Price-fixing cartel fine upheld on appeal; resale price coordination found restriction by object.

Şedinţa publică de la 22 mai 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 08.04.2021, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună:

a)anularea deciziei Consiliului Concurenţei nr. 72/15.12.2020 în ce priveşte sancţiunea impusă prin aceasta A. S.R.L.;

b)În subsidiar, individualizarea corectă a faptei, ţinând cont de particularităţile în cazul A. S.R.L. şi, prin urmare, reducerea în mod corespunzător a sancţiunii; şi

c)acordarea cheltuielilor de judecată.

I.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1359 din 30 iunie 2022, Curtea de Apel Bucureşti -, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, ca neîntemeiată.

I.3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1359 din 30 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, pârâtul Consiliul Concurenţei a declarat recurs prin care a solicitat admiterea acestuia şi în principal, anularea deciziei Consiliului Concurenţei nr. 72/15.12.2020 în ce priveşte sancţionarea A. S.R.L., iar în subsidiar, individualizarea corectă a faptei, ţinând cont de particularităţile în cazul A. S.R.L. şi, prin urmare, reducerea în mod corespunzător a sancţiunii, precum şi acordarea cheltuielilor de judecată.

În motivare, recurenta-reclamantă a arătat că hotărârea nr. 1359/2022 a Curţii de Apel Bucureşti a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de Legea concurenţei nr. 21/1996, Ghidul BDPR şi Instrucţiunile din 11 octombrie 2016 privind individualizarea sancţiunilor pentru contravenţiile prevăzute la art. 55 din Legea concurenţei nr. 21/1996, art. 101 din TFUE.

- Susţine recurenta-reclamantă că mecanismul BDPR restricţionează concurenţa şi a condus la stabilirea unor contacte între furnizori. A fost evidenţiată o dependenţă a fermierilor faţă de BDPR şi faptul că posibilitatea de a înregistra doar o singură combinaţie de marcă şi model în cadrul BDPR limitează concurenţa intra-marcă. Se specifică faptul că în cadrul BDPR, un model aparţinând unei anumite mărci poate fi înscris o singură dată, cu o configuraţie standard specifică, indiferent de numărul de furnizori care comercializează respectivul echipament sau care au întocmit şi depus documentaţia necesară înscrierii. BDPR influenţează concurenţa inter-marcă şi favorizează coordonarea pe piaţă, implicând necesitatea unor contacte minime între furnizori pentru a preveni excluderea unei mărci şi pentru a minimiza impactul asupra fermierilor beneficiari şi descurajează furnizorii să înscrie elementele în baza de date, lucru demonstrat prin faptul că, în cazul mărcilor B. şi C., deşi există mai mulţi distribuitori, înscrierea în BDPR a fost efectuată exclusiv de producător .

- Recurenta-reclamantă subliniază că y şi x au profitat de poziţia lor superioară de negociere în raport cu A. S.R.L..

Arată, totodată, că decizia nu analizează exploatarea puterii superioare de negociere în detrimentul A. S.R.L. şi nici impactul restrictiv pe care prezenţa şi importanţa celor doi producători l-au avut asupra libertăţii A. S.R.L. de a opera independent pe piaţă şi de a se îndepărta de la instrucţiunile primite de la producători.

Recurenta-reclamantă arată că, în cea mai mare parte a timpului, A. S.R.L. a acţionat ca intermediar pentru x şi y, având în vedere relaţia de agenţie cu fiecare dintre aceştia. În realitate, susţine recurenta, agenţia a reprezentat chiar şi întreaga activitate a A. S.R.L. pentru o anumită marcă. Producătorii au impus un model contractual prin care A. S.R.L. a desfăşurat o activitate hibridă pentru cele două mărci, operând în principal ca agent şi oferind servicii de intermediere în interesul acestora, iar în plan secundar, distribuind mărcile în anumite zone, sub propriul nume.

Recurenta-reclamantă critică decizia pentru că aceasta adoptă o abordare teoretică, bazată pe presupuneri, care nu reflectă activitatea efectivă a A. S.R.L., că analiza teoretică a contractelor sugerează că A. S.R.L. a avut în principal rolul de revânzător, iar decizia se bazează pe presupuneri pentru a atribui în mod nejustificat răspunderea pentru intermediere şi pentru a include agenţia în sfera distribuţiei.

În continuare se precizează că producătorii au fost iniţiatorii şi conducătorii evenimentelor descrise, iar A. S.R.L. a jucat un rol formal, pasiv şi limitat în discuţiile examinate, participarea sa fiind dictată de regulile BDPR şi iniţiată de producători pentru a proteja mărcile lor. A. S.R.L. arată că a oferit avantaje suplimentare clienţilor săi, evitând implementarea unui preţ minim sau fix.

Totodată, învederează că acţiunile nu au fost continue, deoarece A. S.R.L. nu a aderat la regulile stabilite de producători, nu a intrat în competiţie cu x şi y şi susţine că aşa-zisul mecanism de coerciţie este de fapt reprezentat de măsurile reglementate de AFIR în ghidul BDPR.

- În ceea ce priveşte observaţiile privind calificarea încălcării şi sancţionarea, recurenta-reclamanta susţine că instrucţiunile nu determină automat ca înţelegerile între concurenţi privind preţurile să fie considerate de gravitate mare. A. S.R.L. apreciază că gravitatea acestora este, cel mult, medie.

Menţionează că a participat într-un mod pasiv la discuţii, având rolul de a promova interesele comerciale ale producătorilor ca intermediar, discuţiile au fost iniţiate de producători, bazându-se pe poziţia lor superioară de negociere, pe relaţia de intermediere şi pe dependenţa A. S.R.L..

Susţine în continuare că deşi Decizia identifică o încălcare prin obiect, ar fi fost necesară o analiză a tendinţei de migrare a cererii către mărcile concurente în perioada respectivă. Arată că Decizia nu se conformează standardului de probă pentru încălcările prin obiect, aşa cum a fost definit de deciziile importante ale Curţii Europene de Justiţie în cazuri precum D. şi Cartes Bancaires.

Recurenta învederează instanţei de recurs că nu se poate considera că există o relaţie orizontală pe piaţă între furnizori şi distribuitori, având în vedere mecanismele economice reale dezvoltate în piaţă. Există o discrepanţă semnificativă între descrierea formală a autorităţii şi mecanismul real de funcţionare a afacerii, luând în considerare toate elementele de context menţionate anterior.

- În ceea ce priveşte A. S.R.L., compania arată că operează exclusiv la nivel regional, acoperind cererea doar în câteva judeţe din estul României.

Afirmaţia că ăpieţele sunt transparente, permiţând concurenţilor să observe cu precizie preţurile celorlalţi, un aspect structural care facilitează monitorizarea acordurilorÓ este, în opinia recurentei-reclamante, o presupunere simplă, care se aplică întregii pieţe, incluzând şi alte mărci. Decizia nu oferă argumente sau dovezi care să susţină transparenţa inter-marcă, indiferent de sursa de finanţare.

Recurenta-reclamantă subliniază în cererea de recurs că piaţa relevantă nu se limitează la produsele x şi y, ci include toate mărcile care pot fi considerate substituibile. Conform datelor din Decizie, există numeroase mărci concurente care oferă alternative viabile pentru consumatori.

Este evidenţiat faptul că organizarea şi structurarea înţelegerilor au fost gestionate exclusiv de x şi y, aspect recunoscut prin Decizie raportat la circumstanţele agravante reţinute în sarcina producătorilor. Recurenta arată că acţiunile în cauză s-au concentrat doar asupra concurenţei intra-marcă, iar inovaţia ar fi fost afectată în principal de acorduri anticoncurenţiale între producătorii de mărci concurente, şi nu între agenţi sau distribuitori.

Mai mult, a menţionat că puterea de negociere a cumpărătorilor este redusă, având în vedere că numărul furnizorilor de utilaje marca x şi y este limitat la întreprinderile implicate în acordurile anticoncurenţiale examinate, iar majoritatea cumpărătorilor sunt fermieri sau întreprinderi agricole de dimensiuni mici.

- Recurenta-reclamantă susţine în cererea de recurs că nivelul de bază al sancţiunii ar trebui să reflecte gravitatea reală a faptelor şi argumentează că pentru A. S.R.L. ar trebui avute în vedere circumstanţe atenuante suplimentare faţă de cele recunoscute în Decizie.

Arată că faptele au fost încurajate şi chiar impuse de reglementarea deficitară şi anticoncurenţială BDPR, că A. S.R.L. se confruntă cu o dependenţă faţă de cei doi producători, existând un dezechilibru semnificativ al puterii de negociere, aspect recunoscut şi prin Decizie.

Învederează în continuare că activitatea de revânzare a mărcilor y nu reprezintă mai mult de 20% din cifra de afaceri totală a societăţii, iar pentru marca y, aceasta constituie cel mult 6,1% din activitatea A. S.R.L.. Susţine că producătorii au fost cei care au iniţiat şi condus faptele incriminate, că A. S.R.L. a acţionat în principal ca intermediar pentru x şi y, promovând mărcile conform indicaţiilor acestora şi că participarea A. S.R.L. la presupusele înţelegeri anticoncurenţiale a fost foarte limitată, compania evitând efectiv implementarea acestora şi adoptând un comportament concurenţial corect.

Recurenta-reclamantă menţionează că impactul unei sancţiuni disproporţionate asupra A. S.R.L. ar fi considerabil şi că aceste puncte au fost prezentate pentru a evidenţia rolul minor şi pasiv al A. S.R.L. în contextul faptelor analizate şi pentru a argumenta că sancţiunea ar trebui să fie proporţională cu gradul de implicare şi efectele acţiunilor sale pe piaţă. De asemenea, recurenta a precizat că circumstanţele atenuante ar trebui să fie adecvat reflectate în individualizarea sancţiunii.

I.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Consiliul Concurenţei a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de A. S.R.L., menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei recurate, cu consecinţa menţinerii Deciziei Consiliului Concurenţei nr. 72/2020.

Intimatul-pârât a adus argumente cu privire la acuzaţiile de comportament anticoncurenţial împotriva A. S.R.L., susţinând că acestea nu au fost determinate de regulile AFIR privind piaţa reglementată. A fost subliniat că baza de date înfiinţată de AFIR asigură rezonabilitatea costurilor şi că înscrierea unei singure combinaţii de marcă şi model nu restricţionează concurenţa intra-marcă.

De asemenea, s-a menţionat că Autoritatea de Concurenţă nu s-a antepronunţat prin Decizia nr. 6/2020, care a respins plângerea privind pretinsul caracter anticoncurenţial al BDPR.

Intimatul-pârât a mai arătat că Autoritatea de concurenţă a identificat corect natura duală a sistemului de distribuţie x/y şi cooperarea practică dintre producători şi dealeri, constatând existenţa unui cartel între întreprinderile concurente.

Precizează că documentele de natură contractuală existente la dosarul cauzei au relevat faptul că relaţiile contractuale dintre x, respectiv yn şi distribuitorii lor, printre care şi recurenta-reclamantă, nu pot fi calificate drept contracte de agenţie propriu-zisă.

Totodată, pornind de la principiul conform căruia factorul determinant în definirea unui contract de agenţie este riscul financiar sau comercial suportat de agent în legătură cu activităţile pentru care a fost desemnat ca agent de către comitent, autoritatea de concurenţă a concluzionat că A. S.R.L., prin prisma relaţiei contractuale cu producătorii, şi-a asumat riscul financiar sau comercial în legătură cu activităţile proprii, contractele încheiate neputând fi calificate drept contracte de agenţie propriu-zisă.

Se mai arată că prin decizia atacată, autoritatea de concurenţă a constatat existenţa unei înţelegeri anticoncurenţiale orizontale de fixare a preţurilor la nivelul consumatorului final între yn/x şi dealerii săi printre care şi A. S.R.L..

Arată că prima instanţă a respins în mod corect afirmaţiile recurentei referitoare la relaţiile contractuale şi de concurenţă dintre entităţile implicate în înţelegerea de fixare a preţurilor, confirmând că prin decizia atacată s-a reţinut în mod corect existenţa unei înţelegeri anticoncurenţiale de fixare a preţurilor la nivelul consumatorului final între A. S.R.L. şi celelalte societăţi implicate.

Intimatul-pârât, contrar afirmaţiilor recurentei, susţine că, potrivit deciziei, o pondere mai mică a vânzărilor realizate prin intermediul dealerilor nu este relevantă din punct de vedere concurenţial. În contextul rolului dual al distribuitorilor sau agenţilor de vânzări, proporţia redusă a bunurilor revândute comparativ cu cele intermediare nu este semnificativă, atâta timp cât riscurile asumate de distribuitor sau agent sunt considerabile, aşa cum reiese din clauzele contractuale.

Se susţine prin întâmpinare că autoritatea de concurenţă a determinat în mod justificat că recurenta a fost parte a unui acord de fixare a preţurilor pentru produsele mărcilor x şi y.

Intimatul-pârât învederează instanţei de recurs că standardul probatoriu aplicat este în concordanţă cu jurisprudenţa europeană şi cu principiile stabilite la nivel naţional, că recunoaşterea explicită şi fără echivoc a faptelor anticoncurenţiale de către E. şi F. confirmă existenţa înţelegerii de fixare a preţurilor de vânzare.

Intimatul-pârât arată că a prezentat documente şi informaţii care indică faptul că înţelegerile între întreprinderi, inclusiv implicarea recurentei, au fost orientate către stabilirea preţurilor pentru produsele mărcilor x şi y. Un email datat 10 decembrie 2015 de la x confirmă că nu există obiecţii faţă de deciziile luate în întâlnirea din 9 decembrie 2015 şi comunică tuturor distribuitorilor preţurile care urmează să fie listate în BDPR.

Mai mult, precizează că Decizia nr. 72/2020 detaliază că, înainte de înregistrarea efectivă în BDPR, pe data de 20 octombrie 2014, a avut loc o întâlnire între yn şi diverse întreprinderi, inclusiv A. S.R.L., unde s-a convenit ca preţurile înregistrate în BDPR să fie preţurile de listă. Pe 5 februarie 2016, echipamentele marca y au fost reintroduse în BDPR, yn transmiţând un tabel cu preţurile a peste 200 de produse marca y către întreprinderile participante la cartel, inclusiv A. S.R.L., cu instrucţiunea de a respecta preţurile convenite şi avertizând cu sancţiuni pentru orice deviere de la acestea. Aceste acţiuni au fost prezentate ca dovezi ale implicării recurentei în înţelegerile de fixare a preţurilor.

Intimatul-pârât menţionează că A. S.R.L. a avut un rol activ în stabilirea înţelegerii anticoncurenţiale şi enumeră dovezile din care rezultă acest aspect.

Consiliul apreciază că înţelegerea la care a participat recurenta, având ca obiect fixarea preţurilor pentru produsele marcilor x/y, este restrictivă de concurenţă prin obiect, iar scopul acestei înţelegeri a fost de a stabili un nivel de preţ convenabil tuturor părţilor implicate, cu intenţia de a maximiza profiturile.

Susţine că înţelegerea avea potenţialul de a elimina concurenţa pe piaţă, deoarece întreprinderile implicate au convenit asupra preţurilor de vânzare, depăşind simpla discuţie despre parametrii pieţei, concluzie a fost reţinută şi de instanţa de fond.

Intimatul-pârât precizează că autoritatea de concurenţă a determinat în mod corect şi legal amenda aplicată A. S.R.L., că în mod corect instanţa de fond a respins argumentele recurentei privind individualizarea amenzii, stabilind că sancţiunea a fost calculată judicios, conform legislaţiei aplicabile, la un procent de 3.5748% din cifra de afaceri din anul 2019, deşi, potrivit art. 55 din lege, limita maximă era de 10% din cifra de afaceri.

Se mai arată că înţelegerea la care a participat recurenta-reclamantă este o încălcare gravă a concurenţei; comportamentele observate implică restricţii orizontale de fixare a preţurilor, cu mecanisme multiple de implementare şi pieţele afectate sunt vaste, acoperind întregul teritoriu naţional şi implicând un număr mare de consumatori. Transparenţa pieţelor facilitează monitorizarea acordurilor, permiţând concurenţilor să observe preţurile celorlalţi.

Intimatul-pârât menţionează că înţelegerile anticoncurenţiale afectează toate preţurile din piaţă pentru echipamentele mărcilor x şi y, nu doar pe cele legate de AFIR şi achiziţionate cu fonduri europene, iar efectul negativ se extinde la întreaga piaţă. Se arată şi că înţelegerile sunt structurate şi bine organizate, cu întâlniri periodice la care participă persoane din conducerea societăţilor, iar respectarea termenilor înţelegerii este monitorizată.

Piaţa este într-un proces continuu de inovaţie şi prezintă un nivel tehnologic ridicat. Puterea de negociere a cumpărătorilor este limitată, deoarece numărul furnizorilor de utilaje x şi y este restrâns la întreprinderile implicate în înţelegere. Majoritatea cumpărătorilor sunt fermieri sau întreprinderi agricole mici, ceea ce amplifică impactul restricţiilor asupra lor. Aceste aspecte subliniază gravitatea încălcării şi necesitatea unei abordări adecvate în sancţionare.

Consiliul apreciază că nu sunt relevante circumstanţele atenuante invocate de recurentă în acest caz. Se argumentează că reglementările BDPR nu încalcă normele concurenţiale şi nu limitează libertatea comercială a întreprinderilor. De asemenea, se menţionează că starea de dependenţă a A. S.R.L. faţă de producători şi dezechilibrul puterii de negociere au fost luate în considerare la stabilirea nivelului de gravitate a faptelor, motiv pentru care s-a aplicat un nivel minim de 4% pentru gravitate, comparativ cu 5% pentru producători.

În ceea ce priveşte activitatea de revânzare a mărcilor y, care nu depăşeşte 20% din cifra de afaceri totală a societăţii, şi rolul predominant de intermediar al A. S.R.L. pentru x şi y, se susţine că aceste aspecte nu sunt suficiente pentru a constitui circumstanţe atenuante. În plus, faptul că producătorii au iniţiat şi condus faptele imputate nu este considerat un motiv pentru a reduce sancţiunea. Aceste puncte subliniază poziţia instanţei că sancţiunea aplicată a fost adecvată şi proporţională cu implicarea şi efectele acţiunilor A. S.R.L. în piaţă.

Intimatul-pârât a argumentat că participarea A. S.R.L. la înţelegerile presupus anticoncurenţiale a fost limitată, compania evitând efectiv implementarea acestora şi menţinând în general un comportament concurenţial corect. Cu toate acestea, Autoritatea de Concurenţă a identificat circumstanţe agravante pentru întreprinderile x şi yn, ca iniţiatoare şi conducătoare ale încălcărilor. În acest cadru, presiunea exercitată de aceste întreprinderi nu este considerată o circumstanţă atenuantă validă pentru A. S.R.L., această abordare fiind respinsă în mod constant în practica Comisiei.

Mai mult, s-a evidenţiat că A. S.R.L. a avut un rol activ în formarea înţelegerii, participând la întâlniri şi discuţii cu caracter anticoncurenţial şi fiind una dintre societăţile care a coordonat comportamentul comercial pentru înregistrarea în BDPR. De asemenea, A. S.R.L. a redirecţionat corespondenţa anticoncurenţială către F. şi G., ceea ce indică o implicare semnificativă în activităţile anticoncurenţiale.

Consiliul apreciază că prima instanţă a reţinut în mod corect că recurenta-reclamantă a beneficiat de o reducere de 10% a amenzii, luând în considerare circumstanţele atenuante legate de încadrarea societăţii ca întreprindere mică şi mijlocie şi dificultăţile întâmpinate în domeniul agricol din cauza secetei din 2020, în contextul pandemiei generate de virusul SARS-CoV-2.

În ceea ce priveşte solicitarea recurentei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată, intimatul-pârât solicită instanţei de recurs să aibă în vedere posibilitatea reducerii onorariului avocatului dacă acesta nu corespunde cu valoarea şi complexitatea cazului, chiar dacă a fost stabilit printr-un contract de asistenţă juridică.

I.5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ. În temeiul dispoziţiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ. a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 22.05.2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

II.1 Argumente de fapt şi de drept relevante

Înalta Curte reţine că prin Ordinul Preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 1037/29.11.2017 a fost dispusă declanşarea unei investigaţii privind posibila încălcare a art. 5 alin. (1) din Legea concurenţei nr. 21/1996 şi a art. 101 alin. (1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene de către o serie de întreprinderi concurente active pe piaţa comercializării de maşini, utilaje şi echipamente specializate agricole din România, printr-o posibilă coordonare a politicilor comerciale în ceea ce priveşte fixarea preţurilor de vânzare.

Prin Ordinul Preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 507/24.05.2019 investigaţia declanşată anterior a fost extinsă şi asupra altor întreprinderi, respectiv H. S.R.L., A. S.R.L., F. S.R.L., G. S.R.L. şi yn-I. S.R.L..

Prin Ordinul Preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 310/19.03.2020 investigaţia a fost extinsă şi asupra întreprinderii x Global Sales GMBH. Prin acelaşi ordin a fost redefinită piaţa comercializării de maşini, utilaje şi echipamente agricole, în funcţie de categoriile de utilaje comercializate de întreprinderile implicate.

Prin Decizia nr. 72 din 15 decembrie 2020 Consiliul Concurenţei a constatat şi sancţionat încălcarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenţei şi ale art. 101 alin. (1) lit. a) din TFUE de către A. S.R.L. alături de alte întreprinderi concurente - x Global Sales GmbH (prescurtat J.), x Regional Center South East Europe S.R.L. (prescurtat K.), E., L., H., G., F., prin: participarea la o înţelegere anticoncurenţială având ca obiect coordonarea comportamentelor comerciale în ceea ce priveşte fixarea preţului de vânzare practicat la comercializarea de tractoare, combine, combine autopropulsate pentru furaje, încărcătoare frontale, prese de balotat, utilaje pentru fân, remorci tehnologice pentru zootehnie marca x în România.

J. şi K. au solicitat Consiliului Concurenţei declanşarea unei investigaţii împotriva Agenţiei pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale - AFIR pentru încălcarea de către aceasta a prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea concurenţei nr. 21/1996, cerere respinsă prin Decizia nr. 6/05.02.2020, iar acţiunea reclamantelor pentru anularea acestei decizii a fost respinsă ca neîntemeiată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal prin sentinţa civilă nr. 687/28.04.2021 pronunţată în dos nr. x/2020.

Consiliul Concurenţei a reţinut în sarcina recurentei-reclamante o restricţionare a concurenţei prin obiect în sensul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenţei şi ale art. 101 alin. (1) lit. a) din TFUE, arătând că între producătorul x (cu menţiunea că în perioada 2014- septembrie 2016 este vorba de J., iar în perioada de octombrie 2016-2018 de K.) şi dealerii A. S.R.L., E., L., H., G. şi F. a existat o coordonare a politicilor comerciale în materie de preţ, urmărind fixarea preţului de vânzare pentru utilajele marca x în scopul maximizării profiturilor prin securizarea unui anumit nivel de preţ stabilit de comun acord şi convenabil tuturor părţilor implicate, ce iniţial a vizat înregistrarea utilajelor marca x în baza de date a AFIR, iar ulterior s-a extins asupra întregii activităţi de comercializare a respectivelor produse, independent de sursa de finanţare a achiziţiei (fonduri FEADR sau non-FEADR).

În absenţa înţelegerii, furnizorii ar fi putut transmite către AFIR solicitări de înregistrare în BDPR a elementelor marca x, fiecare dintre ei la preţul propriu, stabilit individual, iar AFIR ar fi înregistrat respectivele elemente o singură dată, la preţul cel mai mic din ofertele primite.

De asemenea, s-a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenţei nr. 21/1996 şi ale art. 101 alin. (1) lit. a) din TFUE, de către mai multe întreprinderi, printre care şi reclamanta A. S.R.L., prin participarea la o înţelegere anticoncurenţială având ca obiect coordonarea comportamentelor comerciale în ceea ce priveşte fixarea preţului de vânzare practicat la comercializarea de echipamente, maşini de fertilizat marca y în România.

Pentru încălcarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenţei şi a art. 101 alin. (1) lit. a) TFUE, A. S.R.L. a fost sancţionată, în baza art. 55 alin. (1) lit. a) din Legea concurenţei, cu amendă reprezentând 3,5748%% din cifra de afaceri realizată în anul 2019, reţinându-se o încălcare de gravitate mare cu durată medie, acordându-se următoarele circumstanţe atenuante: existenţa şi implementarea efectivă la nivelul întreprinderii a unui program de conformare cu regulile de concurenţă, astfel că nivelul de bază s-a redus cu 10%; promovarea regulilor de concurenţă prin pregătirea şi diseminarea unor programe de conformare cu regulile de concurenţă la nivelul partenerilor comerciali ai societăţii, astfel că nivelul de bază s-a redus cu 5%; având în vedere încadrarea acesteia în categoria întreprinderilor mici şi mijlocii, dificultăţile apărute ca urmare a secetei din domeniul agricol în anul 2020, în contextul pandemiei generate de virusul SARS-CoV-2, a determinat reducerea nivelului de bază cu 10%.

Împotriva acestei decizii, recurenta-reclamantă a formulat contestaţie ce a fost respinsă, ca nefondată, prin sentinţa civilă nr. 1359 din 30.06.2022 a Curţii de Apel Bucureşti.

În drept, Înalta Curte reţine că sunt incidente următoarele prevederi legale:

- art. 5 alin. (1) lit. a) şi alin. (6) din Legea nr. 21/1996:

(1) Sunt interzise orice înţelegeri între întreprinderi, decizii ale asociaţiilor de întreprinderi şi practici concertate, care au ca obiect sau au ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care: a) stabilesc, direct sau indirect, preţuri de cumpărare sau de vânzare sau orice alte condiţii de tranzacţionare;(...)Ó; ă(6) Ori de câte ori Consiliul Concurenţei aplică prevederile alin. (1) înţelegerilor, deciziilor sau practicilor concertate, în măsura în care acestea pot afecta comerţul între statele membre, acesta aplică, de asemenea, prevederile art. 101 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. Ó;

- art. 7 alin. (4) pct. 1 din Legea concurenţei, care prevede că acordurile privind fixarea preţurilor de vânzare către terţi sunt încadrate ca fiind restricţii grave;

- art. 101 din TFUE ă(1) Sunt incompatibile cu piaţa internă şi interzise orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi şi orice practici concertate care pot afecta comerţul dintre statele membre şi care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei în cadrul pieţei interne şi, în special, cele care: (a)stabilesc, direct sau indirect, preţuri de cumpărare sau de vânzare sau orice alte condiţii de tranzacţionare. Ó

II.2. Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului-pârât, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Motivul de recurs a fost întemeiat de recurenta-reclamantă pe cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. care se referă la situaţia ăcând hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept materialÓ.

Cu titlu preliminar, trebuie subliniat că, potrivit art. 488 alin. (1) raportat la art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., recursul este o cale de atac extraordinară în cadrul căreia controlul judiciar este limitat la aspecte de nelegalitate a hotărârii instanţei ierarhic inferioare care au aptitudinea de a fi încadrate în motivele de casare ce sunt reglementate în mod exhaustiv la pct. 1-8 din cuprinsul art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Potrivit art. 483 alin. (3) Cod procedură civilă, recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar în temeiul art. 478 alin. (3) C. proc. civ. în calea de atac nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată.

De aceea, de regulă, în recurs nu pot fi invocate motive de nelegalitate a actului administrativ noi, neinvocate în faţa primei instanţe, obiectul căii extraordinare de atac a recursului fiind limitat la evaluarea legalităţii hotărârii de fond, în raport cu pretenţiile din cererea de chemare în judecată şi cu argumentele şi apărările formulate în faza procesuală a fondului.

Prin intermediul motivului de recurs de la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În respectul acestor rigori procedurale care se impun în judecarea recursului, Înalta Curte nu va analiza în cele ce urmează susţinerile expuse de părţi cu privire la situaţia de fapt, pentru că asemenea susţineri sunt formulate cu neobservarea limitelor dreptului de a deduce instanţei de recurs, spre analiză, doar chestiuni care interesează legalitatea hotărârii pe care a atacat-o.

În esenţă, criticile aduse sentinţei civile nr. 1359 din 30 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal care pot fi încadrate în acest motiv de casare vizează aspectul că instanţa de fond a conferit o interpretare greşită normelor de drept material prevăzute de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a), art. 55 lit. a) din Legea concurenţei nr. 21/1996 şi ale art. 101 alin. (1) lit. a) din TFUE.

Înalta Curte reţine că o primă critică de nelegalitate vizează constatarea încălcării, iar cea de-a doua critică se referă la calificarea încălcării şi sancţionarea faptelor.

II.2.1. În ceea ce priveşte constatarea încălcării, recurenta-reclamantă a criticat în esenţă modul de funcţionare al BDPR şi implicaţiile acestui mecanism asupra concurenţei.

Faţă de acest aspect, recurenta-reclamantă arată că BDPR limitează concurenţa şi determină contacte între furnizori, prezentând o serie de particularităţi cu potenţial anticoncurenţial deoarece există un grad de dependenţă a fermierilor faţă de BDPR, înscrierea unei singure combinaţii marcă-model limitează concurenţa intra-marcă, BDPR afectează concurenţa inter-marcă şi favorizează coordonarea în piaţă, iar mecanismul BDPR descurajează furnizorii să înscrie elemente în baza de date.

În ceea ce priveşte poziţia intimatului-pârât, Consiliul Concurenţei arată că a realizat o examinare detaliată a sectorului economic vizat în care a descris particularităţile existente în domeniu, legislaţia în materie, atribuţiile Agenţiei pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale (AFIR), cadrul de reglementare şi mecanismul de funcţionare şi actualizare al BDPR, rezultând astfel o analiză amplă şi complexă a contextului în care au fost săvârşite faptele anticoncurenţiale.

În esenţă, intimatul-pârât a arătat că mecanismul de constituire şi ajustare a preţurilor de referinţă pentru fiecare produs înscris în BDPR constă într-o serie de activităţi prin care, pe de o parte, se descurajează comportamentul furnizorilor de utilaje agricole de a adopta comportamente discriminatorii în privinţa preţurilor practicate la aceleaşi produse, în funcţie de natura sursei de finanţare (fonduri europene vs. alte surse de finanţare), iar, pe de altă parte, se stimulează concurenţa prin preţ între întreprinderile care comercializează aceeaşi marcă de utilaje agricole.

Înalta Curte apreciază că în mod corect instanţa de fond a analizat cadrul de reglementare, precum şi mecanismul de funcţionare a BDPR, cu consencinţa înlăturării susţinerilor recurentei-reclamante în ceea ce priveşte neajunsurile mecanismului.

Astfel, Înalta Curte reţine că prin Baza de Date cu Preţuri de Referinţă (BDPR), Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale (AFIR) înlesneşte accesul solicitanţilor de fonduri europene la informaţii, simplificând în acelaşi timp procedura de achiziţie. Elementele care se regăsesc în această bază de date pot fi achiziţionate de către beneficiarii privaţi PNDR în mod direct, fără a mai parcurge nicio altă procedură de achiziţie.

În conformitate cu cerinţele regulamentelor europene care reglementează sprijinul pentru dezvoltare rurală acordat din Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală (FEADR), sprijinul acordat beneficiarilor trebuie să respecte principiul rezonabilităţii costurilor. În acest sens, statele membre au obligaţia de a se asigura de faptul că toate costurile sunt stabilite printr-o metodă de calcul corectă, echitabilă şi verificabilă.

Baza de date utilizată pentru evaluarea proiectelor cofinanţate din Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală în cadrul programelor naţionale de dezvoltare rurală cuprinde preţuri de referinţă pentru maşini, utilaje şi echipamente specializate.

Baza de Date funcţionează pe principiul cumpărării directe a echipamentului dorit, cu finanţare din fonduri europene nerambursabile, fără a mai parcurge altă procedură de achiziţie, dar cu respectarea prevederilor comunitare şi naţionale.

Înscrierea elementelor în BDPR se realizează la solicitarea oficială transmisă de către producători/importatori/distribuitori autorizaţi ai maşinilor şi utilajelor specializate. În cadrul bazei de date sunt afişate numai informaţii privind codul CPV, marca, modelul, dotările standard şi preţul exprimat în euro, fără TVA, identitatea producătorului, importatorului sau distribuitorului care a transmis datele pentru înscriere nefiind afişată pe pagina oficială a AFIR.

Elementele pot fi identificate prin combinaţia marcă-model şi nu specifică denumirea producătorului, importatorului sau distribuitorului care comercializează una sau mai multe mărci de produs. Actualizarea preţurilor se realizează la solicitarea vânzătorului care a înscris marca respectivă în BDPR, cu aprobarea conducerii AFIR pentru fiecare marcă/furnizor, în limita a 5% o dată la 12 luni, în limita a 2,5% o dată la 6 luni.

Conform regulilor de funcţionare a bazei de date, în situaţia în care se depune spre înregistrare aceeaşi combinaţie marcă/model de către mai mulţi furnizori, la preţuri diferite, AFIR va alege combinaţia marcă/model cu preţul cel mai scăzut şi doar aceasta va fi înscrisă în BDPR.

În acest context, se constată că funcţionarea corespunzătoare a acestui mecanism de finanţare este centrată pe respectarea regulilor de transparenţă şi corectitudine de către toţi cei care se înscriu cu elemente în baza de date.

Baza de date a fost concepută tocmai pentru a facilita procedurile de achiziţie şi de acces la finanţare, utilizarea nefiind obligatorie.

Astfel, în mod corect a reţinut instanţa de fond că înscrierea unei singure combinaţii marcă-model nu limitează concurenţa intra-marcă, aşa cum susţine recurenta-reclamantă. Faptul că în BDPR combinaţia marcă-model-configuraţie standard este unică, determină ca, în situaţia în care se solicită înregistrarea aceleiaşi combinaţii marcă-model de către mai mulţi furnizori, la preţuri diferite, va fi aleasă de către AFIR combinaţia cu preţul cel mai scăzut şi doar aceasta va fi înscrisă în BDPR. Aşadar, efectul acestei proceduri este reprezentat tocmai de manifestarea concurenţei intra-marcă la momentul înscrierii utilajelor agricole în BDPR prin selecţia ofertelor de înscriere şi alegerea preţului celui mai mic.

Totodată, Înalta Curte reţine că instanţa de fond a analizat, examinat şi detaliat toate argumentele subsumate acestei prime critici în ceea ce priveşte imposibilitatea de a înscrie mai multe combinaţii tehnice şi condiţiile în care poate fi modificat standardul de echipare înscris, specificaţiile tehnice standard, existenţa mai multor modalităţi în care pot fi achiziţionate utilaje agricole de către fermieri, imposibilitatea înscrierii aceluiaşi element în baza de date cu un preţ mai mic cu mai puţin de 5%, neafectarea concurenţei inter-marcă, răspunzând şi explicând în mod corect, temeinic şi legal situaţiei învederate.

Recurenta-reclamantă susţine că intimatul-pârât nu a analizat în mod adecvat toate susţinerile acesteia din cauza faptului că s-a antepronunţat prin Decizia 6/2020 prin care a respins plângerea privind caracterul anticoncurenţial al BDPR, iar prin faptul că nu a solicitat un punct de vedere recurentei-reclamante privind obiectul plângerii şi a făcut trimitere la Decizia 6/2020 în cuprinsul deciziei contestate, recurenta susţine că autoritatea de concurenţă a încălcat dreptul la apărare al acesteia.

Înalta Curte constată că în mod corect judecătorul fondului a înlăturat argumentele recurentei-reclamante în legătură cu problematica antepronunţării, deoarece procedurile Consiliului Concurenţei, deşi similare, nu reprezintă proceduri jurisdicţionale, activitatea Consiliului (autoritate administrativă autonomă în domeniul concurenţei) rămânând una specifică adoptării oricărui act administrativ.

În ceea ce priveşte dreptul la apărare, Înalta Curte apreciază că argumentele ridicate de recurenta-reclamantă nu pot fi primite atât timp cât deciziile adoptate de Consiliul Concurenţei în plen pot fi atacate în faţa unei instanţe judecătoreşti, în procedura de contencios administrativ în primă instanţă, iar împotriva acestei hotărâri părţile interesate şi terţii vătămaţi într-un drept al lor sau într-un interes legitim pot introduce recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului admite că în procedurile administrative este posibil ca nu toate garanţiile art. 6 din Convenţie să fie respectate, fiind însă obligatoriu ca, în acest caz, decizia administrativă să fie supusă cenzurii unei instanţe independente, cu plenitudine de competenţă, care să asigure toate garanţiile procedurale ale dreptului la un proces echitabil, inclusiv sub aspectul dreptului la apărare. (cauza A. Menarini Diagnostics S.R.L. c. Italie, cererea 43509/08)

Înalta Curte constată că în mod corect prima instanţă a respins această critică de nelegalitate reţinând că în cadrul investigaţiei recurenta a beneficiat de toate garanţiile prevăzute de lege pentru a-şi exercita dreptul la apărare, lucru dovedit inclusiv prin formularea de observaţii faţă de raportul de investigaţie prin care recurenta-reclamantă a expus nemulţumirile legate de mecanismul de funcţionare al BDPR.

Printr-o altă critică de nelegalitate recurenta invocă un caracter dual al relaţiilor comerciale dintre A. S.R.L. şi x/yn, concurenţa existentă între dealeri şi producătorii x şi yn, exploatarea unei poziţii superioare de negociere prin impunerea unui model contractual care reglementa o activitate hibridă, în principal, de agent prestator de servicii de intermediere şi, în subsidiar, de distribuitor de mărci în nume propriu, în considerarea relaţiei de agenţie cu fiecare dintre aceştia.

Arată recurenta-reclamantă că producătorii au avut rol de iniţiatori şi conducători ai faptelor, A. S.R.L. având rol pasiv, fără să fi iniţiat sau organizat vreo întâlnire sau comunicare imputabilă, aceasta neavând posibilitatea de a nu participa la discuţii, în caz contrar existând riscul de a fi exclusă din sistemul de distribuţie.

Instanţa de fond, în ceea ce priveşte natura juridică a relaţiilor comerciale dintre cele 6 întreprinderi (A. S.R.L., E. S.A., H. S.R.L., L. S.R.L., F. S.R.L. şi G. SRL) şi producătorii x şi yn, precum şi rolurile jucate de aceste societăţi pe piaţa de distribuţie, a reţinut că obiectul principal al contractelor analizate era cel de distribuţie, iar serviciile de intermediere şi de service erau prestaţii secundare.

Înalta Curte reţine că instanţa de fond a aplicat în mod corect dispoziţiile legale înlăturând argumentele recurentei-reclamante privind natura juridică a relaţiilor comerciale dintre părţi, deoarece în urma examinării probatoriului aflat la dosarul de investigaţie al Consiliului Concurenţei a reieşit faptul că acordurile încheiate nu pot fi calificate drept contracte de agenţie propriu-zise.

Astfel, instanţa de recurs reţine că, în ceea ce priveşte comportamentul celor 6 societăţi participante la înţelegerea anticoncurenţială, respectiv A. S.R.L., E., L., H., G. şi F., materializat în înţelegerea de fixare a preţului minim de vânzare pentru produsele marca x/y, două dintre aceste întreprinderi, E. şi F., confirmă existenţa înţelegerii de fixare a preţului de vânzare, iar corespondenţa existentă la dosarul de investigaţie confirmă faptul că societăţile indicate şi-au coordonat politicile comerciale cu privire la: desemnarea de comun acord a unei singure întreprinderi care să înscrie utilajele unei anumite mărci în baza de date cu preţuri de referinţă, eliminând astfel concurenţa care ar fi trebuit să se manifeste la momentul înscrierii în baza de date şi rolul AFIR de selectare, dintre oferte, a preţului cel mai scăzut; stabilirea în comun a caracteristicilor tehnice pentru configurarea elementelor ce urmau să fie înscrise în această bază de date; stabilirea de comun acord a preţurilor de referinţă ce urmau să fie înscrise în baza de date pentru fiecare element în parte eliminând astfel concurenţa care ar fi trebuit să se manifeste la momentul înscrierii în baza de date şi rolul AFIR de selectare, dintre oferte, a preţului cel mai scăzut; fixarea indirectă a nivelului minim al preţurilor de vânzare de pe piaţă prin raportare la preţurile de referinţă înscrise în Baza de Date a AFIR; stabilirea consecinţelor ce urmau să fie suportate de către întreprinderile care nu respectau politica de preţuri agreată.

Instanţa de fond a reţinut că în condiţiile în care recurenta şi celelalte 5 firme pot vinde independent acelaşi produs, acestea au calitatea de concurenţi cu privire la produsul respectiv şi, întrucât aceste 6 societăţi comerciale erau singurele care puteau comercializa produsele x/y pe piaţa din România, înţelegerea concurenţială dintre ele afecta toată piaţa din România pe care se comercializează produsele ce fac obiectul său.

Interesul celor 6 participanţi la înţelegere, împreună cu A. şi y, ca preţul afişat în baza de date AFIR să fie cât mai mare corespunde intereselor comerciale ale acestora.

În acest context, instanţa de recurs reţine că înţelegerea constatată şi sancţionată de Consiliul Concurenţei este o înţelegere care are ca obiect distorsionarea concurenţei libere de piaţă, prin fixarea unui preţ minimal cu privire la comercializarea în România a unui catalog de produse.

Comportamentul părţilor implicate demonstrează opţiunea clară a acestora de a nu concura în stabilirea politicii de preţ, procesul concurenţial fiind înlocuit cu o formă de cooperare care exclude incertitudinile cu privire la comportamentul viitor pe piaţă al părţilor implicate în ce priveşte determinarea preţului minimal AFIR, scopul urmărit constând în minimizarea riscurilor rezultate din concurenţă, astfel încât prin stabilirea preţurilor de vânzare practicate la comercializarea utilajelor să fie asigurat, de toţi cei 6 comercianţi existenţi pe piaţa din România a acestor produse, un nivel minim al preţurilor practicate, nivel stabilit de comun acord astfel încât să fie acceptabil pentru toate părţile implicate în înţelegere.

Fixarea preţurilor privea întreaga activitate de comercializare desfăşurată de părţile la înţelegere, independent de sursa de finanţare a achiziţiei, fonduri europene sau alte surse de finanţare, având în vedere că preţurile din baza de date AFIR erau subiect de verificări permanente prin prisma corespondenţei lor cu preţurile de piaţă într-o marjă de 5 %.

Piaţa de investigaţie ce a fost vizată şi cele două subpieţe identificate au ca modalitate firească de manifestare a concurenţei confruntarea liberă a cererii cu oferta şi formarea preţurilor în mod independent de fiecare societate comercială, conform intereselor proprii, fără influenţa exercitată de schimbul de informaţii între concurenţi şi fără stabilirea în comun a preţurilor. Cererea este reprezentată de ferme agricole şi persoane fizice (fermieri) care, în vederea desfăşurării lucrărilor agricole, achiziţionează utilaje agricole, iar oferta este reprezentată de către întreprinderi care oferă spre comercializare utilaje agricole, din această categorie făcând parte şi întreprinderile implicate.

În ce priveşte proba înţelegerii, relevantă este jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza T-Mobile Netherlands, C-8/08, în care Curtea a statuat că orice operator economic trebuie să stabilească în mod autonom politica pe care intenţionează să o urmeze pe piaţa comună. Aşadar, o asemenea cerinţă privind autonomia se opune în mod riguros oricărui contact direct sau indirect între asemenea operatori, de natură fie să influenţeze comportamentul pe piaţă al unui concurent actual sau potenţial, fie să dezvăluie unui astfel de concurent comportamentul pe care întreprinderea însăşi este decisă sau preconizează să îl adopte pe piaţă, atunci când contactele au drept obiect sau drept efect realizarea unor condiţii de concurenţă care nu ar corespunde condiţiilor normale de pe piaţa relevantă (Hotărârea T-Mobile Netherlands şi alţii, C-8/08, EU:C:2009:343, punctele 32 şi 33, precum şi jurisprudenţa citată).

Concluziile instanţei europene în această cauză au fost în sensul că:

ÓO practică concertată are un obiect anticoncurenţial în sensul articolului 81 alin. (1) CE atunci când, din cauza conţinutului său, precum şi a finalităţii sale şi ţinând cont de contextul juridic şi economic în care se încadrează, aceasta este în mod concret aptă să împiedice, să restrângă sau să denatureze concurenţa în cadrul pieţei comune. Nu este necesară o împiedicare, restrângere sau denaturare concretă a concurenţei, nici existenţa unei legături directe între această practică concertată şi preţul de consum. Schimbul de informaţii între concurenţi are un obiect anticoncurenţial atunci când poate elimina incertitudinile legate de comportamentul avut în vedere de întreprinderile interesate.

În cadrul analizei legăturii de cauzalitate dintre concertare şi comportamentul pe piaţă al întreprinderilor care participă la aceasta, legătură care este necesară pentru a stabili existenţa unei practici concertate în sensul articolului 81 alin. (1) CE, instanţa naţională este obligată, sub rezerva probei contrare care trebuie făcută de acestea din urmă, să aplice prezumţia de cauzalitate menţionată în jurisprudenţa Curţii, potrivit căreia întreprinderile menţionate, atunci când rămân active pe piaţă, ţin cont de schimbul de informaţii cu concurenţii lor.

În măsura în care întreprinderea participantă la concertare rămâne activă pe piaţa relevantă, prezumţia legăturii de cauzalitate dintre concertare şi comportamentul acestei întreprinderi pe piaţa respectivă este aplicabil chiar dacă respectiva concertare nu se întemeiază decât pe o singură reuniune a întreprinderilor respective. Ó

În acelaşi sens, în cauza C-194/14 P AC-Treuhand/Comisia, instanţa europeană a statuat că modurile pasive de participare la încălcare, precum prezenţa unei întreprinderi la reuniuni în cursul cărora au fost încheiate acorduri având un obiect anticoncurenţial, fără să se fi opus în mod vădit, reflectă o complicitate care este de natură să angajeze răspunderea sa potrivit articolului 101 TFUE, având în vedere că aprobarea tacită a unei iniţiative nelegale, fără a se distanţa în mod public de conţinutul acesteia sau fără a o denunţa entităţilor administrative, are drept efect să încurajeze continuarea încălcării şi să compromită descoperirea sa (Hotărârea AC-Treuhand/Comisia, C-194/14 P, EU:C:2015:717, punctul 31 şi jurisprudenţa citată).

Cu toate acestea, jurisprudenţa europeană a subliniat distincţia între practica concertată şi comportamentul paralel.

Astfel, în Hotărârea din 31 martie 1993, Ahlstršm Osakeyhtiš şi alţii împotriva Comisiei Comunităţilor Europene, în cauzele conexate C-89/85, C-104/85, C-114/85, C-116/85, C-117/85 şi C-125/85-C-129/85 (Woodpulp II), CJUE a reamintit că ăun comportament paralel poate fi considerat ca făcând dovada unei concertări numai dacă respectiva concertare constituie singura explicaţie plauzibilă a unui asemenea comportament. Este necesar să se ţină cont de faptul că, deşi articolul 85 din tratat interzice orice formă de înţelegere de natură să denatureze concurenţa, acesta nu exclude dreptul operatorilor economici de a se adapta în mod inteligent la comportamentul constatat sau anticipat al concurenţilor lorÓ. (punctul 71)

În Hotărârea din 8 iulie 2004 Chorus UK Ltd împotriva Comisiei, T-48/00, Tribunalul de Primă Instanţă a subliniat că această statuare este pertinentă ădoar în situaţia în care Comisia se bazează exclusiv pe existenţa comportamentului paralel pentru a proba existenţa unei practici concertateÓ. (punctul 72)

Or, în cauză proba încălcării nu a fost dedusă doar din comportamanentul pe piaţă, ci rezultă din coroborarea recunoaşterii a două dintre întreprinderile implicate cu corespondenţa părţilor, care conturează starea de fapt reţinută de către autoritatea de concurenţă şi ulterior de către instanţa de fond, în sensul că înţelegerea a fost pusă în practică pentru perioada indicată în decizia atacată, la preţurile rezultate din înţelegere, preţuri minimale care au fost practicate de participanţii la înţelegere în toată activitatea lor comercială.

Aceste elemente de probă şi starea de fapt în care ele s-au concretizat nu au fost contrazise de recurenta-reclamantă.

Înţelegerea la care au ajuns recurenta-reclamant şi celelalte societăţi reţinute este o înţelegere prin obiect în sensul art. 5 alin. (1) lit a din Legea 21/1996 şi cu art. 101 alin. (1) lit. a) TFUE.

Sub acest aspect, relevantă este jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, spre exemplu hotărârile adoptate în cauzele C-56/65 - SociŽtŽ Technique MiniŹre v Maschinenbau Ulm şi C-123/83, ale căror concluzii au fost reluate în cauza C-67/13 P:

48. Trebuie amintit că, pentru a intra în domeniul de aplicare al interdicţiei prevăzute la articolul 81 alin. (1) CE, un acord, o decizie a unei asocieri de întreprinderi sau o practică concertată trebuie să aibă ăca obiect sau efectÓ împiedicarea, limitarea sau denaturarea concurenţei în cadrul pieţei interne.

49. În această privinţă, din jurisprudenţa Curţii reiese că anumite tipuri de coordonare între întreprinderi indică un grad suficient de nocivitate pentru concurenţă pentru a se putea considera că examinarea efectelor acestora nu este necesară (a se vedea în acest sens în special Hotărârea LTM, 56/65, EU:C:1966:38, punctele 359 şi 360, Hotărârea BIDS, punctul 15, precum şi Hotărârea Allianz Hung‡ria Biztos’t— şi alţii, C-32/11, EU:C:2013:160, punctul 34 şi jurisprudenţa citată).

50. Această jurisprudenţă rezultă din împrejurarea că anumite forme de coordonare între întreprinderi pot fi considerate, prin însăşi natura lor, ca fiind dăunătoare pentru buna funcţionare a concurenţei (a se vedea în acest sens în special Hotărârea Allianz Hung‡ria Biztos’t— şi alţii, EU:C:2013:160, punctul 35, precum şi jurisprudenţa citată).

51. Astfel, este cunoscut faptul că anumite comportamente coluzive precum cele care conduc la stabilirea orizontală a preţurilor prin înţelegeri pot fi considerate ca fiind într-o asemenea măsură susceptibile de a avea efecte negative în special asupra preţului, a cantităţii sau a calităţii produselor şi serviciilor încât se poate considera inutil, în vederea aplicării articolului 81 alin. (1) CE, să se demonstreze că acestea au efecte reale asupra pieţei (a se vedea în acest sens în special Hotărârea Clair, 123/83, EU:C:1985:33, punctul 22). Astfel, experienţa arată că astfel de comportamente atrag scăderi ale producţiei şi creşteri de preţuri, conducând la o alocare necorespunzătoare a resurselor, în special în detrimentul consumatorilor.

52. În ipoteza în care analiza unui tip de coordonare între întreprinderi nu ar prezenta un grad suficient de nocivitate pentru concurenţă, ar trebui să se examineze, în schimb, efectele acesteia şi, pentru a fi interzisă, să se impună întrunirea elementelor care probează că, în fapt, concurenţa a fost împiedicată, restrânsă sau denaturată în mod semnificativ (Hotărârea Allianz Hung‡ria Biztos’t— şi alţii, EU:C:2013:160, punctul 34, precum şi jurisprudenţa citată).

53. Potrivit jurisprudenţei Curţii, pentru a aprecia dacă un acord între întreprinderi sau o decizie a unei asocieri de întreprinderi prezintă un grad suficient de nocivitate pentru a putea fi considerate o restrângere a concurenţei ăprin obiectÓ în sensul articolului 81 alin. (1) CE, trebuie analizate cuprinsul dispoziţiilor acestora, obiectivele pe care urmăresc să le atingă, precum şi contextul economic şi juridic în care acestea se înscriu. În cadrul aprecierii respectivului context, trebuie de asemenea să se ţină seama de natura bunurilor sau a serviciilor afectate, precum şi de condiţiile reale de funcţionare şi de structura pieţei sau a pieţelor relevante (a se vedea în acest sens Hotărârea Allianz Hung‡ria Biztos’t— şi alţii, EU:C:2013:160, punctul 36, precum şi jurisprudenţa citată).

54. În plus, deşi intenţia părţilor nu constituie un element necesar pentru a determina caracterul restrictiv al unui acord între întreprinderi, niciun element nu interzice autorităţilor din domeniul concurenţei ori instanţelor naţionale şi ale Uniunii să ţină cont de aceasta (a se vedea Hotărârea Allianz Hung‡ria Biztos’t— şi alţii, EU:C:2013:160, punctul 37, precum şi jurisprudenţa citată). Ó

Tot astfel, în Hotărârea din 26 noiembrie 2015, Maxima Latvija, C-345/14, Curtea reţine că:

16. Trebuie amintit că, pentru a intra sub incidenţa interdicţiei prevăzute la articolul 101 alin. (1) TFUE, un acord trebuie să aibă ăca obiect sau ca efectÓ împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei în cadrul pieţei interne. Potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii începând cu Hotărârea LTM (56/65, EU:C:1966:38), caracterul alternativ al acestei condiţii, indicat prin conjuncţia ăsauÓ, conduce la necesitatea de a analiza mai întâi însuşi obiectul acordului, ţinând seama de contextul economic în care acesta trebuie să fie aplicat (Hotărârea Pierre Fabre Dermo-CosmŽtique, C-439/09, EU:C:2011:649, punctul 34; Hotărârea Allianz Hung‡ria Biztos’t— şi alţii, C-32/11, EU:C:2013:160, punctul 33).

17. Astfel, în cazul în care obiectul anticoncurenţial al unui acord este dovedit, nu este necesar să se cerceteze efectele sale asupra concurenţei. Cu toate acestea, în cazul în care analiza conţinutului acordului nu ar indica un grad suficient de nocivitate pentru concurenţă, ar trebui să se examineze efectele acestuia şi, pentru a fi interzis, să se impună întrunirea elementelor care probează că, în fapt, concurenţa a fost împiedicată, restrânsă sau denaturată în mod semnificativ (a se vedea în special Hotărârea Allianz Hung‡ria Biztos’t— şi alţii, C-32/11, EU:C:2013:160, punctul 34, Hotărârea CB/Comisia, C-67/13 P, EU:C:2014:2204, punctul 52, precum şi Hotărârea Dole Food şi Dole Fresh Fruit Europe/Comisia, C-286/13 P, EU:C:2015:184, punctul 116).

18. În ceea ce priveşte noţiunea de restrângere a concurenţei ăprin obiectÓ, Curtea a statuat că aceasta trebuie interpretată în mod restrictiv şi că nu poate fi aplicată decât anumitor tipuri de coordonare între întreprinderi care prezintă un grad suficient de nocivitate pentru concurenţă pentru a se putea considera că examinarea efectelor acestora nu este necesară (a se vedea în acest sens Hotărârea CB/Comisia, C-67/13 P, EU:C:2014:2204, punctul 58). Această jurisprudenţă se întemeiază pe împrejurarea că anumite forme de coordonare între întreprinderi pot fi considerate, prin însăşi natura lor, ca fiind dăunătoare pentru buna funcţionare a concurenţei (Hotărârea CB/Comisia, C-67/13 P, EU:C:2014:2204, punctul 50 şi jurisprudenţa citată).

19. Astfel, este cunoscut, în această privinţă, faptul că anumite comportamente coluzive precum cele care conduc la stabilirea orizontală a preţurilor de către carteluri pot fi considerate ca fiind, prin natura lor, susceptibile de a avea efecte negative în special asupra preţului, a cantităţii sau a calităţii produselor şi serviciilor, astfel încât se poate considera că este inutil, în vederea aplicării articolului 101 alin. (1) TFUE, să se demonstreze că acestea au efecte concrete asupra pieţei (a se vedea în acest sens printre altele Hotărârea Clair, 123/83, EU:C:1985:33, punctul 22). Astfel, experienţa arată că asemenea comportamente atrag scăderi ale producţiei şi creşteri de preţuri, conducând la o alocare necorespunzătoare a resurselor în detrimentul, în special, al consumatorilor (Hotărârea CB/Comisia, C-67/13 P, EU:C:2014:2204, punctul 51).Ó

De asemenea, în Hotărârea pronunţată în Cauza C-172/14, CJUE reţine:

26. Este necesar să se arate, cu titlu introductiv, că instanţa de trimitere ridică problema privind relevanţa numărului de persoane vizate de acorduri de împărţire a clienţilor din perspectiva uneia dintre condiţiile enunţate la articolul 101 alin. (1) TFUE, potrivit căreia, pentru a intra în domeniul de aplicare al acestei dispoziţii, o înţelegere trebuie, printre altele, să poată restrânge concurenţa în cadrul pieţei interne.

27. Având în vedere circumstanţele factuale în discuţie în litigiul principal, întrebarea adresată trebuie înţeleasă ca privind aspectul dacă articolul 101 alin. (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că acorduri de împărţire a clienţilor precum cele încheiate între fondurile de pensii private în cauza principală constituie o înţelegere care are un obiect anticoncurenţial şi dacă numărul de clienţi vizaţi de aceste acorduri este relevant din perspectiva condiţiei referitoare la existenţa unei restrângeri a concurenţei în cadrul pieţei interne.

28. Trebuie amintit în această privinţă că, pentru a intra sub incidenţa interdicţiei prevăzute la articolul 101 alin. (1) TFUE, un acord, o decizie a unei asocieri de întreprinderi sau o practică concertată trebuie să poată afecta comerţul dintre statele membre şi să aibă ăca obiect sau efectÓ împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei în cadrul pieţei interne.

29. În ceea ce priveşte delimitarea care trebuie stabilită între practicile care au un ăobiectÓ anticoncurenţial şi cele care au un ăefectÓ anticoncurenţial, trebuie amintit că acestea nu constituie condiţii cumulative, ci alternative.

30. Astfel, potrivit unei jurisprudenţe constante, ulterioară pronunţării Hotărârii LTM (56/65, EU:C:1966:38), caracterul alternativ al acestor condiţii, indicat prin utilizarea conjuncţiei ăsauÓ, conduce la necesitatea de a analiza, în primul rând, însuşi obiectul practicii concertate, ţinând seama de contextul economic în care aceasta trebuie să fie aplicată. Cu toate acestea, în ipoteza în care analiza cuprinsului practicii concertate nu ar indica un grad suficient de nocivitate pentru concurenţă, ar trebui să se examineze efectele acesteia şi, pentru a fi interzisă, să se impună întrunirea elementelor care probează că, în fapt, concurenţa a fost împiedicată, restrânsă sau denaturată în mod sensibil (a se vedea Hotărârea Beef Industry Development Society şi Barry Brothers, C-209/07, EU:C:2008:643, punctul 15, precum şi Hotărârea T-Mobile Netherlands şi alţii, C-8/08, EU:C:2009:343, punctul 28).

31. În ceea ce priveşte noţiunea ărestrângere prin obiectÓ, este necesar să se arate că anumite tipuri de coordonare între întreprinderi indică, prin însăşi natura lor, un grad suficient de nocivitate pentru buna funcţionare a concurenţei normale pentru a se putea considera că examinarea efectelor acestora nu este necesară (a se vedea în acest sens Hotărârea CB/Comisia, C-67/13 P, EU:C:2014:2204, punctele 49 şi 50, precum şi jurisprudenţa citată).

32. În această privinţă, din jurisprudenţă rezultă că reprezintă forme de coluziune extrem de dăunătoare pentru buna funcţionare a concurenţei normale acordurile care au ca obiect, prin însăşi natura lor, generarea unei împărţiri a clienţilor pentru servicii. Astfel, acordurile privind împărţirea clienţilor intră în mod vădit, ca şi acordurile privind preţurile, în categoria restrângerilor celor mai grave ale concurenţei (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Stichting Administratiekantoor Portielje, C-440/11 P, EU:C:2013:514, punctele 95 şi 111).

33. Curtea a subliniat de asemenea că, pentru a aprecia dacă un acord între întreprinderi sau o decizie a unei asocieri de întreprinderi prezintă aceste caracteristici, trebuie analizate cuprinsul dispoziţiilor acestora, obiectivele pe care urmăresc să le atingă, precum şi contextul economic şi juridic în care acestea se înscriu. În cadrul aprecierii respectivului context, trebuie să se ia în considerare natura bunurilor sau serviciilor afectate, precum şi condiţiile reale de funcţionare şi structura pieţei sau a pieţelor relevante (a se vedea Hotărârea CB/Comisia, C-67/13 P, EU:C:2014:2204, punctul 53 şi jurisprudenţa citată).

34. În consecinţă, pentru a determina dacă, în cauza principală, practicile în cauză puteau să constituie o asemenea restrângere prin ăobiectulÓ lor, este necesară aprecierea lor în lumina acestor elemente din jurisprudenţă.

(...)

45. În aceste împrejurări, pentru a aprecia contextul economic şi juridic în care se înscrie o înţelegere, conform jurisprudenţei amintite la punctul 33 din prezenta hotărâre, trebuie să se ia în considerare natura serviciilor afectate, precum şi condiţiile reale de funcţionare a pieţei relevante şi structura acesteia din urmă. Ó

Prin urmare, analiza practicilor în cauză pentru a se stabili dacă puteau să constituie o asemenea restrângere prin ăobiectulÓ lor trebuie făcută în lumina acestor elemente din jurisprudenţă.

Recurenta-reclamantă a criticat sentinţa instanţei de fond, apreciind că de fapt raporturile comerciale dintre A. S.R.L. şi x/yn s-au derulat pe linie verticală, iar nu pe linie orizontală aşa cum a reţinut judecătorul fondului.

Înalta Curte reţine că acordurile/contractele de agenţie se află printre acordurile verticale care, în general, nu intră în sfera de aplicare a art. 101 alin. (1) din Tratat, cu condiţia ca acestea să fie contracte de agenţie pure şi veritabile.

Orientările privind restricţiile verticale definesc agentul ca fiind o persoană fizică sau juridică împuternicită să negocieze şi/sau să încheie contracte în numele altei persoane (comitentul), fie în nume propriu, fie în numele comitentului, în vederea: a) achiziţionării de bunuri sau servicii de către comitent sau b) vânzării de bunuri sau servicii furnizate comitentului.

Factorul determinant în definirea unui contract de agenţie în temeiul art. 101 alin. (1) din Tratat este riscul financiar sau comercial suportat de agent în legătură cu activitatea pentru care a fost desemnat ca agent de către comitent.

În sensul aplicării art. 101 alin. (1) din Tratat, un acord este considerat un contract de agenţie propriu-zisă în cazul în care agentul nu suportă niciun risc sau suportă doar o parte nesemnificativă a acestor riscuri în ceea ce priveşte contractele încheiate şi/sau negociate în numele comitentului, în ceea ce priveşte investiţiile specifice pieţei din domeniul de activitate respectiv şi în legătură cu alte activităţi solicitate de comitent pe aceeaşi piaţă de produse.

Un acord este considerat de agenţie propriu-zisă şi în cazul în care proprietatea bunurilor contractuale cumpărate sau vândute nu aparţine agentului, în cazul în care agentul nu prestează el însuşi servicii contractuale sau în alte cazuri (prevăzute în lista care nu are caracter exhaustiv din Orientările privind restricţiile verticale).

În cazul în care agentul îşi asumă unul sau mai multe dintre riscurile sau costurile menţionate, acordul între agent şi comitent nu se consideră contract de agenţie. Problema riscului se analizează de la caz la caz, iar în cazul în care riscurile specifice contractului sunt suportate de către agent, este suficient pentru a concluziona că agentul este un distribuitor independent.

Potrivit clauzelor contractuale, s-a reţinut că A. S.R.L. a avut o dublă calitate şi anume, atât calitatea de agent, cât şi calitatea de distribuitor independent.

În acest context, autoritatea de concurenţă a arătat faptul că o consecinţă a existenţei acestei relaţii ambivalente sub care A. S.R.L. a fost aparent atât agent, cât şi distribuitor independent pe aceeaşi piaţă a produsului, este reprezentată de faptul că nu se poate face o alocare a riscurilor în mod izolat, fiind imposibil în practică a separa situaţiile în care acelaşi dealer îşi desfăşoară activitatea în legătură cu aceleaşi produse contractuale şi pe aceeaşi piaţă relevantă a distribuţiei de utilaje agricole specializate pe modelul de agent de situaţiile în care acesta se comportă ca un distribuitor independent. Consiliul Concurenţei a apreciat că nu se poate separa alocarea riscurilor pentru activitatea de revânzare de activitatea de intermediere.

Instanţa de fond a reţinut şi că, potrivit declaraţiei pe propria răspundere a producătorului depusă la AFIR de către dealerii care au solicitat înscrierea în BDPR (A. S.R.L. şi H.), rezultă autorizarea conferită de furnizor dealerului pentru produsele mărcii x, prin care producătorul recunoaşte dreptul dealerului de a-şi stabili propriile preţuri de vânzare pentru România, drept de care nu s-ar bucura în niciun caz un agent.

Totodată, suportarea riscurilor într-o proporţie care să nu fie nesemnificativă se referă la modalitatea de împărţire a riscurilor între producător şi agenţi/distribuitori, în economia generală a riscurilor, prin raportare la totalitatea tipurilor de riscuri asumate.

Astfel, s-a mai reţinut că faptul că activitatea de revânzare ocupă o pondere mai ridicată sau mai redusă prin comparaţie cu cea de intermediere nu are importanţă, factorul determinant fiind simpla desfăşurare a activităţii de revânzare.

Curtea de apel a stabilit că în contextul calităţii duale în care acţionează distribuitorii/agenţii, o pondere mai redusă a bunurilor pentru care se transferă proprietatea (revânzare) faţă de cea a bunurilor pentru care nu se transferă proprietatea (intermediere) sau categoria de clienţi cărora li se adresează activitatea de distribuţie, respectiv cea de intermediere, nu are relevanţă atâta timp cât riscurile asumate de distribuitor/agent nu sunt nesemnificative, astfel cum rezultă şi din procentele aferente celor două activităţi (revânzare/intermediere) din perioada 2012-2018, prezentate prin tabelele inserate în decizia contestată.

Totodată, a mai stabilit şi că atât timp cât dealerul (care este atât revânzător, cât şi intermediar) îşi asumă riscuri într-o proporţie care să nu fie nesemnificativă - prin raportare la tipul şi natura riscurilor - relaţia nu se califică ca fiind una de agenţie propriu-zisă.

Instanţa de fond reţine din analiza efectuată de intimatul-pârât, prin prisma celor două Orientări (orizontală şi verticală), că dealerii şi-au asumat mai multe riscuri prin contractele de distribuţie şi de agenţie, astfel că trebuiau să acţioneze independent, lucru care nu s-a întâmplat din cauza înţelegerilor încheiate în perioada 2014-2018.

Stabileşte în continuare şi că având în vedere relaţia de agenţie cu dealerii, x/yn comercializează produsele la preţul final de retail (la care produsul este vândut clientului final), plătind un comision către dealer pentru fiecare intermediere realizată. În ceea ce priveşte activitatea de revânzare a produselor, x/yn vând produsul către dealer la preţul de wholesale, iar dealerul comercializează produsul la preţul final de retail - la care produsul este vândut clientului final.

Astfel, în mod corect judecătorul fondului a apreciat ca evident interesul direct al x/yn pentru controlul preţului final de retail la care atât x/yn, cât şi dealerii săi comercializează produsele către clientul final, dimensiunea orizontală a relaţiei x/yn - dealeri materializându-se, aşadar, la nivelul clientului final.

Înţelegerea anticoncurenţială dintre x/yn şi dealerii săi, deci inclusiv cu A. S.R.L., împiedică stabilirea preţurilor ca urmare a manifestării concurenţei dintre cele opt întreprinderi implicate, la nivelul clientului final, atât în ceea ce priveşte canalul de revânzare către clienţii finali, cât şi cel de vânzare directă (de către x/yn) către clienţii finali (aşadar canale alternative de vânzare în care părţile implicate se află în concurenţă), indiferent de modul de finanţare (prin fonduri europene sau prin alte surse de finanţare).

În lumina jurisprudenţei mai sus citate, din cele mai sus expuse reiese faptul că instanţa de fond a hotărât în mod corect că fapta săvârşită de recurenta-reclamantă este o înţelegere prin obiect de distorsionare a concurenţei prin stabilirea, pe orizontală, a unui preţ minimal, înţelegere care are ca obiect toate reperele indicate în decizie pe piaţa din România.

În ceea ce priveşte critica referitoare la faptul că instanţa de fond nu ar fi reţinut rolul formal, pasiv şi foarte redus în discuţiile analizate al recurentei-reclamante, Înalta Curte apreciază că aceasta contravine elementelor probatorii existente la dosar, din care rezultă că aceasta a participat la întâlnirile şi discuţiile cu caracter anti-concurenţial, având chiar un rol activ la realizarea faptei anticoncurenţiale, aşa cum în mod corect a stabilit şi Curtea de Apel Bucureşti.

După cum rezultă din jurisprudenţa europeană mai sus citată, prezenţa unei întreprinderi la reuniuni în cursul cărora au fost încheiate acorduri având un obiect anticoncurenţial, fără să se fi opus în mod vădit, reflectă o complicitate care este de natură să angajeze răspunderea acesteia potrivit art. 101 alin. (1) (TFUE) având în vedere că aprobarea tacită a unei iniţiative nelegale, fără a se distanţa public de conţinutul acesteia sau fără a o denunţa entităţilor administrative are drept efect să încurajeze continuarea încălcării şi să compromită descoperirea sa (Hotărârea Dansk/Comisia, cauzele conexate C-189/02P, C-202/02P, C-205/02P, C-208/02P, C-213/02P, pct. 142, 143, Hotărârea AC-Treuhand/Comisia, C-194/14 P, EU:C:2015:717, punctul 31, Hotărârea Eturas şi alţii/Lietuvos Respublikos konkurencijos taryba, C-74/14).

Înalta Curte observă că pentru aplicarea art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 este necesară întrunirea cumulativă a unor condiţii, respectiv existenţa a cel puţin două întreprinderi sau a unei asociaţii de întreprinderi; existenţa unei înţelegeri între întreprinderi, o decizie a unei asociaţii de întreprinderi sau o practică concertată; înţelegerea, decizia sau practica concertată să aibă ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia.

Referitor la prima condiţie, privind existenţa a cel puţin două întreprinderi sau a unei asociaţii de întreprinderi, Înalta Curte reţine că aceasta este îndeplinită, recurenta participând alături de alte 6 societăţi comerciale la realizarea unei înţelegeri, în sensul Legii 21/1996. Societăţile implicate au acţionat în perioada 2014-2018 prin coordonarea politicilor comerciale în materie de preţ pentru utilajele marca x şi y, urmărind restricţionarea concurenţei.

Cu privire la cea de-a doua condiţie, legată de existenţa unei înţelegeri/acord sau a unor decizii ale întreprinderilor şi asociaţiilor de întreprinderi, din ansamblul probator administrat în cauză, instanţa de recurs constată că societăţile comerciale sancţionate prin Decizia nr. 72/2020 şi-au coordonat comportamentul comercial în ceea ce priveşte fixarea preţului de vânzare pentru produsele marca x şi y, aspect dovedit prin recunoaşterea expresă a întreprinderilor E. şi F. referitoare la participarea la înţelegerea anticoncurenţială şi prin detalierea modului în care cele 8 societăţi comerciale au stabilit să acţioneze.

Înalta Curte reţine că pentru a exista un acord în sensul articolului 101 alin. (1) CE, este necesar şi suficient ca întreprinderile în cauză să îşi fi exprimat voinţa comună de a se comporta pe piaţă într-un anumit mod, astfel cum rezultă din jurisprudenţa CJUE - hotărârea Tribunalului din 17 decembrie 1991 Hercules Chemicals/Comisia, T 7/89, hotărârea Tribunalului din 26 octombrie 2000, Bayer/Comisia, T 41/96, hotărârea Curţii din 15 iulie 1970, ACF Chemiefarma/Comisia, 41/69, hotărârea Curţii din 29 octombrie 1980, van Landewyck şi alţii/Comisia, 209/78-215/78 şi 218/78.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat în cauza C- 609/13, Duravit AG, Duravit S.A., Duravit BeLux SPRL/BVBA, prin hotărârea din 26 ianuarie 2017, că ădin jurisprudenţa sa constantă reiese că schimbul de informaţii sensibile încalcă articolul 101 alin. (1) TFUE în special atunci când constituie temeiul unui alt mecanism anticoncurenţial (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland şi alţii/Comisia, C 204/00 P, C 205/00 P, C 211/00 P, C 213/00 P, C 217/00 P şi C 219/00 P, EU:C:2004:6, punctul 281).Ó

Aşa cum s-a arătat şi anterior, CJUE a statuat că schimbul de informaţii comerciale între concurenţi în vederea pregătirii unui acord anticoncurenţial este suficient pentru a dovedi existenţa unei practici concertate în sensul articolului 101 alin. (1) al TFUE, sens în care nu este necesar să se demonstreze că aceşti concurenţi s-au angajat în mod formal să adopte un comportament sau altul ori că şi-au stabilit în comun comportamentul viitor pe piaţă (Hotărârea Solvay/Comisia, C 455/11). Împrejurarea că o întreprindere nu dă curs rezultatelor unei reuniuni având un obiect anticoncurenţial nu este de natură să înlăture răspunderea sa pentru participarea la o înţelegere, cu excepţia cazului în care se distanţează în mod public de conţinutul acesteia - Dansk Rżrindustri şi alţii/Comisia, C 189/02 P, C 202/02 P, C 205/02 P-C 208/02 P şi C 213/02.

Analizând probatoriul de la dosar, instanţa de fond a reţinut că din cuprinsul corespondenţei purtate între societăţile comerciale sus-menţionate în perioada supusă investigaţiei rezultă că participanţii erau conştienţi de faptul că AFIR a constatat diferenţe mari între preţurile de listă publicate şi preţurile ofertate, societăţile coordonându-se în reacţii pentru a obţine acceptarea produselor în platformă, pentru a prezenta apoi preţurile agenţilor de vânzări. Curtea de Apel reţine termenii în care se stabilesc raporturile între participanţi, fiind exprimată opţiunea fermă că sub valoarea minimă nu se va vinde niciun echipament, în caz contrar urmând a fi sancţionaţi cei ce se abat de la conduita agreată. Totodată, constată şi că recurenta-reclamantă nu s-a delimitat în mod public de conţinutul înţelegerilor.

Raportat la toate aspectele analizate, Înalta Curte constată că instanţa de fond a înlăturat în mod corect susţinerile recurentei-reclamante în ceea ce priveşte faptul că aceasta din urmă ar fi oferit în mod constant beneficii suplimentare clienţilor săi, incompatibile cu înţelegerile, iar această atitudine ar fi trebuit calificată drept delimitare.

Cea de-a treia condiţie pentru aplicarea art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 presupune ca înţelegerea, decizia sau practica concertată să aibă ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia.

Instanţa de fond a constatat că întreprinderile implicate nu numai că au discutat despre anumiţi parametri de piaţă şi despre măsurile pe care intenţionau să le adopte, dar au şi stabilit preţurile tuturor utilajelor agricole pe care le comercializau. Efectul evident al unor asemenea înţelegeri anticoncurenţiale este restrângerea posibilităţii clienţilor de a obţine produse de calitate, la preţuri competitive. Înţelegerile analizate afectează structura pieţei prin modificarea unuia din parametrii esenţiali ai acesteia şi anume structura concurenţei.

Astfel, cu toate că nu este necesar să fie probate efectele anticoncurenţiale ale unui comportament ilicit atunci când s-a dovedit obiectul său anticoncurenţial, în cazul de faţă acţiunile părţilor implicate indică faptul că înţelegerile anticoncurenţiale descrise în Decizie au fost puse în practică, putându-se afirma în mod justificat că înţelegerile de fixare de preţ au produs şi efecte anticoncurenţiale.

Aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, în cauză s-a constatat existenţa unei restrângeri a concurenţei prin obiect, existenţa unei înţelegeri anticoncurenţiale orizontale de fixare a preţurilor la nivelul consumatorului final între yn/x şi dealerii săi printre care se numără şi recurenta-reclamantă A. S.R.L..

II.2.2. A doua critică de nelegalitate invocată de recurenta-reclamantă care se referă la calificarea încălcării şi sancţionarea faptelor, întemeiată pe motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. va fi respinsă ca nefondată pentru considerentele detaliate mai jos.

În ceea ce priveşte piaţa relevantă

Un aspect invocat de recurenta-reclamantă prin cererea de recurs este cel referitor la faptul că A. S.R.L. ar fi o societate care are o prezenţă exclusiv regională, acoperind cererea doar în câteva judeţe din estul României. Apreciază că instanţa de fond trebuia să stabilească că în cazul recurentei-reclamante dimensiunea geografică a faptei trebuie apreciată nu prin raportare la întreaga reţea de distribuţie a producătorilor, care acoperea teritoriul naţional, ci prin raportare strict la regiunea în care A. S.R.L. a fost efectiv prezentă.

În ce priveste piaţa produsului, Înalta Curte constată că în mod corect Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că piaţa geografică relevantă a fost stabilită ca fiind de dimensiune cel puţin naţională, reţinând şi incidenţa dispoziţiilor art. 101 alin. (1) lit. 1 din Tratat pe considerentul că J. si yn sunt companii străine cu sediul în Germania care desfăşoară activităţi atât la nivel naţional cât şi internaţional, comportamentul lor fiind susceptibil să afecteze comerţul între statele membre, iar caracterul semnificativ al afectării structurii comerţului dintre state a fost apreciat prin prisma cifrei de afaceri cumulate a întreprinderilor implicate care depăşea cu mult 40 de milioane de euro.

Mai reţine că potrivit legislaţiei europene şi instrucţiunilor emise de Consiliul Concurenţei în aplicarea acesteia, piaţa relevantă a produsului cuprinde toate produsele şi/sau serviciile pe care consumatorul le consideră interschimbabile sau substituibile, datorită caracteristicilor, preţurilor şi utilizării căreia acestea îi sunt destinate, în timp ce ăpiaţa geografică relevantăÓ este definită că fiind:

ă zona în care întreprinderile respective sunt implicate în oferta şi cererea de produse sau servicii în cauza, în care condiţiile de concurenţă sunt suficient de omogene şi care poate fi deosebită de zonele geografice învecinate, deoarece condiţiile de concurenţă diferă în mod apreciabil în respectivele zone. Ó

Prin urmare, piaţa relevantă în cadrul căreia trebuie evaluată o anumită problemă de concurenţă se determină prin combinarea pieţei produsului şi a pieţei geografice, procesul de definire a pieţei relevante constând, în principal, în identificarea surselor alternative reale de aprovizionare la care clienţii întreprinderilor în cauză pot apela, atât sub aspectul produselor/serviciilor propuse de ceilalţi furnizori, cât şi sub aspectul localizării geografice a acestora.

Scopul principal al definiţiei pieţei este acela de a identifica în mod sistematic constrângerile concurenţiale cu care se confruntă întreprinderile în cauză. Definirea pieţei, atât la nivelul produselor, cât şi la nivel geografic, trebuie să permită identificarea concurenţilor existenţi ai întreprinderilor în cauză, care sunt capabili să condiţioneze comportamentul respectivelor întreprinderi şi să le împiedice să acţioneze independent de presiunile unei concurenţe efective. Tocmai din această perspectivă, definirea pieţei permite inter alia calcularea cotelor de piaţă, care pot oferi informaţii relevante privind puterea de piaţă, în vederea evaluării unei poziţii dominante sau în vederea aplicării dispoziţiilor articolului 101 din TFUE.

Înalta Curte apreciază că în mod corect instanţa de fond a stabilit că produsele marca x şi y nu pot fi considerate interschimbabile sau substituibile, din punct de vedere al caracteristicilor şi utilizării acestora, piaţa comercializării de maşini, utilaje şi echipamente specializate agricole fiind segmentată cu prilejul investigaţiei Consiliului Concurenţei în două subpieţe corespunzătoare categoriilor de utilaje comercializate de întreprinderile investigate, respectiv subpiaţa comercializării de tractoare, combine, combine autopropulsate pentru furaje, încărcătoare frontale, prese de balotat, utilaje pentru fân, remorci tehnologice pentru zootehnie şi subpiaţa comercializării de echipamente, maşini de fertilizat.

Mărcile x şi y conţin produse complementare din punct de vedere funcţional, cea mai mare parte din gama de utilaje marca y comercializate pe teritoriul României reprezentând utilaje accesorii care funcţionează complementar din punct de vedere tehnic cu gama de utilaje marca x.

Înalta Curte reţine şi că înţelegerile anticoncurenţiale constatate în decizie privesc doar producătorii şi distribuitorii mărcilor x şi y, activi pe subpieţele definite la secţiunile 3.2 şi 3.3 din decizie. Astfel, în mod corect instanţa de fond a constatat că nu este vorba de o limitare artificială a pieţei, ci de analiza acesteia în acord cu normele de drept aplicabile situaţiei reţinute în concret.

Curtea de Apel Bucureşti mai reţine, în mod temeinic şi legal, şi că nu se poate vorbi despre o arie geografică exclusivă pentru dealeri, legea nefăcând o asemenea diferenţiere sau exceptare. În principal, exerciţiul de definire a pieţei constă în identificarea surselor alternative reale de aprovizionare la care clienţii întreprinderilor în cauză pot apela, atât sub aspectul produselor/serviciilor propuse de ceilalţi furnizori, cât şi sub cel al localizării geografice a acestora, sens în care cele pretinse de către reclamantă nu au relevanţă în analiza faptei sancţionate.

Înalta Curte constată că aprecierea instanţei de fond este întemeiată în sensul în care a reţinut că înţelegerile dintre x/yn şi dealeri nu numai că aveau aptitudinea de a afecta în concret concurenţa şi consumatorul, dar şi-au şi produs efectele din moment ce consumatorul a plătit sume mai mari decât ar fi plătit dacă ar fi putut negocia cu un dealer neţinut de înţelegere.

Totodată, Înalta Curte reţine că din punct de vedere al efectelor, înţelegerile anticoncurenţiale constatate au produs efecte la nivel naţional inclusiv prin modul de implementare al acestora, BDPR afişând public preţurile de referinţă, astfel încât delimitarea zonală a activităţii dealerilor nu are repercursiuni asupra dimensiunii naţionale a comportamentului constatat. În acelaşi timp, se reţine şi faptul că nu sunt împiedicate vânzările pasive către clienţii din afara spaţiilor alocate de către producători.

Se reţine în acest sens ca fiind relevantă jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene potrivit căreia: ÓÎn ceea ce priveşte capacitatea unei înţelegeri, care acoperă întregul teritoriu al unui stat membru, de a afecta comerţul dintre statele membre, rezultă dintr-o jurisprudenţă constantă că o asemenea înţelegere are ca efect, prin însăşi natura sa, consolidarea împărţirii pieţelor la nivel naţional, împiedicând astfel întrepătrunderea economică dorită de Tratatul FUE (a se vedea Hotărârea Vereeniging van Cementhandelaren/Comisia, 8/72, EU:C:1972:84, punctul 29, Hotărârea Comisia/Italia, C-35/96, EU:C:1998:303, punctul 48, precum şi Hotărârea Wouters şi alţii, C-309/99, EU:C:2002:98, punctul 95).Ó

În ceea ce priveşte modalitatea de sancţionare

Înalta Curte apreciază că şi sub acest aspect criticile sunt nefondate, fiind respectate prevederile legale, respectiv Instrucţiunile privind individualizarea sancţiunilor, care prevăd expres că restricţionările pe orizontală de natura celor prevăzute la art. 7 alin. (4) lit. a) din lege, printre care se regăseşte şi fixarea preţurilor, reprezintă fapte de gravitate mare.

Aşadar, se circumscriu sferei faptelor de gravitate mare, potrivit Legii concurenţei (art. 7 alin. (4) lit. a), precum şi Instrucţiunilor privind individualizarea sancţiunilor pct. 11 lit. c), restricţionările pe orizontală, respectiv acordurile care conţin restricţii grave calificate, de regulă, ca fiind ăprin obiectÓ, categorie din care fac parte şi cele privind fixarea preţurilor.

Reţine Înalta Curte că potrivit Instrucţiunilor, analizarea gravităţii este necesar a se raporta la împrejurările concrete ale fiecărui caz, cu luarea în considerare a naturii faptei săvârşite, a dimensiunii şi importanţei pieţei relevante, a cotelor de piaţă cumulate ale întreprinderilor participante, al impactului concret al încălcării pe piaţă.

Înalta Curte apreciază că fapta a fost calificată în mod corect ca gravă (gravitate mare), prin prisma definiţiei din Instructiuni, fiind o constituire de cartel în vederea fixării preţurilor.

Conform pct. 11 lit. a), b) şi c) din Instrucţiunile Consiliului Concurenţei privind metodologia de determinare a cuantumului amenzilor, nivelul de gravitate poate fi mic, mediu sau mare, fiind:

b) fapte de gravitate medie

În această categorie se încadrează, de regulă, restricţionările pe orizontală sau pe verticală, dar a căror modalitate de realizare este mai complexă şi mai riguroasă decât în cazul celor de gravitate mică şi care au un impact mai mare pe piaţă, producând efecte pe zone întinse ale acesteia. În această categorie se includ, de regulă, şi restricţionările de natura celor prevăzute la art. 7 alin. (4) lit. b) din lege. În aceeaşi categorie se încadrează în mod obişnuit abuzul de poziţie dominantă, cu excepţia cazului când acesta este săvârşit de o întreprindere aflată în poziţie de monopol sau situaţii echivalente. În materia concentrărilor economice, în această categorie se încadrează încălcările referitoare la operaţiuni de concentrare economică în privinţa cărora Consiliul Concurenţei emite o decizie de neobiecţiune, deoarece îndoielile serioase privind compatibilitatea cu un mediu concurenţial normal au fost înlăturate prin angajamentele propuse de părţile implicate şi acceptate de Consiliul Concurenţei.

Cuantumul preconizat este de la 2% până la 4% din cifra de afaceri totală a contravenientului sau o sumă de la 800.001 RON până la 1.400.000 RON în situaţia prevăzută la art. 56 alin. (2) lit. b) din lege.

c) fapte de gravitate mare

În această categorie se încadrează, de regulă, restricţionările pe orizontală de natura celor prevăzute la art. 7 alin. (4) lit. a) din lege, respectiv cartelurile în vederea fixării preţurilor, împărţirii pieţelor sau a clienţilor, limitării producţiei ori a vânzărilor sau alte practici care împiedică buna funcţionare a pieţei. În aceeaşi categorie se încadrează în mod obişnuit abuzul de poziţie dominantă săvârşit de întreprinderi aflate în poziţie de monopol ori situaţii echivalente, de exemplu, drepturi speciale sau exclusive, poziţie de cvasimonopol, precum şi abuzul de poziţie dominantă care a condus la eliminarea de pe piaţă cel puţin a unei întreprinderi. În materia concentrărilor economice, în această categorie se încadrează încălcările referitoare la operaţiuni de concentrare economică cu privire la care Consiliul Concurenţei, în urma desfăşurării unei investigaţii, poate adopta o decizie de autorizare condiţionată sau o decizie prin care va declara operaţiunea de concentrare economică incompatibilă cu mediul concurenţial normal

Cuantumul preconizat este de la 4% până la 8% din cifra de afaceri totală a contravenientului sau o sumă de la 1.400.001 RON până la 2.000.000 RON în situaţia prevăzută la art. 56 alin. (2) lit. b) din lege. Ó

Înalta Curte reţine că în mod corect instanţa de fond a înlăturat susţinerile recurentei-reclamante în ceea ce priveşte faptul că Instrucţiunile privind individualizarea sancţiunilor, atunci când califică cartelurile în vederea fixării preţurilor drept fapte de gravitate mare au în vedere un cartel obişnuit între mărci concurente şi nu vizează şi concurenţa intra-marcă.

Astfel, art. 7 alin. (4) din Legea concurenţei şi pct. 11 lit. c) din Instrucţiuni se raportează la noţiunea de concurenţă fără să distingă între concurenţa intra-marcă şi concurenţa inter-marcă, cu atât mai puţin să încadreze în grade diferite de gravitate acordurile dintre concurenţi care comercializează mărci diferite şi acordurile dintre concurenţi care comercializează aceeaşi marcă.

În cazul unui înţelegeri anticoncurenţiale calificate drept cartel, conştientizarea caracterului faptei intră în însuşi conţinutul constitutiv al faptei, în măsura în care nu se poate reţine că un cartel se poate realiza fără intenţie sau din culpă. În plus, în cazul înţelegerilor pe orizontală de tip cartel, efortul deliberat de a restricţiona concurenţa este prezumat, părţile implicate neputând susţine că nu au cunoscut caracterul restrictiv al comportamentului lor. În acest sens este şi jurisprudenţa europeană, potrivit căreia, în general, circumstanţa atenuantă a lipsei intenţiei pentru participarea la un cartel nu se reţine.

Totodată, Înalta Curte reţine că puterea redusă de negociere invocată de recurenta-reclamantă a fost deja valorificată de autoritatea de concurenţă la individualizarea sancţiunii, avându-se în vedere la stabilirea procentului de 4% pentru gravitate (pragul minim prevăzut la pct. 11 lit. a), b) şi c) din Instrucţiunile Consiliului Concurenţei privind metodologia de determinare a cuantumului amenzilor).

Recurenta-reclamantă a contestat decizia emisă de către intimatul-pârât şi cu referire la standardul de probă, în ce priveşte încălcările prin obiect, astfel cum a fost stabilit prin decizii fundamentale ale CJUE în cauze precum D. şi Cartes Bancaires.

Înalta Curte reţine că prin hotărârea pronunţată la 11.09.2014 în cauza Groupement des Cartes Bancaires (CB), C-67/13 P, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că:

51. Este cunoscut că anumite comportamente coluzive, precum cele care conduc la stabilirea orizontală a preţurilor prin înţelegeri, pot fi considerate ca fiind într-o asemenea măsură susceptibile de a avea efecte negative, în special asupra preţului, a cantităţii sau calităţii produselor şi serviciilor, încât se poate considera inutil, în vederea aplicării art. 81 alin. (1), să se demonstreze că acestea au efecte reale asupra pieţei (a se vedea în special hotărârea Clair, 123/83, pct. 22). Experienţa arată că astfel de comportamente atrag scăderi ale producţiei şi creşteri de preţuri, conducând la o alocare necorespunzătoare a resurselor, în special în detrimentul consumatorilor. Ó

Prin urmare, astfel cum rezultă din jurisprudenţa relevantă precitată, nu este necesar să se examineze efectele unui acord sau practici în cazul în care obiectul anticoncurenţial al acestuia este dovedit.

Or, în cauză obiectul anticoncurenţial al înţelegerii imputate este evident, fiind vorba despre fixarea pe linie orizontală a preţurilor.

Sub acest aspect, în concluziile prezentate în cauza Toshiba Corporation/Comisia, C-373/14P, avocatul general Wathelet arată următoarele:

72 Experienţa acumulată în peste 60 de ani permite în prezent să se considere că ipotezele menţionate la art. 101 alin. (1) din T.F.U.E. răspund cerinţei de nocivitate intrinsecă. 73 A considera enumerarea de la această dispoziţie ca fiind ănucleul durÓ al restrângerilor concurenţei prin obiect răspunde dublului imperativ care decurge din jurisprudenţa Curţii şi care presupune, pe de o parte, că tipurile de acorduri avute în vedere la art. 101 alin. (1) nu alcătuiesc o listă exhaustivă de înţelegeri interzise, precizând în acelaşi timp, pe de altă parte, că noţiunea de restrângere a concurenţei prin obiect nu poate fi interpretată în mod extensiv. 74 Astfel, pentru acordurile menţionate expres la art. 101 alin. (1), nu ar trebui să ne îndepărtăm de jurisprudenţa constantă a Curţii, potrivit căreia existenţa unei explicaţii alternative plauzibile a comportamentelor incriminate (în speţă, lipsa oricărui interes comercial) nu trebuie să conducă la impunerea unor cerinţe mai stricte în ceea ce priveşte probele care trebuie administrate. În schimb, deşi nu este exclus ca alte tipuri de acorduri, atipice sau complexe, să poată avea un obiect susceptibil să împiedice, să restrângă sau să denatureze concurenţa, interzicerea lor necesită o analiză mai aprofundată a contextului economic şi juridic în care acestea se încadrează, fără însă a duce această analiză până la studierea efectelor acordului. Ó

După cum rezultă din jurisprudenţa europeană mai sus citată, prezenţa unei întreprinderi la reuniuni în cursul cărora au fost încheiate acorduri având un obiect anticoncurenţial, fără să se fi opus în mod vădit, reflectă o complicitate care este de natură să angajeze răspunderea acesteia potrivit art. 101 alin. (1) (TFUE) având în vedere că aprobarea tacită a unei iniţiative nelegale, fără a se distanţa public de conţinutul acesteia sau fără a o denunţa entităţilor administrative are drept efect să încurajeze continuarea încălcării şi să compromită descoperirea sa (Hotărârea Dansk/Comisia, cauzele conexate C-189/02P, C-202/02P, C-205/02P, C-208/02P, C-213/02P, pct. 142, 143, Hotărârea AC-Treuhand/Comisia, C-194/14 P, EU:C:2015:717, punctul 31, Hotărârea Eturas şi alţii/Lietuvos Respublikos konkurencijos taryba, C-74/14).

Înalta Curte reţine că potrivit jurisprudenţei comunitare în materia sarcinii probei, partea sau autoritatea care invocă o încălcare a dreptului concurenţei are obligaţia de a o dovedi, corespunzător cerinţelor legale, prin stabilirea faptelor care constituie încălcarea (Hotărârea Tribunalului din 16 noiembrie 2006, Per—xidos Org‡nicos/Comisia, T- 120/04, punctul 50; Hotărârea Curţii din 17 decembrie 1998, Baustahlgewebe/Comisia, C- 185/95 P, punctul 58, şi Hotărârea Curţii din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland şi alţii/Comisia, C-204/00 P, C-205/00 P, C-211/00 P, C-213/00 P, C-217/00 P şi C-219/00 P, punctul 78). Această repartizare a sarcinii probei poate însă varia în măsura în care elementele de fapt invocate de o parte pot fi de natură să oblige cealaltă parte să ofere o explicaţie sau o justificare, în lipsa căreia este permis să se concluzioneze în sensul furnizării dovezii (a se vedea în acest sens Hotărârea Aalborg Portland şi alţii/Comisia, punctul 79, şi Hotărârea Per—xidos Org‡nicos/Comisia, punctul 53).

În ceea priveşte mijloacele de probă, principiul care prevalează în dreptul concurenţei este cel al administrării libere a probelor (Hotărârea Curţii din 25 ianuarie 2007, Dalmine/Comisia, C-407/04 P, punctul 63, şi Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2004, JFE Engineering şi alţii/Comisia, T-67/00, T-68/00, T-71/00 şi T-78/00, punctul 273).

În majoritatea cazurilor, existenţa unei practici sau a unui acord anticoncurenţial trebuie să fie dedusă dintr-un anumit număr de coincidenţe şi de indicii care, privite în ansamblu, pot constitui, în lipsa unei alte explicaţii coerente, dovada încălcării dreptului concurenţei (Hotărârea Aalborg Portland şi alţii/Comisia, punctele 55- 57).

Înalta Curte reţine că dreptul concurenţei este o materie a dreptului public, iar sancţiunile aplicabile în cazul încălcărilor normelor imperative prevăzute de Legea concurenţei şi de Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene sunt sancţiuni contravenţionale. Pe de altă parte însă, sancţiunilor contravenţionale li se aplică standardul prevăzut de art. 23 alin. (11) din Constituţia României - prezumţia de nevinovăţie, fapt confirmat şi de jurisprudenţa CJUE.

În situaţia specifică a dreptului concurenţei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că sancţiunile din dreptul concurenţei se încadrează, datorită nivelului foarte ridicat al acestora, în sfera sancţiunilor penale (decizia din cauza Menarini Diagnostics - 43509/08 din data de 27 noiembrie 2011). Încadrarea sancţiunilor din dreptul concurenţei în sfera dreptului penal atrage aplicarea prezumţiei de nevinovăţie şi vine cu un set complet de exigenţe în etapa investigării, luării deciziei şi controlului judecătoresc asupra acestor decizii.

Instanţa europeană a decis în Cauza T-44/02, T-54/02, T-56/02, T-60/02, T-61/02, Dresdner Bank AG şi alţii vs. Comisia că:

(60) Orice dubiu în analiza Curţii trebuie să fie interpretat în favoarea întreprinderii căreia îi este adresată decizia ce stabileşte încălcarea. Curtea nu poate deci decide că Comisia a stabilit existenţa încălcării la standardul cerut dacă încă identifică dubii, în particular cu ocazia procedurii pentru anularea deciziei de sancţionare. Ó

În Hotărârea pronunţată în cauza T-110/07, Siemens AG, Curtea a reţinut că:

45. Astfel, în această ultimă situaţie, este necesar să se ţină cont de principiul prezumţiei de nevinovăţie, astfel cum rezultă în special din cuprinsul articolului 6 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, care se numără printre drepturile fundamentale care, potrivit jurisprudenţei Curţii, reafirmată, de altfel, la articolul 6 alin. (2) UE, constituie principii generale ale dreptului comunitar. În considerarea naturii încălcărilor în cauză, precum şi a naturii şi a gradului de severitate ale sancţiunilor aferente acestora, principiul prezumţiei de nevinovăţie se aplică în special procedurilor referitoare la încălcările normelor de concurenţă aplicabile întreprinderilor, care pot conduce la aplicarea unor amenzi sau a unor penalităţi cu titlu cominatoriu (a se vedea în acest sens Hotărârile Curţii din 8 iulie 1999, Hźls/Comisia, C-199/92 P, Rec., p. I-4287, punctele 149 şi 150, şi Montecatini/Comisia, C-235/92 P, Rec., p. I-4539, punctele 175 şi 176).Ó

În consecinţă, în cazul în care Comisia constată o încălcare a normelor de concurenţă întemeindu-se pe comportamentul întreprinderilor în cauză, instanţa Uniunii va trebui să anuleze decizia menţionată atunci când întreprinderile amintite invocă o argumentaţie care pune într-o lumină diferită faptele stabilite de Comisie şi care permite astfel înlocuirea explicaţiei reţinute de Comisie în vederea stabilirii unei încălcări cu o altă explicaţie plauzibilă a faptelor (Hotărârea CRAM şi Rheinzink/Comisia, punctul 48 de mai sus, punctul 16, şi Hotărârea Ahlstršm Osakeyhtiš şi alţii/Comisia, punctul 48 de mai sus, punctele 126 şi 127).Ó

În speţa de faţă, prezumţia de nevinovăţie a fost respectată, însă o astfel de explicaţie plauzibilă alternativă nu a fost oferită de recurentă. Din contră, Înalta Curte reţine că judecătorul fondului a apreciat în mod corect elementele de probă care fac dovada încălcării de către recurenta-reclamantă a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenţei nr. 21/1996, fără a se putea reţine existenţa vreunui dubiu, sub acest aspect.

După cum s-a reţinut deja în cele ce preced, în cauză proba încălcării rezultă din coroborarea recunoaşterii a două dintre întreprinderile implicate cu corespondenţa părţilor, care conturează starea de fapt reţinută de către autoritatea de concurenţă şi ulterior de către instanţa de fond, în sensul că înţelegerea a fost pusă în practică pentru perioada indicată în decizia atacată, la preţurile rezultate din înţelegere, preţuri minimale care au fost practicate de participanţii la înţelegere în toată activitatea lor comercială.

Înalta Curte constată şi că ansamblul criticilor circumscrise motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. constituie o reiterare a aspectelor deja învederate în faţa instanţei de fond.

Prin urmare, motivele invocate de către recurenta-reclamantă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

III. Temeiul procesual al soluţiei date recursului

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 1359 din 30 iunie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 1359 din 30 iunie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 22 mai 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.