Firefighters' 24/48-hour shift discrimination claims rejected; exceptions of illegality inadmissible, appeals dismissed

Şedinţa publică din data de 16 mai 2024

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Inspectoratul Judeţean pentru Situaţii de Urgenţă B., Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, Ministerul Afacerilor Interne şi C. - Comandantul Detaşamentului de Pompieri Buzău, a solicitat anularea Hotărârii Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării nr. 553 din 08.07.2020 comunicată la data de 04.09.2020, fiind nelegală, adoptată cu tardivitate în dosarul nr. x/2019 format în baza petiţiei (cererii/sesizării) nr. 3105/07.06.2019 şi comunicată în afara termenului legal de 30 de zile, să se constate discriminarea sa (dar şi a mai multor colegi de ai săi), aşa cum a fost formulată sesizarea nr. 3105 din 07.06.2019, care a făcut obiectul dosarului nr. x/2019, în contradictoriu cu Mr. C.- Comandant al detaşamentului de pompieri Buzău, Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă al Judeţului Buzău, Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, Ministerul Afacerilor Interne, în calitate de pârâţi, sancţionarea Colegiului director şi implicit a CNCD pentru discriminare şi acordarea de despăgubiri pentru discriminare în cuantum de 3.000.000 Ron şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun şi sancţionarea pentru discriminare a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării şi obligarea pârâtului CNCD la plata de daune morale pentru lezarea demnităţii şi onoarei în cuantum de 1.000.000 Ron, precum şi plata cheltuielilor de judecată prilejuite de acest proces.

Prin încheierea de şedinţă din data de 23.03.2021, Curtea de Apel Ploieşti a admis excepţia conexităţii invocată de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne şi a conexat dosarul nr. x/2020 la dosarul nr. x/2020.

Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Ploieşti sub nr. x/2020 reclamantul D., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Inspectoratul Judeţean pentru Situaţii de Urgenţă B., Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, Ministerul Afacerilor Interne şi C. - Comandantul Detaşamentului de Pompieri Buzău, a solicitat anularea Hotărârii Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării nr. 552 din 08.07.2020 comunicată pe data de 28.08.2020, deoarece aceasta este nelegală, adoptată cu tardivitate în dosarul nr. x/2019 format în baza petiţiei (cererii/sesizării) nr. 2996/03.06.2019 şi comunicată în afara termenului legal de 30 de zile, să se constate discriminarea sa (dar şi a mai multor colegi de ai săi), aşa cum a formulată sesizarea nr. 2996 din 03.06.2019, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2019, în contradictoriu cu Mr. C.- Comandant al detaşamentului de pompieri Buzău, Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă al Judeţului Buzău, Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenta, Ministerul Afacerilor Interne, în calitate de pârâţi, sancţionarea Colegiului director şi implicit a CNCD pentru discriminare şi acordarea de despăgubiri pentru discriminare în cuantum de 3.000.000 Ron şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun şi sancţionarea pentru discriminare a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării şi obligarea pârâtului CNCD la plata de daune morale pentru lezarea demnităţii şi onoarei în cuantum de 1.000.000 Ron, precum şi plata cheltuielilor de judecată prilejuite de acest proces.

2. Soluţia instanţei de fond

2.1. Curtea de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea de şedinţă din 6 aprilie 2021, a prorogat discutarea excepţiei invocate de către reclamantul A. privind lipsa calităţii de reprezentant a consilierilor juridici care reprezintă instituţiile pârâte, respectiv MAI, ISU Buzău şi Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă, pentru următorul termen de judecată şi discutarea probei cu expertiza în specialitatea contabilitate solicitată de reclamantul A. şi a pus în vedere acestuia să indice obiectivele acesteia.

2.2. Prin sentinţa nr. 85 din 20 aprilie 2022, Curtea de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins petitul nr. 3 al acţiunii de acordare a despăgubirilor în privinţa pârâţilor Inspectoratul Judeţean pentru Situaţii de Urgenţă B., Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, Ministerul Afacerilor Interne şi C. - Comandantul Detaşamentului de Pompieri Buzău - ca fiind îndreptat împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuală pasive a acestora prin încheierea din 06.04.2021, a admis excepţia lipsei calităţii procesuală pasive invocată de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, cu privire la excepţia de nelegalitate a procedurii x şi drept consecinţă a respins în privinţa acestui pârât această excepţie de nelegalitate ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, a respins ca nefondată excepţia invocată de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne a inadmisibilităţii formulării excepţiei de nelegalitate a procedurii x, a respins ca nefondată excepţia de nelegalitate a procedurii x invocată de către reclamanţii D. şi A., şi, totodată, a respins ca neîntemeiată cererea, cerere formulată de către reclamanţii D. şi A..

În şedinţa publică din data de 22.02.2022, reclamanţii A. şi D. au depus la dosar note scrise privind excepţia de nelegalitate a procedurii PO - 56 - DF, inclusiv a Anexei 4 a acesteia, în conformitate cu art. 4 din Legea nr. 554/2004.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanţii A. şi D. a declarat recurs principal, iar pârâtul Ministerul Afacerilor Interne a formulat recurs incident atât împotriva încheierii de şedinţă din 6 aprilie 2021 cât şi a sentinţei nr. 85 din 20 aprilie 2022,.

3.1. Reclamanţii A. şi D., în motivarea recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., după o amplă prezentare a situaţiei de fapt, arată că un exemplu relevant privind neînţelegerea situaţiei de fapt de către instanţa de fond este prezentat la pagina 50, respectiv paragrafele 5, 6 şi 7, unde, total eronat, instanţa răstălmăceşte şi interpretează într-un mod propriu susţinerile prezentate, deşi are la dosar explicaţii detaliate ale situaţiei de fapt expuse şi pe fondul cauzei şi în excepţia de nelegalitate a procedurii (21 pagini cu exemple, pontaje, dovezi, etc).

De asemenea, instanţa de fond a ignorat practic argumentele privind nelegalitatea procedurii x, invocând faptul că nu a identificat o critică concretă relativă la nelegalitatea vreunei dispoziţii din cadrul acestei proceduri. Recurenţii-reclamanţii precizează că au arătat că argumentele lor de nelegalitate se referă la Anexa 4 a acestei proceduri, existând titluri separate pentru cele 2 categorii de personal: titlul 1.2.1(pag21) vs titlul I.2,2(pag 22), titlul II. 1 (pag25) vs titlul n.2(pag26) şi implicit calcule separate privind timpul de lucru suplimentar.

Un alt aspect sesizat este faptul că la pagina 9 a raportului de expertiză se arată faptul că la termenul din 2.11.2021 pârâtul ISJU a obţinut acordul instanţei pentru introducerea subiecţilor E., F. şi G. (subofiţeri la tură), ca elemente de comparaţie cu reclamanţii. Expertul nu face referire la nici o adresă de corectare a acestei erori transmise de instanţă după termenul din 16.11.2021, deşi la acest termen instanţa a încuviinţat corectarea erorii şi revenirea la subiecţii comparativi ceruţi iniţial de reclamanţi (cei 6 subofiţeri de la program de 8 h) ceea ce rezultă fie că nu a ţinut cont de ea, fie nu a primit-o, fie nu a fost transmisă de instanţă.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, reiterarea de către instanţa de fond a argumentelor expertului conform cărora nu trebuie să fie comparaţi cu personalul de la 8 ore, ci cu cel de la tură, reprezintă o ieşire din obiectul dosarului şi din obiectivele impuse expertului.

De altfel, în descrierea termenelor de judecată avute pe fondul cauzei, instanţa de fond omite să facă referire la încheierea de şedinţă a termenului din data de 16.11.2021, la care aceeaşi instanţă a încuviinţat modificarea subiecţilor expertizei, în sensul că a hotărât revenirea cu adresă către expert pentru a corecta eroarea de la termenul din 2.11.2021.

Ca atare, având în vedere erorile de logică şi omisiunile evidente ale expertului şi instanţei, recurenţii-reclamanţi arată că s-au văzut în situaţia de a renunţa la raportul de expertiză. De asemenea instanţa nu a ţinut cont nici de obiecţiunile la raportul de expertiză depuse de reclamanţi, limitându-le timpul de dezbatere şi tratând cu superficialitate argumentele şi dovezile (pontaje) aduse de aceştia, încălcând astfel dreptul la un proces echitabil şi corect conform art. 21 Constituţia României.

Recurenţii-reclamanţi apreciază că instanţa de fond a ignorat faptul că dreptul de repaus şi cel de concediu de odihnă sunt drepturi fundamentale garantate de art. 31 CDFUE, art. 41 Constituţia României şi întărite de art. 52 alin. (1) CDFUE. Instanţa nu a avut în vedere faptul că de la dreptul de concediu de odihnă nu există nici o derogare (art. 7 Directiva 2003), iar în cazul repausului, derogarea conform art. 17 alin. (2) din Directiva 2003, impune condiţii imperative: repaus compensatoriu şi echivalent în plus, orice derogare de la dreptul fundamental de repaus se face doar prin acte cu putere de lege, nu acte administrative. (art. 52 alin. (1) CDFUE şi art. 53 Constituţia României).

Instanţa de fond a ignorat şi faptul că procedura x adaugă la ordinele/legile superioare (OMAI 35/2019, Codul Muncii, Legea 80/1995) reiterând argumentele pârâţilor conform cărora procedura, ca act administrativ individual reprezintă o "normă specială".

În primul rând trebuie să reţinem că avem de a face cu o perioadă de referinţă în ceea ce priveşte calculul mediei "timpului maxim de lucru săptămânal", nicidecum acest aspect nu are relevanţă în calculul orelor suplimentare sau în contabilizarea concediului de odihnă.

Discriminarea produsă este între cele două categorii de personal la care face referire procedura x, respectiv personalul de la program de 8 ore şi personalul de la program de tură 24/48h.

Paradoxul juridic ce rezultă din alăturarea celor două acte administrative individuale, respectiv OIG 13/2019 şi Procedura x; pe de o parte OIG-ul impune executare a 91-93 ture a 24 h pe an, astfel generându-se un număr impresionant de ore suplimentare lucrate (peste 400), pe de altă parte procedura compensează cu timp liber corespunzător acestor ore suplimentare în repausul de după tura de serviciu, deci în timpul liber, fără a se acorda însă un repaus echivalent compensatoriu în contul repausului pierdut prin recuperarea orelor suplimentare, aşa cum impune ca o condiţie de derogare art. 17 alin. (2) al Directivei 2003/88/CE.

De asemenea, înţelegând să se folosească de prevederile art. 4 din Legea 554/2004, recurenţii-reclamanţi ridică excepţia de nelegalitate OIG 13/2019, respectiv a art. 10 alin. (1) din Ordinul Inspectorului General, modificat şi completat, prin care se stabilea că:

"Personalul din serviciul operativ care execută serviciul în tură se planifică potrivit unui program de lucru de 24 ore cu 48 ore recuperare, cu încadrarea 91-93 ture pe an, în funcţie de vechimea în serviciu.".

Recurenţii-reclamanţi invocă autoritatea de lucru judecat indicând soluţia dată în dosarul x/2016, unde Curtea de Apel Bucureşti, a admis excepţia de nelegalitate a OIG 155/2015, respectiv a art. 10 alin. (1), astfel constatându-se nelegalitatea sintagmei:

"Personalul din serviciul operativ care execută serviciul în tură se planifică potrivit unui program de lucru de 24 ore cu 48 ore recuperare, cu încadrarea 91-93 ture pe an. În funcţie de vechimea în serviciu.".

În fapt, deşi actul individual OIG 13/2019 reglementează tipurile de servicii efectuate la nivelul Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă şi unităţile subordonate, prin incidenţa art. 2, respectiv serviciul operativ/pază/zi denumite şi serviciul de permanenţă, acesta adaugă la actul superior şi reglementează şi programul de lucru, deşi acesta este foarte clar definit de Legea 53/2003 (Codul Muncii) şi pus în aplicare prin OMAI 703/6.01.2009 privind stabilirea programului de lucru în Ministerul Administraţiei şi Internelor.

Ori actul superior invocat în emiterea OIG 13/2019 este Ordinul OMAI s/108/2011 privind serviciul de permanenţă în cadrul Ministerului de Interne şi unităţilor subordinate, care stabileşte executarea serviciilor operativ/de zi şi respectiv de pază, şi nu programul de lucru.

Folosirea sintagmei "91-93 de ture pe an în funcţie de vechimea în serviciu", este o invenţie legislativă, fiind făcută cu depăşirea competenţei, normarea pe timp de un an neexistând în legislaţia românească, fiind încălcate prevederile articolului 112 din Legea 53/2003.

Recurenţii-reclamanţi consideră că se poate observa că se impune efectuarea de cel puţin 432 ore suplimentare, prin folosirea sintagmei " cu încadrarea în 91-93 ture pe an în funcţie de vechimea în serviciu", ce rezultă din scăderea a 2184= 91 ture x 24 ore cu numărul zilelor lucrătoare din an, respectiv 219 zile x 8 ore =1752 ore. Astfel executarea de ore suplimentare devine regulă şi nu excepţie aşa cum este normal.

Această impunere de executare de ore suplimentare prin specificarea unui număr de ore obligatorii este o încălcare a prevederilor art. 120 alin. (1) şi alin. (2).

De asemenea, este o încălcare şi a Legii 80/1995 privind statutul cadrelor militare, întrucât regăsim la art. 7 că "îndatoririle, drepturile şi libertăţile cadrelor militare sunt cele stabilite de Constituţia României, de legile ţării şi de prezentul statut" şi art. 8 alin. d spune că "militarii sunt obligaţi să apere drepturile subordonaţilor".

De asemenea, şi programul în "ture de 24-48 cu recuperare", este o încălcare a Codului Muncii, respectiv se încalcă art. 112 din Legea nr. 53/2003.

Ori pentru o planificare uzuală se observă că programul în ture 24-48 de ore cu recuperare încalcă prevederile art. 114 cu cât se ajunge uzual la peste 48 de ore suplimentar şi chiar la 72 de ore, respectiv la cumulul a 3 ture de 24 de ore (de exemplu luni, joi şi duminică).

În opinia recurenţilor-reclamanţi este flagrant încălcat OMAI 35/2019, respectiv art. 5 (1), potrivit cărora:

"Prestarea muncii suplimentare în condiţiile prevăzute la art. 4 se dispune de şeful ierarhic, în scris, fără a se depăşi 180 de ore anual, (2) în cazuri cu totul deosebite, se poate aproba prestarea muncii suplimentare peste plafonul de 180 de ore anual, dar nu mai mult de 360 de ore anual, în baza unui raport nominal întocmit de şeful ierarhic, aprobat de ordonatorul de credite, cu acordul sindicatului reprezentativ sau, după caz, al reprezentanţilor salariaţilor, potrivit legii, precum şi cu încadrarea în fondurile bugetare alocate pentru plata muncii suplimentare."

Ori, conform art. 10 alin. (1) al OIG13/2019, sintagma "91-93 de ture pe an" impune executarea a peste 430 ore pe an.

De asemenea, recurenţii-reclamanţi consideră că se încalcă cu bună ştiinţă art. 22, alin. (1), lit. a) a Directivei 2003/88/CE, angajatorul programând practic angajaţii pentru a lucra un număr imens de ore suplimentare (deci aceste ore nu sunt neprevăzute, datorate unor evenimente ce nu se pot anticipa), fără a cere şi obţine acordul acestora pentru efectuarea acestor ore suplimentare.

În ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate a procedurii x, respectiv a Anexei 4 a acesteia recurenţii-reclamanţi susţin că se poate observa că norma specială pentru a deroga de la dreptul comun, cum este dreptul muncii (lege organică), trebuie să fie de acelaşi nivel, neputând ca un act administrativ individual emis de un conducător de autoritate de nivelul 6 să deroge de la o lege organică, aceasta fiind o inepţie în sensul art. 13 din Legea 24/2000: "proiectul de act normativ, întocmit pe baza unui act de nivel superior, nu poate depăşi limitele competenţei instituite prin acel act şi nici nu poate contraveni principiilor şi dispoziţiilor acestuia". Ori singura soluţie în care se poate deroga, este ca Legea 80/1995 care conţine norme derogatorii, în această lege nefiind cu privire la timp de lucru, compensare ore, ş.a.m.d.

Sintagma "...compensare cu timp liber corespunzător în cele 48 de ore după tura de 24 ore" (titlul I.2.2., pag 23) reprezintă în sine o invenţie legislativă fiind făcută cu depăşirea competenţelor, drept dovadă aceasta nu se regăseşte în nici un act normativ superior. E absurd să se acorde timp liber corespunzător, ca recuperare de ore suplimentare lucrate (practic asta reprezintă aceste ore), în timpul de repaus de drept, fără a acorda un repaus echivalent compensatoriu în contul repausului pierdut, ca o condiţie de derogare de la repaus impusă de art. 17 alin. (2) Directiva 2003.

Recurenţii-reclamanţi susţin că nu ei inventează 2 noţiuni, ci chiar pârâţii: "repausul" definit ca "orice timp ce nu e timp de muncă" şi "timp liber corespunzător". Separat, aceste două noţiuni par că au acelaşi înţeles, însă alăturarea lor în aceeaşi frază de la pagina 23, titlul 1.2,2., Anexa 4, Procedura x (cu referire la orele suplimentare lucrate "...fiind compensate cu timp liber corespunzător în cele 48 de ore după tura de 24 ore."), reprezintă în sine un non-sens.

Cu alte cuvinte, reclamanţii recuperează ore suplimentare în repaus, această practică reprezintă, însă, o ingerinţă asupra dreptului fundamental de repaus (art. 41 Constituţia României şi art. 31 CDFUE), deci o ingerinţă asupra programului de lucru 24/48h.

Deşi pârâţii susţin că procedura x nu intervine asupra programului de lucru, este evident faptul că prin acordarea de timp liber corespunzător (în contul orelor suplimentare lucrate) în perioada de repaus, se ajunge la o reducere a timpului de repaus.

Art. 3 al Directivei 2003 prevede o perioadă minimă de repaus zilnic de 11 ore consecutive în decursul unei perioade de 24 h. Extrapolând în cazul subofiţerilor de la tura 24 h, rezultă că aceştia trebuie să beneficieze de o perioadă minimă de repaus zilnic de 33 h consecutive. Ori, conform procedurii acest repaus se reduce la 32 h prin suprapunerea a 16 h "timp liber corespunzător" cu repausul.

Se mai susţine că procedura încalcă flagrant prevederile actului în a cărui punere în aplicare a fost elaborată, în speţă OMAI 35/2019.

Ori, ingerinţa asupra repausului de după tura de serviciu şi reducerea acestuia, fără acordarea unui repaus compensatoriu şi echivalent (cerinţa imperativă a art. 17 alin. (2) Directiva 2003/88) reprezintă o încălcare a art. 3 alin. (2) OMAI 35/2019, deoarece lucrătorului nu i se acorda suficient timp pentru refacerea capacităţii de muncă.

Dacă pentru tura de 24 h lucrătorul beneficiază de repausul de 48h, este evident că pentru orice oră suplimentară trebuie să i se acorde un repaus echivalent (timp liber corespunzător) suplimentar celui de 48 h.

Angajatorul nu poate face dovada plăţii orelor date ca timp liber corespunzător în cele 48h de repaus de după tura de 24 h, astfel încălcând prevederea imperativă "ore libere plătite" instituită de OMAI 35/2019 art. 6 alin. (3). De altfel, sintagmele ca: "ore libere plătite", "timp liber plătit" se regăsesc în toată legislaţia superioară procedurii reprezentând expresia concretă a transpunerii în legislaţia naţională a Directivei 2003/88.

Nu "timpul liber corespunzător" aferent orelor suplimentare este problema, ci suprapunerea acestuia cu repausul pentru refacerea capacităţii de muncă după programul normal de lucru:

"...compensare cu timp liber corespunzător în cele 48 de ore după tura de 24 ore".

Angajatorul uită caracterul de protecţie socială al concediului de odihnă şi faptul că acesta este considerat liber garantat plătit, oricărui angajat trebuind să i se reducă timpul lunar normal de lucru, proporţional cu perioada petrecută în concediu de odihnă.

Pârâţii invocă aplicabilitatea art. 17, alin. (2) din Directivă în cazul emiterii şi punerii în aplicare a procedurii x:

"Derogările prevăzute la alin 3-5 pot fi adoptate prin acte cu putere de lege şi acte administrative sau prin convenţii colective sau acorduri încheiate intre partenerii sociali...".

Folosirea conjuncţiei "şi" între "acte cu putere de lege" şi "acte administrative" implică o legătură de interdependenţă. Astfel, actele cu putere de lege prevăd norma derogatorie (conform articolului 52 Carta drepturilor fundamentale a UE), iar actele administrative pun în aplicare prevederile legii, deci se observă clar o relaţie de subordonare între cele două acte, aşa cum este şi normal şi cum legiuitorul a prevăzut.

Un argument în plus ar fi folosirea conjuncţiei "sau" în continuarea textului, deci legiuitorul a dorit intenţionat să facă o diferenţiere între aceste tipuri de acte (convenţiile colective şi acordurile între partenerii sociali necesită de fiecare dată acordul salariatului sau a reprezentantului acestuia).

Recurenţii-reclamanţi invocă caracterul imperativ al condiţiei puse de Directivă în cazul derogărilor. De altfel sintagme precum "cu condiţia", "cu respectarea", etc, sunt des întâlnite în Directivă. Relevante în acest sens sunt pag. 45-48 din Revizia 2017.

Faptul că procedura x obligă lucrătorul să recupereze ore suplimentare în repausul pentru refacerea capacităţii de muncă (repaus zilnic şi săptămânal), fără a stabili un "repaus echivalent compensatoriu" şi fără a beneficia de "protecţie adecvată", reprezintă o încălcare flagrantă a condiţiei de derogare. De altfel, procedura nu reprezintă decât o normă de aplicare a unor acte superioare (OMAI uri), pe care le încalcă flagrant.

Pentru a depăşi timpul maxim de lucru săptămânal de 48h, angajatorul trebuie să obţină acordul angajatului.

Ori, pentru a evita necesitatea obţinerii acestui acord din partea angajatului, angajatorul apelează la tertipul folosit în lunile în care se beneficiază de perioade de inactivitate plătite (concediu de odihnă de exemplu, luna iunie 2020). Astfel, nerecunoscând un număr important de ore suplimentare în aceste 3-4 luni în care angajatul beneficiază de concediu de odihnă, angajatorul redistribuie ore suplimentare peste media de 48 h lucrate în celelalte luni (restul de 8-9 luni), acest lucru permiţându-i să se încadreze totuşi, ca medie anuală, în limita impusă de 48h/săptămână. De fapt, dacă ar recunoaşte orele suplimentare lucrate în lunile cu perioade de inactivitate plătită, angajatorul ar depăşi cu mult media de 48h/săptămână, fiind nevoie de acordul angajatului în acest caz (art. 22 alin. (1) lit. a) Directiva 2003/88).

În esenţă, recurenţii-reclamanţi susţin că procedura x intervine ilegal asupra orelor suplimentare prestate de lucrător în două moduri:

- prin transformarea unei părţi importante din orele suplimentare lucrate, în "timp liber corespunzător" acordat în repaus (astfel considerând pe nedrept că nu ar mai trebui plătite), dar fără ca lucrătorul în cauză să beneficieze, aşa cum e normal, de o perioadă de repaus echivalent şi compensatoriu (cazul lunilor fără perioadă de inactivitate plătită- ex. luna mai 2020);

- prin nerecunoaşterea unui număr important de ore suplimentare, prin neluarea în calcul a concediului de odihnă ca LIBER GARANTAT PLĂTIT şi nereducând timpul de lucru aferent lunii proporţional cu numărul de ore în care lucrătorul s-a aflat în concediu de odihnă (cazul lunilor cu perioade de inactivitate plătită - ex. luna iunie 2020).

Explicaţia acestor încălcări de drepturi fundamentale (repaus zilnic şi concediu de odihnă plătit) este simplă: interpretarea eronată a Directivei 2003/88/CE, printre care cele mai importante încălcări amintesc art. 16 lit. b) şi art. 17 alin. (2).

Angajatorul încalcă flagrant art. 31 al CDFUE în ceea ce priveşte drepturile fundamentale reprezentate de repausul zilnic şi săptămânal şi concediul de odihnă plătit, în acelaşi timp nerespectând nici cerinţa imperativă de acordare a unui "repaus echivalent şi compensatoriu" în contul repausului pierdut de angajat (art. 17 alin. (2) Directiva 2003/88/CL).

Procedura x Anexa 4 încalcă drepturile fundamentale garantate de Carta drepturilor fundamentale a UE art. 31 (dreptul la repaus zilnic şi săptămânal exemplul lunii mai 2020, dreptul la concediu anual plătit exemplul lunii iunie 2020), fără a ţine cont de ierarhia legilor, atât naţionale cât şi internaţionale, inventând norme de drept aberante şi fără o bază logico juridică.

În concluzie, recurenţii-reclamanţi artă că problema nelegalităţii procedurii PO-S6-DF vizează 4 aspecte principale:

1. Încălcarea ierarhiei actelor normative atât naţionale cât şi internaţionale (art. 52 Carta drepturilor fundamentale a UE, Directiva 2003/88/CE, Revizia 2017 a Directivei 2003, art. 63, 77,78 din Legea 24/2000, Decizia CCR nr. 498/2018, OMAI 40/2018 şi OMAI 35/2019 art. 3, art. 6 alin. (3);

2. Încălcarea condiţiilor de derogare impuse de Directiva 2003/88/CE art. 17 alin. (2), Revizia 2017 a Directivei 2003, art. 31 coroborat cu art. 52 din Carta drepturilor fundamentale a UE, Legea 24/2000 art. 13, 63, 77, 78;

3. Încălcarea unor drepturi fundamentale garantate de Constituţia Romanici, Codul Muncii, Directiva 2003/88, Carta drepturilor fundamentale a UE, CEDO (repaus zilnic şi săptămânal, concediu de odihnă plătit, etc);

4. Discriminarea produsă între cele două categorii de personal/program: 8h vs 24/48h (art. 15,16 Constituţia României, Codul Muncii art. 5, O.G. nr. 137/2000, art. 20 şi 21 Carta drepturilor fundamentale a UE, art. 14 CEDO).

În susţinerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară.

3.2. Pârâtul Ministerul Afacerilor Interne a formulat recurs incident împotriva sentinţei civile nr. 85/20.04.2022 şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 06.04.2021, cu privire la soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Afacerilor Interne, pe capetele de cerere 1-2, având ca obiect anulare hotărâre CNCD şi constatare discriminare, excepţie invocată prin întâmpinare.

În motivarea recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se arată că această excepţie a fost analizată şi respinsă de Curtea de Apel Ploieşti, prin încheierea de şedinţă din data de 06.04.2021, cu încălcarea normelor de drept material incidente în cauză.

În speţă, simplul fapt că este reclamată o faptă de discriminare, pretins a fi săvârşită de structuri din subordinea M.A.I. (Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă al Judeţului Buzău), acesta nu reprezintă un motiv suficient şi valabil pentru a aprecia că sunt întrunite condiţiile pentru ca instituţia să aibă calitate procesuală pasivă.

Analizând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, instanţa de fond a apreciat că MAI nu are calitate procesuală pasivă pe capătul 3 al cererii, însă are calitate procesuală pasivă pe capetele 1-2 ale cererii, motivat de faptul că "raporturile juridice, astfel cum sunt dezvoltate în cerere, se prezumă că au avut loc între entităţile ce au invocat această excepţie şi reclamant".

Plecând de la aceste consideraţii de ordin teoretic, se arată că, deşi cererea de chemare în judecată este formulată în contradictoriu şi cu Ministerul Afacerilor Interne, în realitate, astfel cum rezultă din conţinutul acesteia, pretenţiile reclamanţilor nu pot fi dezbătute în contradictoriu cu această instituţie.

În primul rând, actul contestat nu a fost emis de către MAI, ci de către CNCD.

În al doilea rând, reclamanţii au raporturi de serviciu cu Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă al Judeţului Buzău, unitate cu personalitate juridică, astfel cum prevede art. 4 alin. (2) din Ordonanţa nr. 88/2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea serviciilor publice comunitare pentru situaţii de urgenţă, cu modificările şi completările ulterioare.

Stabilirea programului de lucru şi a drepturilor salariale aferente intră în competenţa exclusivă a angajatorului reclamanţilor, inspectorul şef al Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă al Judeţului Buzău având calitatea de ordonator terţiar de credite.

Dacă într-adevăr s-a produs discriminarea reclamanţilor, în raport de alţi colegi din aceeaşi unitate, atunci această faptă nu putea fi săvârşită de Ministerul Afacerilor Interne.

În susţinerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară, precum şi decizii pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

4. Apărările formulate în cauză

În cauză au fost formulate întâmpinări reciproce, prin care pârâţii Inspectoratul Judeţean pentru Situaţii de Urgenţă B., Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, Ministerul Afacerilor Interne şi C. - Comandantul Detaşamentului de Pompieri Buzău prin care au solicitat respingerea recursului principal, ca nefondat, iar reclamanţii A. şi D. au solicitat respingerea recursului incident, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa şi încheierea atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenţi, a apărărilor expuse în întâmpinări, Înalta Curte apreciază că excepţiile de nelegalitate sunt inadmisibile, iar recursurile sunt nefondate.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

5.1. În ceea ce priveşte excepţiile de nelegalitate

Înalta Curte reţine că din actele şi lucrările dosarului rezultă că excepţia de nelegalitate a Procedurii x din 05.06.2018, a făcut obiectul analizei instanţei de fond, pe care a respins-o ca nefondată reţinând că deşi reclamanţii dezvoltă aspecte legate de drepturile ce decurg din aplicarea dispoziţiilor evocate, şi, mai departe susţin că procedura contestată ar intra în conflict cu aceste drepturi, în concret, nu se identifică acele pretinse dispoziţii din cadrul acestei proceduri, x, contrare drepturilor susţinute, criticile formulate având un caracter pur generic.

În ceea ce priveşte invocarea pe calea prezentului recurs a autorităţii de lucru judecat, indicând soluţia dată în dosarul x/2016, în care a fost admisă excepţia de nelegalitate a OIG 155/2015, într-o altă procedură judiciară, Înalta Curte apreciază că aceasta este nefondată, întrucât nu a fost pusă niciodată în discuţie, iar recurenţii nu au fost părţi în respectivul dosar. O astfel de excepţie este inadmisibilă, puterea lucrului judecând producând efecte doar între părţi, iar nu erga omnes.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că excepţiile de nelegalitate a Ordinului Inspectorului General pentru Situaţii de Urgenţă nr. 13/2019 şi a procedurii x din anul 2018 sunt inadmisibile, motiv pentru care vor fi respinse ca atare.

5.2. Recursul principal formulat de recurenţii-reclamanţi A. şi D.

5.2.1. Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.:

"când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii"

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este incident, deoarece casarea unei hotărâri, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se poate obţine când este vorba de încălcarea unei norme de procedură de natură imperativă sau dispozitivă, sancţiunea fiind nulitatea absolută sau nulitatea relativă.

Înalta Curte constată că susţinerile recurentei sunt neîntemeiate pe acest aspect, în cauză nefiind încălcate regulile de procedură.

5.2.2. Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că obiectul cauzei îl reprezintă aşa zisa discriminare ce ar opera în cazul recurenţilor-reclamanţi, lucrători "la tură/subofiţeri operativi principali la program de tura 24/48h", care spre deosebire de ceilalţi lucrători "de zi/subofiţerii operativi principali la programul de 8 ore pe zi", ar fi dezavantajaţi din perspectiva nu numai a orelor lucrate dar şi a veniturilor încasate de subofiţerii operativi principali la programul de 8 ore pe zi versus subofiţeri operativi principali la program de tura 24/48 h.

Recurenţii-reclamanţi nu contestă programul de lucru sau efectuarea de ore suplimentare ci contestă pontarea greşită, numărătoarea discriminatorie a orelor suplimentare, aşa cum reiese chiar din Procedura x pentru calculul orelor suplimentare efectuate de personalul de la tura de 24/48 ore şi personalul de la programul de 8 ore, însă se consideră discriminaţi (în calitate de subofiteri operativi principali la program de tură de 24/48 ore) faţă de subofiţerii operativi principali de la programul de 8 ore".

Recurenţii-reclamanţi contestă prevederile procedurii x, despre care afirmă că "sunt discriminatorii, făcând diferenţă în calculul orelor suplimentare (numărarea propriu zisă a orelor suplimentare) în cazul personalului de la program de 24/48 ore faţă de cel de la programul de 8 ore.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, recuperarea acestor 48 de ore ar trebui efectuată în zilele lucrătoare şi nicidecum în zilele libere de sâmbătă şi duminică, cum se procedează în fapt.

Astfel, recurenţii-reclamanţi propun ca zilele de sâmbătă şi duminică să fie considerate zile libere, şi doar după expirarea acestora să se procedeze la recuperarea celor 48 de ore libere aferente celor 24 de ore efectuate la tură astfel încât, după efectuarea unui serviciu de 24 de ore de vineri orele 08:00 până sâmbătă orele 08:00, aceştia ar urma să fie liberi până miercuri dimineaţa la orele 08:00, iar, munca depusă anterior zilei de miercuri, ar fi muncă suplimentară.

Înalta Curte reţine faptul că la data de 05.06.2018 a fost emisă Procedura Operaţională, COD de individualizare x, privind modalitatea de plată a majorării salariale pentru personalul I.G.S.U. şi unităţile subordonate acordată pentru activitatea desfăşurată în zilele de sâmbătă, duminică, sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, precum şi a majorării salariale acordată personalului cu statut special din cadrul I.G.S.U. şi unităţile subordinate pentru munca suplimentară prestată pentru activităţile deosebite cu caracter operativ sau neprevăzut, act normativ care a fost avizat de către Direcţia Generală Financiară din cadrul M.A.I., prin Adresa nr. x/31.05.2018.

Procedura stabileşte un set unitar de reguli privind reglementarea modalităţii de plată a majorării salariale pentru personalul I.G.S.U. şi unităţilor subordonate acestuia şi are caracter obligatoriu pentru tot personalul care face obiectul reglementării.

Programul de lucru din cadrul I.G.S.U. este adaptat şi particularizat misiunilor din competenţă prin acte administrative într-un regim de 24 ore de muncă cu 48 ore recuperare. La nivelul structurilor care asigură intervenţia operativă pentru gestionarea situaţiilor de urgenţă, potrivit nevoilor operaţionale specifice instituţiei, a fost stabilit un program de 91 - 93 ture de serviciu, în funcţie de vechime, timpul lucrat suplimentar fiind compensat financiar sau prin timp liber corespunzător potrivit prevederilor şi dispoziţiilor juridice aprobate prin acte normative emise în conformitate cu normele de competenţă stabilite de legislaţia în materie.

Prin Nota Raport nr. x/05.02.2015 privind măsurile care se impun pentru modificarea programului de lucru al personalului operativ care lucrează în ture de serviciu din cadrul IGSU şi unităţile subordinate, a fost stabilit un nou program de ture de 24 ore lucrate şi 48 ore de recuperare.

Pentru orele lucrate în timpul săptămânii de luni până vineri, peste durata normală a timpului de lucru, necompensate cu timp liber corespunzător se acordă majorarea salarială de 75% la care se adaugă şi drepturile salariale corespunzătoare activităţilor desfăşurate adică 100%.

Baza de calcul pentru acordarea acestor drepturi salariale este solda lunară de funcţie cuvenită din luna în care sunt efectuate orele suplimentare care se înmulţeşte cu numărul de ore suplimentare lucrate şi cu procentul de plată, respectiv 75% pentru zilele de SDSL şi 175% pentru orele suplimentare lucrate suplimentar şi pentru care nu se acordă timp liber corespunzător.

Pentru personalul care are stabilit un program de 8 ore/zi de luni până vineri orele 08:00 - 16:00, având în vedere că orele prestate conform programului de lucru coincid cu durata normală a timpului de lucru (care se determină prin înmulţirea numărului de zile lucrătoare cu 8 ore/zi), zilele de SDSL în care legal nu se lucrează, sunt ore prestate peste durata normală a timpului de lucru pentru care se acordă majorarea salarială de 75% conform art. 3 alin. (3) din O MAI nr. 4/2015. Orele prestate de luni până vineri peste durata normală a timpului de lucru sunt considerate ore suplimentare pentru care se acordă majorarea salarială prevăzută de OMAI nr. 40/2018, respectiv 75% la care se adaugă şi un procent de 100% pentru orele care nu sunt compensate cu timp liber corespunzător.

Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut că dispoziţiile aplicabile nu le recunoaşte recurenţilor-reclamanţi dreptul la recuperare într-un mod nelimitat, cu excluderea zilelor libere. Aceştia au dreptul la recuperare şi li se garantează acest drept, dar imediat după ce au ieşit din tură. Astfel nu intervine nicio discriminare a recurenţilor-reclamanţi în raport cu colegii de la tură şi nici cu ceilalţi care lucrează de zi, atâta timp cât aceştia se pot recupera în cele 48 de ore ce urmează serviciului efectuat.

Pe de altă parte, în mod temeinic şi legal a reţinut instanţa de fond că simpla ipotetică aplicare retroactivă a procedurii nu este de natură să atragă discriminarea reclamanţilor întrucât analiza diferenţierii se realizează prin compararea a două situaţii comparabile (art. 1 alin. (3) al O.G. nr. 137/2000:

"exercitarea drepturilor enunţate în cuprinsul prezentului articol priveşte persoanele aflate în situaţii comparabile").

Înalta Curte constată că instanţa de fond a apreciat în mod corect că aceasta nu poate opera în raport cu ceilalţi colegi care lucrează la programul de 8 ore, pentru că aceştia se situează în situaţii de fapt diferite, iar în ceea ce-i priveşte pe colegii de la tură, recurenţii-reclamanţi nu au demonstrat că ar opera vreo discriminare în rândul acestora, din contră, ciclicitatea şi continuitatea asigurării serviciului de tură oferindu-le tuturor posibilitatea recuperării după terminarea serviciului de tură, aşa cum prevede procedura PO -56- DF.

Recurenţii-reclamanţi au raporturi de serviciu cu Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă "B." al judeţului Buzău şi li se aplică normele speciale cuprinse în Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, în alte acte normative speciale (precum H.G. nr. 1492/2004) precum şi alte în reglementări de drept administrativ (precum Ordinului Inspectorului General nr. 1534/IG din 14.12.2018, Procedura Operaţională PO - 56 - DF), domeniile reglementate de acestea nefiind supuse, în principiu, normelor de drept al muncii, care se pot aplica doar în completare (atunci când normele speciale nu reglementează exhaustiv domeniul) şi numai în măsura în care nu contravin legislaţiei specifice funcţiei publice cu statut special.

Aşadar, chiar dacă normele speciale fac trimitere la dispoziţiile de drept comun ale Codului Muncii, această împrejurare permite aplicarea normelor cu caracter general doar în completarea reglementării din cele cu caracter special, conform principiului specialia generalibus derogant, iar nicidecum în sfera de aplicare a acestora din urmă.

Dispoziţiile generale ale Codului muncii privind regula în materie de repaus şi timp normal de lucru nu sunt aplicabile, ci cele privind situaţiile de excepţie prevăzute de acelaşi act normativ, în condiţiile în care există reglementări speciale, derogatorii, privind persoanele care exercită funcţii publice. Specificul activităţii justifică excepţii de la regula desfăşurării programului de lucru în zilele lucrătoare pentru majoritatea salariaţilor.

Programul de lucru din cadrul Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă este adaptat şi particularizat misiunilor din competenţă. La nivelul structurilor care asigură intervenţia operativă pentru gestionarea situaţiilor de urgenţă, potrivit nevoilor operaţionale specifice instituţiei, a fost stabilit un program de 91-93 de ture de serviciu, timpul lucrat suplimentar fiind compensat financiar sau prin timp liber corespunzător, potrivit prevederilor şi dispoziţiilor juridice aprobate prin acte normative emise în conformitate cu normele de competenţă stabilite de legislaţia în materie.

În cauză, s-a făcut trimitere la Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru şi la Comunicarea interpretativă a Comisiei, respectiv la derogările statuate de prezenta directivă şi de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Înalta Curte apreciază că timpul de lucru al lucrătorilor, şi anume durata legală a săptămânii de lucru (a cărei depăşire îi obligă pe angajatori să plătească ore suplimentare), nu este reglementat de directivă, ci este lăsat la latitudinea statelor membre, respectându-se, în acelaşi timp, limita maximă a timpului de lucru mediu săptămânal stabilită la articolul 6 din directivă.

De asemenea, instanţa de control judiciar reţine faptul că Directiva privind timpul de lucru nu abordează nici aspectul remunerării, care include nivelul salariilor şi al remuneraţiilor, metodele de plată şi diversele rate de salarizare care pot fi stabilite la nivel naţional . CJUE a stabilit că acest fapt rezultă clar atât din obiectivul directivei, cât şi din textul dispoziţiilor acesteia. El reprezintă, totodată, o consecinţă lipsită de ambiguitate a articolului 153 alin. (5) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. Singura excepţie de la acest principiu recunoscută de Curte este aceea a remuneraţiei care trebuie să fie asigurată pe durata concediului anual al lucrătorilor.

Potrivit Legii nr. 153/2017, recurenţii-reclamanţi beneficiază de soldă lunară şi în perioada în care se află în concediu de odihnă, iar criticile acestora referitoare la dreptul la concediu de odihnă plătit sunt vădit nefondate.

Cu privirea la timpul maxim săptămânal şi stabilirea perioadei de referinţă prin care se poate deroga de la maximul de 48h pe săptămână, timpul de lucru săptămânal utilizat pentru verificarea respectării limitei maxime poate fi calculat ca medie. Perioada de referinţă pentru calcularea timpului mediu de lucru săptămânal poate fi stabilită de statele membre, în toate sectoarele şi pentru toate activităţile, la o perioadă de până la patru luni.

Prin urmare, în mod temeinic şi legal s-a reţinut că, pe de-o parte discriminarea nu poate opera în raport cu ceilalţi colegi care lucrează la programul de 8 ore, pentru că aceştia se situează pe situaţii de fapt diferite, iar în ceea ce-i priveşte pe colegii de la tură, recurenţii-reclamanţi nu au demonstrat că ar opera vreo discriminare în rândul acestora, din contră, ciclicitatea şi continuitatea asigurării serviciului de tură oferindu-le tuturor posibilitatea recuperării după terminarea serviciului de tură, aşa cum prevede procedura PO - 56 - DF.

Astfel, programul de lucru nu trebuie confundat cu timpul de lucru, primul reprezentând intervalul orar între care se prestează munca, adică între momentul începerii activităţii şi cel în care aceasta se încheie, ca formă de organizare a activităţilor profesionale, iar cel din urmă este reprezentat de numărul de ore pe zi/săptămână/lună/an în care este obligatorie desfăşurarea activităţii salariale.

Stabilirea programului de lucru intră în competenţa angajatorului, intervalul de timp în care se prestează munca fiind determinat la nivelul conducerii unităţii în care personalul M.A.I. îndeplineşte sarcinile şi atribuţiile de serviciu specifice locului de muncă, în funcţie de specificul unităţii sau al muncii prestate.

Potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000:

"Potrivit prezentei ordonanţe, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice".

Astfel, se reţine că în mod corect Colegiul director a reţinut că se poate considera discriminare o diferenţiere bazată pe un criteriu care atinge un drept, iar analiza diferenţierii se realizează prin compararea a două situaţii (art. 1 alin. (3) al O.G. nr. 137/2000:

"exercitarea drepturilor enunţate în cuprinsul prezentului articol priveşte persoanele aflate în situaţii comparabile").

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că în mod corect s-a reţinut că nu există diferenţe salariale sau diferenţe privind plata unor sporuri datorate modului în care se efectuează activitatea (8 ore pe zi sau în ture).

De altfel, recurenţii-reclamanţi nu au făcut o comparaţie cu o altă persoană, care ar fi într-o situaţie mai favorabilă (având un salariu mai mare sau sporuri mai mari), datorită faptului că persoana cu care se compară a desfăşurat activităţi în zilele de sâmbătă, duminică, de sărbători legale şi în alte zile în care conform reglementărilor în vigoare nu se lucrează, dacă nu lucrează în ture.

În altă ordine de idei, Înalta Curte apreciază că principiul egalităţii sau nediscriminării constă în aceea că persoanele care se găsesc într-o situaţie identică au dreptul la un tratament identic, fără ca egalitatea să însemne uniformitate.

Funcţia sa este aceea de a preveni formularea de distincţii arbitrare şi de a evita diferenţele de tratament juridic fără motive obiective.

Principiul nediscriminării este înscris în toate tratatele şi documentele internaţionale de protecţie a drepturilor omului. Acest principiu presupune aplicarea unui tratament egal tuturor indivizilor, care sunt egali în drepturi. Conceput astfel, principiul nediscriminării apare ca o formă modernă şi perfecţionată a principiului egalităţii tuturor în faţa legii. De altfel, art. 7 din Declaraţia Universală proclamă că toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au dreptul, fără deosebire, la protecţia egală a legii.

Ca natură juridică, dreptul la nediscriminare, prevăzut de art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, este un drept subiectiv substanţial. Textul în discuţie enumeră un număr de 13 motive de nediscriminare, însă această listă nu este limitativă. Cu alte cuvinte, este interzisă orice formă de discriminare, indiferent de criteriul care stă la baza ei.

Dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din C.E.D.O., este un drept subiectiv substanţial, care nu are o existenţă independentă în sistemul de protecţie europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale pe care aceasta îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea. El poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o situaţie dată, este posibil să fie încălcat, fără a se constata şi o încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat. Constatarea unei încălcări a acestor dispoziţii se poate face, însă, numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenţie şi/sau de protocoalele sale adiţionale, iar după data de 1 aprilie 2005, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la Convenţie privitor la interdicţia generală a oricărei forme de discriminare, şi cu privire la orice drept recunoscut în legislaţia naţională a unui stat contractant.

Făcând o interpretare nuanţată a prevederilor Convenţiei, organele acesteia au concluzionat însă că a distinge nu înseamnă a discrimina, observând existenţa unor situaţii ale căror particularităţi impun a fi tratate diferenţiat.

Diferenţa de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenţie, numai atunci când autorităţile statele introduc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.

De asemenea, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, în concordanţă cu cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, principiul constituţional al egalităţii în drepturi presupune identitatea de soluţii numai pentru situaţii identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluţii diferite pentru persoanele aflate în situaţii distincte.

În plus, Protocolul nr. 12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului impune interdicţia generală a oricărei forme de discriminare.

Curtea de la Strasbourg reţine două criterii cumulative de definire a discriminării: o inegalitate de tratament în exercitarea sau beneficierea de un drept recunoscut (Curtea EDO, 23 noiembrie 1983, Van der Mussele, Seria x nr. x, p. 46; Curtea EDO, 18 februarie 1991, Fredin, Seria x nr. x, p. 60) şi lipsa unei justificări obiective şi rezonabile (Curtea EDO, 23 iulie 1968, Affaire linguistique belge c/Belgique, Seria x nr. x, p. 9).

În sistemul nostru juridic, principiul analizat se găseşte reglementat în art. 16 alin. (1) din Constituţie şi în O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată.

Conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, discriminarea reprezintă orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice".

În opinia Înaltei Curţi, în cauza de faţă, nu poate fi vorba de aplicarea unui tratament privilegiat sau discriminatoriu, de constatarea unei inegalităţi, contrare prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie.

Raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, la domeniul şi instituţiile reglementate prin normele legale în discuţie, având în vedere şi argumentele anterior arătate, o discriminare a recurenţilor în raport cu restul personalului la care fac referire nu poate fi primită.

În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

5.3. În ceea ce priveşte recursul incident formulat de Ministerul Afacerilor Interne

Înalta Curte constată că instanţa de fond temeinic şi legal a reţinut că în ceea ce priveşte primele două petite ale acţiunii, raporturile juridice astfel cum sunt dezvoltate în cerere, se prezumă că au avut loc între entităţile ce au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi reclamanţi.

Astfel că, din perspectiva primelor două petite ale cererii - anulare hotărâre CNCD şi constatare discriminare, instanţa de fond în mod corect a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

De asemenea, faţă de soluţia pronunţată, Înalta Curte va respinge cererile privind acordarea cheltuielilor de judecată formulate în cauză.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepţiile de nelegalitate a Ordinului Inspectorului General pentru Situaţii de Urgenţă nr. 13/2019 şi a procedurii x din anul 2018, ca inadmisibile, va respinge atât recursul principal cât şi recursul incident, ca nefondate şi, totodată, va respinge cererile privind acordarea cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţiile de nelegalitate a Ordinului Inspectorului General pentru Situaţii de Urgenţă nr. 13/2019 şi a procedurii x din anul 2018, ca inadmisibile.

Respinge recursul principal declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi D. împotriva sentinţei nr. 85 din 20 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul incident declarat de recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne împotriva încheierii de şedinţă din 06 aprilie 2021 şi a sentinţei nr. 85 din 20 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge cererile privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 mai 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.