păstrarea confidenţialităţii în raport de majorarea indemnizaţiei de încadrare brută lunară astfel cum a fost stabilită mai sus; a obligat pe pârâtele Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Bucureşti la plata diferenţelor dintre drepturile salariale pe care le-ar fi încasat reclamanţii începând cu data de 01.04.2015, dacă nu s-ar fi aplicat plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 şi îngheţarea sporurilor şi drepturile salariale efectiv plătite în această perioadă, diferenţe ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală penalizatoare, calculate de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

Pentru motivele rezumate mai sus (punctul 3) împotriva sentinţei au declarat recurs pârâţii Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Bucureşti.

6.2. Analiza recursului

Un prim motiv de casare ce urmează a fi cercetat este cel prevăzut de art. 488 alin. (1). 7 C. proc. civ. şi care a fost ridicat din oficiu de către instanţa de recurs.

Astfel, potrivit art. 488 alin. (1). 7 C. proc. civ. "casarea unor hotărâri se poate cere când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat,,. De asemenea, conform art. 432 prima teză C. proc. civ. "excepţia autorităţii de lucru judecat poate fi invocată de instanţă sau de părţi în orice stare a procesului, chiar în faţa instanţei de recurs,,.

După cum rezultă din prevederile art. 430-431 C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este un efect al hotărârii judecătoreşti, în virtutea căruia un litigiu soluţionat printr-o hotărâre judecătorească nu mai poate forma obiectul unui nou proces având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi. Astfel, pentru a exista autoritate de lucru judecat, trebuie să existe tripla identitate de părţi, obiect şi cauză.

Pentru considerentele ce urmează a fi expuse, se constată că, în cauză era incidentă excepţia autorităţii de lucru judecat pentru pretenţiile reclamanţilor având ca obiect obligarea pârâţilor Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Bucureşti la plata diferenţelor salariale, astfel încât motivul de casare este fondat.

Astfel, Înalta Curte observă că, prin cererea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2020, intimaţii-reclamanţi din prezenta cauză au solicitat obligarea pârâţilor Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Bucureşti (pârâţi şi în prezenta cauză) la plata începând cu 01.08.2016 a diferenţelor dintre drepturile salariale la care s-au pretins îndreptăţiţi prin raportare la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON şi cele efectiv plătite. Prin sentinţa pronunţată în cauză, rămasă definitivă, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, reţinând incidenţa excepţiei prescripţiei pentru perioada 01.08.2016-11.03.2017, a obligat pârâţii să plătească reclamanţilor diferenţa dintre drepturile salariale încasate şi cele cuvenite, recalculate prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, începând cu 12.03.2017 şi în continuare, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective. De asemenea, a obligat pârâţii să plătească şi dobânda legală aferentă acestor diferenţe. Cauza acţiunii, după cum rezultă din cuprinsul hotărârii judecătoreşti, a constituit-o existenţa unei practici judiciare, prin care, la nivelul familiei ocupaţionale Justiţie exista, începând cu 01.08.2016, personal salarizat corespunzător unei valori de referinţă sectoriale mai mari, în cuantum de 605,225 RON.

De asemenea, prin cererile ce au făcut obiectul dosarelor nr. x/2019 (A.), respectiv 2494/120/2019 (B.) au solicitat obligarea pârâţilor Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Bucureşti (pârâţi şi în prezenta cauză) la plata începând cu 01.10.2015 şi în continuare a diferenţelor salariale dintre cele la care s-au pretins îndreptăţiţi prin raportare la un coeficient de multiplicare 19,000 şi cele care le-au fost efectiv plătite, prin raportare la coeficiente de multiplicare inferioare. Prin sentinţele pronunţate în cauză, rămase definitive, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, reţinând incidenţa excepţiei prescripţiei pentru perioadele anterioare datelor de 06.11.2016, respectiv de 14.06.2016, a obligat pârâţii să plătească reclamanţilor începând cu 06.11.2016, respectiv 14.06.2016, şi în continuare, diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi cele cuvenite, recalculate prin raportare la un coeficient de multiplicare 19,000 actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective. De asemenea, a obligat pârâţii să plătească şi dobânda legală aferentă acestor diferenţe. Cauza acţiunii, după cum rezultă din cuprinsul hotărârii judecătoreşti, a constituit-o existenţa unei practici judiciare, prin care, la nivelul familiei ocupaţionale Justiţie existau judecători salarizaţi superior, corespunzător unui coeficient de multiplicare 19,000 aferent procurorilor încadraţi la D.N.A şi D.I.I.C.O.T.

Aşadar, în condiţiile în care prin acţiunea ce face obiectul prezentului dosar, fundamentată pe aceeaşi cauză (existenţa unei practici judiciare, prin care, la nivelul familiei ocupaţionale Justiţie existau judecători salarizaţi superior, corespunzător unei valori de referinţă sectoriale de 605,225 RON sau, după caz, unui coeficient de multiplicare 19,000 aferent procurorilor încadraţi la D.N.A şi D.I.I.C.O.T.) reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Bucureşti la plata aceloraşi diferenţe salariale ca acelea deduse judecăţii în cauzele ce au făcut obiectul dosarelor nr. x/2020, y/2019 şi 2494/120/2019, se constată că hotărârile pronunţate în aceste din urmă cauze împiedicau o nouă judecată realizată în contradictoriu cu aceşti pârâţi, pentru autoritate de lucru judecat.

În continuare, vor fi analizate criticile invocate de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei referitoare la soluţiile date excepţiilor de tardivitate şi de prescripţie şi care corespund cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1). 8 C. proc. civ.

Criticile sunt nefondate.

Referitor la excepţia tardivităţii formulării acţiunii, se constată că acţiunea a vizat soluţia comunicată la data 28.07.2022 de recurentul-pârât contestaţiei intimaţilor-reclamanţi privind modul de stabilire a drepturilor salariale prin Ordinul nr. 401/C/07.02.2022. În acest context, formularea cererii de chemare în judecată la data de 25.08.2022 (data poştei-dosar curte, vol) a respectat termenul de 30 de zile prevăzut de art. 7 alin. (1) Cap. VIII din Anexa V din Legea nr. 153/2017. Faptul invocat de recurent, anume că, prin acţiunea dedusă judecăţii, s-ar urmări nesocotirea unor acte administrative anterioare de încadrare salarială, nu prezintă relevanţă din perspectiva excepţiei de tardivitate, câtă vreme nu acestea din urmă formează obiectul cererii de chemare în judecată.

Tot prin raportare la obiectul acţiunii, se reţine că a fost corect soluţionată de către prima instanţă şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. Aceasta, întrucât cererea de reparare a prejudiciului pretins de către reclamanţi are natura unei pretenţii accesorii celei referitoare la anularea ordinului emis de Ministerul Justiţiei, aceasta fiind deci formulată în temeiul prevederilor art. 8 şi 11 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, iar nu în baza dispoziţiilor Codului Muncii, cum în mod greşit a pretins recurentul. În cazul de faţă, chestiunea prescripţiei dreptului pretins de reclamanţi pune în discuţie doar componenta substanţială a instituţiei, urmând a se evalua pe fond eventualele limite determinate de prescripţie în care îi revenea autorităţii recurent-pârâte obligaţia de a recunoaştere a drepturilor exhibate de intimaţii-reclamanţi.

În ceea ce priveşte soluţia dată de prima instanţă fondului cererii de chemare în judecată au fost formulate critici de către recurenţii Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Ministerul Justiţiei, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1). 8 C. proc. civ., dispoziţii legale potrivit cărora "casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material,,.

Motivul este fondat.

O primă critică a vizat soluţia dată capătului de cerere privind obligarea recurentei la emiterea unui ordin, prin care drepturile salariale să fie stabilite prin raportare la valoarea de referinţă sectorială 605,225 RON, începând cu data de 1 august 2016.

În esenţă, recurenta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pretins că instanţa de fond ar fi trebuit să respingă acest capăt de cerere, parţial ca neîntemeiat şi parţial ca rămas fără obiect, având în vedere că preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a emis Ordinele nr. 959/I din 12.04.2023 şi 2734/I din 27.09.2023, prin care s-a dispus ca stabilirea drepturilor salariale ale judecătorilor începând cu data de 30.12.2021 să aibă în vedere o valoare de referinţă sectorială 605,225 RON, fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. Deopotrivă, recurentul-pârât Ministerul Justiţiei a susţinut că decizia sa de acordare a drepturilor salariale pentru viitor nu poate fi cenzurată de instanţa de judecată, în sensul schimbării datei de producere a efectelor acestei decizii, nu doar mergând către o dată anterioară, dar depăşind şi termenul de 3 ani de prescriere a drepturilor respective.

Înalta Curte reaminteşte că potrivit art. 1 din Ordinul ministrului justiţiei 6245/C/30.12.2021, începând cu data de 30.12.2021, drepturile salariale ale reclamanţilor s-au stabilit prin raportare la VRS 605,225 RON cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) şi ale art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017. Pentru punerea în aplicare a Ordinului nr. 6245/C/30.12.2021 a fost emis Ordinul ministrului justiţiei nr. 401/C/07.02.2022, prin care s-a dispus că "Începând cu data de 30.12.2021, drepturile salariale ale judecătorilor din circumscripţia Curţii de Apel Bucureşti prevăzuţi în Anexele 1-29 la prezentul ordin, se stabilesc având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) şi ale art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, conform celor prevăzute în dreptul fiecăruia, în anexe."

Într-adevăr, după cum a punctat recurenta, se constată că, prin Ordinul nr. 2734/I/27.09.2023, la art. 1, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a dispus că "drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor specializate şi curţilor de apel, precum şi ale asistenţilor judiciari din cadrul instanţelor judecătoreşti, calculate având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, conform Ordinului ministrului justiţiei nr. 6245/C din 30 decembrie 2021, se stabilesc începând cu data intrării în vigoare a ordinului menţionat-30 decembrie 2021-fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare,,. Se observă astfel că, în contextul emiterii Ordinului nr. 2734/I/27.09.2023 al preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin recunoaşterea drepturilor judecătorilor de a fi salarizaţi din data de 30 decembrie 2021 cu o VRS de 605,22 RON, fără aplicarea limitei rezultate din prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, începând cu acest moment, a dispărut vătămarea cauzată intimaţilor-reclamanţi, prin emiterea nelegală a Ordinului ministrului justiţiei nr. 6245/C din 30 decembrie 2021. Or, după cum rezultă din prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 existenţa vătămării afirmate reprezintă o chestiune esenţială a fondului raportului juridic dedus judecăţii. Prin urmare, se constată că, pentru intervalul începând cu data de 30.12.2021, prin obligarea pârâtei la emiterea pentru reclamanţi a unor noi ordine de salarizare, raportate la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, cu înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi a celorlalte drepturi urmare aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, prima instanţă a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pretenţiile reclamanţilor fiind, începând cu momentul anterior menţionat, neîntemeiate, ca urmare a lipsei vătămării.

Referitor la perioada anterioară pentru care prima instanţă a dispus obligarea la emiterea ordinului (01.08.2016-29.12.2021), se reţin următoarele:

În primul rând, contrar celor invocate de recurentă, se observă că Ordinul nr. 2734/I/27.09.2023 al preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a determinat dispariţia vătămării produse reclamanţilor prin Ordinului ministrului justiţiei nr. 6245/C din 30 decembrie 2021 şi pentru perioada anterioară acestei din urmă date. După cum s-a arătat anterior, dispoziţia ordinului este clară şi vizează exclusiv perioada care debutează cu data de 30 decembrie 2021. Această împrejurare nu face obiectul prezentului litigiu, circumscris doar Ordinului ministrului justiţiei nr. 401/C/07.02.2022. Pe de altă parte, nu trebuie omis că ordinul emis de ministrul justiţiei a dispus atât cu privire la data începând cu care judecătorii erau îndreptăţiţi la recunoaşterea drepturilor salariale, raportate la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, cât şi cu privire la chestiunea incidenţei plafonării prevăzute de prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017. Astfel, în mod corect, analiza primei instanţe a vizat aceste aspecte, nefiind vorba, aşadar, despre o extindere a obiectului sau cauzei prezentului litigiu.

În continuare, după cum corect a reţinut prima instanţă, Înalta Curte reaminteşte că, prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029 din 21 decembrie 2016, Curtea Constituţională a stabilit că se impune egalizarea la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare, corespunzător fiecărei funcţii, grad/trepte, gradaţii, vechimi în funcţie sau în specialitate, în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale. S-a reţinut în paragraful 26 din decizia evocată că "hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea indemnizaţiei de încadrare, cum sunt cele prin care s-au stabilit majorările de 2%, 5% şi respectiv 11% acordate magistraţilor şi personalului asimilat, au aplicabilitate generală şi se deosebesc de ipotezele în care, tot prin hotărâre judecătorească, ar fi fost recunoscute anumite drepturi în baza unor situaţii de fapt particulare, fără aplicabilitate generală (cum ar fi, spre exemplu, ipoteza în care o persoană a avut recunoscut sporul de doctorat)".

La 1 iulie 2017 a intrat în vigoare Legea-cadru nr. 153/2017, care a integrat dezlegările oferite prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curţii Constituţionale în normele de la art. 6 lit. b) şi c) din această lege, respectiv în conţinutul conceptual al principiului nediscriminării (care reclamă eliminarea oricăror forme de discriminare şi instituirea unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeaşi activitate şi are aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie) şi în cel al principiului egalizării în salariul maxim aflat în plată pentru persoane din aceeaşi instituţie sau autoritate publică (în sensul asigurării de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală).

De asemenea, după cum s-a stabilit prin Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 84 din 30 ianuarie 2024 "principiile nediscriminării şi egalităţii pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale,,. Acesta este şi cazul valorii de referinţă sectorială, chestiune dezlegată explicit de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin mecansimele de unificare a practicii judiciare, respectiv Decizia nr. 55 din 13 septembrie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1102 din 19 noiembrie 2021 (paragraful 73) şi Decizia nr. 80/2023- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (paragraful 81).

Prin urmare, în mod just prima instanţă a reţinut că, faţă de principiul nediscriminării salariale, ce are ca finalitate asigurarea unei egalităţi salariale, din perspectiva unui indicator general aplicabil, la nivelul unei categorii profesionale, dreptul reclamanţilor de a le fi stabilite drepturile salariale în raport de VRS de 605,225 RON începând cu o anumită dată trebuie raportate la cele recunoscute definitiv pe cale judecătorească altor salariaţi din cadrul familiei ocupaţionale Justiţie.

Faţă de această concluzie, se constată că judecătorul fondului a apreciat corect că, deşi a invocat în mod formal principiul nediscriminării salariale, în ordinul atacat emitentul nu a asigurat o reparare integrală a prejudiciului suportat de reclamanţi. Astfel, deşi a invocat o practică judiciară, dar şi o practică administrativă a altor ordonatori de credite care recunosc dreptul la VRS 605,225 RON prin raportare la o perioadă anterioară emiterii ordinelor respective, ministrul justiţiei a recunoscut dreptul doar începând cu data emiterii ordinului, fără să prezinte în preambulul ordinului o motivare pentru diferenţa de tratament pe care o aplică reclamanţilor.

Prin urmare, în acord cu prima instanţă, se reţine că, în condiţiile în care dreptul la VRS 605,225 RON era constatat în practica judiciară începând cu data de 01.08.2016 nu exista raţiune pentru ca, în privinţa beneficiarilor ordinului contestat, recunoaşterea acestuia să fie limitată la data de 30 decembrie 2021.

Pe de altă parte însă, Înalta Curte reaminteşte că dreptul încălcat prin modalitatea concretă de emitere a ordinului contestat este un drept salarial, supus aşadar termenului de prescripţie extinctivă de 3 ani, potrivit art. 171 din Codul muncii. Astfel, în lipsa altor menţiuni exprese în conţinutul ordinului referitoare la renunţarea la prescripţie potrivit art. 2507-2508 C. civ., rezultă că termenul până la care reclamanţii erau îndreptăţiţi să obţină din partea primei instanţe dreptul la recalcularea valorii de referinţă sectorială, în baza ordinului contestat, era limitat la 3 ani anteriori datei emiterii ordinului contestat, câtă vreme emiterea acestuia echivala cu recunoaşterea pretenţiilor, întrerupând cursul prescripţiei.

Aşadar, se constată că data de la care se calculează drepturile salariale având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON este, în privinţa reclamanţilor, 30.12.2018.

Faptul că reclamanţii obţinuseră prin sentinţa pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă în dosarul nr. x/2020 obligarea ordonatorilor de credite cu care se aflau în raporturi juridice să le plătească diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi cele cuvenite, recalculate prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, începând cu un moment anterior, anume 12.03.2017, nu schimbă datele problemei. Din analiza hotărârii judecătoreşti în discuţie, pronunţată în cadrul unui litigiu de muncă, rezultă că aceasta se referă doar la acordarea unor despăgubiri echivalente cu diferenţele rezultate din aplicarea unor valori de referinţă sectoriale diferite. Sumele de bani astfel acordate au rolul de a compensa paguba pricinuită magistraţilor reclamanţi în privinţa cărora instanţa a reţinut că au fost supuşi unui tratament discriminatoriu sub aspectul plăţii drepturilor salariale. Pe cale de consecinţă, aceste despăgubiri echivalente cu diferenţele dintre drepturile încasate şi drepturile calculate în funcţie de valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON nu au schimbat indemnizaţia de încadrare a intimaţilor-reclamanţi şi prin urmare nu poate justifica obligarea recurentei-pârâte Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la emiterea unui ordin producător de efecte juridice. Astfel, pentru intervalul 12.03-2017-29.12.2018, în privinţa reclamanţilor, îşi vor produce efecte strict prevederile art. 2 din Ordinul nr. 401/C/07.02.2022 emis de minstrul justiţiei potrivit cărora pentru perioada anterioară celei vizate de acesta drepturile acordate prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea valorii de refereinţă sectorială se vor achita eşalonat, potrivit dispoziţiilor legale incidente.

În ceea ce priveşte problema aplicării plafonului legal instituit de dispoziţia cuprinsă la art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, în conformitate cu care, în situaţia în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit acestei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022, se reaminteşte că, prin Decizia nr. 3 din 11 martie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 422 din 09 mai 2024, s-a reţinut că "elementul cu aplicabilitate generală avut în vedere la calcularea indemnizaţiilor de încadrare nu poate fi supus unui plafon în anumite situaţii concrete, particulare, deoarece s-ar înfrânge tocmai principiul egalităţii şi principiul nediscriminării, ajungându-se, în contra legii, la aplicarea unei valori de referinţă sectorială distincte în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale, (considerentul 71).

De altfel, după cum s-a arătat prin chiar cererea de recurs, prin Ordinul nr. 959/12.04.2023, emis de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în considerarea celor consfinţite pe cale judecătorească, s-a recunoscut stabilirea drepturilor salariale ale judecătorilor având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Cea de-a doua critică a fost referitoare la soluţia dată capătului de cerere privind obligarea recurentei la emiterea unui ordin, prin care să se dispună stabilirea indemnizaţiei de încadrarea prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000 în considerarea unor hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţa de drept comun în materia dreptului muncii, prin care s-a soluţionat un litigiu vizând recunoaşterea stării de discriminare si repararea prejudiciului produs, prin plata diferenţelor salariale dintre suma plătită şi suma ce ar fi trebuit să le fie plătită prin luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,00 (diferenţe de drepturi salariale în raport cu indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006).

Cu privire la acest petit, prima instanţă a admis acţiunea, reţinând, în esenţă, că emitentul actului nu a respectat hotărârile judecătoreşti definitive de care reclamanţii beneficiau şi nici cele de la nivelul familiei ocupaţionale, fiind încălcate principiile nediscriminării şi egalităţii prevăzute de Legea 153/2017, dar şi considerentele Curţii Constituţionale din cuprinsul Deciziei nr. 794/2016.

Referitor la această problemă de drept, se constată că, ulterior pronunţării hotărârii recurate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a intervenit, prin recursuri în interesul legii, pronunţând Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 422 din 09 mai 2024 şi Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 383 din 24 aprilie 2024.

Astfel, prin Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a stabilit că "Drepturile acordate judecătorilor şi procurorilor, prin hotărâri judecătoreşti definitive, reprezentând diferenţe rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri,,. S-a reţinut astfel că "respectivele hotărâri judecătoreşti nu au fost de natură a modifica/a completa legea şi nici de a schimba cadrul legal prin care se determină indemnizaţia de încadrare a celor care au beneficiat de aceşti coeficienţi, având ca efect exclusiv acoperirea prejudiciului cauzat prin tratamentul salarial discriminator generat de reglementarea anterioară şi constatat pe cale jurisprudenţială, (considerentul nr. 94).

Deopotrivă, prin Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a reţinut, în privinţa coeficienţilor de multplicare că aceştia "constituie elementul component variabil, având o aplicabilitate restrânsă la sfera anumitor beneficiari, prin intermediul cărora se realizează o diferenţiere a veniturilor în raport cu nivelul instanţei sau al parchetului şi cu funcţia ocupată, (considerentul nr. 72). Or, prin Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în paragraful 82 se reţinuse că:

"Aşadar, atunci când instanţele judecătoreşti sunt învestite cu cereri de egalizare a unor salarii de bază prin includerea unor majorări recunoscute prin hotărâri definitive, trebuie să examineze dacă în respectivele hotărâri au fost interpretate norme de lege care au instituit majorări de aplicabilitate generală, căci numai într-un astfel de caz principiile examinate pot constitui temei al egalizării; dacă sfera lor de aplicare este însă restrânsă în beneficiul unor anumiţi destinatari ai legii, cele două principii se opun egalizării salariilor de bază ale persoanelor cărora legea nu le recunoaşte dreptul la respectivele majorări."

Având a urma aceste dezlegări obligatorii ale chestiunilor de drept incidente speţei, Înalta Curte va constata că, printr-o greşită aplicare a principiilor legalităţii, nediscriminării, egalităţii, importanţei sociale a muncii şi al ierarhizării pe verticală şi orizontală, aşa cum sunt ele definite de art. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017, prima instanţă a reţinut că hotărârile judecătoreşti invocate de intimaţii-reclamanţi impun obligarea recurentei-pârâte la emiterea ordinului prin raportare la un coeficient de multiplicare 19,000.

În fine, ultima critică a fost cea referitoare la greşita aplicare a prevederilor art. 25 din Legea nr. 153/2017.

Şi această critică este fondată.

În acest sens, se reaminteşte că art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 instituie o limită generală a sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor şi a altor drepturi, în sensul că:

"Suma sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor, inclusiv cele pentru hrană şi vacanţă, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, după caz."

Astfel, în contextul în care sporurile nu sunt reglementate într-un cuantum fix, legea conferă ordonatorilor de credite o marjă de apreciere în stabilirea lor, dar dreptul de apreciere trebuie exercitat în limitele prevăzute de lege, fiind supus unei duble condiţionări: la nivel individual, cele trei sporuri ar putea totaliza cel mult 45% din salariul de bază lunar sau din indemnizaţia lunară de încadrare, iar la nivelul bugetului gestionat de ordonatorul de credite, suma sporurilor şi a celorlalte elemente adiţionale salariului de bază sau indemnizaţiei de încadrare nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază şi a indemnizaţiilor de încadrare.

Acest reper de interpretare se regăseşte şi în jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional, exemplificată prin Decizia nr. 433 din 11 iulie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 979 din 27 octombrie 2023, dar şi în deciziile de unificare a practicii judiciare pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În acest din urmă sens, se reaminteşte că prin Decizia nr. 15 din 28 iunie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 921 din 27 septembrie 2021, s-a statuat că, În interpretarea unitară a dispoziţiilor art. 38 alin. (3) lit. a) şi alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V la aceeaşi lege, suma sporurilor acordate personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea nu trebuie să depăşească limita prevăzută de art. 25 din aceeaşi lege, raportată la ordonatorul de credite care stabileşte drepturile salariale,,.

Totodată, prin Decizia nr. 3 din 29 ianuarie 2024 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 25 alin. (1) şi art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, principiul nediscriminării nu poate fi invocat pentru acordarea sporurilor prevăzute de art. 4 şi 5 din capitolul VIII anexa nr. V a Legii-cadru nr. 153/2017 la nivel maxim, dacă astfel s-ar depăşi plafonul de 30% prevăzut de art. 25 din acelaşi act normativ.

Pe cale de consecinţă, se reţine că limitarea prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017 poate determina acordarea unor cuantumuri diferite ale sporurilor de la un ordonator de credite la altul, de vreme ce procentul de 30%, care nu poate fi depăşit, poate comporta diferenţieri între ordonatorii de credite. Corelativ, faptul că anumiţi ordonatori de credite au acordat sporurile într-o limită superioară nu poate constitui motiv legitim de egalizare salarială cu încălcarea prevederilor art. 25 din Legea nr. 153/2017.

Se constată astfel că, printr-o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 153/2017, prima instanţă a recunoscut pretenţiile reclamanţilor fundamentate pe faptul că, la nivelul anumitor ordonatori de credite, sporurile au fost recunoscute personalului auxiliar de specialitate în cuantum de 45%.

7. Temeiul procesual al soluţiei date recursului

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., urmează să admită recursul declarat de recurenţii-pârâţi şi să caseze în parte sentinţa recurată.

În rejudecare, pentru considerentele mai sus arătate, va admite excepţia autorităţii de lucru judecat pentru pretenţiile reclamanţilor având ca obiect obligarea pârâţilor Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Bucureşti la plata diferenţelor salariale şi va respinge cererea formulată în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Bucureşti, pentru autoritate de lucru judecat.

De asemenea, va admite în parte cererea de chemare în judecată şi va anula în parte Ordinul nr. 401/C/07.02.2022 emis de pârâtul Ministerul Justiţiei în limita situaţiei reclamanţilor în ceea ce priveşte: dispoziţia privind plafonarea drepturilor salariale, aplicată în baza art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017; data de la care se calculează drepturile salariale având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON. Corelativ, în temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, va obliga pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la emiterea unui nou ordin pentru încadrarea salarială a reclamanţilor, cu efecte începând cu data de 30.12.2018, având în vedere o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, fără ca indemnizaţia de încadrare să fie afectată de plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. Va respinge, în rest, cererea de chemare în judecată, formulată în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca neîntemeiată.

Va menţine soluţiile date prin sentinţă asupra excepţiilor.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurenţii-pârâţi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Bucureşti, împotriva sentinţei nr. 363 din 18 septembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi rejudecând:

Admite excepţia autorităţii de lucru judecat pentru pretenţiile reclamanţilor având ca obiect obligarea pârâţilor Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Bucureşti la plata diferenţelor salariale.

Admite în parte cererea de chemare în judecată.

Anulează în parte Ordinul nr. 401/C/07.02.2022 emis de pârâtul Ministerul Justiţiei în limita situaţiei reclamanţilor în ceea ce priveşte: dispoziţia privind plafonarea drepturilor salariale, aplicată în baza art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017; data de la care se calculează drepturile salariale având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON.

Obligă pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la emiterea unui nou ordin pentru încadrarea salarială a reclamanţilor, cu efecte începând cu data de 30.12.2018, având în vedere o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, fără ca indemnizaţia de încadrare să fie afectată de plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Respinge în rest cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca neîntemeiată.

Respinge cererea formulată în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Bucureşti, pentru autoritate de lucru judecat.

Menţine soluţiile date prin sentinţă asupra excepţiilor.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 22 mai 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.