Conflict-of-interest findings upheld; prescription and referral arguments rejected.

Şedinţa publică din data de 16 mai 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, a solicitat anularea Raportului de evaluare nr. x/20.11.2014 emis de pârâtă şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin încheierea din 17 mai 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea reclamantului de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pe calea trimiterii preliminare în validitate şi interpretare, ca neutilă, iar prin sentinţa civilă nr. 3393 din 4 noiembrie 2016, a respins excepţia prescripţiei extinctive a răspunderii administrative, ca neîntemeiată şi, totodată, a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva încheierii din 17 mai 2016 şi a sentinţei civile nr. 3393 din 4 noiembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

După o amplă prezentare a situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că sentinţa recurată este dată cu încălcarea normelor de drept material ce reglementează termenul de prescripţie extinctivă a răspunderii administrative deoarece atragerea răspunderii pentru presupusul conflict de interese, reţinut prin Raportul de evaluare contestat, s-a prescris la împlinirea termenului de 3 ani de la data săvârşirii presupusei fapte, respectiv de la datele de 25.04.2015 şi 25.10.2015.

Astfel, recurentul consideră că în mod greşit a soluţionat instanţa de fond excepţia prescripţiei extinctive a răspunderii administrative, respingând-o cu motivarea că "aspectele referitoare la prescripţia extinctivă a răspunderii administrative nu prezintă un motiv de nulitate a raportului de evaluare, apărările întemeiate pe această instituţie juridică putând fi valorificate în procedura subsecventă întocmirii raportului, respectiv în contextul aplicării sancţiunilor reglementate de art. 25 din legea cadru".

Respingând excepţia prescripţiei extinctive a răspunderii administrative cu această motivare, rezultă fără echivoc faptul că instanţa de fond nu a înţeles şi nu s-a aplecat asupra argumentelor invocate referitoare la dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 176/2010, potrivit cu care sancţiunea cuprinsă în acest articol se aplică ope legis, ca urmare a respingerii contestaţiei împotriva raportului de evaluare.

Recurentul a precizat că dacă nu s-ar analiza chestiunea prescripţiei în prezenta procedură, s-ar ajunge la situaţia în care fapta este prescrisă şi răspunderea nu mai poate interveni, dar sancţiunea se aplică, ceea ce este absurd din punct de vedere juridic.

În materia administrativ-disciplinară a conflictelor de interese, termenul de prescripţie a răspunderii este termenul general de prescripţie de 3 ani, de la data săvârşirii faptei, prevăzut de C. civ.

În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională, prin considerentele Deciziei 449/2015, depusă la dosarul cauzei, prin care a subliniat că textul conţinut de art. 11 din Legea 176/2010, potrivit căruia activitatea de evaluare a conflictelor de interese se efectuează de către Agenţia Naţională de Integritate "atât pe durata exercitării funcţiilor ori demnităţilor publice, cât şi în decursul a 3 ani după încetarea acestora", stabileşte numai termenul maxim în interiorul căruia Agenţia Naţională de Integritate îşi poate exercita competenţa amintită, fără a conţine vreo reglementare referitoare la prescripţia răspunderii persoanei asupra căreia a purtat evaluarea.

În consecinţă, faţă de aceste argumente, recurentul consideră că, în cauză, a intervenit prescripţia extinctivă a răspunderii administrative pentru presupusul conflict de interese generat de adoptarea Hotărârilor nr. 64725.04.2012 şi 86/25.10.2012, încă de la datele de 25.04.2015, respectiv 25.10.2015, astfel că la momentul de faţă nu mai poate fi atrasă răspunderea disciplinară pentru respectivele fapte.

De asemenea, recurentul mai arată că sentinţa recurată este pronunţată cu încălcarea principiului dreptului la apărare al persoanei evaluate în cadrul procedurii administrative desfăşurate în faţa Agenţiei, consacrat de art. 8 alin. (3) din Legea nr. 176/2010, având în vedere ignorarea completă şi evidentă a punctului de vedere exprimat de către aceasta.

Dreptul la apărare în cadrul procedurii administrative nu poate fi considerat un principiu caduc, a cărui încălcare nu produce niciun efect juridic, aşa cum susţine instanţa de fond, ci el trebuie să fie efectiv, chiar în acea fază, a procedurii administrative, ca o garanţie împotriva întocmirii în mod abuziv a unui Raport de evaluare, deşi nu sunt întrunite elementele unui conflict de interese.

Recurentul mai susţine că se poate observa faptul că, în cadrul capitolului II din Raport, "Punctul de vedere al persoanei evaluate" este redată, în parte, poziţia exprimată, în scris, anterior emiterii Raportului.

În concluzie, Raportul contestat este întocmit cu încălcarea flagrantă a dreptului la apărare, garantat de lege în procedura administrativă în faţa ANI, fiind lovit de nulitate.

Faţă de această încălcare a legii, instanţa de fond concluzionează că respectarea acestui principiu al procedurii administrative de evaluare este facultativă, dat fiind că, oricum, persoana evaluată are dreptul de a contesta raportul.

Or, această motivare nu poate fi primită, întrucât intenţia legiuitorului a fost tocmai contrară interpretării instanţei de fond, aceea de a nu supune persoana evaluată unei proceduri judiciare, în cazul în care are apărări cărora le poate fi dată eficienţă încă din etapa evaluării administrative.

instanţa de fond a înlăturat în totalitate de la aplicare dispoziţiile art. 6 alin. (3) din Legea 176/2010 referitoare la garanţia respectării dreptului la apărare şi, constatând că în procedura evaluării conflictului de interese nu a fost respectat dreptul la apărare, a apreciat în mod greşit că această "chestiune minoră" a fost acoperită prin faptul că reclamantul a avut posibilitatea de a ataca raportul de evaluare contestat şi de a-şi expună criticile în faţa unei instanţe de judecată.

Acesta este motivul pentru care procedura evaluării conflictului de interese este însoţită de o garanţie procedurală potrivit căreia persoana evaluată trebuie informată şi invitată pentru a prezenta un punct de vedere, precum şi de sancţiunea nulităţii absolute a actelor îndeplinite cu încălcarea acestei garanţii (art. 20 coroborat cu art. 13 din Legea 176/2010).

Având în vedere aceste aspecte, este evident că un raţionament de tipul celui aplicat de instanţa de fond, potrivit căruia încălcarea dreptului la apărare ce ar trebui sancţionată cu nulitatea absolută a raportului de evaluare poale fi acoperită prin faptul că persoana vizată are dreptul legal de a contesta raportul şi de a-şi formula apărările în fata instanţei, este profund eronat şi reprezintă o încălcare flagrantă a garanţiei dreptului la apărare.

De asemenea, contrar susţinerilor instanţei de fond, Raportul contestat este lovit de nulitate, pentru că nu identifică în concret, pentru fiecare dintre hotărârile de Consiliu local reţinute, care sunt elementele conflictului de interese.

În cazul fiecăreia dintre hotărârile de Consiliu local reţinute în Raportul contestat, pârâta ar fi trebuit să identifice care este, în concret, interesul personal de natură patrimonială care dă naştere conflictului de interese.

Raportul nu conţine identificarea unui interes concret în cazul niciuneia dintre hotărârile reţinute, făcând astfel imposibil controlul judiciar asupra acestuia şi, în consecinţă, este lovit de nulitate.

Recurentul mai susţine că şi dacă ar fi participat la adaptarea Hotărârilor Consiliului Local Sighişoara cuprinse în Raport, acestea au fost adoptate cu majoritate de voturi, astfel că votul său nu a condus la adoptarea acestora.

Consiliul Local al Municipiului Sighişoara a finanţat cele două ONG - uri în temeiul celor două Acorduri de Parteneriat, prin urmare, nu Hotărârile de Consiliu Local au produs efecte juridice, ci Acordurile de parteneriat.

În acest context, recurentul apreciază că, în cauză, conflictul de interese nu există, adoptarea hotărârilor Consiliului Local al Municipiului Sighişoara putând fi asigurată şi fără votul său.

Lipsa din cuprinsul sentinţei a motivării cu privire la respingerea principalelor apărări formulate prin concluziile verbale şi scrise, întruneşte şi elementele motivului de recurs referitor la lipsa motivelor pe care se întemeiază sentinţa recurată (art. 488, pct. 6 C. proc. civ.).

Contrar susţinerilor instanţei de fond, Raportul contestat ignoră, cu rea-credinţă, situaţii de fapt care fac imposibilă existenţa unui conflict de interese şi anume faptul că la momentul adoptării Hotărârilor Consiliului Local Sighişoara, nu era Director al Fundaţiei.

Susţinerea Clubului şi Fundaţiei au fost realizate de Municipiul Sighişoara în temeiul Acordurilor de Parteneriat, în beneficiul comunităţii locale, acorduri încheiate cu mult înainte de adoptarea hotărârilor de Consiliu local reţinute de Raportul contestat.

Finanţarea Clubului a fost efectuată de Municipiul Sighişoara direct prestatorilor de servicii, iar sumele de bani nu au fost alocate în conturile ONG-urilor.

Clubul şi Fundaţia sunt ONG-uri non-profit, fiind constituite ca organizaţii independente, cu obiective ştiinţifice, culturale şi sportive, având un caracter umanitar şi nelucrativ.

Recurentul mai precizează că, pentru evitarea conflictului de interese, cu mult înainte de a fi înştiinţat despre evaluarea făcută de intimată, nu a participat la votarea unor hotărâri care i-ar fi adus un beneficiu concret.

Astfel, instanţa de fond, pe de o parte, ignoră sau tratează superficial punctele esenţiale ale apărărilor, pe de altă parte, preia în mod automat argumentele din Raportul contestat.

În opinia recurentului, sentinţa recurată este pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material din legislaţia Uniunii Europene privind protecţia datelor cu caracter personal, aşa cum a fost interpretată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin Hotărârea din Cauza C-201/14 Bara.

Astfel, se susţine că în mod greşit a apreciat instanţa de fond că:

- invocarea nulităţii absolute a raportului de evaluare, dată fiind Hotărârea CJUE din Cauza Bara este inadmisibilă din perspectiva procedurală, în sensul că nu a uzat de dispoziţiile art. 204 C. proc. civ.

- acest motiv de nulitate este tardiv formulat;

- nu există nicio obligaţie pentru instanţă de a aplica cu prioritate dreptul Uniunii.

Or, chestiunile invocate sunt de ordine publică şi pot fi invocate oricând pe durata procesului, iar nulitatea absolută se poate invoca de oricine are interes, oricând, pe cale de acţiune sau pe cale de excepţie, deci nu pot fi primite aserţiunile instanţei de fond că nu s-a uzat de dispoziţiile art. 204 C. proc. civ. sau tardivitatea.

Prin urmare, instanţa are obligaţia de a aplica legea, inclusiv legislaţia UE incidentă, chiar în condiţiile în care niciuna din părţi nu ar invoca astfel de motive şi a fortiori când partea interesată solicită expres acest lucru.

Aplicarea cu prioritate a dreptului Uniunii este ridicat la rang de principiu şi îşi găseşte reglementarea atât în art. 5 din C. civ., cât şi în Constituţie.

Preeminenţa dreptului este o trăsătură esenţială a acestuia, întrucât realizarea obiectivelor UE impune aplicarea uniformă a dreptului UE în toate statele membre. Pe baza unei interpretări globale a sistemului UE, Curtea de Justiţie a formulat acest principiu pe cară îl consideră fundamental pentru ordinea juridică UE.

Prin natura sa specifică, dreptul UE este superior ca foră juridică normelor juridice interne ale statelor membre, fiind fondat pe dispoziţiile tratatelor constitutive. Astfel, trebuie asigurată o interpretare uniformă a normei UE, în caz contrar fiind subminate înseşi bazele Tratatelor.

Ordinea juridică a UE este superioară ordinii de drept din statele componente ale Comunităţii, astfel încât dispoziţiile UE prevalează asupra oricărui text naţional, fie că este de natură legislativă, administrativă sau jurisdicţională. Curtea de Justiţie a considerat că nici normele de drept constituţional nu ar trebui să fie exceptate de la aplicarea principiului preeminentei dreptului UE asupra celui intern, aşa cum reiese din hotărârea din 13 iulie 1972, în cauza Comisia împotriva Italiei.

Primordialitatea dreptului UE sau preeminenţa acestuia se manifestă atât în relaţiile dintre state şi instituţiile UE, cât mai ales în ordinea juridică internă a statelor membre.

Principiul preeminenţei dreptului UE este necondiţionat, iar Curtea califică această preeminentă ca absolută, adică se aplică în raport cu orice normă internă, chiar constituţională, şi este specific ansamblului dreptului UE.

Se mai arată că pârâta a solicitat şi a primit date cu caracter personal în temeiul unor protocoale de colaborare, dintre care unele se găsesc pe site-ul ANI.

Aşa cum a arătat pe larg în faţa instanţei de fond, recurentul consideră că nu poate fi primită o susţinere întemeiată pe art. 15 din Legea 176/2010, pentru că acest articol are un conţinut similar cu art. 315 din Legea nr. 95/2006, în temeiul căruia Statul român s-a apărat în Cauza Bara, apărare care a fost invalidată de CJUE prin hotărârea pronunţată în cauză.

Articolul 15 din Legea nr. 176/2010 nu poate constitui o informare prealabilă, în sensul art. 10 din Directivă şi nici nu poate reprezenta o excepţie de la obligaţia de informare prevăzute de art. 13 din Directivă, pentru că nu conţine definiţia informaţiilor transmisibile, precum şi modalităţile de efectuare a transmiterii acestor informaţii.

Protocolul din 2007 încheiat între ANAF şi CNAS, care nu face obiectul unei publicări oficiale, este valabil, mutatis mutandis, în materia legislaţiei evaluărilor de integritate, în privinţa prevederilor art. 15 din Legea nr. 176/2010.

Greşită este şi aserţiunea instanţei potrivit căruia persoana evaluată ar beneficia de dreptul de a lua la cunoştinţa de informaţiile obţinute de inspectorul de integritate în procedura de evaluare. Or, nu exista acest drept, de acces la dosar sau un drept similar prin care să ia la cunoştinţă persoana evaluată că îi sunt folosite datele personale şi nu îi este permis persoanei să aibă acces la dosarul de evaluare.

În concluzie, problema de drept din prezenta cauză este identică cu cea din Hotărârea Bara şi este în acelaşi timp suficient de clară, de aceea poate fi aplicată în mod direct, prioritar şi efectiv de către judecătorul naţional.

Sentinţa recurată este pronunţată cu aplicarea greşită a legii, prin aceea că instanţa de fond a omis să constate nulitatea absolută a actelor efectuate de pârâta Agenţia Naţională de Integritate - ANI în lucrarea nr. 23439/A/II/05.06.2014, inclusiv a Raportului de evaluare nr. x/20.11.2014, cu care a fost finalizată această lucrare, în temeiul art. 20 coroborat cu art. 13, alin. (2) din Legea 176/2010.

Astfel, până la informarea persoanei evaluate şi invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, inspectorul de integritate desfăşoară proceduri administrative, prin raportare exclusivă la informaţii publice, iar numai după informarea persoanei evaluate şi invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, solicită persoanelor fizice sau juridice şi date ori informaţii care nu sunt publice.

Sancţiunea care intervine în cazul în care inspectorul de integritate întocmeşte acte pe baza datelor sau informaţiilor care nu sunt publice, solicitate persoanelor fizice sau juridice, fără ca persoana evaluată să fie invitată şi informată, potrivit legii, este nulitatea absolută.

Recurentul susţine că pârâta ANI a solicitat şi recepţionat date şi informaţii înainte de invitaţia din 17.09.2014,prin care i se solicita să depună un punct de vedere, astfel:

- Solicitări transmise către Primăria Municipiului Sighişoara, la care aceasta a răspuns prin adresele nr. x/24.06.2014, nr. y/24.05.2014, z/18.07.2014;

- Solicitare transmisă către B., la care acesta a răspuns prin adresa nr. x/27.06.2014;

- Solicitare transmisă către Serviciul fiscal Orăşenesc Sighişoara, la care acesta a răspuns prin adresa nr. x/23.07.2014;

Sentinţa recurată este pronunţată cu încălcarea principiului priorităţii dispoziţiilor din dreptul Uniunii Europene faţă de normele cuprinse in legislaţia naţională, referitoare la lipsa de efecte juridice, după 1 decembrie 2009, a Deciziei Comisiei Europene 2006/928/CE (Decizia MCV), precum şi a legislaţiei naţionale de implementare a Deciziei sus-amintite, în speţă Legea 176/2010.

Aşadar, Legea 176/2010 este legislaţia naţională de implementarea Deciziei MCV, iar Decizia MCV nu se poate încadra, nu se regăseşte în competenţele Uniunii post-Lisabona, fiind, în consecinţă, caducă, începând cu 1 decembrie 2009, data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona.

Sentinţa recurata este pronunţată cu încălcarea principiului priorităţii dispoziţiilor din dreptul Uniunii Europene, în speţă ale art. 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a UE, faţă de dispoziţiile cuprinse în art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010.

În acest context, se pune problema dacă sancţiunea complementară a interdicţiei de a ocupa orice funcţii alese timp de 3 ani (aşa cum această prevedere legală a fost interpretată prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 418/2014) - sancţiune ce nu este supusă individualizării, aplicându-se automat în temeiul legii, o pe legis, şi deci care nu poate fi aplicată proporţional cu abaterea reţinută-respectă o serie de drepturi şi principii garantate de Cartă.

Astfel, este necesară o asemenea analiză pe tărâmul art. 49 din Cartă, care consacră principiul proporţionalităţii pedepselor.

Potrivit principiului proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor, conţinut de articolul 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, pedepsele nu trebuie să fie disproporţionate faţă de infracţiune.

Totodată, problema conformităţii cu Carta se pune şi în privinţa art. 15, alin. (1), care garantează dreptul de a-şi alege ocupaţia, precum şi în privinţa a dreptului de a fi ales, garantat de art. 39-40.

Art. 25. alin. (2) din Legea 176/2010 instituie o interdicţie, de a mai ocupa funcţii alese, pe o perioadă de 3 ani de la data încetării funcţiei sau a rămânerii definitive a raportului de evaluare al ANI. Această interdicţie afectează, după cum s-a statuat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 418/2014, toate funcţiile alese, deci şi cea de membru al Parlamentului European sau cea de ales local, ambele garantate de Cartă (art. 39-40). De aceea, se pune problema conformităţii acestei sancţiuni cu drepturile garantate de Cartă.

În acelaşi timp, imposibilitatea de a contesta sancţiunea disciplinară complementară a interdicţiei de a ocupa funcţii publice timp de 3 ani pune în discuţie compatibilitatea acestei prevederi cu dreptul la o cale de atac eficientă, garantat de Cartă.

În susţinerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară, precum şi decizii ale Curţii Constituţionale şi CJUE.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Intimata Agenţia Naţională de Integritate a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

4.2. Recurentul a formulat note scrise prin care a arătat că sentinţa recurată este pronunţată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) prin Hotărârea din Cauza C-40/21 Agenţia Naţională de Integritate, prin aceea că instanţa de fond nu a analizat proporţionalitatea sancţiunilor incidente în cauză, respectiv interdicţia de 3 ani de a mai ocupa funcţii publice.

Astfel, recurentul susţine că prin recursul formulat, s-a invocat ca motiv de recurs faptul că "sentinţa recurată este pronunţată cu încălcarea principiului priorităţii dispoziţiilor din dreptul Uniunii Europene faţă de dispoziţiile cuprinse în art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010", dezvoltând amplu aspecte ce ţin de incidenţa/aplicarea art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010 menţionând expres faptul că "este superfluă argumentaţia instanţei de fond privind respingerea excepţiei prescripţiei extinctive a răspunderii administrative, câtă vreme nu mai există, ulterior judecăţii, un alt cadru în care să se poată invoca şi analiza această, deoarece această sancţiune intervine ope legis, ca urmare a respingerii contestaţiei împotriva raportului de evaluare, nemaiputându-se pune în discuţie nici prescripţia şi nici măcar proporţionalitatea sancţiunii faţă de faptă".

Recurentul mai precizează că ulterior formulării recursului, la data de 4 mai 2023, CJUE s-a pronunţat în cauza C-40/21 ANI, stabilind, între altele că instanţa învestită cu controlul de legalitate a raportului de evaluare al ANI trebuie să analizeze şi proporţionalitatea sancţiunii interdicţiei de 3 ani, în special dacă severitatea sancţiunii aplicate recurentului-reclamant este adecvată gravităţii situaţiei de interese constatat prin acest raport (pct. 69).

Interpretarea dată de CJUE sancţiunilor ce se aplică în cazul conflictului de interese se aplică, pentru identitate de raţiune, şi în cazul sancţiunilor aplicabile situaţiilor de incompatibilitate.

Prin Hotărârea pronunţată în cauza C-40/21 Agenţia Naţională de Integritate, CJUE a stabilit că legislaţia privind integritatea din România (legea 176/2010) pune în aplicare dreptul Uniunii şi deci aceasta trebuie să fie conformă atât cu Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, cât şi cu principiile fundamentale ale dreptului Uniunii.

Prin urmare, legislaţia incidentă în prezenta cauză (Legea 176/210) trebuie să fie conformă atât cu Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, cât şi cu principiile fundamentale ale dreptului Uniunii.

Sancţiunea/măsura incidentă în prezenta cauză, respectiv interdicţia de 3 ani de a mai ocupa funcţii publice, trebuie să respecte principiul proporţionalităţii, ca principiu fundamental al dreptului Uniunii, în special severitatea sancţiunii ce va fi aplicată trebuie să fie adecvată gravităţii încălcări pe care urmăreşte să o reprime.

În opinia recurentului, în cadrul acţiunii care are ca obiect controlul de legalitate a Raportului de evaluare emis de ANI, instanţa naţională trebuie să analizeze şi proporţionalitatea sancţiunilor, respectiv a interdicţiei de 3 ani de a mai ocupa funcţii publice.

Potrivit unei jurisprudenţe consolidate a instanţei europene, atunci când instanţa naţională constată că o dispoziţie de drept intern este contrară dreptului Uniunii, trebuie să procedeze la înlăturarea de la aplicare a acestei dispoziţii Euro (Hotărârea Poplawski, C-537/17, pct. 58 şi 61; Hotărârea Euro Box Promotion ş.a.,C-357/19ş.a., pct. 252).

Nu în ultimul rând, menţionează că hotărârile în interpretare pronunţate de CJUE, cum este şi cea pronunţată în Cauza C-40/21 Agenţia Naţională de Integritate, produc efecte retroactive, ceea ce însemnă că se consideră că aşa ar fi trebuit interpretată legislaţia incidenţă încă de la momentul la care a intrat în vigoare.

Conform Hotărârii CJUE C-40/21, recurentul apreciază că interdicţia de a ocupa funcţii publice timp de 3 ani, este disproporţionată, iar dreptul naţional nu permite reindividualizarea ei de către instanţa judecătorească potrivit principiului proporţionalităţii, drept urmare, solicită să fie înlăturată de la aplicare, cu consecinţa anulării raportului ANI în temeiul căruia această interdicţie intervine.

Cu privire la această interdicţie, recurentul precizează că CJUE a stabilit în esenţă, prin intermediul Hotărârii C-40/21, următoarele:

- instanţa naţională sesizată cu contestaţia împotriva raportului ANI trebuie să aibă competenţa să invalideze măsurile constând în interdicţia de a ocupa funcţii publice alese în temeiul raportului (pct. 89).

- instanţa naţională sesizată cu contestaţia împotriva raportului ANI are sarcina de a verifica dacă, în speţă, este respectată cerinţa, care decurge din dreptul Uniunii, de a se aplica o sancţiune proporţională (pct. 90);

- persoana în cauză trebuie să aibă efectiv posibilitatea de a contesta legalitatea raportului în care s-a efectuat această constatare şi legalitatea sancţiunii aplicate în temeiul acestuia, inclusiv proporţionalitatea acesteia (pct. 92);

Împrejurarea că durata interdicţiei respective nu este însoţită de nicio posibilitate de individualizare, aşa cum ar confirma jurisprudenţa înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (România), nu permite să se excludă ca, în anumite cazuri excepţionale, această sancţiune să se poată dovedi disproporţionată în raport cu încălcarea pe care o sancţionează (pct. 67).

- într-adevăr, această situaţie s-ar putea regăsi atunci când, în mod excepţional, având în vedere obiectivul urmărit, comportamentul ilicit constatat nu prezintă niciun element de gravitate, în timp ce impactul sancţiunii menţionate asupra situaţiei personale, profesionale şi economice a persoanei în cauză se dovedeşte deosebit de grav (pct. 68).

Concluziile privind necesitatea controlului judecătoresc asupra proporţionalităţii interdicţiei se impun a fortiori, având în vedere că interdicţia de a ocupa funcţii publice alese timp de 3 ani intervine ope legis, de drept, în temeiul legii, independent de orice act de punere în executare, care s-ar putea să lipsească, şi deci, cu atât mai mult se impune ca proporţionalitatea ei să fie analizată în cadrul contestaţiei împotriva raportului ANI.

Drept urmare, instanţa naţională trebuie să se pronunţe dacă, având în vedere împrejurările cauzei, interdicţia de a ocupa funcţii publice alese timp de 3 ani, în mod excepţional, nu respectă principiul proporţionalităţii, iar dacă nu îl respectă, să o înlăture de la aplicare, dat fiind că dreptul naţional nu permite reindividualizarea, în acord cu principiul proporţionalităţii, de către instanţa judecătorească, a unei sancţiuni stabilite în cuantum fix prin lege, aşa cum a decis, cu caracter obligatoriu, ÎCCJ, prin Decizia RIL 5/202.

De asemenea, recurentul mai consideră că, faţă de circumstanţele cauzei, interdicţia de a ocupa funcţii publice timp de 3 ani aplicată încalcă principiul proporţionalităţii, date fiind următoarele:

- fapta reţinută în sarcina Recurentului-reclamant este de o gravitate redusă;

- imobilele respective au fost date în folosinţă gratuită către ONG-uri nonprofit;

- scopul celor două ONG-uri este unul de interes general, desfăşurarea de activităţi educative pentru copii;

- nu a avut vreun beneficiu patrimonial în urma acestei dări în folosinţă gratuită;

- nu a fost anterior sancţionat pentru conflict de interese.

Cu alte cuvinte, incompatibilitatea reţinută prin raportul contestat nu prezintă niciun element de gravitate, pârâta ANI nefiind în măsură să precizeze şi să probeze în ce constă gravitatea acestei fapte, iar interdicţia de a ocupa funcţii publice timp de 3 ani aplicată are consecinţe grave asupra situaţiei personale, profesionale şi economice, împiedicându-l să candideze la orice funcţie electorală pentru o perioadă de până la 6 ani.

Prin urmare, apreciind că aceste aspecte nu au fost avute în vedere şi nu au făcut obiectul judecăţii în primă instanţă, pentru a evita o încălcarea a dreptului Uniunii, recurentul arată că se impune casarea cu trimitere şi rejudecarea în primă instanţă, care să analizeze şi aspectele interpretate de CJUE şi anume proporţionalitatea sancţiunilor, încetarea funcţiei publice şi interdicţia de 3 ani de a mai ocupa funcţii publice.

5. Ulterior, reclamantul A. a formulat o cerere prin care solicită sesizarea Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru emiterea unui aviz consultativ cu privire la următoarele chestiuni de principiu privind interpretarea ori aplicarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului:

1. Procedura de evaluare a situaţiilor de incompatibilitate desfăşurată de ANI în temeiul Legii 176/2010, care potrivit legislaţiei naţionale este o procedură civilă, este o procedură penală prin prisma criteriilor dezvoltate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în special cel al gravităţii sancţiunii?

2. Dacă răspunsul la chestiunea de principiu evocată anterior este afirmativ, procedurii de evaluarea a situaţiilor de incompatibilitate i se aplică principiul proporţionalităţii sancţiunilor şi pedepselor?

3. Sancţiunea interdicţiei de a ocupa funcţii publice (alese) pentru o perioadă prestabilită de 3 ani, care se aplică direct/automat, în virtutea legii, în cazul constatării definitive a unei situaţii de incompatibilitate este compatibilă cu principiul proporţionalităţii şi pedepselor (art. 3, 6 şi 7 CEDO)?

4. Imposibilitatea de a contesta sancţiunea interdicţiei de a ocupa funcţii publice timp de 3 ani, reglementată de art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010, sancţiune care intervine automat, în temeiul legii, reprezintă o ingerinţă nejustificată/disproporţionată a dreptului de acces la justiţie/la o cale de atac efectivă şi astfel contravine cerinţelor prevăzute de art. 13 din Convenţie?

În motivarea cererii, recurentul arată că procedura solicitării de emitere a unui aviz consultativ cu privire la chestiuni de principiu a fost instituită în scopul asigurării unei jurisprudenţe cât mai unitare între statele membre cu privire la drepturile reglementate prin CEDO precum şi al degrevării instanţei europene, prin reducerea numărului mare de plângeri care sunt adresate acesteia, sens în care a fost adoptat Protocolul nr. 16 la Convenţie, ratificat şi de către România prin adoptarea Legii nr. 173/2022 (publicată în monitorul oficial, partea I nr. 560 din 08.06.2022).

Se mai arată că în ceea ce priveşte emiterea unui aviz consultativ cu privire la chestiuni de principiu în scopul asigurării unei jurisprudenţe cât mai unitară între statele membre cu privire la drepturile reglementate prin CEDO precum şi al degrevării instanţei europene, prin reducerea numărului mare de plângeri care sunt adresate acesteia, Curtea a adoptat Protocolul nr. 16 la Convenţie, protocol care reglementează procedura de emitere a unui aviz consultativ cu rolul de a facilita/îndruma aplicarea Convenţiei şi a jurisprudenţei aferente de către instanţele naţionale.

Protocolul 16 CEDO a fost ratificat şi de către România prin adoptarea Legii nr. 173/2022 (publicată în monitorul oficiali partea l nr. 560 din 08.06.2022).

În conformitate cu dispoziţiile articolului 2 din Legea 173/2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate solicita Curţii EDO, în cauzele în care este învestită cu judecarea cauzei în recurs, emiterea unui aviz consultativ cu privire la chestiuni de principiu privind interpretarea ori aplicarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale sau din protocoalele la acesta, în cazul în care apreciază că un astfel de aviz îi este necesar pentru soluţionarea litigiului cu care a fost sesizată.

Prin raportul de evaluare nr. x/20.11.2014, întocmit de către Agenţia Naţională de Integritate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 176/2010, s-a reţinut încălcarea de către recurentul-reclamant a regimului juridic al incompatibilităţilor întrucât în perioada mandatului, A., în calitate consilier local în cadrul Consiliului Local al municipiului Sighişoara, a participat la şedinţele Consiliului Local al municipiului Sighişoara şi a votat proiectele de hotărâre privind adoptarea Hotărârilor Consiliului Local al municipiului Sighişoara nr. 64/25.04.2012, 86/25.10.2012, nr. 205/19.12.2013, nr. 10/30.01.2014 şi nr. 12/30/01/2014, prin care B. şi C. au beneficiat din partea Municipalităţii de sprijin financiar şi material prin transmiterea dreptului de folosinţă cu titlu gratuit a unor spaţii din patrimoniul Consiliului Local. Domnul A. are calitatea de membru al Consiliului Director şi preşedinte al B., începând cu anul 2008 şi până în prezent, precum şi calitatea de membru în Consiliul Director - Director al C., începând cu 18.02.2014 şi până în prezent. Totodată, soţia persoanei evaluate, doamna D., a obţinut venituri în sumă de 28.605 RON de la C., începând cu anul 2010 şi până în prezent.

Cu privire la primele două chestiuni de principiu, respectiv dacă procedura de evaluare a incompatibilităţilor, desfăşurată potrivit Legii 176/2010, este o procedură penală, în sensul art. 6, alin. (1) CEDO, căreia i se aplică principiile şi garanţiile CEDO în această materie, cea mai importantă care îşi găseşte aplicabilitatea în prezenta cauză este proporţionalitatea pedepselor şi a sancţiunilor.

În opinia recurentului, domeniul incompatibilităţilor este un domeniu prin care se aduc restrângeri drepturilor fundamentale, atât prin instituirea abaterii - incompatibilitate cât şi prin gravitatea sancţiunilor aplicabile.

În privinţa naturii abaterii, dacă aceasta urmăreşte un scop punitiv, şi nu unul reparator, atunci fapta este penală, în sensul Convenţiei.

Referitor la abaterea disciplinară a incompatibilităţilor, din conţinutul art. 25 din Legea 176/2010, care o defineşte, rezultă că are un caracter exclusiv punitiv: atât sancţiunea principală a eliberării din funcţie, cât şi sancţiunea complementară a interdicţiei de a ocupa orice funcţie publică electorală timp de 3 ani sunt.

De asemenea, sfera persoanelor cărora li se aplică trebuie luată în calcul cu cât sfera este mai largă, este un element relevant în sensul că abaterea este de natură penală. Sunt 39 de categorii de persoane identificate de art. 1 din Legea 176/2010, astfel că sfera de aplicabilitate a incompatibilităţilor este foarte largă, vizând practic toate persoanele care îşi desfăşoară activitatea în sectorul public, potrivit datelor statistice publicate în 2017 fiind vorba de 1,35 milioane de persoane, adică 30% din totalul angajaţilor din economie.

Mai mult, în 2020, ministrul muncii în funcţie avansa o cifră de 1,7 milioane angajaţi (în creştere, aşadar), 4,5 milioane în sectorul privat, de unde rezultă aprox. 27% din total în sectorul public. Cu alte cuvinte, una din trei persoane angajate în România se supune acestui regim al incompatibilităţilor.

Totodată, CEDO a stabilit că o procedură este penală atunci când este desfăşurată de o autoritate publică cu competenţe legale privind aplicarea unor măsuri de constrângere. Or, procedura de evaluare în prezenta cauză a fost desfăşurată de Agenţia Naţională de Integritate, autoritate administrativ autonomă, care are competenţa legală de a emite rapoarte care, dacă devin definitive, conduc la aplicare unor sancţiuni de constrângere, care reprezintă restrângeri ale unor drepturi fundamentale - încetarea funcţiei, interdicţii ale drepturilor de a fi ales, de a munci sau de a desfăşura o activitate economică pentru o perioadă predefinită de 3 ani.

Potrivit unei jurisprudenţe constante a CEDO, materia penală nu acoperă numai sfera care este definită formal astfel potrivit dreptului naţional {primul criteriu), prin incriminarea unor fapte ca fiind infracţiuni, ci şi unele abateri administrative, mai ales disciplinare, în funcţie de alte două criterii alternative, aşa cum a decis Curtea în Cauza Engel ş.a. c. Olandei:

În privinţa naturii abaterii, dacă aceasta urmăreşte un scop punitiv, şi nu unul reparator, atunci fapta este penală, în sensul Convenţiei.

Referitor la abaterea disciplinară a incompatibilităţilor, din conţinutul art. 25 din Legea 176/2010, a susţinut recurenta că aceasta are un caracter exclusiv punitiv: atât sancţiunea principală a eliberării din funcţie, cât şi sancţiunea complementară a interdicţiei de a ocupa orice funcţie publică electorală timp de 3 ani sunt sancţiuni cu caracter punitiv (de pedeapsă).

Totodată, CEDO a stabilit că o procedură este penală atunci când este desfăşurată de o autoritate publică cu competenţe legale privind aplicarea unor măsuri de constrângere. Or, procedura de evaluare în prezenta cauză a fost desfăşurată de Agenţia Naţională de Integritate - ANI, autoritate administrativ autonomă, care are competenţa legală de a emite rapoarte care, dacă devin definitive, conduc la aplicare unor sancţiuni de constrângere, care reprezintă restrângeri ale unor drepturi fundamentale - încetarea funcţiei, interdicţii ale drepturilor de a fi ales, de a munci sau de a desfăşura o activitate economică pentru o perioadă predefinită de 3 ani.

Această sancţiune de o gravitate extremă se aplică fără a fi individualizată, potrivit principiului proporţionalităţii, atât sub aspectul duratei, cât şi a sferei funcţiilor interzise: se aplică exclusiv pentru o durată de 3 ani, iar funcţiile interzise sunt toate funcţiile alese, de la consilier local până la Preşedintele Republicii.

În acest context, se pune problema dacă sancţiunea complementară a interdicţiei de a ocupa orice funcţii alese timp de 3 ani, sancţiune ce nu este supusă individualizării, aplicându-se automat în temeiul legii, ope legis, şi deci care nu poate fi aplicată proporţional cu abaterea reţinută - respectă drepturile şi principiile garantate de Convenţie.

De asemenea, sancţiunea este penală, dacă prin norma în cauză se urmăreşte protecţia unui interes general, de regulă, instituită prin norme de drept penal. Interesul general legat de integritatea în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice şi de prevenirea corupţiei instituţionale, este apărat, de regulă, prin mijloace penale, infracţiunile de corupţie şi de serviciu din C. pen.

La aceeaşi concluzie ajungem şi dacă analizăm şi cel de-al treilea criteriu impus de CEDO, şi anume gravitatea sancţiunilor aplicabile. Potrivit aceluiaşi articol de lege, incompatibilitatea se pedepseşte (printre altele) cu interdicţia de a ocupa funcţii publice alese timp de 3 ani, care este identică cu o pedeapsă penală, şi anume "interzicerea exercitării, pentru o perioadă de la 1 la 5 ani, a dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice", pedeapsă penală complementară prevăzută de art. 66, alin. (1), lit. a) din C. pen.

Se poate considera că interdicţia conţinută de art. 25. alin. (2) din Legea 176/2010 e chiar mai gravă decât pedeapsa penală complementară, prevăzută de art. 66. (1), lit. a) din C. pen., fiindcă sancţiunea disciplinară se aplică exclusiv pentru o perioadă de 3 ani, care nu permite individualizarea proporţională, în timp ce pedeapsa penală permite aplicarea ei într-un cuantum mai redus decât acela de 3 ani.

De asemenea, interdicţiile aplicate ca urmare a incompatibilităţilor sunt făcute publice, fiind afişate on-line pe site-ul de internet al ANI.

Spre deosebire de acest "cazier administrativ on-line ad hoc, nereglementat prin lege, cazierul judiciar, în care se înscriu condamnările penale, potrivit Legii 290/2004, nu poate fi accesat decât de persoana în cauză şi de autorităţile publice din sistemul de apărare, ordine publică, siguranţă naţională şi justiţie, aşadar nu poate fi accesat de orice persoană, cum se întâmplă cu interdicţiile aplicate ca urmare a unui incompatibilităţi, afişate public pe internet.

Elementul înscrierii în cazierul judiciar a fost luat în considerare de Curte când a analizat caracterul penal al abaterii.

Pe cale de consecinţă, având în vedere argumentele prezentate anterior, recurentul apreciază ca fiind fără dubiu că abaterea administrativă a incompatibilităţilor prevăzută de art. 25 din Legea 176/2010 urmăreşte un scop exclusiv punitiv şi conduce la aplicarea unor sancţiuni grave, de natură penală, deci această faptă este de natură penală, iar procedura de evaluare a incompatibilităţi este o procedură penală, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenţie.

Cu toate acestea, prin raportare la jurisprudenţa naţională cu privire la această chestiune care este neunitară, recurentul consideră că se impune ca instanţa să solicite emiterea unui aviz consultativ cu privire la această chestiune de principiu, CEDO fiind singura în măsură să stabilească în concret.

Severitatea unei sancţiuni trebuie să corespundă gravităţii încălcării în cauză, o astfel de cerinţă decurgând din articolele 3, 6 şi 7 din Convenţie (a se vedea în acest sens cauza Vinter şi alţii împotriva Regatului Unit, Cererile nr. 66069/09,130/10 şi 3896/10, punctul 83B şi 1027).

În concluzie, principiul proporţionalităţii impune, pe de o parte, ca sancţiunea aplicată să corespundă gravităţii încălcării şi, pe de altă parte, ca la determinarea sancţiunii, precum şi la stabilirea cuantumului sancţiunii să se ţină seama de împrejurările individuale ale speţei. Or, imposibilitatea de a contesta/ataca aplicarea interdicţiei de a mai ocupa funcţii publice timp de 3 ani, reglementată de art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010, contravine cerinţelor prevăzute de art. 13 din Convenţie?

Art. 13 CEDO impune/garantează existenţa (în dreptul intern) unei căi de atac în faţa unei "instanţe naţionale competente" care să ofere posibilitatea Recurentului de a obţine examinarea conţinutului unui capăt de cerere justificabil precum şi acordarea unei reparaţii corespunzătoare (a se vedea în acest sens cauzele Powell şi Rayner împotriva Regatului Unit, 1990, pct. 31, De Souza Ribeiro împotriva Franţei (MC), 2012, pct. 78; Centrul de Resurse Juridice în numele lui E. împotriva României (MC), 2014, pct. 148]

Astfel, recurenta-reclamantă F. trebuie să dispună de un mecanism care să permită pronunţarea unei hotărâri pe fond cu privire la pretenţia sa (respectiv analiza interdicţiei prevăzute de art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010 din perspectiva proporţionalităţii).

Caracterul ope legis al aplicării de drept, automate, în temeiul legii, al acestei interdicţii (sancţiuni) este indubitabil, fiind stabilit inclusiv printr-o Decizie ÎCCJ nr. 69/2017, pronunţată în dezlegarea unei chestiuni de drept:

"51. Cât priveşte dispoziţiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 se constată că acestea reglementează decăderea persoanei al cărei mandat a încetat, ca urmare a încălcării normelor privind conflictul de interese sau incompatibilitatea, din dreptul de a mai ocupa anumite funcţii pentru o perioadă de trei ani(...)

52. Această sancţiune operează automat atunci când sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, fără a fi necesar un act de autoritate prin care să se constate intervenită decăderea. (...) Faptul că în ordinul prin care prefectul constată că a încetat de drept mandatul de primar sunt enunţate aceste consecinţe juridice este lipsit de relevanţă, decăderea decurgând oricum din lege, independent de poziţia prefectului cu privire la această sancţiune, iar instanţa de judecată nu ar putea înlătura aceste consecinţe pe criterii de oportunitate, întrucât ar încălca principiul separaţiei puterilor în stat, substituindu-se puterii legislative".

Lipsa unei alte proceduri în cadrul căreia interdicţia de a mai ocupa funcţii publice pe o perioadă de 3 ani să fie analizată/individualizată rezultă şi din analiza comparată a actualei reglementări (art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010) şi a reglementării anterioare (art. 47 alin. (2) din Legea 144/2007). Astfel, art. 47 alin. (2) din Legea 144/2007 prevedea "Interdicţia se dispune ca sancţiune complementară, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, în cazul confiscării unei părţi din averea dobândită sau a unui bun determinat ori în cazul conflictelor de interese". Spre deosebire de vechea reglementare, în Legea 176/2010 nu mai există nicio dispoziţie similară, care să reglementeze procedura de aplicare a interdicţiei.

În opinia recurentului, este evident că sancţiunea interdicţiei intervine automat, de drept (ope legis), sancţiune care nu mai face obiectul unei alte proceduri, administrative sau judiciare, aşa că aplicarea, întinderea si efectele ei se impune a fi clarificate prin solicitarea de emitere a unui aviz consultativ, pentru că, odată încheiată această procedură şi rămas definitiv raportul ANI, interdicţia începe să producă efecte în temeiul legii.

Prin urmare, recurentul - reclamant arată că, în cauză, chestiunea de principiu vizată derivă din imposibilitatea de a contesta sancţiunea interdicţiei de a ocupa funcţii publice timp de 3 ani, care intervine automat, în temeiul legii, aspect ce pune în discuţie compatibilitatea acestei prevederi cu dreptul la o cale de atac efectivă, garantat de art. 13 din Convenţie.

6. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că cererea de sesizare a CEDO este neîntemeiată, iar recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

6.1. În ceea ce priveşte solicitarea de emitere a unui aviz consultativ de către CEDO

Înalta Curte reţine că avizul consultativ al CEDO este reglementat prin Protocolul nr. 16 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, pus în aplicare prin Legea nr. 173/2022. Acesta reprezintă un mijloc procedural prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (în continuare ÎCCJ) şi Curtea Constituţională (în continuare CCR) pot solicita Curţii Europene a Drepturilor Omului (în continuare CEDO) un aviz consultativ cu privire la chestiuni de principiu care vizează interpretarea ori aplicarea dispoziţiilor Convenţiei şi ale protocoalelor la aceasta.

Protocolul nr. 16 la Convenţie permite CEDO să ofere avize consultative asupra unor chestiuni de principiu privind interpretarea sau aplicarea drepturilor şi libertăţilor definite în convenţie sau în protocoalele la aceasta, atunci când ÎCCJ ori CCR apreciază că avizul consultativ este necesar pentru clarificarea unor aspecte ale cauzei în vederea pronunţării unei hotărâri.

Scopul procedurii de avizare este de a promova interacţiunea şi un dialog constructiv dintre CEDO şi instanţele naţionale, care să servească la consolidarea punerii în aplicare a convenţiei la nivel naţional. Cu alte cuvinte, prin fluidizarea dialogului instituţional, se urmăreşte conferirea unei protecţii suplimentare drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, aspect care ar trebui să conducă simultan la un număr mai redus de plângeri adresate CEDO şi totodată la o reducere a diferenţelor de interpretare a convenţiei la nivel european.

Acelaşi mecanism poate fi întâlnit şi în relaţia statului român cu CJUE (Curtea de Justiţie a Uniunii Europene), instituţie care poate fi sesizată atunci când este necesară interpretarea unei norme europene.

Procedura de consultare şi de emitere a avizului nu este disponibilă tuturor instanţelor judecătoreşti naţionale, în România doar instanţa supremă şi CCR având posibilitatea de a sesiza CEDO cu o astfel de solicitare. În egală măsură, procedura nu este disponibilă în cadrul oricărei proceduri desfăşurate în faţa acestor entităţi.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate sesiza CEDO în procedurile civile atunci când este învestită cu judecarea cauzei în recurs sau, în materie penală, când este învestită cu judecarea cauzei în primă instanţă ori în ultimă instanţă în căile ordinare de atac. În aceste situaţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are şi posibilitatea de a suspenda soluţionarea cauzei până la pronunţarea avizului. De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate sesiza CEDO în vederea emiterii unui aviz consultativ, atât în materie civilă cât şi penală, în procedura sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (adică HP-urile). În aceste din urmă situaţii, procedura va fi suspendată de drept până la comunicarea avizului.

Potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 173/2022:

"(1) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate solicita Curţii Europene a Drepturilor Omului emiterea unui aviz consultativ cu privire la chestiuni de principiu privind interpretarea ori aplicarea drepturilor şi libertăţilor din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau din protocoalele la aceasta, în cazul în care apreciază că avizul consultativ este necesar pentru clarificarea unor aspecte ale cauzei în vederea pronunţării hotărârii:

a) în materie civilă, când este învestită cu judecarea cauzei în recurs sau, după caz, în procedura sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept;

b) în materie penală, când este învestită cu judecarea cauzei în primă instanţă ori în ultimă instanţă în căile ordinare de atac sau, după caz, în procedura sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

(2) Sesizarea Curţii Europene a Drepturilor Omului se face de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute la alin. (1), din oficiu sau la cererea unei părţi, a persoanei vătămate ori a procurorului, după dezbateri contradictorii. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se pronunţă asupra sesizării prin încheiere motivată, care nu este supusă niciunei căi de atac.

(3) Sesizarea este întocmită în limba română şi cuprinde cel puţin următoarele elemente:

a) natura şi obiectul cauzei, precum şi o scurtă prezentare a împrejurărilor de fapt relevante;

b) dreptul intern pertinent;

c) aspecte privind drepturile sau libertăţile din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau protocoalele la aceasta, care sunt propuse a fi analizate prin raportare la cauza aflată în curs de soluţionare;

d) o prezentare pe scurt a argumentelor părţilor în proces şi, după caz, ale procurorului şi ale persoanei vătămate;

e) punctul de vedere al instanţei cu privire la aspectele semnalate, dacă este posibil şi aceasta apreciază oportun.

(4) Sesizarea întocmită potrivit alin. (3), precum şi alte documente solicitate sau transmise în cadrul procedurii se traduc, prin grija şi pe cheltuiala Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în una dintre limbile oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului. Sesizarea va fi transmisă Curţii Europene a Drepturilor Omului însoţită de această traducere.

(5) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu, poate retrage sesizarea oricând în cursul procedurii de emitere a avizului consultativ de pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului, după dezbateri contradictorii, prin încheiere motivată, care nu este supusă niciunei căi de atac.

(6) O nouă sesizare a Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru rezolvarea aceleiaşi chestiuni de principiu nu poate fi formulată în cursul aceluiaşi proces.

(7) Dispoziţiile alin. (2) - (6) se aplică în mod corespunzător şi în procedura sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

(8) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate dispune suspendarea judecării cauzei până la comunicarea de către Agentul guvernamental pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avizului consultativ emis de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tradus în limba română. Asupra suspendării, instanţa se pronunţă prin încheiere motivată, după dezbateri contradictorii.

(9) În materie civilă, încheierea prevăzută la alin. (8) teza a II-a poate fi atacată, în mod separat, cu recurs la completul de 5 judecători, în termen de 3 zile de la comunicare. În cazul în care încheierea este pronunţată de un complet de 5 judecători, recursul se soluţionează de un alt complet de 5 judecători. În cazul respingerii suspendării, de la data pronunţării încheierii de respingere şi până la data împlinirii termenului de recurs sau, după caz, până la soluţionarea recursului formulat împotriva acestei încheieri nu se va face niciun act de procedură în cauză. Recursul se soluţionează de urgenţă.

(10) În materie penală, încheierea prevăzută la alin. (8) teza a II-a poate fi atacată separat cu contestaţie la completul de 5 judecători. În cazul în care încheierea este pronunţată de un complet de 5 judecători, contestaţia se soluţionează de un alt complet de 5 judecători. Dacă instanţa nu dispune suspendarea judecării cauzei, până la împlinirea termenului de exercitare a contestaţiei sau, după caz, până la soluţionarea acesteia, în cauză nu se va îndeplini niciun act de procedură. Contestaţia se soluţionează de urgenţă. Dispoziţiile art. 4251din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu modificările şi completările ulterioare, rămân aplicabile.

(11) Până la comunicarea de către Agentul guvernamental pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avizului consultativ emis de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tradus în limba română, se suspendă de drept judecarea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Încheierea de sesizare a Curţii Europene a Drepturilor Omului se publică, de îndată, pe pagina de internet a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, alături de încheierea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

(12) Judecarea cauzei suspendate potrivit prevederilor alin. (8) - (10) sau, după caz, alin. (11) se reia din oficiu după comunicarea de către Agentul guvernamental pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avizului consultativ emis de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tradus în limba română. În cazul prevăzut la alin. (5), judecarea cauzei se reia din oficiu după retragerea sesizării.

(13) În cauzele penale, cursul termenului prescripţiei răspunderii penale este suspendat pe perioada suspendării judecării cauzei dispuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în condiţiile alin. (8)."

Înalta Curte apreciază că cererea privind emiterea unui aviz consultativ de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului este neîntemeiată, având în vedere că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 173/2002.

Dacă primele condiţii sunt îndeplinite, cauza aflându-se în recurs pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar solicitarea recurentului priveşte, la nivel de aparenţă, interpretarea art. 6 CEDO, se impune a reţine, fără putinţă de tăgadă, că ultima condiţie nu este îndeplinită.

Raportat la motivul de recurs şi argumentele ce îl susţin, natura abaterii, natura şi gravitatea sancţiunii, aplicarea sau nu a principiului proporţionalităţii sancţiunii sunt chestiuni care nu fac obiectul analizei în recurs.

Chestiunea naturii abaterii şi sancţiunii ori modalitatea aplicării sancţiunii nu au fost contestate prin cererea de recurs.

Înalta Curte constată că obiectul judecăţii este reprezentat de un raport de evaluare prin care nu sunt aplicate sancţiuni, ci doar se constată existenţa unor incidente de integritate, sancţiunea fiind aplicată, ulterior, în situaţia rămânerii definitive a raportului de evaluare, de instituţia din care face parte persoana evaluată, în urma unei proceduri disciplinare, aşa cum dispune art. 22 alin. (2) din Legea nr. 176/2010.

Numai în cazul reţinerii unei abateri şi aplicării unei sancţiuni, actul de sancţionare (sau actul prin care se constată decăderea persoanei din dreptul de a ocupa anumite funcţii pentru o perioadă de 3 ani) poate fi supus cercetării legalităţii de către instanţa de judecată, cale pe care pot fi ridicate şi pot fi soluţionate, criticile de nelegalitate cu privire la natura abaterii şi sancţiunii aplicate, inclusiv modul de aplicare automată a decăderii din dreptul de a ocupa anumite funcţii pentru o perioadă de trei ani.

Aceste argumente sunt suficiente, în opinia Înaltei Curţi, pentru a fundamenta concluzia lipsei de legătură a cererii de aviz CEDO cu cauza aflată pe rolul instanţei de recurs.

Speţa dedusă judecăţii nu vizează o problemă de interpretare a unei dispoziţii legale care reglementează procedura de evaluare a regimului juridic al incompatibilităţilor, în condiţiile în care prin raportul de evaluare nu se dispune aplicarea vreunei sancţiuni administrative ori a interdicţiei de 3 ani.

Dat fiind faptul că, în cauză, nu există probleme de interpretare care să creeze o dificultate în sensul interpretării unei norme juridice, respectiv care să o clarifice, Înalta Curte apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 2 din Legea nr. 173/2002.

6.2. În ceea ce priveşte fondul recursului

Înalta Curte, analizând motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), reţine că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

Verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc literal toate susţinerile invocate de partea reclamantă, sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Prin urmare, verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar reţine că aceasta îndeplineşte exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătoreşti analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanţa de fond înfăţişând într-o manieră clară şi coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluţiei asupra cererii de chemare în judecată.

Aceasta deoarece, din analiza considerentelor sentinţei recurate, rezultă indubitabil că, în prezenta cauză, instanţa de fond a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raţionamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinţei, astfel că nu se poate susţine, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului.

Doctrina şi jurisprudenţa au afirmat constant că o motivare clară şi cuprinzătoare a unei hotărâri judecătoreşti nu presupune analizarea tuturor afirmaţiilor părţilor, ci doar a acelora cu caracter esenţial, chiar şi acestea din urmă putând fi tratate în mod global. Este obligatoriu ca judecătorul să analizeze, în mod real şi păstrându-şi echilibrul dar şi obiectivitatea, susţinerile ambelor părţi cu interese contrare în proces, dar doar acele susţineri care au legătură cu obiectul cauzei, cu fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii şi cu soluţia ce urmează a se dispune, din perspectiva acestei soluţii, urmând a fi filtrate şi cenzurate respectivele susţineri, fie în sensul reţinerii, fie în cel al înlăturării lor.

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu este întemeiat.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material"), precum şi toate celelalte motive invocate

Înalta Curte reţine că prin Raportul de evaluare din x/20.11.2014 emis de ANI, s-a constatat că în perioada mandatului, recurentul-reclamant A., în calitate consilier local în cadrul Consiliului Local al municipiului Sighişoara, a participat la şedinţele Consiliului Local al municipiului Sighişoara şi a votat proiectele de hotărâre privind adoptarea Hotărârilor Consiliului Local al municipiului Sighişoara nr. 64/25.04.2012, 86/25.10.2012, nr. 205/19.12.2013, nr. 10/30.01.2014 şi nr. 12/30/01/2014, prin care B. şi C. au beneficiat din partea Municipalităţii de sprijin financiar şi material prin transmiterea dreptului de folosinţă cu titlu gratuit a unor spaţii din patrimoniul Consiliului Local. Recurentul-reclamant are calitatea de membru al Consiliului Director şi preşedinte al B., începând cu anul 2008 şi până în prezent, precum şi calitatea de membru în Consiliul Director - Director al C., începând cu 18.02.2014 şi până în prezent. Totodată, soţia persoanei evaluate, doamna D., a obţinut venituri în sumă de 28.605 RON de la C., începând cu anul 2010 şi până în prezent.

Astfel, s-a reţinut că persoana evaluată a încălcat prevederile art. 70 şi art. 77 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediu de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare rap. la art. 46 din Legea nr. 215/2001, precum şi dispoziţiile art. 75 alin. a şi f din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali.

Curtea de Apel a apreciat că pretenţiile reclamantului sunt neîntemeiate şi a respins acţiunea, soluţie pe care Înalta Curte o împărtăşeşte, pentru considerentele în continuare arătate.

Înalta Curte reţine că recurentul-reclamant s-a aflat în situaţie de conflict de interese întrucât în perioada exercitării mandatului de consilier local a participat la adoptarea Hotărârilor Consiliului Local al municipiului Sighişoara nr. 64/25.04.2012, nr. 36/25.10.2012, nr. 205/19.12.2013, nr. 10/30.01.2014 şi nr. 12/30.01.2014, votând "pentru", hotărâri prin care:

- C. a beneficiat de ajutor financiar şi material din partea municipalităţii, fundaţie la, care A. deţine interese prin intermediul membrilor de familie, mai precis soţia acestuia este angajată a acestei fundaţii, obţinând venituri din salarii, în perioada 2010 - prezent, în sună de 26.505 RON;

- Clubului Sportiv "B." Sighişoara a beneficiat de ajutor-financiar din partea municipalităţii, asociaţie la care A. deţine interese, personal, acesta fiind preşedinte al Clubului Sportiv "B." Sighişoara, în perioada 2008- prezent.

În ceea ce priveşte intervenirea prescripţiei extinctive a răspunderii administrative, Înalta Curte apreciază că în mod corect instanţa de fond a reţinut că potrivit Legii nr. 176/2010, competenţa materială a A.N.I. se întinde numai asupra constatării unei stări de incompatibilitate sau conflict de interese, aceasta neputând stabili şi sancţiunile care se iau ca urmare a existentei incompatibilităţi, in această etapă, a evaluării, Agenţia doar evaluează starea de fapt cu care a fost sesizată şi constată dacă persoana ce face obiectul sesizării se află sau nu în stare de conflict de interese, raportul nefăcând referire la răspundere sau la sancţiuni. Ulterior întocmirii raportului de evaluare, acesta este comunicat autorităţilor competente în vederea eventualei aplicări a unor sancţiuni.

Susţinerile recurentului referitoare la aplicarea sancţiunii ope legis, fără a se mai putea pune în discuţie prescripţia sau proporţionalitatea sancţiunii sunt neîntemeiate întrucât prin raportul de evaluare nu este individualizată nicio sancţiune disciplinară.

Sancţiunile disciplinare pentru consilierii locali precum şi modalitatea de aplicare sunt prevăzute expres de dispoziţiile Legii nr. 393/2004, prin urmare nu se poate susţine că după rămânerea definitivă a raportului de evaluare nu ar mai urma o etapă în care să fie individualizată sancţiunea disciplinară.

Agenţia Naţională de Integritate a declanşat evaluarea la dala de 05.06.2014 şi a emis raportul de evaluare la dala de 20.11.2014, astfel că la momentul emiterii raportului de evaluare nu era împlinit termenul de prescripţie pentru niciuna dintre faptele de conflict de interese.

Raportul de evaluare prin care se constată starea de conflict de interese, este un act administrativ care produce efecte juridice după rămânerea sa definitivă, în sensul că atrage, pe lângă răspunderea disciplinară şi decăderea din dreptul de a mai deţine o funcţie sau o demnitate publică ce face obiectul prevederilor Legii nr. 176/2010, pe o perioadă de 3 ani de la dala eliberării, destituirii din funcţia ori demnitatea publică respectivă sau a încetării de drept a mandatului.

Contestarea raportului de evaluare la instanţa de contencios administrativ suspendă de drept efectele actului administrativ, inclusiv aplicarea vreunei sancţiuni disciplinare.

Prin urmare, termenul de prescripţie a răspunderii disciplinare a fost întrerupt în momentul emiterii raportului de evaluare şi contestării sale în instanţă, urmând să curgă un nou termen după rămânerea definitivă a raportului de evaluare.

În ceea ce priveşte nerespectarea dreptului la apărare cu ocazia emiterii raportului de evaluare contestat, Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite.

Legea nr. 176/2010 nu prevede ca motiv de nulitate al raportului de evaluare aspectele invocate de către reclamant, singurul motiv de nulitate prevăzut de legiuitor fiind cel de la art. 13 din lege şi care se referă la informarea persoanei evaluate şi invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere.

Din cuprinsul raportului de evaluare şi din documentele care au stat la baza emiterii sale, rezultă că procedura de informare şi de invitare a persoanei evaluate a fost respectată întocmai.

Astfel, informarea înregistrată sub nr. x/05.06.2014 a fost transmisă la domiciliul persoanei evaluate, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire semnată de destinatar la data de 12.06.2014.

În conformitate cu prevederile art. 20 din Legea nr. 176/2010, persoana evaluată a fost informată prin adresa nr. x/17.09.2014 referitor la identificarea elementelor în sensul nerespectării regimului juridic al conflictelor de interese. Totodată, persoana evaluată a fost informată că are dreptul să fie asistată sau reprezentată de avocat. Informarea înregistrata sub nr. x/17.09.2014 a fost transmisă la domiciliul persoanei evaluate, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire semnată de destinatar la data de 23.09.2014. Persoana evaluată a transmis un punct de vedere înregistrat la Agenţia Naţională de Integritate sub nr. x/10.04.2014.

Raportul de evaluare trebuie să cuprindă elementele prevăzute la art. 21 alin. (3) din Legea nr. 176/2010, fiind suficient ca inspectorul de integritate să menţioneze că persoana evaluată a depus un punct de vedere şi să redea elementele esenţiale ale acestuia.

Astfel fiind, Înalta Curte reţine că inspectorul de integritate a procedat în mod corect la informarea persoanei evaluate cu privire la declanşarea proceduri de evaluare şi ulterior, cu privire la identificarea elementelor de conflict de interese, persoana evaluată depunând punctul de vedere înregistrat la Agenţia Naţională de Integritate sub nr. x/10.04.2014, motiv pentru care se constată că şi acest motiv de recurs este neîntemeiat şi nu poate fi primit.

Pe de altă parte, Înalta Curte are în vedere faptul că potrivit dispoziţiilor art. 70 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în executarea demnităţilor publica, a funcţiilor publice în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare, prin conflict de interese se înţelege situaţia în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcţie publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influenta îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi altor acte normative, iar potrivit dispoziţiilor art. 71 din acelaşi act normativ, principiile care stau la baza prevenirii conflictului de interese în exercitarea demnităţilor publice şi funcţiilor publice sunt: imparţialitatea, integritatea, transparenţa deciziei şi supremaţia interesului public.

Prin urmare, persoanele care deţin funcţii publice şi demnităţi publice sunt obligate să manifeste o atitudine neutră, imparţială şi obiectivă faţă de interesele lor de orice natură, acestor persoane fiindu-le interzis să abuzeze în orice fel de poziţiile pe care le deţin şi să obţină anumite beneficii pentru ei, rude sau alte persoane în considerarea funcţiei lor.

Înalta Curte apreciază că instanţa de fond mod corect a reţinut existenţa conflictului de interese în care s-a aflat recurentul cu ocazia adoptării Hotărârilor Consiliului Local al municipiului Sighişoara nr. 64/25.04.2012, nr. 86/25.10.2012, nr. 25/24.02.2011. nr. 205/19.12.2013, nr. 10/30.01.2014 şi nr. 12/30.01.2014.

Din actele şi lucrările dosarului, din documentele aflate la dosarul de evaluare şi din probatoriul administrat în faţa instanţei de fond a rezultat îndeplinirea tuturor elementelor privind existenţa unui conflict de interese.

Astfel, Înalta Curte, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, constată că prin acţiunile sale, recurentul a încălcat dispoziţiile privind regimul conflictelor de interese, reglementat de art. 70, art. 77 din Legea nr. 161/2003, art. 46 din Legea nr. 215/2001 şi art. 75 lit. a) şi f) din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali şi nu a manifestai o atitudine neutră, imparţială si obiectivă fată de interesele patrimoniale ale sale si ale familiei sale.

Pentru existenţa interesului personal şi implicit a conflictului de interese în cazul aleşilor locali nu este obligatoriu ca alesul local să realizeze un beneficiu material pentru sine.

Interesul personal există şi în situaţia în care alesul local are posibilitatea să anticipeze că o decizie a autorităţii publice din care face parte ar putea prezenta un beneficiu sau un dezavantaj pentru soţ, soţie, rude sau afini până la gradul al doilea inclusiv; o asociaţie sau fundaţie din care fac parte (art. 75 lit. a) şi f) din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali).

Legiuitorul a stabilit că există conflict de interese, nu numai dacă este dovedită exercitarea unei influenţe sau lipsă de obiectivitate, ci prin simplul fapt că, în calitatea sa, recurentul ar fi apt să influenţeze activitatea instituţiei inclusiv în favoarea unei societăţi în cadrul căreia are interese patrimoniale.

Or, recurentul, în calitatea sa de consilier local, a participat şi a votat HCL nr. 66/25.10.2012 şi HCL nr. 1080.01.2014 referitoare la B. deşi era asociat, membru al Consiliului Director şi preşedinte al acestei persoane juridice din anul 2000 şi până în prezent.

Recurentul avea obligaţia de a respecta dispoziţiile art. 77 din Legea nr. 393/2004 şi să anunţe, la începutul dezbaterilor, interesul personal pe care îl are în problema respectivă, anunţarea interesului personal şi abţinerea de la vot urmând să se consemneze în mod obligatoriu în procesul-verbal al şedinţei.

Astfel, în mod corect, instanţa de fond a interpretat şi aplicat dispoziţiile legale ce reglementează materia regimului conflictului de interese, raportat la situaţia de conflict de interese în care se află recurentul.

În ceea ce priveşte pretinsa aplicare greşită a normelor de drept material din legislaţia Uniunii Europene (hotărârea nr. C-201/14 Bara), Înalta Curte constată că susţinerile recurentului sunt nefondate.

Instanţa de fond în mod corect a constatat că solicitarea recurentului este inadmisibilă din perspectivă procedurală, având în vedere că prin cererea introductivă nu s-au invocat astfel de critici, iar cererea de chemare în judecată nu a fost modificată în conformitate cu art. 204 C. proc. civ., incidenţa acestui nou motiv de nulitate nu putea fi invocată ulterior, aspect reţinut în mod corect de instanţa de fond.

De altfel, instanţa de fond, trecând peste tardivitatea acestui motiv de nelegalitate, a analizat această susţinere şi pe fond.

În ceea ce priveşte motivul de recurs privind utilizarea informaţiilor cu caracter nepublic ale persoanei evaluate, Înalta Curte constată că şi acesta este nefondat.

Aşa fiind, începând cu informarea care se face către persoana evaluată, respectiv cea în care este adusă la cunoştinţă de către inspectorul de integritate declanşarea procedurii de evaluare într-o anumită lucrare, persoanei evaluate îi sunt comunicate şi furnizate toate datele necesare, aşa cum sunt ele prevăzute atât de legislaţia naţională, cât şi de cea europeană (toate cele prevăzute de art. 11 din Directiva 95/46), fapt care s-a petrecut şi în cazul recurentului.

Curtea Europeană a reţinut că art. 10, art. 11 şi art. 13 din Directiva 95/46/CE a Parlamentului European şi a Consiliului trebuie interpretate în sensul că se opun unor măsuri naţionale precum cele în discuţie în litigiul principal, care permit unei autorităţi a administraţiei publice a unui stat membru să transmită date personale unei alte autorităţi a administraţiei publice şi prelucrarea lor ulterioară, fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere sau despre aceasta prelucrare.

Referitor la susţinerile recurentului potrivit cărora nu ar fi fost respectate dispoziţiile art. 13 şi 20 din Legea nr. 176/2010, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, procedura de informare fiind îndeplinită şi înregistrată sub nr. x/05.06.2014, care a fost transmisă la domiciliul persoanei evaluate, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire semnată de destinatar la data de 12.06.2014.

La această informare recurentul-reclamant a transmis un punct de vedere înregistrat la Agenţia Naţională de Integritate sub nr. x/10.04.2014.

Prin urmare, rezultă cu certitudine că recurentul a fost informat cu privire la declanşarea procedurii de evaluare şi i-a fost solicitat punctul de vedere la momentul la care s-a conturat existenţa unei situaţii de conflict de interese, fiind îndeplinite cerinţele art. 20 coroborate cu art. 13 din Legea nr. 176/2010, iar întreaga procedură de evaluare a avut în vedere acte cu caracter public transmise de instituţii publice, respectiv persoane juridice de drept privat.

Cu privire la pretinsa încălcare a principiului priorităţii dispoziţiilor din dreptul Uniunii Europene faţă de normele interne, referitoare la lipsa de efecte juridice a Deciziei Comisiei Europene 2006/928/CE (MCV), precum şi a legislaţiei naţionale de implementare a Deciziei MCV, în speţă Legea nr. 176/2010, Înalta Curte constată că şi această susţinere este neîntemeiată şi nu poate fi primită.

Legea nr. 176/2010 este legea specială în materia incidentelor de integritate, în ceea ce priveşte funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate în elaborarea rapoartelor de evaluare.

Astfel, Legea nr. 176/2010 cuprinde toată procedura ce trebuie urmată de inspectorii de evaluare în activitatea de elaborare a rapoartelor, reprezentând dreptul procedural în domeniu.

Decizia invocată stabileşte obiectivele care trebuie atinse în cadrul unei politici de implementare şi armonizare a dispoziţiilor naţionale privitoare la lupta împotriva corupţiei, precum şi modul şi ritmul de realizare a acestora.

Înalta Curte constată faptul că Legea nr. 176/2010 nu reprezintă o legislaţie naţională de implementare a deciziei Comisiei, ci reprezintă un act normativ naţional cu caracter special, prin care s-au trasat obiectivele în baza cărora va funcţiona Agenţia Naţională de Integritate şi modul în care vor fi prevenite incidentele de integritate, ca parte a luptei împotriva corupţiei, demarată la nivelul statutului român.

Raţionamentul juridic expus de recurent nu poate fi primit, atât timp cât nu se poate afirma incidenţa caducităţii unui text normativ naţional, care este în vigoare, se bucură de deplină publicitate şi aplicabilitate, ca urmare a caducităţii deciziei unionale în baza căreia a fost ulterior adoptat.

De asemenea, Legea nr. 176/2010 este un act normativ de sine stătător, cu forţa juridică superioară, căruia îi este recunoscută prevalenta aplicabilităţii şi producerii de efecte juridice, prin caracterul său special.

Caducitatea actului normativ, astfel cum a fost ea adusă în discuţie de către recurent este o cale de ieşire din vigoare a actelor normative care îşi pierd obiectul de reglementare.

În cauza de faţă, nici Legea nr. 144/2007 şi nici Legea nr. 176/2010 nu se află într-o asemenea situaţie, amândouă fiind de certă aplicare şi fără o perioadă determinată de incidenţă.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentului-reclamant prezentate în notele scrise, prin care invocă Decizia CJUE în cauza C-40/21, Înalta Curte are în vedere faptul că Plenul secţiei pentru Judecători, în data de 22 iunie 2023 a analizat efectele deciziei pronunţate de CJUE în cauza C-40/21, Agenţia Naţională de Integritate, asupra cauzelor aflate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recurs având ca obiect anularea raportului de evaluare şi, în interpretarea paragrafului 92 al deciziei menţionate a constatat că aplicarea deciziei pronunţate de CJUE în cauza C-40/21 în cauzele aflate pe rolul ÎCCJ în recurs având ca obiect anularea raportului de evaluare se va face în următoarele condiţii:

- Reclamantul să fi invocat în fapt, în primă instanţa, caracterul disproporţionat al eventualei sancţiuni aplicate în raport de conflictul de interese constatat prin raportul de evaluare atacat, iar acest aspect să fi fost reiterat prin motivele de recurs.

- Eventuala constatare a caracterului disproporţionat al măsurii nu atrage anularea în tot a raportului de evaluare, ci doar înlăturarea consecinţei implicite a interdicţiei de a ocupa orice funcţie publică aleasă pentru o durată prestabilită de trei ani.

- Invocarea direct în recurs a deciziei pronunţate de CJUE sau a principiului proporţionalităţii nu constituite motiv de ordine publică susceptibil a fi invocat/însuşit de instanţă din oficiu, în temeiul art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Astfel fiind, constatând că recurentul-reclamant nu a invocat în faţa primei instanţe principiul proporţionalităţii, iar acesta nu constituie motiv de ordine publică când este invocat în recurs, Înalta Curte apreciază că efectele deciziei pronunţate de CJUE în cauza C-40/21 nu pot fi primite.

În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

În ceea ce priveşte recursul formulat de recurentul-reclamant împotriva încheierii din 17 mai 2016, Înalta Curte constată că, deşi acesta a declarat recurs împotriva încheierii, nu a prezentat nici un argument şi nu a formulat nicio critică în legătură cu cele dispuse de instanţa de fond.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curţii Europene a Drepturilor Omului, ca neîntemeiată, iar recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru emiterea unui aviz consultativ cu privire la interpretarea ori aplicarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului, ca neîntemeiată.

Respinge recursul declarat de recurentul - reclamant A. împotriva încheierii din 17 mai 2016 şi a sentinţei civile nr. 3393 din 04 noiembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 mai 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.