Judicial inspection’s refusal to review substantive evidentiary and legal reasoning in disciplinary proceedings: competence limited to procedural breaches, not reinterpretation of lower-court judgments.

Şedinţa publică din data de 17 mai 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 20.05.2021 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru Procurori a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, desfiinţarea rezoluţiei inspectorului-şef nr. C21-698 din data de 04.05.2021 şi a rezoluţiei de clasare nr. 491/A din data de 25 februarie 2021, emise în dosarul nr. x de către Inspecţia Judiciară - Direcţia de inspecţie pentru procurori şi trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

În fapt, s-a arătat că prin Hotărârea nr. 55 din data de 12 ianuarie 2021, secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, cu unanimitate, în baza art. 45 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, a sesizat Inspecţia Judiciară în vederea efectuării verificărilor prealabile cu privire la eventuala săvârşire a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 de către doamna procuror A. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1568 din data de 3 noiembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile ca neîntemeiate şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru Procurori, în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 1568 din data de 3 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs recurentul-reclamant Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei, în sensul admiterii contestaţiei şi desfiinţării rezoluţiei inspectorului-şef nr. C21-698 din data de 04.05.2021 şi a rezoluţiei de clasare nr. 491/A din data de 25 februarie 2021 emisă în dosarul nr. x de către Inspecţia Judiciară - Direcţia de inspecţie pentru Procurori şi trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

În motivarea recursului arată că rezoluţia inspectorului-şef nr. C21-698 din data de 04.05.2021 a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor legale incidente.

Astfel, deşi instanţa de fond a reţinut în mod corect că plângerea împotriva soluţiei de clasare nu trebuie să îmbrace forma unei hotărâri a secţiei pentru procurori, chiar dacă sesizarea iniţială a fost făcută în urma unei astfel de hotărâri, cu toate acestea, în mod greşit prima instanţă a reţinut că nu există identitate între persoana care a formulat sesizarea iniţială şi cea care a făcut plângerea împotriva soluţiei de clasare, nefiind făcută dovada acordului membrilor procurori pentru efectuarea plângerii.

Invocă dispoziţiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, art. 451 alin. (1) şi (3) din acelaşi act normativ şi arată că Inspecţia Judiciară a fost sesizată de secţia pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii conform art. 45 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, iar secţia pentru procurori, potrivit art. 451 alin. (1) din acelaşi act normativ, a formulat plângere împotriva rezoluţiei de clasare nr. 49l/A din data de 25 februarie 2021 emisă în dosarul nr. x de către Inspecţia Judiciară - Direcţia de inspecţie pentru procurori.

Susţine că există identitate între persoana care a formulat sesizarea şi persoana care a formulat plângerea adresată inspectorului-şef, întrucât semnarea plângerii de către vicepreşedintele Consiliului Superior al Magistraturii s-a făcut în virtutea calităţii acestuia de reprezentant al secţiei pentru procurori, calitate ce reiese din coroborarea dispoziţiilor art. 24 cu cele ale art. 26 din Legea nr. 317/2004 şi cu art. 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

Sub acest aspect, arată că potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, Consiliul Superior al Magistraturii este condus de preşedinte, ajutat de un vicepreşedinte, aleşi de plen, în prezenţa a cel puţin 15 membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, cu votul majorităţii membrilor prezenţi dintre judecătorii şi procurorii prevăzuţi la art. 3 lit. a), care fac parte din secţii diferite, pentru un mandat de un an. Astfel, preşedintele şi vicepreşedintele Consiliului asigură conducerea instituţiei, reprezentând Consiliul Superior al Magistraturii, inclusiv secţiile acestuia, în relaţiile interne şi internaţionale.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004:

"Cariera judecătorului este separată de cariera procurorului, judecătorii neputând interfera în cariera procurorilor şi nici procurorii în cea a judecătorilor", astfel că în cazul hotărârilor emise de secţia pentru procurori în procedura generală, hotărârile adoptate sunt semnate de procurorul care prezidează lucrările secţiei (art. 26 alin. (2) din Legea nr. 317/2004), singura excepţie existând în cazul hotărârilor adoptate de secţie în materia răspunderii disciplinare, când acţionează ca instanţă de judecată.

Cu privire la faptul că nu ar rezulta manifestarea de voinţă a tuturor membrilor secţiei pentru formularea unei astfel de plângeri, învederează că vicepreşedintele Consiliului a dispus ca rezultatul verificărilor Inspecţiei Judiciare să fie comunicat pe email membrilor secţiei pentru procurori, astfel cum reiese din viza olografă aplicată la data de 12.04.2021 pe adresa emisă de către Inspecţia Judiciară la data de 07.04.2021 în dosarul nr. x (prin care a fost comunicată rezoluţia de clasare atacată către Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori). Aşadar, rezoluţia de clasare a fost supusă analizei tuturor membrilor secţiei şi a existat acordul acestora pentru formularea plângerii, chiar dacă acest fapt nu s-a materializat într-un înscris.

În ceea ce priveşte rezoluţia de clasare nr. 491/A din data de 25 februarie 2021 emisă în dosarul nr. x, de către Inspecţia Judiciară - Direcţia de inspecţie pentru procurori, analizând soluţia de clasare dispusă, secţia pentru procurori apreciază că a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor legale ce reglementează activitatea de soluţionare a sesizărilor de către Inspecţia Judiciară, verificările prealabile efectuate fiind incomplete.

Un prim aspect de nelegalitate vizează faptul că rezoluţia de clasare nu a fost confirmată de inspectorul-şef conform dispoziţiilor 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, procedură ce nu reprezintă o simplă formalitate, ci presupune o analiză a legalităţii şi temeiniciei întregii proceduri desfăşurate, constituind o condiţie de validitate a actului, lipsa acesteia ducând la nulitatea absolută a actului întocmit cu nerespectarea dispoziţiilor legale.

Comunicarea rezoluţiei de clasare, fără dovada confirmării de către inspectorul-şef, nu îndeplineşte condiţiile de legalitate prevăzute de lege, în condiţiile în care rezoluţia de clasare trebuie comunicată cu îndeplinirea tuturor condiţiilor prevăzute de lege, inclusiv din perspectiva confirmării acestui act de către inspectorul-şef, pentru că dispoziţiile art. 451 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 dau posibilitatea contestării acesteia, atât din punct de vedere al legalităţii, cât şi al temeiniciei, iar în lipsa comunicării rezoluţiei confirmate de către inspectorul-şef, petiţionarul nu poate aprecia, în condiţii de transparenţă, asupra legalităţii actului.

Un alt aspect de nelegalitate vizează nerespectarea dispoziţiilor art. 29 alin. (3) din Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecţie, aprobat prin Ordinul inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare nr. 136/2018, potrivit cărora rezoluţia de clasare cuprinde următoarele menţiuni: data şi modalitatea de sesizare, aspectele sesizate, conţinutul verificărilor prealabile efectuate, data finalizării verificărilor prealabile, situaţia de fapt reţinută şi argumentarea soluţiei prin raportare la aspectele sesizate, rezultatul verificărilor şi dispoziţiile legale aplicabile.

Or, inspectorul judiciar a făcut doar o referire generică cu privire la înscrisurile care ar fi fost examinate în cadrul verificărilor prealabile, fără a le indica în mod concret. Astfel, inspectorul a menţionat că verificările au constat în "examinarea sesizării şi a înscrisurilor ataşate şi solicitarea de relaţii de la parchete", fără însă a indica care au fost aceste înscrisuri, care sunt unităţile de parchet de la care au fost solicitate relaţii şi care au fost înscrisurile transmise de parchete, precum şi ce a rezultat din cuprinsul acestora, întrucât conţinutul verificărilor efectuate nu presupune indicarea generică a înscrisurilor examinate, ci indicarea acestora în concret.

Consideră că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că în cuprinsul Regulamentului nu este indicată obligaţia privind indicarea concretă a înscrisurilor care au fost analizate sau care sunt unităţile de parchet de la care inspectorul judiciar a solicitat relaţii, această acordare contravenind art. 29 alin. (3) din Regulament şi dreptului petiţionarului de a cunoaşte dacă în etapa verificărilor prealabile au fost respectate dispoziţiile legale şi care sunt înscrisurile care au fost verificate şi pe baza cărora a fost dispusă rezoluţia de clasare.

Un alt aspect vizează faptele analizate de inspector şi argumentele care au stat la baza rezoluţiei de clasare.

Cu privire la dosarul nr. x/2018, arată că inspectorul judiciar a reţinut că verificările prealabile nu au evidenţiat indicii ale încălcării îndatoririlor profesionale de către doamna procuror A., în legătură cu modul de emitere a ordonanţelor din datele de 13 februarie 2019 şi 28 martie 2019, prin care s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale şi, respectiv, punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de doamna procuror B., acestea îndeplinind condiţiile de formă prevăzute de art. 286 alin. (2) din C. proc. pen., cuprind temeiurile de fapt şi de drept pentru toate măsurile luate prin respectivele acte procesuale şi "sunt bine motivate" .

Arată că susţinerile inspectorului judiciar contravin, însă, celor reţinute de judecătorul de drepturi şi libertăţi în încheierea nr. 142 din data de 03 aprilie 2019, dată în dosarul nr. x/2019 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, întrucât în urma efectuării controlului de legalitate a măsurii preventive a controlului judiciar, impusă prin ordonanţa nr. 1172/P/2018 din data de 28 martie 2019, acesta a constatat "neîndeplinirea condiţiilor necesare începerii urmăririi penale "in personam" şi punerii în mişcare a acţiunii penale (lipsa de claritate a acuzaţiilor aspect ce echivalează cu inexistenţa notificării oficiale, existenţa unui caz de stingere sau împiedicare a exercitării acţiunii penale, lipsa probelor), nemotivarea ordonanţei prin care s-a dispus luarea măsurii controlului judiciar, impunerea altor obligaţii decât cele expres şi limitativ prevăzute de lege."

În acest dosar, judecătorul de drepturi şi libertăţi a stabilit că acuzaţiile de luare de mită, de abuz în serviciu şi de mărturie mincinoasă sunt lipsite de precizie, claritate (coerenţă) şi de suport probator, apreciind în esenţă că procurorul trebuia să reţină o altă dată de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale, să justifice maniera alegerii legii aplicabile ce a condus la excluderea cauzei de împiedicare a exercitării acţiunii penale, respectiv prescripţia răspunderii penale şi nu a explicat în dosarul nr. l/P/2017 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică, faţă de declaraţia dată de către B. din data de 10.04.2017, de ce elementele reţinute referitoare la caracterizarea unei relaţii considerate private (a martorului cu denunţătorul), ar fi constituit o împrejurare esenţială pentru cercetare.

De asemenea, invocă nerespectarea dispoziţiilor art. 212 alin. (4) C. proc. pen. referitoare la obligaţia motivării ordonanţei de luare a măsurii preventive, în condiţiile în care judecătorul de drepturi şi libertăţi a considerat că obligaţia impusă de acest text de lege nu este una excesivă ori inutilă, motivarea fiind necesară pentru a permite evaluarea legalităţii măsurii.

Consideră că procurorul nu a indicat, în concret, motivele care justifică luarea măsurii controlului judiciar, fiind menţionat, în mod formal, că măsura preventivă se impune având în vedere situaţia de fapt şi necesitatea administrării în continuare a actelor de urmărire penală, pentru aflarea adevărului şi pentru stabilirea întinderii întregii activităţi infracţionale, constatând că în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, a împiedicării sustragerii inculpatei de la urmărirea penală şi de la judecată, a influenţării martorilor şi a presei, dată fiind poziţia socială şi ieşirile publice repetate ale inculpatei, precum şi a prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni, dată fiind şi gravitatea faptelor reţinute în sarcina acesteia (pedepsite cu închisoare de la 3 la 10 ani - luare de mită -, majorată cu o treime conform dispoziţiilor art. 7 din Legea 78/2000, respectiv închisoare de la 2 la 7 ani pentru infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 din C. pen.), precum şi calitatea de magistrat procuror şi funcţia de demnitate publică, în exercitarea căreia a comis faptele.

Arată că indicarea formală a condiţiilor prevăzute de C. proc. pen. echivalează cu lipsa de motivare a ordonanţei şi evidenţiază inexistenţa unei evaluări reale a condiţiilor legale de luare a măsurii, grefată pe lipsa necesităţii şi proporţionalitaţii acesteia.

Pune în discuţie modul cum a ajuns procurorul de caz la ideea posibilei sustrageri de la cercetare ori la posibile încercări de influenţare a martorilor, neexistând niciun început de dovadă în acest sens.

Susţine că sfera obligaţiilor ce pot fi impuse în cadrul măsurii controlului judiciar, în baza dispoziţiilor art. 215 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., este limitată, criticând faptul că procurorul a înţeles să impună inculpatei atât obligaţiile ope legis (prevăzute de art. 215 alin. (1) C. proc. pen.), precum şi o parte din obligaţiile facultative, enumerate în art. 215 alin. (2) C. proc. pen., fără a justifica şi motiva alegerea, impunându-le în mod arbitrar, fără vreo trimitere la o situaţie concretă, iar pe de altă parte, a stabilit şi impus o obligaţie care nu se regăseşte în cele enumerate de dispoziţiile legale, obligaţia de a nu intra în legătură cu mass-media, cu privire la faptele pentru care se efectuează urmărirea penală în cauză, de a nu furniza date în legătură cu ancheta şi de a păstra confidenţialitatea urmăririi penale (lit. h) din ordonanţă).

Menţionează că obligaţia impusă în sarcina inculpatei este nelegală, procurorul adăugând la lege şi impunând o obligaţie care nu se regăseşte în cele enumerate expres şi limitativ de lege ori care excede celor atestate de jurisprudenţa anterioară.

Astfel, deşi acelaşi inspector judiciar a constatat în rezoluţia de începere a cercetării disciplinare nr. 490/A/2021 din data de 25.02.2021, emisă în lucrarea nr. x, că sunt indicii de săvârşire a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, printre altele, pentru nemotivarea ordonanţei prin care s-a dispus măsura preventivă a controlului judiciar, în rezoluţia de clasare nr. 491/A/2021 emisă în aceeaşi lucrare, la aceeaşi dată, contrar propriilor susţineri, a afirmat că ordonanţa este bine motivată.

Critică cele reţinute de către inspectorul judiciar în sensul că modul de interpretare a probelor şi aprecierea fiabilităţii acestora în scopul stabilirii existenţei sau inexistenţei infracţiunilor sunt de esenţa actului de judecată, fiind excluse controlului administrativ; că obiectul verificării disciplinare nu îl poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să judece, respectiv să instrumenteze o cauză şi că opinia pe care acesta şi-o formulează în urma raţionamentului logico-juridic nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, neputând forma obiectul verificării disciplinare, câtă vreme judecătorul de drepturi şi libertăţi a stabilit exact contrariul când a constatat încălcările normelor, aspecte care au fost ignorate de inspectorul judiciar atunci când a efectuat verificările prealabile.

Mai arată că în cauză, toate încălcările normelor de drept material sau procesual au fost stabilite în cadrul controlului jurisdictional.

Invocă în aceste sens jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Precizează că toate încălcările normelor de drept material sau procesual au fost constatate de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, deci de către organul competent, iar pe de altă parte, există elemente care să pună în discuţie o eventuală omisiune a evaluării unor probatorii şi/sau a normelor de drept incident, fie din gravă neglijenţă, fie din rea credinţă.

Astfel, consideră că Inspecţia Judiciară trebuia să ia act că aceste încălcări ale normelor de drept material sau procesual au fost deja stabilite de judecătorul de drepturi şi libertăţi, respectiv să efectueze verificări prealabile cu privire la acestea şi să le evalueze prin prisma elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, însă inspectorul judiciar nu a efectuat verificări prealabile şi nu a analizat încălcarea normelor vizând lipsa probelor, pentru a se stabili dacă sunt indicii de săvârşire a abaterii disciplinare, ci a constatat, în mod eronat, că o parte dintre încălcări ţin de interpretarea probelor şi aplicarea dispoziţiilor legale, respectiv de raţionamentul logico-juridic al magistratului.

Cu privire la dosarul nr. x/2020, critică faptul că inspectorul judiciar a constatat că modul de interpretare a probelor şi aprecierea fiabilităţii acestora în scopul stabilirii existenţei sau inexistenţei infracţiunilor ce fac obiectul cauzei şi a vinovăţiei sau nevinovăţiei persoanei cercetate sunt de esenţa actului de judecată, fiind exclus controlul administrativ asupra acestora, în condiţiile în care inspectorul nu a indicat în mod concret, care sunt aceste probe şi care au fost organele judiciare care le-au interpretat în mod diferit.

Mai arată că în acest dosar, prin încheierea nr. 292 din data de 13 august 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi a stabilit următoarele încălcări: măsura controlului judiciar a fost luată cu încălcarea dreptului la apărare al inculpatului; procurorul a luat măsura preventivă a controlului judiciar, deşi inculpatul formulase o cerere de recuzare; procurorul de caz a luat măsura preventivă a controlului judiciar fără a-l audia pe inculpat în condiţiile legii; în ce priveşte existenţa probelor din care rezultă că persoana cercetată a săvârşit infracţiunile imputate, judecătorul de drepturi şi libertăţi a reţinut că în cazul luării măsurii preventive a controlului judiciar nu este suficientă existenţa unor indicii temeinice din care să rezulte că persoana cercetată a săvârşit o infracţiune, fiind necesar să existe probe în acest sens; procurorul a făcut referiri la nevinovăţia persoanelor cercetate într-un dosar aflat în curs de instrumentare de către o altă unitate de parchet; procurorul din cadrul S.I.I.J. a pus la dispoziţia persoanelor aflate încă în curs de cercetare acte la care acestea nu trebuiau să aibă acces; acuzaţiile aduse inculpatului C. sunt fundamentate, în proporţie considerabilă, pe declaraţiile unora dintre persoanele audiate în calitate de martori în dosarele penale nr. x/2016 şi nr. y/2016 instrumentate la S.T. Ploieşti, precum şi pe înregistrări ale unor convorbiri purtate în principal în mediu ambiental, care, în opinia procurorului S.I.I.J. susţin acuzaţiile aduse inculpatului, dar şi luarea măsurii preventive a controlului judiciar.

Cu privire la aceste din urmă dosare, recurentul-reclamant susţine că înregistrările aflate la dosar nu dovedesc exercitarea vreunei constrângeri faţă de persoanele ale căror depoziţii sunt puse sub semnul întrebării, fiind valorificate ca atare de procuror, deşi nu au fost obţinute în baza unui mandat de supraveghere tehnică, respectiv că procurorul le-a valorificat ca atare, mai înainte de efectuarea unei expertize care să stabilească dacă acestea au suferit modificări de natură a afecta conţinutul şi sensul discuţiilor, dacă acestea sunt integrale sau doar fragmente şi dacă vocile aparţin persoanelor indicate.

De asemenea, mai susţine că în privinţa infracţiunii de abuz în serviciu, judecătorul de drepturi şi libertăţi a reţinut necunoaşterea de către procurorul S.I.I.J. a dispoziţiilor Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, precum şi faptul că ordonanţa este nemotivată.

Consideră că din conţinutul rezoluţiei de clasare nu rezultă care sunt încălcările la care s-a raportat inspectorul judiciar când a dispus soluţia de clasare, apreciind că inspectorul judiciar trebuia doar să ia act de aceste încălcări ale normelor de drept material sau procesual deja stabilite de judecătorul de drepturi şi libertăţi, în analizarea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare, astfel că verificările efectuate de inspectorul judiciar sunt incomplete, în condiţiile în care nu au privit toate aspectele de nelegalitate constatate de judecătorul de drepturi şi libertăţi în cele două hotărâri.

4. Apărările formulate în recurs

Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate ca temeinică şi legală.

Arată că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor de drept material incidente, respingând în mod judicios cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Apreciază că nu poate fi reţinută critica conform căreia rezoluţia inspectorului-şef nr. C21-698 ar fost dată cu încălcarea dispoziţiilor legale incidente, în condiţiile în care se impun a fi respectate prevederile art. 451 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, din conţinutul cărora reiese că trebuie să existe identitate între persoana care a formulat sesizarea iniţială şi cea care face plângerea împotriva soluţiei de clasare, condiţie ce nu a fost dovedită în cauză.

Iniţial, membrii secţiei pentru procurori au decis sesizarea Inspecţiei Judiciare, însă plângerea declarată împotriva rezoluţiei de clasare nr. 491/A/2021 a fost semnată doar de către vicepreşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, domnul procuror D..

Susţine că şi dacă nu era necesară adoptarea unei hotărâri în sensul art. 23 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, dacă semnatarul cererii nu a acţionat în nume propriu, ci aşa cum s-a afirmat, în numele întregii Secţii pentru procurori, era necesar a se proba existenţa acordului, al manifestării de voinţă exprimat de membrii procurori pentru efectuarea unui act de dispoziţie distinct de cel al sesizării iniţiale.

În acest sens, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că acest acord de a acţiona în sensul arătat nu poate fi prezumat prin simplul fapt că rezoluţia de clasare a fost transmisă prin email membrilor procurori.

Instanţa a mai reţinut că, din verificarea şedinţelor secţiei pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, stabilite în intervalul 12 aprilie - 22 aprilie 2021, (data înregistrării plângerii), a rezultă că au avut loc trei şedinţe, în datele de 13 aprilie 2021, 15 aprilie 2021 şi 20 aprilie 2021, iar din ordinea de zi soluţionată a celor trei şedinţe, s-a constatat că niciuna nu a avut pe pe ordinea de zi discutarea formulării unei plângeri împotriva rezoluţiei de clasare nr. 491/A/2021, emise de Inspecţia Judiciară, astfel că membrii secţiei pentru procurori nu şi-au exprimat acordul cu privire la oportunitatea formulării unei plângeri faţă de soluţia de clasare.

De asemenea, şi cu privire la susţinerea recurentului-reclamant potrivit căreia rezoluţia de clasare nu a fost confirmată de către inspectorul şef, conform dispoziţiilor art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, consideră că în mod judicios a constatat instanţa de fond că această critică este neîntemeiată, întrucât Rezoluţia nr. 491/A/25.02.2021 poartă semnătura inspectorului judiciar care a întocmit-o, a fost supusă avizării de către directorul Direcţiei de inspecţie pentru procurori care a avizat-o la data de 02.04.2021, iar după avizare a fost confirmată conform art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004.

Referitor la nerespectarea dispoziţiilor art. 29 alin. (3) din Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecţie, pe motiv că inspectorul judiciar ar fi făcut doar o referire generică cu privire la înscrisurile care au fost examinate în cadrul verificărilor prealabile, dar fără a le indica în mod concret, arată că această critică este nefondată, câtă vreme aceste dispoziţii prevăd menţiunile pe care trebuie să le conţină rezoluţia de clasare, respectiv: data şi modalitatea de sesizare, aspectele sesizate, conţinutul verificărilor prealabile efectuate, data finalizării verificărilor prealabile, situaţia de fapt reţinută şi argumentarea soluţiei prin raportare la aspectele sesizate, rezultatul verificărilor şi dispoziţiile legale aplicabile.

Contrar susţinerilor recurentului reclamant, instanţa de fond a constatat că au fost respectate prevederile anterior menţionate, neexistând vreo obligaţie de enumerare concretă a înscrisurilor care au fost analizate sau unităţile de parchet de la care inspectorul judiciar a solicitat relaţii, acestea putând fi consultate din copia certificată pentru conformitate, depusă la dosarul cauzei.

Consideră că în mod temeinic Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că în speţă, clasarea sesizării nu permite prezumţia simplă de lipsă de obiectivitate în analiză, câtă vreme respectiva soluţie are temei legal în art. 45 şi următoarele din Legea nr. 317/2004, instanţa de fond constatând că inspectorul judiciar a analizat materialul documentar disponibil, raportându-se inclusiv la conţinutul petiţiei formulate de reclamant.

Astfel, arată că instanţa de fond a reţinut în mod corect că analiza detaliată efectuată în conţinutul actelor litigioase a indicat faptul că verificările inspectorului judiciar au fost unele corespunzătoare, permiţându-i să deceleze atât aspectele sesizate, cât şi contextul judiciar corespunzător; că soluţia din rezoluţia litigioasă nu apare ca fiind arbitrară, ci este rezultatul unui raţionament argumentativ, conţinând motive de fapt şi de drept detaliate în concret de către emitentul actelor; că actul administrativ litigios este motivat, fiind examinate argumentele relevante ale reclamantului, iar considerentele dezvoltate de Inspecţia Judiciară sunt în legătură cu obiectul şi motivele sesizării.

În acest context, nu pot fi reţinute nici susţinerile conform cărora rezoluţia emisă nu ar conţine o motivare în ceea ce priveşte sesizarea formulată, câtă vreme motivele de fapt şi de drept avute în vedere pot fi identificate în concret şi permit exercitarea de către partea interesată a dreptului la apărare prin contestarea lor argumentată, iar instanţa poate proceda la analiza lor efectivă.

Susţine că, deşi recurentul-reclamant a apreciat verificările prealabile efectuate de Inspecţia Judiciară ca fiind incomplete, nici în calea de atac nu a arătat ce solicită a fi completat, ci a propus doar o reinterpretare a verificărilor şi înscrisurilor care au analizate, pentru ca apoi, pe baza acestora să se ajungă la o concluzie diametral opusă cu privire la aşa-zisele încălcări ce ţin de interpretarea probelor, de aplicarea dispoziţiilor legale şi de raţionamentul logico-juridic.

Consideră că din examinarea celor două ordonanţe se constată că acestea îndeplinesc condiţiile de formă prevăzute de art. 286 alin. (2) din C. proc. pen., cuprind temeiurile de fapt şi de drept pentru toate măsurile luate prin respectivele acte procesuale şi sunt motivate, iar aspectele constatate de judecătorul de drepturi şi libertăţi referitoare la lipsa de claritate a acuzaţiei şi la modul de aplicare a dispoziţiilor legale ţin de raţionamentul juridic al magistratului şi excedează obiectului verificărilor efectuate de Inspecţia Judiciară.

Prin urmare, în mod just a fost subliniat de către instanţa de fond că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză.

Referitor la analiza modului de exercitare a atribuţiilor de serviciu de către doamna procuror A. în dosarul nr. x/2020 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, în mod just s-a reţinut că modul de interpretare a probelor şi aprecierea fiabilităţii acestora în scopul stabilirii existenţei sau inexistenţei infracţiunilor ce fac obiectul cauzei şi, respectiv, a vinovăţiei sau nevinovăţiei persoanei cercetate sunt de esenţa actului de judecată, fiind exclus controlul administrativ asupra acestora.

În ceea ce priveşte analiza modului de exercitare a atribuţiilor de serviciu de către doamna procuror A. în dosarul nr. x/2018 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, arată că verificările prealabile efectuate nu au decelat indicii privind încălcarea de către procuror a normelor de drept procesual care reglementează competenţa organelor de urmărire penală.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 17 noiembrie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 3 mai 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În cauză, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o acţiune prin care reclamantul Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru Procurori a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, desfiinţarea rezoluţiei inspectorului-şef nr. C21-698 din data de 04.05.2021 şi a rezoluţiei de clasare nr. 491/A din data de 25 februarie 2021, emisă în dosarul nr. x de către Inspecţia Judiciară - Direcţia de inspecţie pentru procurori şi trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

Prin sentinţa instanţei de fond, s-au respins ca neîntemeiate excepţiile invocate de pârâta Inspecţia Judiciară, respectiv: excepţia lipsei calităţii procesuale active a Consiliului Superior al Magistraturii, excepţia lipsei capacităţii procesuale a secţiei pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, excepţia lipsei calităţii de reprezentant al Consiliului Superior al Magistraturii şi excepţia lipsei procedurii prevăzute de art. 451 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, iar pe fond, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru Procurori, în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei nr. 1568 din data de 3 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs recurentul-reclamant Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cauză, Înalta Curte constată că secţia pentru Procurori a Consiliului Superior al Magistraturii a emis Hotărârea nr. 55 din data de 12 ianuarie 2021, prin care a decis, în unanimitate, sesizarea Inspecţiei Judiciare în vederea efectuării unor verificări prealabile cu privire la eventuala săvârşire a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, de către doamna procuror A..

Ca urmare a acestei sesizări, a fost emisă rezoluţia de clasare nr. 491/A din data de 25 februarie 2021, emisă în dosarul nr. x de către Inspecţia Judiciară - Direcţia de inspecţie pentru procurori şi, ulterior, rezoluţia inspectorului-şef nr. C21-698 din data de 04.05.2021.

Într-o primă critică, formulată cu privire la rezoluţiile de mai sus, se arată de către recurentul-reclamant Consiliul Superior al Magistraturii că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că trebuie să existe identitate între persoana care a formulat sesizarea iniţială şi cea care face plângerea împotriva soluţiei de clasare.

Înalta Curte constată că această critică este nefondată, în condiţiile în care potrivit art. 451 alin. (1) din Legea nr. 317/2004:

"(1) Împotriva rezoluţiei de clasare prevăzute la art. 45 alin. (4), persoana care a formulat sesizarea poate depune plângere adresată inspectorului-şef, în termen de 15 zile de la comunicare. Plângerea se soluţionează în cel mult 20 de zile de la data înregistrării la Inspecţia Judiciară."

Astfel, din chiar conţinutul textului de lege, legiuitorul a dat posibilitatea formulării plângerii îndreptate împotriva rezoluţiei de clasare doar persoanei care a formulat sesizarea, ceea ce face ca argumentele recurentului-reclamant să nu poată fi primite.

În speţă, se reţine că sesizarea Inspecţiei Judiciare s-a făcut prin Hotărârea secţiei pentru Procurori a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 55 din data de 12 ianuarie 2021, de către membrii acestei secţiei reuniţi în cadrul şedinţei de la acea dată, sesizarea fiind făcută în unanimitate, după cum reiese din chiar conţinutul hotărârii.

Cu toate acestea, plângerea declarată împotriva rezoluţiei de clasare nr. 491/A/2021 a fost semnată doar de către vicepreşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, domnul procuror D., astfel că nu este îndeplinită cerinţa ca plângerea din speţă să fie formulată de aceeaşi persoană care a formulat şi sesizare iniţială.

Sub acest aspect, instanţa de fond a reţinut în mod corect că în ipoteza în care semnatarul cererii nu a acţionat în nume propriu, ci aşa cum s-a afirmat, în numele întregii Secţii pentru procurori, era necesar a se proba existenţa acordului, a manifestării de voinţă exprimate de membrii procurori pentru efectuarea unui act de dispoziţie distinct de cel al sesizării iniţiale.

Instanţa de recurs constată că nu se poate reţine nici argumentul recurentului-reclamant, exprimat atât prin cererea de recurs, cât şi în faţa primei instanţe, în sensul că acest viciu s-ar fi complinit prin aceea că vicepreşedintele Consiliului Superior al Magistraturii a dispus ca rezultatul verificărilor Inspecţiei Judiciare să fie comunicat pe email membrilor secţiei pentru procurori, astfel cum reiese din viza olografă aplicată la data de 12.04.2021 pe adresa emisă de către Inspecţia Judiciară la data de 07.04.2021 în dosarul nr. x, ceea ce ar denota faptul că rezoluţia de clasare a fost supusă analizei tuturor membrilor secţiei şi a existat acordul acestora pentru formularea plângerii, chiar dacă acest fapt nu s-a materializat într-un înscris.

Critica este nefondată, în condiţiile în care, pe de o parte, viza olografă aplicată la data de 12.04.2021 pe adresa emisă de către Inspecţia Judiciară la data de 07.04.2021 în dosarul nr. x, nu este suficientă pentru a se reţine că s-a făcut comunicarea, iar pe de altă parte, chiar dacă comunicarea ar fi fost efectuată, se impunea, pentru a se reţine validitatea plângerii, să existe acordul expres al membrilor secţiei pentru Procurori pentru efectuarea demersului constând în plângerea formulată împotriva rezoluţiei de clasare.

Cu alte cuvinte, în lipsa unui acord expres al aceloraşi persoane care au formulat sesizarea iniţială, nu se poate considera că plângerea respectă cerinţa de a fi formulată de aceleaşi persoane, astfel cum prevede în mod expres art. 451 alin. (1) din Legea nr. 317/2004.

De altfel, lipsa unui asemenea acord reiese şi din verificarea şedinţelor secţiei pentru Procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, din care nu a reieşit că la ultimele trei şedinţe, desfăşurate în intervalul 12 aprilie - 22 aprilie 2021, nu s-a discutat formularea unei plângeri împotriva rezoluţiei de clasare nr. 491/A/2021 emise de Inspecţia Judiciară, nefiind identificat un asemenea punct pe ordinea de zi soluţionată a celor trei şedinţe.

A doua critică formulată prin cererea de recurs vizează faptul că rezoluţia de clasare nr. 491/A din data de 25 februarie 2021 emisă în dosarul nr. x, de către Inspecţia Judiciară - Direcţia de inspecţie pentru procurori nu a fost confirmată de inspectorul-şef, conform dispoziţiilor art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004.

Înalta Curte constată că această critică este nefondată, în condiţiile în care rezoluţia de clasare nr. 491/A din data de 25 februarie 2021 emisă în dosarul nr. x a fost confirmată de Inspectorul şef al Inspecţiei Judiciare, conform dispoziţiilor art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, precum şi avizată la data de 02.04.2021 de către Directorul Direcţiei de inspecţie judiciară pentru procurori din cadrul Inspecţiei Judiciare, astfel cum reiese din copia acestei hotărâri depuse la filele x din vol. IV al dosarului de fond.

Prin urmare, sunt nefondate susţinerile recurentului-reclamant, rezoluţia de clasare contestată fiind confirmată de Inspectorul şef al Inspecţiei Judiciare şi avizată de către Directorul Direcţiei de inspecţie judiciară pentru procurori, astfel cum prevăd normele legale în materie, pentru respectarea condiţiilor de validitate a actului.

O a treia critică formulată prin motivele de recurs vizează faptul că nu ar fi fost respectate dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecţie, aprobat prin Ordinul inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare nr. 136/2018, întrucât inspectorul judiciar a făcut doar o referire generică cu privire la înscrisurile care ar fi fost examinate în cadrul verificărilor prealabile, fără a le indica în mod concret, iar pe de altă parte, nu a precizat care sunt unităţile de parchet de la care au fost solicitate relaţii şi care au fost înscrisurile transmise de parchete, precum şi ce a rezultat din cuprinsul acestora.

Înalta Curte constată că nici această critică nu poate fi reţinută, în condiţiile în care art. 29 alin. (3) din Regulament prevede că rezoluţia de clasare trebuie să cuprindă următoarele menţiuni: data şi modalitatea de sesizare, aspectele sesizate, conţinutul verificărilor prealabile efectuate, data finalizării verificărilor prealabile, situaţia de fapt reţinută şi argumentarea soluţiei prin raportare la aspectele sesizate, rezultatul verificărilor şi dispoziţiile legale aplicabile.

Astfel fiind, se constată că nicăieri în cuprinsul acestui articol nu se prevede că se impune indicarea în mod concret a înscrisurilor care au fost examinate în cadrul verificărilor prealabile sau unităţile de parchet de la care au fost solicitate relaţii

Prin urmare, instanţa de fond a reţinut în mod corect că au fost respectate aceste prevederi, fiind indicat la pct. nr. III Data finalizării verificărilor prealabile şi conţinutul acestora, că verificările prealabile au fost finalizate la data de 25 februarie 2021 şi au constat în examinarea sesizării şi a înscrisurilor ataşate şi solicitarea de relaţii de la parchete, în conformitate cu dispoziţiile art. 12 alin. (3), art. 21 şi art. 22 din Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecţie.

În ceea ce priveşte fondul sesizării, Înalta Curte constată că prin Hotărârea nr. 55 din data de 12 ianuarie 2021, secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, în baza art. 45 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, a sesizat Inspecţia Judiciară în vederea efectuării verificărilor prealabile cu privire la eventuala săvârşire a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 de către doamna procuror A. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie.

Potrivit art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004:

"Constituie abateri disciplinare: (...)

t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."

De asemenea, se impun a fi reţinute şi dispoziţiile art. 991 din acelaşi act normativ, potrivit cărora:

"(1) Există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Astfel, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 132 alin. (1) din Constituţia României:

"(1) Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei", iar potrivit art. 3 alin. (1) şi alin. (1 ind.) din Legea nr. 303/2004, aplicabilă în perioada relevantă:

"(1) Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei.

(11) Procurorii sunt independenţi în dispunerea soluţiilor, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare."

Aşadar, interpretând elementele constitutive ale abaterii prevăzute la art. 99 lit. t), pentru a fi în prezenţa exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, în mod necesar, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerinţe (ca elemente constitutive ale acestei/acestor fapte).

Astfel, pentru existenţa relei credinţe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, judecător sau procuror, în mod intenţionat, voit (cu ştiinţă) a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămării unei persoane sau acceptând acest lucru.

De asemenea, pentru existenţa gravei neglijenţe judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească din culpă normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil.

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară trebuia să analizeze dacă există elemente vădite care să conducă la aprecierea atitudinii magistratului în sensul reclamat, cum de altfel a şi procedat.

În speţă, recurentul-reclamant a fost nemulţumit de clasarea de către Inspecţia Judiciară a sesizării formulate de acesta cu privire la posibila săvârşire a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 de către doamna procuror A. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie.

Sub acest aspect, recurentul-reclamant a formulat mai multe critici cu privire la instrumentarea a două dosare de urmărire penală de către procurorul cu privire la care a solicitat să se constate săvârşirea abaterii disciplinare. Astfel, în ceea ce priveşte dosarul nr. x/2018, a susţinut că, deşi inspectorul judiciar a reţinut că verificările prealabile nu au evidenţiat indicii ale încălcării îndatoririlor profesionale de către doamna procuror A. în legătură cu modul de emitere a ordonanţelor din datele de 13 februarie 2019 şi 28 martie 2019, acestea îndeplinind condiţiile de formă prevăzute de art. 286 alin. (2) din C. proc. pen., cele reţinute de către inspectorului judiciar contravin aspectelor relevate de judecătorul de drepturi şi libertăţi în încheierea nr. 142 din data de 03 aprilie 2019, dată în dosarul nr. x/2019 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, întrucât în urma efectuării controlului de legalitate a măsurii preventive a controlului judiciar, impusă prin ordonanţa nr. 1172/P/2018 din data de 28 martie 2019, judecătorul de drepturi şi libertăţi a stabilit că acuzaţiile de luare de mită, de abuz în serviciu şi de mărturie mincinoasă sunt lipsite de precizie, claritate (coerenţă) şi de suport probator.

A apreciat că procurorul trebuia să reţină o altă dată de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale, să justifice maniera alegerii legii aplicabile ce a condus la excluderea cauzei de împiedicare a exercitării acţiunii penale, respectiv prescripţia răspunderii penale şi nu a explicat în dosarul nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică, faţă de declaraţia dată de către B. din data de 10.04.2017, de ce elementele reţinute referitoare la caracterizarea unei relaţii considerate private (a martorului cu denunţătorul), ar fi constituit o împrejurare esenţială pentru cercetare.

A invocat nerespectarea dispoziţiilor art. 212 alin. (4) C. proc. pen. referitoare la obligaţia motivării ordonanţei de luare a măsurii preventive; faptul că procurorul cercetat nu a indicat, în concret, motivele care justifică luarea măsurii controlului judiciar şi criticând faptul că procurorul a înţeles să impună inculpatei atât obligaţiile ope legis (prevăzute de art. 215 alin. (1) C. proc. pen.), precum şi o parte din obligaţiile facultative, enumerate în art. 215 alin. (2) C. proc. pen., fără a justifica şi motiva alegerea, impunându-le în mod arbitrar, fără vreo trimitere la o situaţie concretă, iar pe de altă parte, a stabilit şi impus o obligaţie care nu se regăseşte în cele enumerate de dispoziţiile legale, aceea de a nu intra în legătură cu mass-media, cu privire la faptele pentru care se efectuează urmărirea penală în cauză, de a nu furniza date în legătură cu ancheta şi de a păstra confidenţialitatea urmăririi penale.

În ceea ce priveşte dosarul nr. x/2020, recurentul-reclamant a susţinut că prin încheierea nr. 292 din data de 13 august 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi a stabilit că înregistrările aflate la dosar nu dovedesc exercitarea vreunei constrângeri faţă de persoanele ale căror depoziţii sunt puse sub semnul întrebării, fiind valorificate ca atare de procuror, deşi nu au fost obţinute în baza unui mandat de supraveghere tehnică, respectiv că procurorul le-a valorificat ca atare, mai înainte de efectuarea unei expertize care să stabilească dacă acestea au suferit modificări de natură a afecta conţinutul şi sensul discuţiilor, dacă acestea sunt integrale sau doar fragmente şi dacă vocile aparţin persoanelor indicate.

Analizând criticile de mai sus, Înalta Curte constată că toate acestea excedează competenţelor Inspecţiei Judiciare, astfel cum s-a reţinut în mod corect atât prin rezoluţia nr. 491/A/1991, cât şi prin sentinţa recurată.

În speţă, prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a invocat aspecte ce ţin de soluţiile pronunţate în dosarele de urmărire penală nr. 1172/P/2018 şi nr. 1295/P/2020, precum şi de aprecierea probatoriului de către procurorul desemnat, respectiv de raţionamentul logico-juridic al magistratului.

Altfel spus, recurentul-reclamant a criticat raţionamentul logico-juridic al procurorului vizat de sesizarea disciplinară, modalitatea de administrare a probelor din respectivele dosare, aprecierea şi coroborarea mijloacelor de probă, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale, toate acestea fiind operaţiuni ce fac parte din raţionamentul logico-juridic al magistratului, în temeiul căruia se pronunţă soluţiile.

Or, aceste elementele nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative care se efectuează de către Inspecţia Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulţumită a căilor de atac ordinare şi, după caz, extraordinare prevăzute de lege.

De asemenea, Înalta Curte constată că remediul pus la dispoziţie de legiuitor pentru partea nemulţumită de soluţia dispusă de magistrat este reprezentat de căile de atac prevăzute de lege în general, iar nu sesizarea Inspecţiei Judiciare, pentru că nici pârâta şi nici instanţa de contencios administrativ nu au competenţa legală de a verifica soluţiile pronunţate în alte cauze ori modalitatea de interpretare a probatoriului în dosarele unităţilor de parchet, cum sunt cele sesizate de către recurentul-reclamant.

Aceasta pentru că în procedura verificărilor derulate conform Legii nr. 317/2004, Inspecţia Judiciară nu poate realiza o reinterpretare a probatoriului stabilind veridicitatea unor înscrisuri utilizate în procedura de judecată sau o apreciere proprie asupra modalităţii de aplicare a unor dispoziţii legale.

Inspecţia Judiciară, în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate şi în limitele de competenţă conferite de lege, prin rezoluţia în litigiu a reţinut inexistenţa indiciilor care să conducă la săvârşirea de către magistratul verificat a abaterii sesizate.

Cu alte cuvinte, verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raţionamente juridice de drept substanţial sau procedural ori interpretarea şi administrarea probatoriului. Modul de examinare a argumentelor, apărărilor sau susţinerilor părţii reclamante într-o anumită cauză excedează competenţelor Inspecţiei Judiciare, nefiind permis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalităţii şi temeiniciei soluţiei pronunţate de instanţă.

Din această perspectivă, recurentul-reclamant nu a făcut dovada exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, astfel încât prin această încălcare să se contureze indiciile săvârşirii uneia dintre abaterile disciplinare prevăzute la art. 99 din Legea nr. 303/2004, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare vizând, în concret, operaţiuni de administrare şi interpretare a probatoriului, specifice activităţii de judecată şi care se subsumează raţionamentului logico-juridic al magistratului, fără a se face dovada încălcării cu ştiinţă a normelor de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane ori nesocotirea din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, a normelor de drept material ori procesual.

Înalta Curte constată că pentru aceleaşi argumente nu poate fi reţinută nici critica vizând nemotivarea ordonanţei prin care s-a dispus luarea măsurii controlului judiciar sau impunerea altor obligaţii decât cele expres şi limitativ prevăzute de lege în dosarul penal nr. x/2018

De altfel, Înalta Curte constată că aceste aspecte şi textele de lege care le reglementează au făcut obiectul controlului instanţei de contencios constituţional.

Astfel, prin Decizia nr. 588 din 19 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 531 din 23 august 2007, Curtea Constituţională a reţinut că prin reglementarea abaterilor disciplinare "nu se instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti. Astfel, de esenţa înfăptuirii actului de justiţie este supunerea judecătorului în faţa legii şi, ca un corolar al acestei cerinţe, respectarea normelor de procedură. Consiliul Superior al Magistraturii, în virtutea rolului său constituţional de garant al independenţei justiţiei, îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, aşadar şi în situaţia nerespectării, de către aceştia, cu rea-credinţă sau din gravă neglijenţă, a normelor de procedură. Obiectul judecăţii îl constituie însă numai abaterile disciplinare, aşadar conduita magistraţilor, aspect ce nu poate fi interpretat ca având semnificaţia unui control administrativ al hotărârilor judecătoreşti pronunţate de aceştia. De altfel, şi hotărârile pronunţate în materie disciplinară de Consiliul Superior al Magistraturii sunt supuse controlului judecătoresc, potrivit art. 133 alin. (7) raportat la art. 134 alin. (2) din Constituţie."

Aceste considerente au fost preluate de către Curtea Constituţională şi prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, invocată de recurent cu titlu de jurisprudenţă, aceasta nu este de natură să conducă la o altă concluzie. Este de reţinut că în sistemul de drept românesc jurisprudenţa nu constituie izvor de drept, efectele lor neputând fi extinse la alte cauze, întrucât acestea au fost pronunţate ca urmare a aplicării normelor de drept material situaţiei de fapt din cauza respectivă, în alte situaţii fiind pronunţate decizii ce pot avea soluţii contrare.

Prin urmare, actele contestate au fost emise cu aplicarea corectă a prevederilor legale incidente şi în deplin acord cu acestea, fiind respectate condiţiile prevăzute de lege în situaţii precum cea dedusă judecăţii în prezenta cauză, astfel că soluţia instanţei de fond este legală şi va fi menţinută ca atare, nefiind identificate elemente de nelegalitate a acesteia din perspectiva motivului de casare invocat de recurent.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori împotriva sentinţei nr. 1568 din data de 3 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori împotriva sentinţei nr. 1568 din data de 3 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 17 mai 2023.