State aid payment claim not time-barred; prescription defense rejected, judgment quashed and remanded.

Şedinţa publică din data de 22 mai 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 17.11.2022 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub dosar nr. x/2022, reclamanta societatea A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Antreprenoriatului şi Turismului, obligarea acestuia la plata sumei de 2.396.407,30 RON, reprezentând valoarea ajutorului de stat acordat în baza acordului de finanţare nr. x din 28.12.2018, precum şi a dobânzii legale penalizatoare calculate începând cu data la care pârâtul a refuzat nejustificat să plătească valoarea ajutorului de stat cuvenit acesteia, până la data plăţii efective, respectiv obligarea pârâtului să soluţioneze cererea de plată privind ajutorul de stat acordat în baza acordului de finanţare nr. x din 28.12.2018, inclusiv prin efectuarea oricăror operaţiuni administrative necesare în acest scop.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 575 din data de 4 aprilie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Antreprenoriatului şi Turismului, ca prescrisă.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile indicate, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate, respingerea excepţiei prescripţiei şi, în judecarea litigiul în fond, obligarea Ministerului Antreprenoriatului şi Turismului la plata sumei de 2.396.407,30 RON, reprezentând valoarea ajutorului de stat acordat în baza acordului de finanţare nr. x din 28.12.2018, precum şi a dobânzii legale penalizatoare calculate începând cu data la care Ministerul Antreprenoriatului şi Turismului a refuzat nejustificat să plătească valoarea ajutorului de stat cuvenit A., până la data plăţii efective, precum şi obligarea Ministerului Antreprenoriatului şi Turismului să soluţioneze cererea de plată a A. privind ajutorul de stat acordat în baza acordului de finanţare nr. x din 28.12.2018, inclusiv prin efectuarea oricăror operaţiuni administrative necesare în acest scop.

Urmare unei succinte prezentări a situaţiei de fapt şi a aspectelor învederate în hotărârea primei instanţe, recurenta - reclamantă a arătat, în susţinerea căii de atac promovate, că sentinţa atacată a fost dată cu încălcarea art. 11 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (5) din Legea nr. 554/2004, prevederi pe care recurenta le-a calificat ca intrând în categoria normelor de procedură şi în considerarea cărora a apreciat că ar fi incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ.

În opinia părţii recurente, reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 concluzia instanţei potrivit căreia termenul pentru formularea cererii de chemare în judecată ar fi curs de la prima cerere de plată formulată de reclamantă, întrucât această concluzie ar adăuga la lege, câtă vreme norma nu ar institui o prohibiţie care să vizeze demersul de reiterare a cererii.

Făcând trimitere la jurisprudenţa instanţelor de judecată, recurenta a mai argumentat că, în privinţa termenului de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea 554/2004, curgerea acestuia trebuie analizată raportat la ultima cerere a A., cea din data de 08.08.2022, întrucât, indiferent de conţinutul acesteia, ea constituie din punct de vedere procedural un fundament valid pentru sesizarea instanţei de judecată, câtă vreme cererea de chemare în judecată a fost formulată cu respectarea termenului de 6 luni calculat în raport de aceasta.

Printr-un alt set de argumente, recurenta a evocat incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., învederând că hotărârea atacată nu ar cuprinde motivele pe care s-a sprijinit instanţa atunci când a reţinut că reclamanta a prelungit în mod unilateral termenul de introducere a acţiunii şi când a desconsiderat materialul probator administrat de reclamantă în dovedirea culpei pârâtului şi pasivităţii pârâtului în nesoluţionarea cererii de plată.

A mai argumentat recurenta că paragraful din sentinţă indicat ar fi fost, în opinia sa, preluat ad litteram de către instanţa de judecată din sentinţa nr. 1370 din data de 4 iulie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2022.

Totodată, recurenta a apreciat că prima instanţă şi-ar fi fundamentat hotărârea pe motive contradictorii atunci când a reţinut pe de o parte că Legea nr. 554/2004 nu prevede obligativitatea procedurii prealabile în cazul actului administrativ asimilat (nesoluţionare a unei cereri), astfel că această cauză de suspendare nu poate fi aplicabilă raportului juridic administrativ dintre reclamantă şi pârât, iar, pe de altă parte, că din cuprinsul adresei răspuns nu se poate reţine nicio asigurare în sensul că cererea reclamantei va fi soluţionată într-un orizont de timp determinat şi nici nu reprezintă încercări de negociere.

În continuare, apreciind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a argumentat în sensul că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 2532 şi 2537 punctul 1 din C. civ., câtă vreme conduita pârâtului ar atesta că niciun termen de prescripţie nu a început să curgă atât timp cât implementarea schemei a fost blocată în ultimii 3 ani. Chiar şi în ipoteza în care s-ar aprecia că termenul a început totuşi să curgă, recurenta a arătat că ignorarea cauzei de întrerupere, respectiv de suspendare a termenului de prescripţie invocate ar reprezenta o încălcare a normelor de drept material.

În raport de situaţia de fapt, recurenta a arătat că nu poate fi vorba în niciun caz vorba despre o pasivitate din partea sa, ci, dimpotrivă, despre o stăruinţă constantă a societăţii în soluţionarea cererii, iar asigurările constate ale pârâtului adresate direct A. şi indirect tuturor beneficiarilor nu pot fi ignorate. Această corespondenţă analizată coroborat ar reprezenta, în opinia recurentei, o negociere în vederea soluţionării amiabile a diferendului şi ar avea cel puţin efect suspensiv de prescripţie, iar ignorarea cauzelor care împiedică cursul prescripţiei extinctive ar intra în sfera încălcării dispoziţiilor art. 2532 şi 2537 punctul 1 C. civ.

A mai arătat recurenta că nu s-a prevalat de cazul de suspendare analizat de instanţă şi care prevede că "în cazul în care cel îndreptăţit la acţiune trebuie sau poate, potrivit legii ori contractului, să folosească o anumită procedură prealabilă, cum sunt reclamaţia administrativă, încercarea de împăcare sau altele asemenea, cât timp nu a cunoscut şi nici nu trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri, însă nu mai mult de 3 luni de la declanşarea procedurii, dacă prin lege sau contract nu s-a stabilit un alt termen". În realitate, A. a invocat un alt caz de suspendare decât cel reţinut de instanţă, astfel încât ignorarea incidenţei cauzelor care împiedică cursul prescripţiei reprezintă o încălcare a normelor de drept material care instituie cazuri de suspendare art. 2532 din C. civ., respectiv de întrerupere a cursului prescripţiei, art. 2537 punctul 1 C. civ.

Totodată, recurenta a formulat şi argumente în ceea ce priveşte fondul cauzei, solicitând obligarea Ministerului Antreprenorialului şi Turismului la plata sumei reprezentând valoarea ajutorului de stat acordat în baza Acordului de finanţare şi, în subsidiar, obligarea la soluţionarea cererii de plată a ajutorului de stat.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă în dosarul instanţei de recurs, intimatul-pârât Ministerul Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului (fostul Minister al Antreprenoriatului şi Turismului) a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea, ca temeinică şi legală, a sentinţei civile nr. 575/2023 a Curţii de Apel Bucureşti.

În opinia intimatului, reclamanta a indicat greşit ca motiv de casare art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. în ceea ce priveşte admiterea prescripţiei, întrucât aceasta reprezintă o excepţie de fond absolută şi peremptorie, iar instanţa nu săvârşeşte o eroare în procedură când admite o astfel de excepţie, ci doar aplică anumite dispoziţii legale incidente.

Totodată, intimatul a evocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive întrucât furnizorul schemei de ajutor de stat privind sprijinul industriei cinematografice este Ministerul Culturii, urmare faptului că la data de 25.05.2023 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 39/2023 privind înfiinţarea Oficiului de Film şi Investiţii Culturale, precum şi pentru stabilirea unor măsuri instituţionale referitoare la gestionarea schemei de ajutor de stat pentru sprijinirea culturii de film şi producţiei de film în România.

A arătat intimatul că, începând cu data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 39/2023 prin care s-a modificat O.U.G. nr. 121/2021, respectiv s-a schimbat furnizorul schemei de ajutor de stat, calitatea fost transferată Ministerului Culturii ca furnizor, iar Oficiul de Film şi Investiţii Culturale a dobândind calitatea de administrator.

În continuare, urmare unei succinte prezentări a istoricul situaţiei de fapt, intimatul a învederat că prin adresele comunicate ministerul nu a exprimat un refuz categoric de plată, după cum în mod eronat arată reclamanta, ci a indicat îndeplinirea unor condiţii esenţiale pentru acordarea ajutorului de minimis respectiv, aprobarea legii bugetului de stat pentru anul 2020, aprobarea hotărârii de guvern care prevede organizarea şi funcţionarea MEAT, şi publicarea în Monitorul Oficial al României a legislaţiei secundare de aprobare a procedurii de evaluare a cererilor de plată şi a cheltuielilor eligibile.

În acest context, intimatul a apreciat că a intervenit prescripţia dreptului material la acţiune, întrucât actul presupus vătămător pentru reclamantă este nesoluţionarea cererii de rambursare a sumei de 2.396.407,30 RON reprezentând ajutorul de stat în cuantum de 35% din cheltuielile eligibile efectuate de către reclamantă, pentru proiectul cu titlu "x", depusă la data de 22.02.2021, termenul de 30 zile în care pârâtul trebuia să emită un răspuns/cerere de clarificări împlinindu-se la data de 25.03.2021. În opinia intimatului, aceasta ar fi data de la care început să curgă termenul pentru introducerea cererii de chemare în judecată pentru obligarea pârâtului la soluţionarea cererii de plată a ajutorului de stat, de la care a început să curgă termenul de 6 luni ce s-ar fi împlinit la data de 25.09.2021.

Subliniind că cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 17.11.2022, potrivit informaţiilor cuprinse în portalul instanţelor de judecată, peste termenul de 6 luni prevăzut de legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi în afara oricăror termene de procedură privind depunerea cererii introductive, intimatul a apreciat că nu ar prezenta importanţă că reclamanta a denumit o anumită cerere formulată plângere prealabilă, atâta timp cât nu sunt respectate termenele de procedură începând de la data emiterii actului vătămător pentru reclamantă.

De asemenea, intimatul a susţinut şi teza caracterului nefondat al apărărilor invocate de reclamanta A. S.R.L., cu privire la fondul cauzei.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, de apărările formulate prin întâmpinare şi de prevederile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. este fondat, în limitele şi pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, referitor la aspectele expuse de Ministerul Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului prin întâmpinare sub titulatura de excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, Înalta Curte consideră că acestea nu au structura necesară spre a fi calificate drept o veritabilă excepţie procesuală, ci reprezintă în realitate argumentele aduse de sus indicata autoritate ministerială în susţinerea incidenţei, în cauză, a transmisiunii calităţii procesuale de la acest minister către Oficiul de Film şi Investiţii Culturale, respectiv Ministerul Culturii, în condiţiile art. 2 alin. (2) şi art. 5 din O.U.G. nr. 39/2023 raportat la art. 2 alin. (8) şi (9) din O.U.G. nr. 21/2021. Or, aceste argumente au fost valorificate deja de către instanţă cu ocazia constatării transmisiunii amintite, astfel încât nu se mai impune analiza lor.

Cât priveşte recursul formulat de recurenta - reclamantă, din circumstanţele concrete ale cauzei Înalta Curte reţine că, prin cererea înregistrată la Comisia Naţională de Strategie şi Prognoză (CNSP) cu nr. x/11.12.2018, societatea A. S.R.L. a solicitat finanţare cu privire la proiectul «x» în condiţiile schemei de ajutor de stat, instituită prin Hotărârea de Guvern nr. 421/2018, iar, urmarea analizării cererii, s-a emis Hotărârea Comisiei de Film nr. 319/27.12.2018 prin care s-a decis emiterea certificatului de solicitant, fiind semnat la data de 28.12.2018 şi acordul de finanţare nr. x/28.12.2018, încheiat între CNSP în calitate de furnizor şi A. în calitate de beneficiar.

În data de 22.02.2021, A. a depus cerere de plată referitoare la suma de 2.396.407,30 RON, fără TVA, însoţită de raportul privind constatările factuale întocmit de auditorul financiar.

Ulterior, A. a transmis o nouă cerere prin care a solicitat emiterea hotărârii Comisiei de Film din România de certificare a cuantumului cheltuielilor eligibile, aprobarea cererii de plată transmise Ministerului Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului nr. 433 în data de 24.02.2021 şi efectuarea plăţii sumei cuvenite. Cererea a fost înregistrată cu nr. x din 08.08.2022, iar prin adresa MAT nr. x/01.09.2022 pârâtul a răspuns reclamantei în sensul că «în şedinţa Guvernului din data de 14.04.2022, Primul-Ministru al României ... a semnat Memorandului cu tema "Schema de ajutor de stat privind sprijinirea industriei cinematografice". În vederea deblocării schemei de ajutor de stat privind sprijinirea industriei cinematografice, s-au aprobat următoarele: constituirea unui grup de lucru interministerial prin Hotărâre a Guvernului; nominalizarea unui reprezentant de la nivelul Guvernului în grupul de lucru. Având în vedere că suntem în plin proces de deblocare a acestei scheme de ajutor de stat, depunem toate diligenţele necesare pentru a rezolva în mod eficient şi transparent problemele identificate de-a lungul celor trei ani de existenţă a acestei scheme de ajutor de stat (2018-2020), astfel că prezenta adresă nu poate fi interpretată ca un refuz de soluţionare a unei cereri depuse de un potenţial beneficiar/reprezentant împuternicit.».

În raport de această adresă, reclamanta a formulat la data de 20.09.2022 o plângere prealabilă, care a fost soluţionată de Ministerul Antreprenoriatului şi Turismului prin adresa nr. x/04.10.2022.

Înalta Curte reţine că, prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 17 noiembrie 2022, reclamanta A. S.R.L. a invocat refuzul nejustificat al Ministerului Antreprenoriatului şi Turismului de a plăti suma de 2.396.407,30 RON cu titlu de ajutorul de stat solicitat de reclamantă şi a cerut obligarea acestuia la plata sumei în discuţie, precum şi a dobânzii legale penalizatoare, dar şi obligarea pârâtului să soluţioneze cererea de plată privind ajutorul de stat acordat în baza Acordului de Finanţare nr. 3226 din 28.12.2018, inclusiv prin efectuarea oricăror operaţiuni administrative necesare în acest scop.

Prin sentinţa recurată, Curtea a soluţionat cauza prin valorificarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, respingând cererea ca prescrisă, iar această hotărâre a fost atacată de recurenta - reclamantă prin invocarea motivelor de casare/nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Răspunzând criticilor recurentei, Înalta Curte arată că acelea subsumate prin memoriul de recurs motivului de casare/nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează în realitate ipoteza de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sub aspectul modului în care instanţa de fond a interpretat şi aplicat prevederile art. 11 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (5) din Legea nr. 554/2004. Astfel, prescripţia dreptului material la acţiune prezintă o complexitate a naturii juridice, punând în discuţie inclusiv aspecte de drept substanţial. Altfel spus, nu ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. va fi incidentă, câtă vreme în discuţie sunt în mod esenţial norme de drept substanţial.

Nici argumentele recurentei - reclamante referitoare la pretinsa incidenţă a cazului de casare/nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi valorificate în sensul solicitat de recurentă, nici din perspectiva tezei nemotivării şi nici din cea unei contradictorialităţi între argumentele evocate de prima instanţă.

Înalta Curte reţine că obligaţia de motivare a unei hotărâri judecătoreşti, conform prevederilor art. 425 C. proc. civ., se referă la prezentarea argumentelor părţilor, stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, expunerea unui raţionament propriu pentru care s-a ajuns la adoptarea soluţiei date în cauză, elemente ce se regăsesc în cuprinsul hotărârii supuse recursului în prezenta cauză.

Curtea de Apel Bucureşti a arătat în mod expres motivele pentru care s-a ajuns la soluţia adoptată, arătând silogismul logico-juridic ce a stat la baza hotărârii pronunţate, astfel că sunt respectate prevederile art. 425 C. proc. civ.

În jurisprudenţa sa constantă, instanţa supremă a stabilit că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar. Înalta Curte a mai statuat că motivarea hotărârii constituie o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrariu, judecătoresc, precum şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Instanţa de judecată nu este obligată legal să răspundă oricărui argument de fapt şi de drept invocat de parte, ci să analizeze chestiunea litigioasă, sens în care poate să analizeze global argumentele respective, printr-un raţionament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esenţial - ceea ce face de prisos analiza restului argumentelor menţionate în cererea părţii în sprijinul aceluiaşi motiv, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmaţie a unei părţi nu deschide calea recursului, pentru nemotivare.

În concret, Curtea de Apel Bucureşti a argumentat soluţia pronunţată în soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, considerentele primei instanţe referitoare la o prelungire în mod unilateral a termenului de introducere a acţiunii fiind, în realitate, o concluzie a silogismului ce a vizat chestiunea calificării cererii reclamantei din data de 08.08.2022 drept petiţie. De asemenea, faptul că instanţa, în demersul de a califica sus indicata cerere drept petiţie, nu a justificat de ce nu a valorificat materialul probator administrat de reclamantă în dovedirea culpei şi pasivităţii pârâtului în nesoluţionarea cererii de plată nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii pronunţate, câtă vreme judecătorul fondului a arătat care au fost probele ce au format convingerea sa.

De asemenea, nefondate sunt şi argumentele prin care recurenta evocă faptul că parte din paragrafele expuse în cuprinsul hotărârii pronunţate ar avea un anumit grad de similaritate cu unele considerente expuse în alte hotărâri emise de aceeaşi curte de apel. Sub acest aspect, Înalta Curte observă că, prin paragrafele la care face referire recurenta, judecătorul a învederat în principal reperele teoretice şi de interpretare a normelor legale a căror relevanţă a reţinut-o în cauză, iar tehnica utilizată pentru formularea acestui tip de considerente urmăreşte asigurarea unei practici judiciare unitare la nivelul instanţei de judecată. Astfel, similaritatea identificată de recurenta-reclamantă nu poate echivala cu o necercetare sau o cercetare superficială a fondului cauzei.

Înalta Curte nu poate să dea eficienţă nici criticilor recurentei privind existenţa unei contrarietăţi între argumentele expuse de judecătorul fondului, câtă vreme aspectele evocate de recurentă în legătură cu modul în care prima instanţă a evaluat cauzele de suspendare a termenului de prescripţie în raport de adresa de răspuns emisă de Ministerul Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului privesc, în realitate, modul în care instanţa de fond a interpretat şi aplicat prevederile legale în raport de situaţia de fapt incidentă cauzei. Or, un atare aspect nu intră în categoria argumentelor ce pot fi calificate drept motivare contradictorie, deoarece o motivare contradictorie ar fi fost cea în care, spre exemplu, în privinţa aceleiaşi ipoteze s-ar fi afirmat mai întâi întrunirea condiţiilor reţinerii unei cauze de suspendare, iar apoi, într-un alt paragraf, s-ar fi reţinut contrariul. În cauza pendinte însă nu este incidentă o astfel de situaţie. Verificarea aspectelor evocate de recurentă nu intră în domeniul de reglementare al art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., aşa încât aceste critici vor fi avute în vedere cu ocazia examinării motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine caracterul nefondat al criticilor circumscrise motivului de casare/nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât sentinţa recurată cuprinde considerentele pe care Curtea de Apel Bucureşti şi-a fundamentat soluţia pronunţată.

Cu toate acestea, Înalta Curte găseşte fondate criticile subsumate motivului de casare/nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Lecturând atent cererea de chemare în judecată, instanţa de recurs constată că partea reclamantă a învestit Curtea de Apel Bucureşti cu o acţiune prin care a solicitat mai întâi (i) obligarea părţii pârâte la plata sumei de 2.396.407,30 RON, reprezentând valoarea ajutorului de stat acordat în baza acordului de finanţare nr. x din 28.12.2018, precum şi a dobânzii legale penalizatoare calculate începând cu data la care pârâtul a refuzat nejustificat să plătească valoarea ajutorului de stat cuvenit acesteia, până la data plăţii efective, iar apoi (ii) obligarea pârâtului să soluţioneze cererea de plată privind ajutorul de stat acordat în baza acordului de finanţare nr. x din 28.12.2018, inclusiv prin efectuarea oricăror operaţiuni administrative necesare în acest scop.

Art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ prevede că "Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral … poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim. …".

Totodată, potrivit art. 11 alin. (1) din acelaşi act normativ "Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă; b) data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii; c) data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluţionare a cererii; d) data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluţionarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile". [s.n.]

Raportat la cadrul normativ menţionat, Înalta Curte observă faptul că obiectul cererii de chemare în judecată implică o solicitare de obligare a părţii pârâte, pe de o parte, la plata unor sume de bani (2.396.407,30 RON plus dobândă legală penalizatoare), iar, pe de altă parte, la soluţionarea cererii de plată privind ajutorul de stat acordat în baza acordului de finanţare nr. x din 28 decembrie 2018.

Cât priveşte prima dintre solicitările părţii reclamante, instanţa de recurs arată că deduce analizei judecătorului o acţiune în pretenţii, anume plata unei sume de bani, fără a se circumscrie actului administrativ tipic sau asimilat în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Totodată, din modul de formulare a obiectului şi cauzei juridice a cererii de chemare în judecată nu reiese că pretenţiile băneşti amintite ar reprezenta despăgubiri solicitate în condiţiile art. 1 alin. (1) rap. la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel încât să reprezinte un capăt de cerere accesoriu al cărui mod de judecare să depindă de soluţia dată celui ce deduce analizei actul administrativ litigios.

Or, art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 are ca premisă esenţială de aplicare existenţa unui act administrativ tipic sau asimilat, spre a fi incidentă prescripţia extinctivă a dreptului material la acţiune.

În consecinţă, în mod eronat a fost admisă respectiva excepţie cu privire la primul capăt al cererii de chemare în judecată.

Cât priveşte al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, Înalta Curte observă că finalitatea urmărită este de a fi obligată partea pârâtă la soluţionarea cererii de plată formulate de reclamantă în procedura administrativă în legătură cu acordarea finanţării publice deja stabilite prin acordul nr. 3226/2018.

Dintr-o primă perspectivă, Înalta Curte reţine că, deşi reclamanta a evocat existenţa unui refuz nejustificat al autorităţii de soluţionare a cererii sale de plată, în cauză obiectul amintit al cererii de chemare în judecată se încadrează în prevederile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora reprezintă nesoluţionare în termenul legal a unei cereri faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen. Potrivit art. 2 alin. (2) din acelaşi act normativ, se asimilează actelor administrative unilaterale şi faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.

În continuare, Înalta Curte reţine că, fiind în prezenţa unui litigiu de contencios administrativ, care vizează prin al doilea capăt de cerere un act administrativ asimilat, în speţă vor fi incidente termenele prevăzute de Legea nr. 554/2004, inclusiv cu privire la prescripţia dreptului la acţiune.

Conform art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, termenul de 6 luni curge de la data expirării termenului legal de soluţionare a cererii.

Totodată, în cazul actului administrativ asimilat, solicitantul nu este obligat să recurgă la procedura plângerii prealabile faţă de dispoziţiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, astfel că momentul soluţionării unei eventuale proceduri administrative prealabile nu este relevant pentru calculul termenului de prescripţie.

În cauza de faţă, este necontestat că recurenta - reclamantă a înregistrat la data de 24 februarie 2021 cerere de plată în legătură cu ajutorul de stat pretins la nivelul sumei de 2.396.407,30 RON. Ulterior, la data de 08 august 2022 partea reclamantă a înregistrat la autoritatea publică pârâtă o nouă cerere prin care a solicitat emiterea hotărârii Comisiei de Film din România de certificare a cuantumului cheltuielilor eligibile, aprobarea cererii de plată ce a fost transmisă la 24 februarie 2021 şi efectuarea plăţii ajutorului de stat.

Cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal la data de 17 noiembrie 2022, cu respectarea termenului de prescripţie a acţiunii de 6 luni, prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Raportat la acest din urmă temei legal, Înalta Curte reţine că termenul de prescripţie de 6 luni începe să curgă de data expirării termenului legal de soluţionare a cererii, cu menţiunea că art. 2 alin. (1) lit. h) din aceeaşi lege nu prevede în mod absolut termenul de 30 de zile pentru soluţionarea oricărei cereri adresate autorităţii publice, stabilind că legea specială poate prevedea orice alt termen.

Or, Hotărârea Guvernului nr. 421/2018 pentru instituirea unei scheme de ajutor de stat privind sprijinirea industriei cinematografice prevedea la momentul formulării primei cereri de plată, la art. 11 alin. (3), că "Furnizorul schemei de ajutor de stat are obligaţia să aprobe cererea de plată în cel mult 10 zile de la data la care raportul de audit este complet. În măsura în care concluziile raportului de audit sunt incomplete, furnizorul schemei de ajutor de stat va solicita completarea acestuia. Solicitantul are dreptul să depună completări în termen de maximum 30 de zile de la data primirii solicitării din partea furnizorului schemei de ajutor de stat.".

Aşadar, norma juridică prevede pe de o parte un termen de cel mult 10 zile pentru soluţionarea cererii de plată sub condiţia ca raportul de audit să fie complet, iar pe de altă parte un termen de soluţionare mai îndelungat (termenul de verificare efectuată de autoritatea publică asupra documentaţiei + 30 de zile pentru completarea de petent a raportului de audit + 10 zile termenul ulterior de aprobare de către autoritatea publică).

Deşi partea intimată - pârâtă a invocat în apărare excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, totuşi nu a demonstrat că ar fi efectuat vreo verificare asupra raportului de audit ca parte a documentaţiei ce însoţea cererea de plată în litigiu. Or, pentru ca termenul de prescripţie extinctivă să înceapă să curgă potrivit art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 este necesar să se fi împlinit termenul de soluţionare a cererii părţii reclamante, în condiţiile art. 11 alin. (3) din H.G. nr. 421/2008.

Pe de o parte, pentru a fi fost relevant termenul de 10 zile pentru soluţionarea cererii de plată era necesar ca intimata - pârâtă să demonstreze că a constatat în urma analizei efectuate asupra documentaţiei ce însoţea cererea de plată că raportul de audit era complet.

Pe de altă parte, în măsura în care constatarea autorităţii publice în urma analizei efectuate ar fi fost că acel raport de audit nu era complet, era necesar să existe o informare în acest sens adresată părţii reclamante de către partea pârâtă, pentru a începe să curgă alte termene în legătură cu soluţionarea procedurii administrative, informare care însă nu reiese a se fi emis.

În aceste condiţii, pe fondul unei pasivităţi a autorităţii publice intimate - pârâte în raport de conduita ce îi este impusă prin reglementarea art. 11 din H.G. nr. 421/2008, nu poate fi admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, titularul excepţiei nedemonstrând că termenul de prescripţie ar fi început să curgă cu mai mult de 6 luni anterior învestirii instanţei de judecată, printr-o împlinire a termenului de soluţionare a cererii de plată, indiferent că în discuţie este cea depusă la 24 februarie 2021 sau cea din 08 august 2022.

Astfel, prescripţia extinctivă a dreptului material la acţiune constituie o sancţiune îndreptată împotriva părţii reclamante şi, reprezentând o apărare invocată de pârât, acestuia din urmă îi revine să demonstreze îndeplinirea cerinţelor specifice potrivit art. 249 C. proc. civ.

Cu toate acestea, prin întâmpinările depuse în faţa primei instanţe şi în recurs, partea pârâtă/intimată - pârâtă se raportează în mod eronat în calcul la termenul de 30 zile instituit de Legea nr. 554/2004 ca regulă generală şi nu prezintă nicio demonstraţie raportat la termenul instituit de art. 11 alin. (3) din H.G. nr. 421/2008.

Prima instanţă, deşi a consemnat în mod corect acest din urmă temei legal, totuşi nu a învederat în considerentele sentinţei recurate elemente obiective care să arate că autoritatea publică a realizat vreo analiză a raportului de audit ce a însoţit cererea de plată litigioasă pentru a constata că este complet, şi astfel spre a conchide că termenul pentru soluţionarea cererii de plată s-a împlinit cu mai mult de 6 luni anterior învestirii curţii de apel, astfel încât la data exercitării acţiunii în faţa instanţei de contencios administrativ să fi fost îndeplinit termenul de prescripţie extinctivă.

Faţă de cele arătate în precedent, observând art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 496 C. proc. civ., fiind găsit întemeiat motivul de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. deoarece prima instanţă în mod greşit a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 575 din data de 4 aprilie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă

Pronunţată astăzi, 22 mai 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.