Anticompetitive fee-fixing by notaries: evidentiary insufficiency and inadequate motivation of annulment in competition law appeals

Şedinţa publică din data de 22 mai 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 24.05.2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A., Societatea Profesională Notarială B., C. şi D. au chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Concurenţei şi Administraţia Prezidenţială, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună:

- pe cale de excepţie - constatarea lipsei calităţii procesuale a reclamanţilor, respectiv lipsa calităţii de subiect activ al contravenţiei constatate si sancţionată prin Decizia nr. 76 din 20.12.2017 emisă de către Consiliul Concurenţei;

- pe cale de excepţie - constatarea nulităţii actului administrativ de aplicare a sancţiunii contravenţionale, respectiv nulităţii Deciziei nr. 76 din 20.12.2017;

- pe fond - anularea ca netemeinică şi nelegală a Deciziei nr. 76 din 20.12.2017, emisă de Consiliul Concurenţei privind constatarea şi sancţionarea unor fapte anticoncurenţiale, în ceea ce priveşte sancţionarea contravenţională a reclamanţilor,

- în subsidiar, în situaţia reţinerii existenţei faptei imputate, reducerea amenzii până la nivelul minim legal.

I.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 718 din 21 aprilie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca inadmisibile, excepţiile de nelegalitate a Decretului nr. 301/2015, a Decretului nr. 703/2009, a minutei din data de 20.12.2017 şi a Ordinului nr. 509/2015; a respins, ca neîntemeiată, excepţia de nelegalitate a Ordinului nr. 1237/2017; a admis excepţia tardivităţii motivelor noi de nelegalitate şi a respins aceste motive ca tardiv formulate.

Totodată, a admis cererea de chemare în judecată privind pe reclamanţii A., Societatea Profesională Notarială B., C. şi D. şi pe pârâţii Consiliul Concurenţei şi Administraţia Prezidenţială şi a anulat, în parte, Decizia nr. 76/20.12.2017, emisă de pârât, în ceea ce îi priveşte pe reclamanţi.

I.3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 718 din 21 aprilie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, în temeiul dispoziţiilor art. 483 şi ale art. 488 pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., pârâtul Consiliul Concurenţei a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei civile nr. 718/2023, pronunţate de Curtea Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi reţinerea cauzei spre rejudecare.

În esenţă, arată că instanţa de fond, în mod eronat, a reţinut următoarele aspecte:

- prin actul atacat nu a fost descrisă corespunzător participarea intimaţilor- reclamanţi la fapta anticoncurenţială imputată;

- simpla transmitere a unei corespondenţe electronice doar către unul dintre intimaţii - reclamanţi nu este suficientă pentru a aprecia că aceştia au aderat la practica reţinută prin decizia contestată;

- prezumţia de participare la fapta anticoncurenţială incriminată este înlăturată întrucât onorariile aprobate prin Ordinele Ministrului Justiţiei sunt minimale, ceea ce presupune că pot fi depăşite, iar notarii publici A., C. şi D. au perceput, pentru activitatea notarială desfăşurată, în perioada analizată în decizia Consiliului Concurenţei, onorarii situate între minimul aprobat prin Ordinele Ministrului Justiţiei şi onorariile minime stabilite la nivelul membrilor CNPSV.

I.3.1. Cu privire la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul apreciază că soluţia instanţei de fond, în ceea ce priveşte anularea parţială a Deciziei nr. 76/2017, cu privire la intimaţii - reclamanţi, s-a întemeiat pe motive contradictorii întrucât în prima parte a considerentelor Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că participarea reclamanţilor la fapta anticoncurenţială incriminată prin decizia contestată nu este dovedită şi, ulterior, în cadrul aceleaşi sentinţe, a reţinut, în mod eronat, că fapta săvârşită de notarii publici membri ai CNPSV, printre care şi intimaţii - reclamanţi, nu reprezintă o încălcare a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenţei întrucât aceştia au aplicat onorarii care se aflau în limita dintre minimul prevăzut de Ordinele Ministrului Justiţiei şi cel stabilit, prin concertare, de către notarii publici.

Un alt element contradictoriu rezidă din considerentele sentinţei, în opinia recurentului-pârât, în condiţiile în care instanţa de fond afirmă că decizia autorităţii de concurenţă nu probează fapta anticoncurenţială reţinută, dar confirmă existenţa unei concertări a notarilor publici în ceea ce priveşte plafonul onorariilor minime aplicate în activitatea notarială.

De asemenea, recurentul-pârât învederează că motivele contradictorii din cadrul sentinţei recurate reies şi din faptul că instanţa de fond a reţinut existenţa probei constând în e-mailul din data de 25.02.2011, comunicat pe adresa de e-mail a notarului public A., corespondenţă ce conţine tabelul cu onorariile incriminate în decizia nr. 76/2017, şi, în contradicţie cu cele anterior reţinute, a concluzionat că, în cauză, decizia autorităţii de concurenţă, în ceea ce îi priveşte strict pe reclamanţi, s-a bazat exclusiv pe comportamentul lor pe piaţă.

Astfel, Consiliul Concurenţei apreciază că senţinţa recurată conţine considerente divergente şi prin motivarea instanţei de fond, întrucât aceasta a redus întreg probatoriul la corespondenţa electronică din 25.02.2011.

În continuare, în susţinerea recursului, recurentul arată, în sens contrar celor reţinute de instanţa de fond, că probele ce au fundamentat decizia contestată sunt: denunţul notarului public E.; documentele ridicate în urma inspecţiilor inopinate care au avut loc la sediile notarilor publici, respectiv CNPSV; e-mailul cuprinzând tabelele cu onorarii minimale transmise în data de 9 iulie 2010 de către CNPSV membrilor acesteia; e-mailul din data de 25 februarie 2011 cuprinzând tabele cu onorarii minimale transmise de către CNPSV membrilor acesteia, printre care şi notarului public A.; e-mailul din 28 octombrie 2011 cuprinzând tabele cu onorarii minimale transmise de către CNPSV membrilor acesteia; adresa CNPSV către UNNPR cu privire la propunerile de modificare a Normelor din 2011 (adresa din 13 august 2010); documentele şi informaţiile transmise de către notarii publici la solicitarea Consiliului Concurenţei (ex: informaţiile suplimentare transmise de către notarul public F. prin adresele nr. x/27 iulie 2015 şi nr. 222 din 13 august 2015; informaţiile suplimentare transmise Consiliului Concurenţei de către notarul public G. prin adresa din 14 august 2015, informaţiile suplimentare transmise Consiliului Concurenţei de către notarul public H. etc) prin care aceştia au recunoscut faptul că le-au fost comunicate aceste tabele cu onorarii minimale de către CNPSV; aplicaţia informatică dezvoltată de către CNPSV cu scopul de a facilita aplicarea în mod unitar a onorariilor minimale stabilite la nivelul membrilor CNPSV la un nivel superior onorariilor minime prevăzute prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 46/C/2011; declaraţiile notarilor publici prin care aceştia confirmă existenţa aplicaţiei informatice dezvoltate de către CNPSV precum şi adresele transmise Consiliului Concurenţei de către aceştia, prin care au furnizat autorităţii de concurenţă copii de pe documente/tabele generate cu ajutorul acestei aplicaţii.

I.3.2. În ceea ce priveşte incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât Consiliul Concurenţei susţine că, prin sentinţa civilă nr. 718/2023, Curtea de Apel Bucureşti a interpretat şi aplicat în mod eronat prevederile Legii concurenţei, precum şi principiile statuate în jurisprudenţa europeană.

Contrar celor reţinute în cuprinsul sentinţei civile recurate, Consiliul Concurenţei apreciază că autoritatea de concurenţă a arătat în mod expres atât elementele de fapt, cât şi cele de drept care au stat la baza emiterii deciziei de sancţionare, detaliate în cuprinsul capitolului 6 - Acte şi fapte constatate şi umătoarele capitole.

Motivarea întregului act administrativ a avut în vedere circumstanţele specifice cazului investigat, natura faptei anticoncurenţiale, probele ce au fundamentat decizia autorităţii de concurenţă, cu secţiuni dedicate fiecărui notar public investigat. Astfel, recurentul-pârât arată că, în ceea ce îi priveşte pe notarii publici A. şi C. aspectele reţinute de către autoritatea de concurenţă se regăsesc în subcapitolul 6.3.5 - Societatea Profesională Notarială "B.", iar faţă de notarul public D. se regăsesc la subcapitolul 6.3.59 - Biroul Individual Notarial D..

Recurentul-pârât Consiliul Concurenţei susţine că judecătorul fondului a făcut abstracţie de ansamblul probator care a fundamentat decizia Consiliului şi nu l-a analizat în integralitate.

Consiliul învederează că în mod greşit a reţinut instanţa de fond că simpla transmitere a unei corespondenţe electronice doar către unul dintre intimaţii -reclamanţi nu este suficientă pentru a aprecia că aceştia au aderat la practica reţinută prin decizia contestată.

Arată în continuare că instanţa de fond a reţinut, în mod eronat, faptul că decizia nr. 76/2017, în ceea ce îi priveşte pe notarii publici C., A. şi D., s-a bazat, în mod exclusiv, pe comportamentul acestora pe piaţă şi a făcut abstracţie de ansamblul probatoriu care a fundamentat decizia Consiliului, nerealizând astfel o analiză integrală a probatoriului din cuprinsul acesteia. Reiterează faptul că acesta se regăseşte în cuprinsul Deciziei nr. 76/2017, la capitolul 6 - Acte şi fapte constatate.

Totodată, Cosiliul apreciază că prin considerentele sentinţei recurate, instanţa de fond face abstracţie de existenţa instituţiei "distanţării publice", noţiune specifică domeniului concurenţei, confirmată şi de instanţa europeană, ce reprezintă singura modalitate de exonerare de răspundere pentru participarea la o înţelegere şi/sau practică concertată cu obiect anticoncurenţial.

Recurentul-pârât arată că intimaţii-reclamanţi, contrar unei jurisprudenţe care impune delimitarea de orice iniţiativă ilicită:

- nu s-au distanţat public, neechivoc, de planul comun ce presupunea coluziunea pe piaţa serviciilor notariale, rezoluţia diferită de cea a concurenţilor şi comportamentul independent adoptat pe piaţă;

- nu au comunicat celorlalţi notari că doresc să nu mai fie informaţi cu privire la onorariile minimale agreate/stabilite la nivelul membrilor CNPSV;

- nu au informat că intenţionează să acţioneze pe piaţă independent, conform rezoluţiilor proprii.

Învederează totodată că, în jurisprudenţa instanţei europene şi a instanţei supreme s-a statuat că nu este necesar ca un agent economic să fie conştient că încalcă regulile de concurenţă prevăzute în Tratat pentru a considera că o încălcare a fost săvârşită în mod intenţionat. Este suficient ca acel agent economic să nu fi putut să nu fie conştient de faptul că prin comportamentul sancţionat se restrângea concurenţa.

Recurentul-pârât învederează că reclamanţii nu doar că nu s-au distanţat clar de înţelegerea anticoncurenţială, dar au şi practicat onorariile minimale stabilite/convenite de membrii CNPSV.

Recurentul-pârât arată că în mod greşit instanţa de fond a înlăturat prezumţia de participare la fapta anticoncurenţială incriminată întrucât onorariile aprobate prin Ordinele Ministrului Justiţiei sunt minimale, ceea ce presupune că pot fi depăşite, iar notarii publici A., C. şi D. au perceput, pentru activitatea notarială desfăşurată, în perioada analizată în decizia Consiliului onorarii situate, între minimul aprobat prin Ordinele Ministrului Justiţiei şi onorariile minime stabilite la nivelul membrilor C.N.P.S.V.

Recurentul motivează că instanţa de fond a reţinut în mod eronat obiectul faptei incriminate prin Decizia nr. 76/2017. Arată că acesta constă în fixarea/stabilirea, în mod concertat, de către notarii publici membri ai CNPSV, a unor onorarii minimale situate la un nivel superior onorariilor minime deja aprobate prin Ordinele Ministrului Justiţiei şi, nicidecum, aplicarea unor onorarii pornind de la valoarea minimă prevăzută de Normele 2005 sau Normele 2011, dar formate în mod independent, prin "jocul liber al concurenţei".

Totodată, susţine că instanţa de fond a ignorat cele reţinute la paragrafele 164, 165 şi 357 din Decizia Consiliului Concurenţei, respectiv faptul că, din înscrisurile transmise de către notarii publici A., C. şi D., în cadrul investigaţiei, rezultă că aceştia au aplicat în activitatea notarială desfăşurată onorariile ce fac obiectul faptei anticoncurenţiale reţinute în decizia 76/2017, fiind evidenţiate în cuprinsul acesteia o serie de exemple de onorarii, percepute de notarii publici din prezenta cauză, ce sunt identice cu onorariile ce fac obiectul faptei incriminate.

Recurentul-pârât învederează practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, relevată prin Decizia nr. 3810/2022, pronunţată în dosarul nr. x/2018 şi decizia nr. 4594/2021 pronunţată în dosarul nr. x/2018 în dosare similare.

I.4. Apărările formulate în cauză

4.1. Pârâta Administraţia Prezidenţială a formulat întâmpinare, prin care a solicitat menţinerea soluţiei instanţei de fond, de respingere, ca inadmisibile, a excepţiilor de nelegalitate a Decretului nr. 301/2015 şi a Decretului nr. 703/2009 ca fiind temeinică şi legală.

4.2. Intimaţii-reclamanţi A., C., D. au formulat note scrise, prin care au solicitat respingerea recursului declarat de Consiliul Concurenţei şi menţinerea hotărârii instanţei de fond.

I.5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ. În temeiul dispoziţiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ. a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 14.02.2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, dată la care prezenta cauză a fost amânată la data de 22.05.2024.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

II.1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Înalta Curte reţine în esenţă că la data de 20.05.2015, prin Ordinul nr. 278 al Consiliului Concurenţei, a fost declanşată investigaţia având ca obiect posibila încălcare a prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea Concurenţei, de către Camera Notarilor Publici Suceava şi membrii acesteia, prin stabilirea unor onorarii minimale, peste nivelul aprobat conform Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 943/C/2005, respectiv Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 46C/2011.

Prin Decizia nr. 76/20.12.2017 emisă de Consiliul Concurenţei, pârâta a constatat încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenţei, prin încheierea unei înţelegeri şi/sau realizarea unor practici concertate de stabilire a unor onorarii minimale diferite faţă de cele aprobate prin Ordinul MJ nr. 943/C/2005 şi Ordinul MJ nr. 46/C/2011, având ca obiect restricţionarea concurenţei privind onorariile minime practicate în judeţele Suceava şi Botoşani de către notarii publici constituiţi în birouri individuale notariale şi societăţi profesionale de pe raza teritorială a Curţii de Apel Suceava.

Potrivit deciziei contestate, Autoritatea de Concurenţă a fost sesizată în baza unui denunţ al Notarului public E., prin care erau denunţate posibile practici anticoncurenţiale săvârşite de Colegiul Director al Camerei Notarilor Publici Suceava, respectiv, Colegiul Director ar fi impus practicarea unor onorarii standardizate, diferite de cele stabilite de stat. La acest denunţ au fost ataşate două tabele cuprinzând onorariile minimale transmise de CNP Suceava către notarii din judeţele Suceava şi Botoşani, intitulate "Onorarii minimale stabilite în sumă progresivă şi determinată începând cu 28.02.2011 - jud. Botoşani şi Suceava".

În urma investigaţiei efectuate de pârâtul Consiliul Concurenţei, s-a reţinut că în perioada iunie 2010 - octombrie 2011 notarii publici membri ai CNPSV au iniţiat discuţii pentru crearea unor grile notariale superioare celor stabilite prin Ordinul nr. 943/2005, respectiv prin Ordinul nr. 46/2011. În acest sens, s-a arătat că personalul angajat al Camerei Notarilor Suceava a fost implicat activ în diseminarea şi distribuirea grilelor cu onorariile agreate de către toţi notarii publici activi din circumscripţie.

S-a mai arătat, totodată, că la data de 08.07.2010, notarii publici ai CNPSV s-au întâlnit într-o şedinţă în care s-au stabilit onorariile minimale ce urmau a fi practicate la nivelele judeţelor Suceava şi Botoşani.

Dovada existenţei unor onorarii minimale la nivelul judeţului Suceava, superioare celor din Normele 2005, a reţinut pârâtul prin decizie, este confirmată de transmiterea unuia dintre tabele, la data de 09 iulie 2010, ora 08:23, de la adresa de mail x@x.ro către notarul I., notar public din municipiul Rădăuţi, prin aceasta adresă atestându-se stabilirea onorariilor în şedinţa din data de 08.07.2010.

Consiliul Concurenţei a arătat că, verificând copiile registrelor notariale, se observă că onorariile minime agreate pentru aceste localităţi s-au aplicat şi de către birourile notariale ce activau în alte circumscripţii teritoriale judecătoreşti din raza teritorială a Curţii de Apel Suceava.

Prin Anexa nr. 6 la Raportul de investigaţie, autoritatea de concurenţă a realizat o comparaţie între onorariile minime practicate de către birourile notariale din circumscripţiile enumerate mai sus în perioada iulie 2010 - noiembrie 2010 şi cele stabilite prin Normele UNNPR 2005, precum şi o comparaţie a onorariilor minime stabilite la nivelul CNPSV faţă de cele din Normele 2011.

Pârâtul Consiliul Concurenţei a arătat că, la data de 25.11.2011, s-au transmis două comunicări succesive către toţi notarii publici în activitate, prin care aceştia erau informaţi despre reactualizarea Secţiunii 2011 de pe website-ul CNPSV cu Onorarii minimale Suceava 28.02.2011.doc, respectiv Onorarii minimale Botoşani 28.02.2011.doc., prin care s-au dispus majorarea unor onorarii minimale, diminuarea altor onorarii minimale, împărţirea pe categorii, reţinând pârâtul că transmiterea comunicărilor la 3 zile după intrarea în vigoare a Normelor 2011 denotă intenţia clară a părţilor implicate de a deroga de la Norme.

Consiliul a reţinut că reclamantul A. se află printre destinatarii comunicării transmise de la adresa x@x.ro în data de 25.11.2011, că din copiile ridicate de pe registrele general notariale a rezultat că ambii membri ai asocierii S.P.N. B. au respectat onorariile minimale stabilite şi/sau agreate de către membrii CNPSV, începând cu luna iulie 2010 în cazul notarului public A. şi începând cu februarie 2023 în cazul notarului public C..

S-a mai reţinut că reclamanţii nu au prezentat dovezi care să ateste încetarea săvârşirii faptei anticoncurenţiale, materialul probator din dosar relevând punerea în aplicare a onorariilor minimale agreate la nivelul membrilor CNPSV de la datele menţionate.

Totodată, s-a învederat că reclamanţii nu s-au distanţat public de înţelegerea/practica de majorare a onorariilor minimale existentă la nivelul membrilor CNPSV.

Cu referire la reclamanta D., s-a arătat că aceasta a fost notar stagiar în cadrul biroului notarului public J., cunoscând astfel, încă din perioada stagiului, politica de onorarii a acestuia, adaptată la nivelul agreat de către membrii CNPSV.

S-a reţinut că notarul public D. s-a aliniat la onorariile minimale stabilite şi/sau agreate la nivelul membrilor CNPSV încă de la începutul activităţii, 12 ianuarie 2014. Astfel, s-a arătat că aceasta a practicat nivelele onorariilor minimale agreate pentru contractele de comodat sau pentru antecontractele de vânzare cumpărare (200 RON). De asemenea, s-a constatat că onorariile practicate pentru copii legalizate, autentificarea procurilor şi declaraţiilor sunt la nivelele stabilite şi/sau agreate de membrii CNPSV.

A mai arătat pârâtul că nici reclamanta D. nu a prezentat dovezi care să ateste încetarea săvârşirii faptei anticoncurenţiale şi nici nu s-a distanţat public de înţelegerea/practica de majorare a onorariilor minimale existentă la nivelul membrilor CNPSV.

Prin sentinţa civilă nr. 718 din 21 aprilie 2023, Curtea de Apel Bucureşti -, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca inadmisibile, excepţiile de nelegalitate a Decretului nr. 301/2015, a Decretului nr. 703/2009, a minutei din data de 20.12.2017 şi a Ordinului nr. 509/2015; a respins, ca neîntemeiată, excepţia de nelegalitate a Ordinului nr. 1237/2017; a admis excepţia tardivităţii motivelor noi de nelegalitate şi a respins aceste motive ca tardiv formulate.

Totodată, a admis cererea de chemare în judecată privind pe reclamanţii A., Societatea Profesională Notarială B., C. şi D. şi pe pârâţii Consiliul Concurenţei şi Administraţia Prezidenţială şi a anulat, în parte, Decizia nr. 76/20.12.2017, emisă de pârât, în ceea ce îi priveşte pe reclamanţi.

În temeiul dispoziţiilor art. 483 şi ale art. 488 pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., pârâtul Consiliul Concurenţei a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei civile nr. 718/2023, pronunţate de Curtea Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi reţinerea cauzei spre rejudecare.

II.2. În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, Înalta Curte reţine că acesta este fondat pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 425 C. proc. civ.:

"(1) Hotărârea va cuprinde:

b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor;".

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reaminteşte că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.

Motivarea este, aşadar, un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din CEDO.

Orice parte, în cadrul unei proceduri, are dreptul să prezinte judecătorului observaţiile şi argumentele sale şi dreptul ca acesta să le examineze în mod efectiv. Dreptul la un proces echitabil, prin urmare, nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile părţilor sunt corect examinate de către instanţă, care are în mod necesar obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă.

Pe de altă parte, nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti echivalează, practic, cu soluţionarea procesului fără a intra pe fondul cauzei, de natură, prin urmare, să justifice casarea cu trimitere spre rejudecare. Într-adevăr, atâta timp cât în considerente instanţa nu analizează argumentele părţilor, soluţia exprimată prin dispozitiv rămâne nesusţinută şi pur formală, nefiind corolarul motivelor ce o preced.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că, într-adevăr, aşa cum s-a statuat într-o jurisprudenţă constantă de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, garanţiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului includ obligaţia de a motiva hotărârile judecătoreşti (cauza H. împotriva Belgiei, pct. 53). O decizie motivată permite părţilor să demonstreze că a fost audiată în mod real cauza lor. Deşi o instanţă internă dispune de o anumită marjă de apreciere în alegerea argumentelor şi admiterea probelor, aceasta trebuie să-şi justifice activităţile, precizând motivarea deciziilor sale (cauza Suominen împotriva Finlandei, pct. 36 şi cauza Carmel Saliba împotriva Maltei, pct. 79).

Din această jurisprudenţă, Înalta Curte reţine că, deşi art. 6 alin. (1) nu poate fi înţeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument [ cauzele Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei (dec.); Perez împotriva Franţei (MC), pct. 81], acesta impune ca instanţa internă să fi examinat totuşi în mod real chestiunile esenţiale supuse atenţiei sale. Mai mult, instanţa europeană a recunoscut că este motivată în mod corespunzător o decizie care permite părţilor să facă uz efectiv de dreptul lor de apel (Hirvisaari împotriva Finlandei, pct. 30).

Înalta Curte constată că instanţa de fond nu a analizat în mod efectiv susţinerile părţilor procesuale prin raportare la ansamblul probator administrat în cauză, cu aplicarea dispoziţiilor legale incidente, pentru a pronunţa soluţia de la fondul cauzei, ci a procedat la o analiză superficială a elementelor factuale şi ale coordonatelor de ansamblu ale speţei.

Făcând în concret aplicarea acestor principii, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond nu a motivat sentinţa în acord cu dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. şi cu respectarea garanţiilor implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte mai reţine şi că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Înalta Curte reţine că instanţa de fond a făcut o analiză superficială a cauzei, aplicând de o manieră necircumstanţiată la împrejurările concrete ale cauzei jurisprudenţa europeană şi cea a instanţei supreme în materie, fără a acorda însă susţinerilor recurentului-pârât un răspuns adecvat care să conducă la concluzia că a existat o analiză efectivă a acestora, singura de natură a garanta dreptul la un proces echitabil sub componenta dreptului la apărare.

Cu excepţia chestiunilor de principiu care se desprind din jusrisprudenţa Uniunii Europene, precum şi a excepţiilor analizate, care au fost corect dezlegate la nivel teoretic de către instanţa de fond, nu au primit o analiză în concret chestiunile specifice prezentei cauze cu privire la stabilirea cu claritate a situaţiei de fapt, existenţa faptei în concret şi caracterul imputabil al acesteia, durata, delimitarea exactă a pieţei relevante ş.a.m.d., care se impuneau a fi analizate în raport de susţinerile recurentului-pârât, iar nu doar la nivelul principiilor desprinse din jurisprudenţa naţională şi europeană, reţinută la nivel teoretic de instanţa de fond.

Cu toate acestea, examinarea reală a cauzei presupunea nu doar o analiză fundamentată la nivel de principiu, ci o examinare în concret a circumstanţelor cauzei în raport de susţinerile individuale ale părţilor.

Înalta Curte constată că prima instanţă a reţinut că implicarea sau aderarea reclamantului nu este dovedită doar de primirea comunicării electronice din partea CNPSV cu privire la nivelul onorariilor minime, dar nici nu a înfăţişat toate împrejurările situaţiei de fapt, cu expunerea pe larg a acţiunilor sau omisiunilor care conturează sau exclud săvârşirea faptei.

Într-adevăr, instanţa de fond a prezentat şi considerente în sensul unei practici jurisprudenţiale europene care statuează cu privire la inexistenţa unei înţelegeri anticoncurenţiale prin simpla primire a corespondenţei electronice de către o întreprindere, însă, în ceea ce-i priveşte pe intimaţii-reclamanţi, instanţa nu clarifică dacă acesta a fost sau nu singurul criteriu de constatare a participării la înţelegere sau care sunt motivele înlăturării altor criterii, spre exemplu acceptarea tacită a înţelegerii sau, din contră, dovedirea faptului că informaţiile primite de intimaţii-reclamanţi nu le-au influenţat în niciun fel activitatea.

Astfel, o serie întreagă de argumente invocate de recurentul-pârât nu au primit o dezlegare adecvată, respectiv:

- înţelegerea şi/sau practica concertată încheiată între notarii publici membri ai CNPSV intră în categoria înţelegerilor şi/sau practicilor concertate orizontale care restricţionează concurenţa prin obiect, nefiind necesară demonstrarea efectelor fixării onorariilor minime asupra concurenţei în ansamblu;

- motivarea întregului act administrativ a avut în vedere circumstanţele specifice cazului investigat, natura faptei anticoncurenţiale, probele ce au fundamentat decizia autorităţii de concurenţă, cu secţiuni dedicate fiecărui notar public investigat în secţiunea Acte şi fapte constatate din capitolul 6 al Deciziei nr. 76/2017, nebazându-se în mod exclusiv pe comportamentul notarilor publici pe piaţă;

- obiectul faptei incriminate prin Decizia nr. 76/2017 constă în fixarea/stabilirea, în mod concertat, de către notarii publici membri ai CNPSV, a unor onorarii minimale situate la un nivel superior onorariilor minime deja aprobate prin Ordinele Ministrului Justiţiei, iar nu în aplicarea unor onorarii pornind de la valoarea minimă prevăzută în Normele 2005 sau Normele 2011, dar formate în mod independent - prin "jocul liber al concurenţei";

- faptul că din înscrisurile transmise de către notarii publici în cauză, în cadrul investigaţiei, rezultă că aceştia au aplicat în activitatea notarială desfăşurată onorariile ce fac obiectul faptei anticoncurenţiale reţinute în decizia nr. 76/2017;

- instituţia "distanţării publice", noţiune specifică domeniului concurenţei, ce reprezintă singura modalitate de exonerare de răspundere pentru participarea la o înţelegere şi/sau practică concertată cu obiect anticoncurenţial.

Instanţa de fond a concluzionat că, în cauză, decizia autorităţii de concurenţă, în ceea ce îi priveşte strict pe reclamanţi, s-a bazat exclusiv pe comportamentul lor pe piaţă, fără a face însă o analiză a probatoriului administrat în cauză pe situaţia concretă a intimaţilor şi fără a arăta motivele pentru care argumentele Consiliului Concurenţei bazate pe acest probatoriu sunt desfiinţate.

În acest sens, Înalta Curte reţine că Consiliul Concurenţei a invocat ca probe ce au fundamentat decizia contestată: denunţul notarului public E.; documentele ridicate în urma inspecţiilor inopinate care au avut loc la sediile notarilor publici, respectiv CNPSV; e-mailul cuprinzând tabelele cu onorarii minimale transmise în data de 09 iulie 2010 de către CNPSV membrilor acesteia; e-mailul din data de 25 februarie 2011 cuprinzând tabele cu onorarii minimale transmise de către CNPSV membrilor acesteia, printre care şi notarului public A.; e-mailul din 28 octombrie 2011 cuprinzând tabele cu onorarii minimale transmise de către CNPSV membrilor acesteia; adresa CNPSV către UNNPR cu privire la propunerile de modificare a Normelor din 2011 (adresa din 13 august 2010); documentele şi informaţiile transmise de către notarii publici la solicitarea Consiliului Concurenţei (ex: informaţiile suplimentare transmise de către notarul public F. prin adresele nr. x/27 iulie 2015 şi nr. 222 din 13 august 2015; informaţiile suplimentare transmise Consiliului Concurenţei de către notarul public G. prin adresa din 14 august 2015, informaţiile suplimentare transmise Consiliului Concurenţei de către notarul public H. etc) prin care aceştia au recunoscut faptul că le-au fost comunicate aceste tabele cu onorarii minimale de către CNPSV; aplicaţia informatică dezvoltată de către CNPSV cu scopul de a facilita aplicarea în mod unitar a onorariilor minimale stabilite la nivelul membrilor CNPSV la un nivel superior onorariilor minime prevăzute prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 46/C/2011; declaraţiile notarilor publici prin care aceştia confirmă existenţa aplicaţiei informatice dezvoltate de către CNPSV precum şi adresele transmise Consiliului Concurenţei de către aceştia, prin care au furnizat autorităţii de concurenţă copii de pe documente/tabele generate cu ajutorul acestei aplicaţii.

Or, din sentinţa atacată nu rezultă o analiză în concret a acestor probe, acestea nu sunt înlăturate motivat, din considerente neputându-se desprinde motivele pentru care instanţa de fond nu a atribuit acestora o valoare probatorie.

În esenţă, raţionamentul instanţei este bazat pe o aplicare necircumstanţiată a cauzei C-74/14 Eturas şi alţii, în care, cu privire la situaţia specială a schimbului de informaţii prin email şi a valorii probatorii aunui astfel de e-mail, CJUE arătat că:

"29. În primul rând, în măsura în care instanţa de trimitere ridică problema dacă transmiterea unui mesaj precum cel în discuţie în litigiul principal poate constitui o probă suficientă pentru a stabili că operatorii care au participat la sistem aveau sau trebuiau în mod necesar să aibă cunoştinţă de conţinutul său, trebuie amintit că, potrivit articolului 2 din Regulamentul nr. 1/2003, în orice procedură naţională de aplicare a articolului 101 TFUE, sarcina probei unei încălcări a articolului 101 alin. (1) TFUE revine părţii sau autorităţii care invocă încălcarea.

(...)33 Desigur, Curtea s-a pronunţat în sensul că prezumţia de cauzalitate dintre o concertare şi comportamentul pe piaţă al întreprinderilor care participă la aceasta, potrivit căreia întreprinderile respective, atunci când rămân active pe această piaţă, ţin seama de schimbul de informaţii cu concurenţii lor pentru a-şi stabili comportamentul pe această piaţă, decurge din articolul 101 alin. (1) TFUE şi, în consecinţă, face parte integrantă din dreptul Uniunii, pe care instanţa naţională este obligată să îl aplice (a se vedea în acest sens Hotărârea T-Mobile Netherlands şi alţii, C-8/08, EU:C:2009:343, punctele 51-53).

(...)36 În această privinţă, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenţei Curţii, existenţa unei practici concertate sau a unui acord anticoncurenţial trebuie, în majoritatea cazurilor, să fie dedusă din anumite coincidenţe şi indicii care, privite în ansamblu, pot constitui, în absenţa unei alte explicaţii coerente, dovada unei încălcări a normelor de concurenţă (a se vedea în acest sens Hotărârea Total Marketing Services/Comisia, C-634/13 P, EU:C:2015:614, punctul 26 şi jurisprudenţa citată).

37 În consecinţă, principiul efectivităţii impune ca dovada unei încălcări a dreptului concurenţei al Uniunii să poată fi adusă nu numai prin probe directe, ci şi prin intermediul unor indicii, cu condiţia ca acestea să fie obiective şi concordante.(...)

39 Prezumţia de nevinovăţie se opune ca instanţa de trimitere să deducă din simpla transmitere a mesajului în discuţie în litigiul principal că agenţiile de turism în cauză trebuiau în mod necesar să aibă cunoştinţă de conţinutul acestuia.

40 Cu toate acestea, prezumţia de nevinovăţie nu se opune ca instanţa de trimitere să considere că transmiterea mesajului în discuţie în litigiul principal poate, în lumina altor indicii obiective şi concordante, să stea la baza presupunerii că agenţiile de turism în discuţie în litigiul principal aveau cunoştinţă de conţinutul mesajului începând de la data transmiterii sale, cu condiţia ca respectivele agenţii să păstreze posibilitatea de a o refuta.

41 În ceea ce priveşte această refutare, instanţa de trimitere nu poate impune demersuri excesive sau nerealiste. Agenţiile de turism în discuţie în litigiile principale trebuie să aibă posibilitatea de a refuta prezumţia că aveau cunoştinţă de conţinutul mesajului în discuţie în litigiul principal de la data transmiterii acestui mesaj demonstrând, de exemplu, că nu au primit mesajul respectiv sau că nu au consultat rubrica în discuţie ori nu au consultat-o decât după ce s-a scurs un anumit timp de la această transmitere.

42 În al doilea rând, în ceea ce priveşte participarea agenţiilor de turism în cauză la o practică concertată în sensul articolului 101 alin. (1) TFUE, trebuie amintit, pe de o parte, că, în temeiul acestei dispoziţii, noţiunea "practică concertată" implică, pe lângă concertarea dintre întreprinderile în cauză, un comportament pe piaţă care dă curs acestei concertări şi o legătură de cauzalitate între aceste două elemente (Hotărârea Dole Food şi Dole Fresh Fruit Europe/Comisia, C-286/13 P, EU:C:2015:184, punctul 126, precum şi jurisprudenţa citată).(...)

45 În schimb, dacă cunoaşterea de către o agenţie de turism a respectivului mesaj nu poate fi stabilită, participarea sa la o concertare nu poate fi dedusă numai din existenţa restricţiei tehnice instituite în sistemul în discuţie în litigiul principal, fără să se stabilească în temeiul altor indicii obiective şi concordante că a achiesat în mod tacit la o acţiune anticoncurenţială.

46 În al treilea rând, trebuie să se constate că o agenţie de turism poate refuta prezumţia participării sale la o practică concertată demonstrând că s-a distanţat public de această practică sau că a denunţat-o entităţilor administrative. În plus, potrivit jurisprudenţei Curţii, într-un caz precum cel în discuţie în litigiul principal, în care nu este vorba despre o reuniune coluzivă, distanţarea publică sau denunţarea către entităţile administrative nu sunt unicele mijloace pentru a refuta prezumţia participării unei întreprinderi la o încălcare, ci pot fi prezentate şi alte probe în acest scop (a se vedea în acest sens Hotărârea Total Marketing Services/Comisia, C-634/13 P, EU:C:2015:614, punctele 23 şi 24)."

Aplicarea în prezenta cauză a acestei jurisprudenţe presupunea, aşa cum se arată chiar în paragraful 40 din considerentele acestei decizii, analiza tuturor indiciilor şi probelor furnizate pentru a se demonstra că într-adevăr intimaţii nu au avut cunoştinţă de mesajul transmis, dat fiind că, potrivit acestei cauze, prezumţia de nevinovăţie nu se opune ca instanţa de trimitere să considere că transmiterea mesajului în discuţie în litigiul principal poate, în lumina altor indicii obiective şi concordante, să stea la baza presupunerii că întreprinderea sancţionată avea cunoştinţă de conţinutul mesajului începând de la data transmiterii sale, cu condiţia ca respectivele aceasta să păstreze posibilitatea de a o refuta.

În sfârşit, în măsura în care ar fi rezultat că intimaţii au avut cunoştinţă de mesajul transmis, ar fi devenit incidentă prezumţia de cauzalitate dintre o concertare şi comportamentul pe piaţă al întreprinderilor care participă la aceasta, potrivit căreia întreprinderile respective, atunci când rămân active pe această piaţă, ţin seama de schimbul de informaţii cu concurenţii lor pentru a-şi stabili comportamentul pe această piaţă, prezumţie care, aşa cum rezultă din paragraful 32 al jurisprudenţei citate, face parte integrantă din dreptul Uniunii, pe care instanţa de fond era obligată să îl aplice.

Răsturnarea acestei prezumţii ar fi putut fi făcută de către intimaţi prin proba distanţării publice, potrivit principiilor care se desprind din aceeaşi jurisprudenţă.

Omisiunea instanţei de a arăta motivele de fapt şi de drept care au determinat soluţia pronunţată, precum şi pe cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor, limitându-se la a aplica cauza Eturas de o manieră abstractă, fără a urma toate etapele raţionamentului mai sus prezentat, face imposibilă verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, impunându-se casarea acesteia cu trimitere spre rejudecare.

În rejudecare, instanţa va ţine seama de principiile care se desprind din jurisprudenţa europeană, astfel cum vor fi prezentate în cele ce urmează:

- o întreprindere participă la o înţelegere chiar dacă asistă pasivă la întâlniri cu concurenţii săi în cadrul cărora un singur participant îşi dezvăluie intenţiile (Cazul T-202/98 Tate & Lyle vechiul Comisia [2001] ECR II-2035, par. 54);

- simpla participare a unei întreprinderi la întâlniri ce implică activităţi anticoncurenţiale intră sub incidenţa interdicţiilor legale (Cazul T-141/94, Thyssen Stahl vechiul Comisia, par. 177);

- întreprinderea care a fost informată (hotărârea în cauzele conexate T-202/98 şi T-207/98 Tate & Lyle şi alţii vechiul Comisia, [2001] ECR II-2035, par. 58) cu privire la intenţia comună a concurenţilor săi de a adopta un comportament anticoncurenţial şi care rămâne activă pe piaţă este prezumată că va lua în considerare, în mod direct sau indirect, la stabilirea propriului comportament pe piaţă, intenţiile comune ale concurenţilor săi de a se comporta într-un anumit mod (hotărârea în cauza T-1/89 Rhone Poulenc vechiul Comisia, [1991] ECR II-867, par. 123);

- o întreprindere participantă la o înţelegere va putea fi reţinută responsabilă pentru comportamentul celorlalte întreprinderi la încălcare pentru întreaga perioadă a implicării sale în măsura în care se demonstrează că "întreprinderea respectivă era conştientă de conduita ilicită a celorlalţi participanţi sau ar fi putut în mod rezonabil să o prevadă şi era pregătită să accepte acest risc" (cazul T-9/99 HFB Holding, par. 231); fundamentându-şi concluziile pe considerentele paragrafului 203 din hotărârea pronunţată în cazul Comisia v Anic (Cazul C-49/92 P Comisia v Anic Partecipazioni [1999] ECR1-4125), CJUE a reţinut: "O astfel de concluzie nu este în contradicţie cu principiul răspunderii personale, nici nu neglijează/înlătură analiza individuală a probelor administrate şi nici nu afectează dreptul la apărare a întreprinderilor implicate";

- comunicarea către părţi a unui acord şi acceptarea sa tacită este suficientă pentru a proba existenţa unei înţelegeri contrară art. 101 din Tratat. Chiar şi acceptarea tacită poate fi socotită, atunci când partea implicată nu se distanţează, ca o aprobare a/şi o participare la o înţelegere interzisă. Faptul că o întreprindere este destinatara unui document referitor la existenţa unui acord anticoncurenţial, în lipsa oricărui indiciu că respectiva întreprindere s-a distanţat de scopul acelui acord anticoncurenţial, dovedeşte participarea acelei întreprinderi la înţelegerea şi/sau practica concertată incriminată la momentul în care acel document a fost expediat (hotărârea în cauza T-56/99 Marlines vechiul Comisia, [2003], ECR II-5225, par. 30);

- când documentele incriminatorii sunt constituite din elemente de corespondenţă care se referă la înţelegeri şi comportamente care sunt în mod evident interzise, o întreprindere nu se poate baza pe faptul că aceasta, Comisia, nu are probe care să dovedească că a contactat celelalte companii implicate pentru a le informa că a acceptat punctul lor de vedere. Prin urmare, solicitantul poate evita încălcarea art. 81 doar distanţându-se în mod deschis şi fără echivoc de cartel după primirea corespondenţei în cauză. Atunci când a fost stabilit că o întreprindere nu s-a distanţat, simplul fapt că a primit de la celelalte întreprinderi un anumit număr de telexuri care se referă la înţelegeri privind preţurile poate fi de ajuns să dovedească că solicitantul a participat la acele înţelegeri (cauza T-56/99 Marlines vechiul Comisia, [2003], par. 56);

- pentru a evita răspunderea pentru încălcarea normelor de concurenţă, întreprinderea respectivă trebuie să demonstreze fie că informaţiile pe care le-a primit nu i-au influenţat în niciun fel acţiunile (C-199/92 P Hulls AG vechiul Comisia [1999] ECR I-4287, par. 162), fie că s-a distanţat/delimitat de ceea ce s-a discutat (Cazul T-9/99 HFB Holding, par. 223, Cazul T-141/89, Trefileurope Sale SARL vechiul Comisia, par. 85, Aalborg Portland şi alţii vechiul Comisia, par. 55 şi par. 81-88).

Relevantă în acest sens este jurisprudenţa CJUE cu privire la noţiunea de practică concertată, definită ca fiind o formă de coordonare între întreprinderi care, fără să fi ajuns la stadiul unei convenţii propriu-zise, substituie în mod conştient riscurile concurenţei cu o cooperare practică între acestea (Hotărârea din 16 decembrie 1975, Suiker Unie şi alţii/Comisia, 40/73-48/73, 50/73, 54/73-56/73, 111/73, 113/73 şi 114/73, Rec., p. 1663, punctul 26, precum şi Hotărârea din 31 martie 1993, Ahlström Osakeyhtiö şi alţii/Comisia, C-89/85, C-104/85, C-114/85, C-116/85, C-117/85 şi C-125/85-C-129/85, Rec., p. I-1307, punctul 63).

În acord cu această jurisprudenţă, chiar şi participarea pasivă la practica concertată intră sub incidenţa art. 5 din Legea concurenţei, aceasta fiind şi situaţia schimbului de informaţii cu privire la onorariile practicate şi stabilirii onor onorarii minime, inclusiv prin intermediul formelor de organizare profesională, în vederea concertării comportamentului pe piaţă.

În acest sens este şi jurisprudenţa CJUE în cauza T-Mobile Netherlands, C-8/08, în care s-a arăta că: "În măsura în care întreprinderea participantă la concertare rămâne activă pe piaţa relevantă, prezumţia legăturii de cauzalitate dintre concertare şi comportamentul acestei întreprinderi pe piaţa respectivă este aplicabil chiar dacă respectiva concertare nu se întemeiază decât pe o singură reuniune a întreprinderilor respective."

Instanţa europeană a arătat că: "(…) dacă respectiva concertare este, precum în speţă, punctuală şi urmăreşte exclusiv armonizarea comportamentului pe piaţă în legătură cu un aspect izolat al concurenţei, o singură intrare în contact ar putea fi suficientă pentru a realiza scopul anticoncurenţial urmărit de întreprinderile respective.

61 În aceste condiţii, trebuie să se considere că nu este atât de important numărul de reuniuni între întreprinderile respective, cât aspectul dacă acest contact sau contactele care au avut loc au oferit acestora din urmă posibilitatea să ţină cont de schimburile de informaţii cu concurenţii pentru a determina comportamentul lor pe piaţa în discuţie şi să înlocuiască în mod conştient riscurile concurenţei cu o cooperare practică."

Mai mult, în cazul stabilirii concertate a unor onorarii minime altele decât cele stabilite prin lege, fiind vorba despre o încălcare prin obiect, cercetarea efectelor concrete ale faptei anticoncurenţiale nu mai este necesară, după cum rezultă din jurisprudenţa constantă a CJUE.

Spre exemplu, în hotărârea din 14.03.2013, pronunţată în cauza Allianz Hungária Biztosító şi alţii, C-32/2011, CJUE a arătat că:

"34. Astfel, în cazul în care se stabileşte obiectul anticoncurenţial al unui acord, nu trebuie să se cerceteze efectele sale asupra concurenţei. Cu toate acestea, în cazul în care analiza conţinutului acordului nu ar indica un grad suficient de nocivitate pentru concurenţă, ar trebui să se analizeze efectele acestuia şi, pentru a fi interzis, să se constate că sunt reunite elementele care probează că, în fapt, concurenţa a fost împiedicată, restrânsă sau denaturată în mod semnificativ (hotărârea din 4 iunie 2009, T-Mobile Netherlands şi alţii, C-8/08, pct. 28 şi 30, hotărârea din 6 octombrie 2009, GlaxoSmithKline Services şi alţii, C-501/06 P, C-513/06 P, C-515/06 P şi C-519/06 P, pct. 55, hotărârea din 4 octombrie 2011, Football Association Premier League şi alţii, C-403/08 şi C-429/08, pct. 135, hotărârea din 13 octombrie 2011, Pierre Fabre Dermo-Cosmétique, C-439/09, pct. 34).

35. Distincţia dintre "încălcarea prin obiect" şi "încălcarea prin efect" rezultă din împrejurarea că anumite forme de coluziune între întreprinderi pot fi considerate, prin însăşi natura lor, ca fiind dăunătoare pentru buna funcţionare a concurenţei (hotărârea din 20 noiembrie 2008, Beef Industry Development Society şi Barry Brothers, C-209/07, pct. 17, hotărârea T-Mobile Netherlands şi alţii, pct. 29, hotărârea din 13 decembrie 2012, Expedia, C-226/11, pct. 36).

36. Pentru a aprecia dacă un acord implică o restrângere a concurenţei "prin obiect", trebuie analizat cuprinsul dispoziţiilor acestuia, obiectivele pe care urmăreşte să le atingă, precum şi contextul economic şi juridic în care acesta se înscrie (hotărârile GlaxoSmithKline Services şi alţii, pct. 58, Football Association Premier League şi alţii, pct. 136, Pierre Fabre Dermo-Cosmétique, pct. 35). În cadrul aprecierii respectivului context, trebuie de asemenea să se ţină seama de natura produselor sau a serviciilor afectate, precum şi de condiţiile reale de funcţionare şi de structura pieţei sau a pieţelor relevante (hotărârea Expedia, pct. 21).

37. În plus, deşi intenţia părţilor nu constituie un element necesar pentru a determina caracterul restrictiv al unui acord, niciun element nu interzice autorităţilor din domeniul concurenţei ori instanţelor naţionale şi ale Uniunii să ţină cont de aceasta (hotărârea GlaxoSmithKline Services şi alţii, pct. 58).

38. De altfel, Curtea a constatat deja că, pentru a avea un obiect anticoncurenţial, este suficient ca acordul să poată să producă efecte negative asupra concurenţei, cu alte cuvinte, ca aceasta să fie apt în mod concret să împiedice, să restrângă sau să denatureze concurenţa în cadrul pieţei comune. Problema dacă şi în ce măsură un astfel de efect se produce efectiv nu poate avea importanţă decât pentru a calcula cuantumul amenzilor şi pentru a evalua dreptul la acordarea de daune interese (hotărârea T-Mobile Netherlands şi alţii, pct. 31)."

De asemenea, prin hotărârea pronunţată la 11.09.2014 în cauza Groupement des Cartes Bancaires (CB), C-67/13 P, C.J.U.E. a statuat că:

"51. Este cunoscut că anumite comportamente coluzive, precum cele care conduc la stabilirea orizontală a preţurilor prin înţelegeri, pot fi considerate ca fiind într-o asemenea măsură susceptibile de a avea efecte negative, în special asupra preţului, a cantităţii sau calităţii produselor şi serviciilor, încât se poate considera inutil, în vederea aplicării art. 81 alin. (1), să se demonstreze că acestea au efecte reale asupra pieţei (a se vedea în special hotărârea Clair, 123/83, pct. 22). Experienţa arată că astfel de comportamente atrag scăderi ale producţiei şi creşteri de preţuri, conducând la o alocare necorespunzătoare a resurselor, în special în detrimentul consumatorilor."

Prin urmare, astfel cum rezultă din jurisprudenţa relevantă precitată, nu este necesar să se examineze efectele unui acord sau practici în cazul în care obiectul anticoncurenţial al acestuia este dovedit.

Or, în cauză obiectul anticoncurenţial al practicii concertate imputate este evident, fiind vorba despre stabilirea unor onorarii minimale.

Sub acest aspect, în concluziile prezentate în cauza Toshiba Corporation/Comisia, C-373/14P, avocatul general Wathelet arată următoarele:

"72 Experienţa acumulată în peste 60 de ani permite în prezent să se considere că ipotezele menţionate la art. 101 alin. (1) din T.F.U.E. răspund cerinţei de nocivitate intrinsecă. 73 A considera enumerarea de la această dispoziţie ca fiind "nucleul dur" al restrângerilor concurenţei prin obiect răspunde dublului imperativ care decurge din jurisprudenţa Curţii şi care presupune, pe de o parte, că tipurile de acorduri avute în vedere la art. 101 alin. (1) nu alcătuiesc o listă exhaustivă de înţelegeri interzise, precizând în acelaşi timp, pe de altă parte, că noţiunea de restrângere a concurenţei prin obiect nu poate fi interpretată în mod extensiv. 74 Astfel, pentru acordurile menţionate expres la art. 101 alin. (1), nu ar trebui să ne îndepărtăm de jurisprudenţa constantă a Curţii, potrivit căreia existenţa unei explicaţii alternative plauzibile a comportamentelor incriminate (în speţă, lipsa oricărui interes comercial) nu trebuie să conducă la impunerea unor cerinţe mai stricte în ceea ce priveşte probele care trebuie administrate. În schimb, deşi nu este exclus ca alte tipuri de acorduri, atipice sau complexe, să poată avea un obiect susceptibil să împiedice, să restrângă sau să denatureze concurenţa, interzicerea lor necesită o analiză mai aprofundată a contextului economic şi juridic în care acestea se încadrează, fără însă a duce această analiză până la studierea efectelor acordului."

Prin urmare, ceea ce rămâne de stabilit este dacă intimaţii-reclamanţi s-au raliat practicii concertate, în raport de jurisprudenţa de mai sus fiind inutilă cercetarea în concret a efectelor acestei practici.

Sub acest aspect, relevantă este jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza T-Mobile Netherlands, C-8/08, în care Curtea a statuat că orice operator economic trebuie să stabilească în mod autonom politica pe care intenţionează să o urmeze pe piaţa comună. Aşadar, o asemenea cerinţă privind autonomia se opune în mod riguros oricărui contact direct sau indirect între asemenea operatori, de natură fie să influenţeze comportamentul pe piaţă al unui concurent actual sau potenţial, fie să dezvăluie unui astfel de concurent comportamentul pe care întreprinderea însăşi este decisă sau preconizează să îl adopte pe piaţă, atunci când contactele au drept obiect sau drept efect realizarea unor condiţii de concurenţă care nu ar corespunde condiţiilor normale de pe piaţa relevantă (Hotărârea T-Mobile Netherlands şi alţii, C-8/08, EU:C:2009:343, punctele 32 şi 33, precum şi jurisprudenţa citată).

Concluziile instanţei europene în această cauză au fost în sensul că:

"O practică concertată are un obiect anticoncurenţial în sensul articolului 81 alin. (1) CE atunci când, din cauza conţinutului său, precum şi a finalităţii sale şi ţinând cont de contextul juridic şi economic în care se încadrează, aceasta este în mod concret aptă să împiedice, să restrângă sau să denatureze concurenţa în cadrul pieţei comune. Nu este necesară o împiedicare, restrângere sau denaturare concretă a concurenţei, nici existenţa unei legături directe între această practică concertată şi preţul de consum. Schimbul de informaţii între concurenţi are un obiect anticoncurenţial atunci când poate elimina incertitudinile legate de comportamentul avut în vedere de întreprinderile interesate.

În cadrul analizei legăturii de cauzalitate dintre concertare şi comportamentul pe piaţă al întreprinderilor care participă la aceasta, legătură care este necesară pentru a stabili existenţa unei practici concertate în sensul articolului 81 alin. (1) CE, instanţa naţională este obligată, sub rezerva probei contrare care trebuie făcută de acestea din urmă, să aplice prezumţia de cauzalitate menţionată în jurisprudenţa Curţii, potrivit căreia întreprinderile menţionate, atunci când rămân active pe piaţă, ţin cont de schimbul de informaţii cu concurenţii lor.

În măsura în care întreprinderea participantă la concertare rămâne activă pe piaţa relevantă, prezumţia legăturii de cauzalitate dintre concertare şi comportamentul acestei întreprinderi pe piaţa respectivă este aplicabil chiar dacă respectiva concertare nu se întemeiază decât pe o singură reuniune a întreprinderilor respective."

În acelaşi sens, în cauza C-194/14 P AC-Treuhand/Comisia, instanţa europeană a statuat că modurile pasive de participare la încălcare, precum prezenţa unei întreprinderi la reuniuni în cursul cărora au fost încheiate acorduri având un obiect anticoncurenţial, fără să se fi opus în mod vădit, reflectă o complicitate care este de natură să angajeze răspunderea sa potrivit articolului 101 TFUE, având în vedere că aprobarea tacită a unei iniţiative nelegale, fără a se distanţa în mod public de conţinutul acesteia sau fără a o denunţa entităţilor administrative, are drept efect să încurajeze continuarea încălcării şi să compromită descoperirea sa (Hotărârea AC-Treuhand/Comisia, C-194/14 P, EU:C:2015:717, punctul 31 şi jurisprudenţa citată).

După cum rezultă din jurisprudenţa europeană mai sus citată, prezenţa unei întreprinderi la reuniuni în cursul cărora au fost încheiate acorduri având un obiect anticoncurenţial, fără să se fi opus în mod vădit, reflectă o complicitate care este de natură să angajeze răspunderea acesteia potrivit art. 101 alin. (1) (TFUE) având în vedere că aprobarea tacită a unei iniţiative nelegale, fără a se distanţa public de conţinutul acesteia sau fără a o denunţa entităţilor administrative are drept efect să încurajeze continuarea încălcării şi să compromită descoperirea sa (Hotărârea Dansk/Comisia, cauzele conexate C-189/02P, C-202/02P, C-205/02P, C-208/02P, C-213/02P, pct. 142, 143, Hotărârea AC-Treuhand/Comisia, C-194/14 P, EU:C:2015:717, punctul 31, Hotărârea Eturas şi alţii/Lietuvos Respublikos konkurencijos taryba, C-74/14).

Cu toate acestea, jurisprudenţa europeană a subliniat distincţia între practica concertată şi comportamentul paralel.

Astfel, în Hotărârea din 31 martie 1993, Ahlström Osakeyhtiö şi alţii împotriva Comisiei Comunităţilor Europene, în cauzele conexate C-89/85, C-104/85, C-114/85, C-116/85, C-117/85 şi C-125/85-C-129/85 (Woodpulp II), CJUE a reamintit că "un comportament paralel poate fi considerat ca făcând dovada unei concertări numai dacă respectiva concertare constituie singura explicaţie plauzibilă a unui asemenea comportament. Este necesar să se ţină cont de faptul că, deşi articolul 85 din tratat interzice orice formă de înţelegere de natură să denatureze concurenţa, acesta nu exclude dreptul operatorilor economici de a se adapta în mod inteligent la comportamentul constatat sau anticipat al concurenţilor lor". (punctul 71)

În Hotărârea din 8 iulie 2004 Chorus UK Ltd împotriva Comisiei, T-48/00, Tribunalul de Primă Instanţă a subliniat că această statuare este pertinentă "doar în situaţia în care Comisia se bazează exclusiv pe existenţa comportamentului paralel pentru a proba existenţa unei practici concertate". (punctul 72)

Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond va face o aplicare în concret a acestor principii, parcurgând toate etapele raţionamentului mai sus descris, va avea în vedere toate motivele invocate de reclamanţi prin acţiune, toate apărările formulate de pârât prin întâmpinare, precum şi toate criticile recurentului - pârât subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 care se referă la interpretarea şi aplicarea greşită a legii materiale de instanţa fondului, insuficient analizate în cuprinsul sentinţei atacate, a căror examinare, în raport de soluţia dispusă prin prezenta decizie, devine inutilă. În rejudecare, vor fi avute în vedere în mod concret probele existente invocate de recurentul-pârât şi apărările formulate de acesta.

Soluţiile pe excepţiile dezlegate în sentinţa recurată vor fi menţinute, acestea nefiind contestate în prezenta cauză.

III. Temeiul procesual al soluţiei date recursului

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează să admită recursul declarat de recurentul-pârât Consiliul Concurenţei împotriva sentinţei nr. 718 din 21 aprilie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, să caseze în parte sentinţa în limitele recurate şi să trimită cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Consiliul Concurenţei împotriva sentinţei nr. 718 din 21 aprilie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa în limitele recurate şi trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe.

Menţine în rest soluţiile pe excepţii din sentinţa recurată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 22 mai 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.