Retroactive application of sectorial reference value in judicial salaries and statutory limits on ancillary allowances under Framework Law 153/2017

Şedinţa publică din data de 16 mai 2024

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată reclamanţii A., B., C., D., E., F., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei au formulat plângere împotriva Adresei nr. x/2022 din 18.04.2022 emisă de Ministerul Justiţiei, precum şi a Ordinului de salarizare nr. x din 30.12.2021 emis de ministrul justiţiei, prin care au solicitat instanţei de judecată anularea adresei nr. x/2022 din 18.04.2022 emisă de Ministerul Justiţiei şi anularea, în parte, a Ordinului de salarizare nr. x din 30.12.2021 emis de ministrul justiţiei, precum şi modificarea acestuia, după cum urmează:

a) modificarea art. 1 al ordinului astfel încât drepturile salariale să le fie stabilite şi calculate la nivelul maxim începând cu data de 01.08.2016, prin acordarea valorii de referinţă sectorială (VRS) în cuantum de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, precum şi să le fie calculate şi plătite efectiv diferenţele salariale rezultate din acordarea unei VRS în cuantum de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016;

b) înlăturarea din art. 1 din ordin a plafonării drepturilor salariale instituită prin aplicarea art. 38 alin. (6) şi a art. 25 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1930 din 26 octombrie 2022, a respins cererea de suspendare formulată în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ. ca neîntemeiată, a respins excepţia prescripţiei ca neîntemeiată şi, totodată, a respins acţiunea formulată de către reclamanţii A., B., C., D., E., F., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanţi A., E., B., F., D. şi C. au declarat recurs principal, iar pârâtul Ministerul Justiţiei a formulat recurs incident.

3.1. Reclamanţii A., E., B., F., D. şi C. au formulat recurs în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

În motivare se arată sentinţa atacată este netemeinică şi nelegală, pentru motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 din C. proc. civ., respectiv când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat şi, respectiv, când hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Recurenţii precizează că în considerentele sentinţei instanţa de fond a reţinut că: "în cauză nu se pune problema neacordării drepturilor salariale, ci a faptului că aceasta s-a realizat prin actele administrative contestate de la o altă dată decât cea apreciată de reclamanţi ca fiind legală. Din această perspectivă se impune a fi respinsă ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material pentru pretenţiile anterioare datei de 04.05.2019 întrucât se confundă cu motivul de nelegalitate al actelor administrative contestate".

Astfel recurenţii, apreciază că, în acest mod, instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 248 din C. proc. civ., care reglementează procedura de soluţionare a excepţiilor procesuale şi care prevede că: "Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei" (alin. (1) al art. 248). Totodată, a fost încălcat şi alin. (4) al art. 248, care prevede că: "Excepţiile vor putea fi unite cu administrarea probelor, respectiv cu fondul cauzei numai dacă pentru judecarea lor este necesar să se administreze aceleaşi dovezi ca şi pentru finalizarea etapei cercetării procesului sau, după caz, pentru soluţionarea fondului".

Prin urmare, recurenţii consideră că instanţa de fond ar fi trebuit, fie să admită excepţia prescripţiei, invocată de Ministerul Justiţiei, fie să o unească cu fondul, dat fiind că, aşa cum însăşi instanţa Curţii de Apel Bucureşti constată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune se confundă cu fondul cauzei (motivul de nelegalitate a actului administrativ).

Practic, întrucât reprezintă, în esenţă, aceeaşi problemă de drept, respectiv prescripţia dreptului material la acţiune în cazul particular al emiterii Ordinului nr. 6247/2021, cele două soluţii pronunţate de instanţa de fond respingerea excepţiei prescripţiei ca neîntemeiată, urmată de respingerea, tot ca neîntemeiată, a acţiunii sunt, în mod evident, incompatibile.

Un al doilea caz de motive contradictorii conţinute de sentinţa atacată constă în aceea că instanţa a respins ca neîntemeiată prescripţia dreptului material la acţiune nu doar pentru pretenţiile anterioare datei de 04.05.2019 (în limitele termenului general de prescripţie de 3 ani de la înregistrarea acţiunii), dar a respins în întregime acţiunea, inclusiv pentru perioada de 3 ani anterioară formulării acesteia.

Cel de-al treilea caz de contradicţie evidentă în motivare constă în aceea că, iniţial, în totală opoziţie cu toate considerentele ulterioare, instanţa reţine că: "nu se pune problema neacordării drepturilor salariale, ci a faptului că aceasta s-a realizat prin actele administrative contestate de la o altă dată decât cea apreciată de reclamanţi ca fiind legală" (pag. 9 a sentinţei civile atacate).

Prin urmare, conform raţionamentului iniţial al instanţei, nu se pune problema acordării drepturilor salariale, ci doar a perioadei de acordare, acest lucru rezultând cu putere inclusiv din însuşi faptul că drepturile salariale au fost recunoscute deja de intimatul-pârât Ministerul Justiţiei printr-un ordin de salarizare, dar începând de la o dată mult ulterioară celei începând cu care au fost recunoscute de către toţi ceilalţi ordonatori de credite din sistemul judiciar.

În opinia recurenţilor, în cauză, instanţa de fond a încălcat autoritatea de lucru judecat, având în vedere faptul că au obţinut deja o hotărâre judecătorească definitivă, în contradictoriu cu Ministerul Justiţiei, prin care le-a fost acordată o VRS majorată, în sumă de 605,225 RON, începând cu data de 26.02.2017. Hotărârea are ca obiect anularea în parte a unui alt ordin de salarizare, iar aceasta nu a fost depusă la dosarul cauzei deoarece a devenit definitivă abia la data de 04.10.2022.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 1024 din 26.10.2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul civil nr. x/2020, a fost anulat în parte Ordinul nr. 435/C/05.02.2020, precum şi adresa din 04.03.2020 emise de pârât în ceea ce priveşte data recalculării indemnizaţiilor de încadrare cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 605,225 RON (valoarea de referinţă sectorială de 484,18 RON la care se adaugă majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016). A fost obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să emită reclamanţilor ordin individual de stabilire a drepturilor salariale individuale producător de efecte juridice începând cu data de 26.02.2017, cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 605,225 RON (valoarea de referinţă sectorială de 484,18 RON la care se adaugă majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016). De asemenea, a fost obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să plătească fiecărui reclamant diferenţele salariale rezultate începând cu data de 26.02.2017 şi până la emiterea noilor ordine, diferenţe ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală aferente perioadei de la data scadenţei fiecărui venit salarial lunar şi până la data plăţii efective.

Sentinţa civilă menţionată a rămas definitivă, prin respingerea recursului formulat de Ministerul Justiţiei, prin decizia civilă nr. 4363/2022 din 04.10.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Având în vedere identitatea de obiect, cauză şi părţi, recurenţii apreciază că, cel puţin în ceea ce priveşte perioada începând cu data de 26.02.2017, sentinţa civilă nr. 1930 din 26.10.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, în prezentul dosar, nu respectă autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile definitive nr. 1024 din 26.10.2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, astfel încât sunt deplin aplicabile prevederile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.

De asemenea, recurenţii mai susţin că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Contrar celor invocate în motivarea instanţei de fond, cererea de chemare în judecată nu vizează perioada "începând cu 30.12.2021", adică cea de-a treia etapă a aplicării Legii-cadru nr. 153/2017, ci perioada începând cu 01.08.2016 până la data de 30.12.2021, când a fost emis ordinul atacat, Ordinul ministrului justiţiei nr. 6247/2021. Această perioadă (01.08.2016 - 29.12.2021) trebuia avută în vedere de instanţa de fond în considerentele sale, şi nu perioada începând cu 30.12.2021, care este, oricum, deja acoperită de ordinul de salarizare şi nu face obiectul cererii de chemare în judecată.

Dat fiind că perioada care face obiectul cererii de chemare în judecată este 01.08.2016 -29.12.2021, a fost greşit reţinut de către Curtea de Apel Bucureşti faptul că "nu sunt incidente prevederile O.U.G. nr. 43/2016, O.U.G. nr. 83/2014 şi O.U.G. nr. 57/2015" în condiţiile în care, aşa cum recunoaşte şi instanţa de fond, aceste prevederi vizează egalizarea drepturilor salariale "în perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017".

Aşa cum a stabilit ICCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 36 din 04.06.2018, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar de specialitate, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare.

De asemenea, prin Decizia nr. 56 din 17.09.2018, pronunţată de ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţa supremă a respins ca inadmisibilă sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept în ceea ce priveşte acordarea aceleiaşi VRS pentru toţi angajaţii din cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie" de la data punerii acesteia în plată pentru salariaţi făcând parte din aceeaşi familie ocupaţională, reţinând că practica judiciară înregistrată la nivelul instanţelor naţionale denotă o interpretare unitară a dispoziţiilor legale în discuţie (în sensul admiterii unor asemenea acţiuni - n.n.).

Mai mult, în cauză, aşa cum a statuat în mod expres Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 794/2016, par. 37 sunt direct aplicabile dispoziţiile art. 1 alin. (4), art. 16, art. 124 şi art. 126 din Constituţie, în privinţa stabilirii "nivelului maxim pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, după caz" al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare, astfel cum a fost constatat prin decizia menţionată.

Astfel fiind, recurenţii consideră că instanţa de fond a pronunţat sentinţa atacată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale şi a jurisprudenţei privind egalizarea la nivel maxim a salariilor în cadrul întregii Familii ocupaţionale "Justiţie".

Principalul motiv invocat, în considerentele sentinţei, pentru respingerea acţiunii este acela că nu este îndeplinită condiţia prevăzută de Decizia nr. 49/2018 a ÎCCJ, în sensul că instituţiile şi autorităţile publice în raport cu care s-a solicitat stabilirea unui nivel maxim de salarizare "să se afle în subordinea unui ordonator de credite comun".

Contrar celor reţinute de instanţa de fond, şi în cadrul aceluiaşi ordonator de credite - Ministerul Justiţiei - există hotărâri judecătoreşti definitive prin care este stabilită o salarizare prin raportare la VRS 605,225 RON, începând cu 01.08.2016; mai mult, au fost emise ordine de salarizare individuale cu aceeaşi VRS de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016, prin urmare pentru perioade anterioare datei de 30.12.2021, data la care a fost emis ordinul de salarizare atacat -Ordinul nr. 6247/2021.

În acest sens, recurenţii consideră că era necesar emiterea unei adrese către Ministerul Justiţiei pentru a comunica dacă, la nivelul acestui ordonator de credite, au fost sau nu emise ordine de salarizare cu VRS 605,225 RON care să privească perioade anterioare datei de 30.12.2021, când a fost emis Ordinul nr. 6247/2021.

Cele reţinute de Curtea de Apel Bucureşti cu privire la raportarea la acelaşi ordonator de credite sunt contrazise în mod flagrant şi de jurisprudenţa recentă în materie a ÎCCJ, care este ulterioară Deciziei nr. 49/2018. Astfel, în considerentele Deciziei nr. 55/2021, hotărâre prealabilă pronunţată pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, instanţa supremă a analizat şi tranşat modul de soluţionare a cauzelor care au ca obiect acordarea unor drepturi salariale prin raportare la o VRS de 605,225 lei3.

De asemenea, prin Decizia nr. 34/06.06.2022, ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj, secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2020, pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: "Dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, inclusiv sintagma " ca urmare a majorărilor salariale reglementate " se interpretează în sensul că se aplică şi în cazul majorărilor salariale recunoscute prin hotărâri judecătoreşti sau doar în cazul majorărilor salariale stabilite prin acte normative (legi, ordonanţe de urgenţă) sau acte administrative ale ordonatorilor de credite."

În concluzie, recurenţii susţin că prin Decizia nr. 55/2021 şi Decizia nr. 34/2022, ÎCCJ a constatat existenţa elementelor esenţiale pe care se întemeiază şi cererea noastră de chemare în judecată, respectiv că nivelul VRS trebuie să fie constant şi unic la nivelul întregii Familii ocupaţionale "Justiţie"; că prin hotărâri judecătoreşti definitive a fost deja recunoscută unor magistraţi o VRS de 605.225 RON şi acordarea unor diferenţe salariale pe baza acestei VRS; că aceste hotărâri judecătoreşti au o aplicabilitate generală şi că indemnizaţiile de încadrare ale tuturor celorlalţi magistraţi trebuie egalizate la nivelul maxim aflat în plată, care este cel stabilit prin raportare la VRS majorată de 605,225 RON, deja recunoscută prin hotărâri judecătoreşti şi prin acte administrative ale ordonatorilor de credite, cărora le este opozabilă.

Recurenţii mai susţin că egalizarea salariilor la nivel maxim reprezintă o obligaţie legală imperativă a ordonatorului de credite.

Cu toate că, potrivit legislaţiei şi jurisprudenţei invocate de către însuşi intimatul-pârât Ministerul Justiţiei, în preambulul ordinelor sale de salarizare prin raportare la VRS 605,225 RON, acesta avea obligaţia legală de a emite Ordinul de salarizare nr. 6247/2021, potrivit hotărârilor judecătoreşti definitive şi/sau executorii, pârâtul nu a respectat dispozitivul acestor hotărâri judecătoreşti care au aplicabilitate generală şi nu a egalizat salariile la nivel maxim începând cu data prevăzută în dispozitiv (data de 01.08.2016), ci abia începând cu data de 30.12.2021, ceea ce a condus la salarizarea diferită a judecătorilor şi personalului asimilat, prin raportarea salarizării la o VRS majorată, dar începând de la date diferite. Obligaţia legală de a egaliza salariile la nivel maxim conform hotărârilor judecătoreşti, indiferent de perioadă, a fost încălcată de Ministerul Justiţiei prin ignorarea dispozitivului hotărârilor judecătoreşti definitive cu aplicabilitate generală prin care se stabileşte acordarea majorărilor salariale începând cu data de 01.08.2016 şi nu cu data de 30.12.2021.

De asemenea, recurenţii consideră că instanţa de fond nu a aplicat legislaţia şi jurisprudenţa care interzic discriminarea în materia salarizării.

Astfel, se arată că potrivit art. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, printre principiile care stau Ia baza actualului sistem de salarizare se află şi următoarele principii, care se regăseau şi în cuprinsul art. 3 din Legea-cadru de salarizare nr. 284/2010:

- principiul nediscriminării, în sensul eliminării oricăror forme de discriminare şi instituirii unui tratament egal cu privire Ia personalul din sectorul bugetar care prestează aceeaşi activitate şi are aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie;

- principiul egalităţii, prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală.

Aceste principii sunt invocate şi în preambulul ordinului de salarizare atacat, fără ca, însă, să fie respectate întrutotul, având în vedere că Ministerul Justiţiei a realizat egalizarea salariilor începând cu o dată stabilită în mod arbitrar şi nu cu data stabilită prin hotărârile judecătoreşti definitive şi prin actele de salarizare emise de toţi ceilalţi ordonatori de credite.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în aplicarea dispoziţiilor art. 14 din Convenţie, discriminarea înseamnă aplicarea unui tratament diferit unor persoane aflate în situaţii comparabile, fără ca acesta să se bazeze pe o justificare obiectivă şi rezonabilă (Cauza Driha c. României din 21 februarie 2008, Cauza Marcks c. Belgiei - 1979).

În ceea ce priveşte înţelesul sintagmei "salarizat la acelaşi nivel", în considerentele Deciziei nr. 23/2016, instanţa supremă a arătat că "premisa salarizării la acelaşi nivel presupune compararea nivelului de salarizare între persoane care fac parte din aceeaşi categorie socioprofesională care ocupă aceeaşi funcţie, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime".

În ceea ce priveşte plafonarea la 30% a sporurilor, instituită prin art. 25 din Legea nr. 153/2017, recurenţii arată că art. 4 şi 5 din Cap. VIII din Anexa nr. V a Legii nr. 153/2017 prevăd că sporul pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi, respectiv sporul pentru păstrarea confidenţialităţii pot ajunge la 45% din indemnizaţia lunară de încadrare (15%+25%+5%), nivel atins deja de alte categorii socio-profesionale din Familia ocupaţională "Justiţie", cum ar fi grefierii, motiv pentru care, în cadrul mecanismului legal de egalizare a veniturilor salariate la nivel maxim, acest nivel al sporurilor ar trebui acordat întregului personal din sistemul judiciar, la nivelul maxim la care este prevăzut de lege şi conform nivelului maxim aflat deja în plată la alte categorii de personal, care este de 45%.

De asemenea, în ceea ce priveşte plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, se susţine că aceasta nu se aplică în situaţia în care prin hotărâri judecătoreşti definitive au fost recunoscute şi stabilite anumite majorări salariale, întrucât o asemenea interpretare conduce la nesocotirea principiului neretroactivităţii legii civile, deoarece o lege adoptată în anul 2017 care produce efecte începând cu anul 2018 nu putea reglementa situaţii juridice anterioare intrării ei în vigoare.

Articolul 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 prevede că:

"începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru amil 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate", iar această normă poate fi incidenţă doar în procesul de aplicare etapizată a legii, care presupune acordarea de creşteri salariale ori de alte majorări salariale, conform art. 38 alin. (3)-(5), fără ca legiuitorul să fi urmărit plafonarea la nivelul stabilit pentru anul 2022 a salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare aflate/menţinute în plată la nivelul pentru luna iunie 2017.

Dacă legiuitorul ar fi intenţionat să stabilească, cu valoare de principiu, plafonarea drepturilor salariate, atunci norma de la art. 38 alin. (6) nu ar fi fost limitată la data de 1 ianuarie 2018 şi nu ar fi fost plasată în cadrul art. 38, după norme legale care prevedeau majorări anuale ale drepturilor salariale.

În opinia recurenţilor, plafonarea are în vedere exclusiv majorările salariale reglementate sau acordate în temeiul legii, nu şi drepturile salariale recunoscute sau stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive. în situaţia unei interpretări contrare, s-ar ajunge la situaţia în care hotărârile judecătoreşti ar fi lipsite de efecte şi s-ar acorda debitorului posibilitatea de a nu executa o hotărâre judecătorească definitivă prin care s-a dispus obligarea sa la plata drepturilor salariale, lipsind de efecte o hotărâre judecătorească definitivă.

3.2. Pârâtul Ministerul Justiţiei a formulat recurs incident, susţinând că instanţa de fond a respins în mod greşit excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată prin întâmpinare.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a arătat că, în cauză, nu se pune problema neacordării drepturilor salariate, ci a faptului că acestea s-au acordat de la o altă dată decât cea apreciată de reclamanţi ca fiind legală, astfel că prescripţia dreptului material se confundă cu motivul de nelegalitate al actelor administrative contestate.

Instanţa de fond ar fi trebuit să observe că reclamanţii au solicitat atât stabilirea şi calcularea drepturilor salariate începând cu data de 01.08.2016, cât şi plata efectivă a diferenţelor salariale începând cu data de 01.08.2016, în afara termenului de 3 ani de prescripţie.

De altfel, în întâmpinarea formulată, s-a arătat că faţă de data de la care se solicită recalcularea şi plata diferenţelor salariate, respectiv 01.08.2016, să se analizeze cererea şi în legătură cu excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Recurentul-pârât apreciază că datorită faptului că ordinul contestat a fost emis la data de 30.12.2020, cererea privind recalcularea drepturilor salariate şi plata acestora înainte de data de 30.12.2017 este prescrisă.

În susţinerea recursurilor sunt indicate şi redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară, precum şi decizii pronunţate de Curtea Constituţională, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi CJUE.

4. Apărările formulate în cauză

Părţile au formulat întâmpinări reciproce prin care au solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenţi, a apărărilor expuse în întâmpinări, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Recursul principal formulat de reclamanţi

Înalta Curte reţine că prin cererea formulată reclamanţii au solicitat anularea adresei nr. x/2022 din 18.04.2022 emisă de Ministerul Justiţiei şi anularea, în parte, a Ordinului de salarizare nr. x din 30.12.2021 emis de ministrul justiţiei, precum şi modificarea acestuia, după cum urmează:

a) modificarea art. 1 al ordinului astfel încât drepturile salariale să le fie stabilite şi calculate la nivelul maxim începând cu data de 01.08.2016, prin acordarea valorii de referinţă sectorială (VRS) în cuantum de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, precum şi să le fie calculate şi plătite efectiv diferenţele salariale rezultate din acordarea unei VRS în cuantum de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016;

b) înlăturarea din art. 1 din ordin a plafonării drepturilor salariale instituită prin aplicarea art. 38 alin. (6) şi a art. 25 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin Ordinul nr. x din 30.12.2021 emis de Ministrul Justiţiei, s-au dispus următoarele:

"Art. 1. - Începând cu data prezentului ordin, drepturile salariale ale personalului de specialitate juridica asimilat judecătorilor şi procurorilor din cadrul Ministerului Justiţiei se stabilesc salarizează având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) şi ale art. 25 din Legea cadru nr. 153/2017 privind Salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare.

Art. 2. - Emiterea ordinelor ministrului justiţiei de stabilire a drepturilor salariale individuale conform prevederilor art. 1 se va realiza până cel târziu la data de 4 februarie 2022, acestea urmând a intra în plată în luna februarie pentru drepturile aferente lunii ianuarie 2022.

Art. 3- Plata drepturilor salariale corespunzătoare perioadei cuprinse între data emiterii prezentului ordin şi 1 ianuarie 2022, se va realiza ulterior, după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Justiţiei.

Art. 4 - Pentru perioada anterioară emiterii prezentului ordin, drepturile salariale acordate prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON se vor achita eşalonat, potrivit dispoziţiilor legale incidente."

Din conţinutul ordinului nr. x din 30.12.2021 reiese că prin acesta sunt reglementate drepturile salariale ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor din cadrul Ministerului Justiţiei, începând cu data de 31.12.2021.

Curtea de Apel a respins acţiunea ca neîntemeiată, soluţie pe care Înalta Curte o împărtăşeşte pentru următoarele considerente.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei")

Înalta Curte reţine că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

Verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc literal toate susţinerile invocate de partea reclamantă, sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Prin urmare, verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar reţine că aceasta îndeplineşte exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătoreşti analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanţa de fond înfăţişând într-o manieră clară şi coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluţiei asupra cererii de chemare în judecată.

Aceasta deoarece, din analiza considerentelor sentinţei recurate, rezultă indubitabil că, în prezenta cauză, instanţa de fond a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raţionamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinţei, astfel că nu se poate susţine, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului.

Doctrina şi jurisprudenţa au afirmat constant că o motivare clară şi cuprinzătoare a unei hotărâri judecătoreşti nu presupune analizarea tuturor afirmaţiilor părţilor, ci doar a acelora cu caracter esenţial, chiar şi acestea din urmă putând fi tratate în mod global. Este obligatoriu ca judecătorul să analizeze, în mod real şi păstrându-şi echilibrul dar şi obiectivitatea, susţinerile ambelor părţi cu interese contrare în proces, dar doar acele susţineri care au legătură cu obiectul cauzei, cu fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii şi cu soluţia ce urmează a se dispune, din perspectiva acestei soluţii, urmând a fi filtrate şi cenzurate respectivele susţineri, fie în sensul reţinerii, fie în cel al înlăturării lor.

Recurenţii-reclamanţi susţin că hotărârea ar cuprinde motive contradictorii, dat fiind faptul că instanţa de fond a respins atât excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, cât şi fondul cauzei.

Motivul invocat de reclamanţi este nefondat, hotărârea atacată nu cuprinde considerente contradictorii, faptul că a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune nu atrăgea automat admiterea acţiunii, astfel cum susţin aceştia.

Prescripţia dreptului la acţiune vizează exclusiv exercitarea dreptului într-un anumit termen şi care nu poate fi confundată cu însuşi dreptul ce face obiectul judecăţii.

Instanţa de fond a concluzionat că dreptul material la acţiune nu s-ar fi prescris, însă, pe fondul cauzei, făcând analiza temeiniciei pretenţiilor reclamanţilor, a constatat că acestea sunt neîntemeiate.

În cea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. (când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat)

Astfel cum au arătat şi reclamanţii în cererea de recurs, hotărârea pe care o invocă a rămas definitivă în data de 04.10.2022, ca urmare a respingerii recursului declarat de Ministerul Justiţiei, astfel că instanţa de fond nu o putea avea în vedere la soluţionarea cauzei. Prin urmare, nu se poate vorbi de încălcarea autorităţii de lucru judecat, atâta timp cât hotărârea nu a fost adusă la cunoştinţa instanţei de fond.

Potrivit art. 431 alin. (1) C. proc. civ.:

"Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect."

Or, după cum se poate observa, dosarul nr. x/2020 a avut un alt obiect, respectiv plângerea formulată împotriva adresei nr. x/2020 şi a OMJ nr. 435/C/05.02.2020, temeiul de drept invocat fiind diferit, nepunându-se în discuţie înlăturarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Prin urmare, Înalta Curte constată că motivul de recurs invocat nu este întemeiat şi nu poate fi primit.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material")

Înalta Curte reţine că generalizarea aplicării VRS 605,225 RON a fost constatată după pronunţarea şi motivarea Deciziei nr. 55/13.09.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, decizie publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 1102 din 19.11.2021, care a constatat că:

"plecând de la premisa că un nivel al valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON a fost deja recunoscut altor magistraţi aflaţi în situaţii identice, instanţele de judecată au a examina discriminarea reglementărilor succesive şi de statuat asupra necesităţii egalizării indemnizaţiei de încadrare la nivelul celui maxim aflat în plată", fără a fi indicată în mod explicit o dată anume a identificării acestui maxim.

Astfel, ordonatorii de credite din sistemul justiţiei au acordat, potrivit competenţelor, valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, ţinând cont de necesitatea egalizării indemnizaţiilor care s-a impus prin evoluţia jurisprudenţei, urmând ca hotărârile deja pronunţate să fie executate potrivit prevederilor legale.

În acest context, în speţă, se observă că prin sentinţa civilă nr. 1024 din data de 26 octombrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal (definitivă prin Decizia nr. 4363/04.10.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal), referitoare la aceleaşi părţi cu cele din prezenta cauză, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 01.01.2017 -26.02.2017 şi s-a respins cererea pentru această perioadă, ca prescrisă. De asemenea, s-a a anulat în parte Ordinul nr. 435/C/05.02.2020 şi adresa din 04.03.2020 emise de pârât în ceea ce priveşte data recalculării indemnizaţiilor de încadrare cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 605,225 RON (valoarea de referinţă sectorială de 484,18 RON la care se adaugă majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016). A fost obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să emită reclamanţilor ordin individual de stabilire a drepturilor salariale individuale producător de efecte juridice începând cu data de 26.02.2017, cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 605,225 RON(valoarea de referinţă sectorială de 484,18 RON la care se adaugă majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016) . În fine, a fost obligat pârâtul să plătească fiecărui reclamant diferenţele salariale rezultate începând cu data de 26.02.2017 şi până la emiterea noilor ordine, diferenţe ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală aferente perioadei de la data scadenţei fiecărui venit salarial lunar şi până la data plăţii efective.

Se observă aşadar că, în baza hotărârii judecătoreşti anterior menţionate, rămase definitive după emiterea ordinului contestat în prezenta cauză, reclamanţilor le-a fost recunoscut dreptul la o salarizare cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu data de 26.02.2017.

Înalta Curte constată că această împrejurare produce o serie de efecte relevante pentru prezenta cauză.

În primul rând, se observă că vătămarea produsă reclamanţilor prin emiterea ordinului contestat în prezenta cauză, prin care dreptul la o salarizare cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 605,225 RON le-a fost recunoscut doar începând cu data de 30.12.2021, nu mai subzistă începând cu data de 26.02.2017. Or, după cum rezultă din prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 existenţa vătămării afirmate reprezintă o chestiune esenţială a fondului raportului juridic dedus judecăţii. Prin urmare, se constată că, pentru intervalul începând cu data de 26.02.2017, prin obligarea pârâtului, prin sentinţa civilă nr. 1024 din data de 26 octombrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la emiterea pentru reclamanţi a unor noi ordine de salarizare, raportate la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, începând cu data anterior menţionată, pretenţiile reclamanţilor sunt neîntemeiate, ca urmare a lipsei vătămării.

În ceea ce priveşte perioada anterioară, corespondentă intervalului 01.08.2016-26.2017, se observă că şi aceasta a făcut obiectul judecăţii finalizate prin sentinţa civilă nr. 1024 din data de 26 octombrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal. Cu acea ocazie, instanţa a respins pretenţiile în discuţie, ca prescrise. Chiar dacă respectiva hotărâre nu poate fi opusă cu autoritate de lucru judecat, în sensul efectului său negativ, după cum s-a arătat anterior în prezenta decizie, totuşi, prin raportare la art. 431 alin. (2) C. proc. civ. se constată că operează efectul pozitiv. Astfel, chestiunea stingerii dreptului de salarizare, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON în intervalul 01.08.2016-25.02.2017, definitiv tranşată prin sentinţa civilă nr. 1024 din data de 26 octombrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal nu mai poate fi contrazisă.

Cu privire la înlăturarea plafonării prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, criticile recurenţilor nu se susţin, de asemenea.

Legislaţia anterioară, în prezent abrogată, a prevăzut că indemnizaţiile magistraţiilor se stabilesc pe baza valorii de referinţă sectorială şi a coeficienţilor de multiplicare (art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei).

Ulterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 şi a Legii-cadru nr. 284/2010, structura drepturilor salariale ale magistraţilor a inclus indemnizaţiile de încadrare, precum şi sporurile, însă valoarea de referinţă sectorială şi coeficienţii prevăzuţi în anexele celor două acte normative nu s-au aplicat, după cum reiese din cuprinsul lor şi al tuturor legilor anuale de salarizare adoptate până la apariţia Legii-cadru nr. 153/2017.

Aşadar, valoarea de referinţă sectorială, indiferent de cuantumul acesteia, şi coeficienţii prevăzuţi de O.U.G. nr. 27/2006 au fost folosiţi în mod concret şi direct la calculul indemnizaţiilor magistraţilor sub imperiul legislaţiei anterioare anului 2009, iar ulterior adoptării Legii-cadru nr. 330/2009 şi Legii nr. 284/2010, doar indirect şi prin raportare la legislaţia anterioară, întrucât legile anuale de salarizare făceau trimitere la cuantumul salariilor, respectiv al indemnizaţiilor şi sporurilor din luna decembrie a anului precedent.

Potrivit art. 1 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017, "(3) începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute în prezenta lege.".

Art. 36 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 dispune următoarele:

"(1) La data intrării în vigoare a prezentei legi, reîncadrarea personalului salarizat potrivit prezentei legi se face pe noile funcţii, grade/trepte profesionale, gradaţie corespunzătoare vechimii în muncă şi vechime în specialitate/vechime în învăţământ avute, cu stabilirea salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare şi indemnizaţiilor lunare potrivit art. 38."

În acest sens, prin art. 38 alin. (2) Ut. a) şi (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 s-au prevăzut următoarele:

"(2) începând cu data de 1 iulie 2017:

a) se menţin în plată ta nivelul acordat pentru tuna iunie 2017, până la 31 decembrie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie şi indemnizaţiilor de încadrare, precum şi cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, indemnizaţia brută de încadrare, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul ocupa aceeaşi funcţie şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii;"

Potrivit prevederilor art. 38 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, "(4) în perioada 2019 - 2022 se va acorda anual o creştere a salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare, fiecare creştere reprezentând 114 din diferenţa dintre salariul de bază, solda de funcţie/salariul de funcţie, indemnizaţia de încadrare prevăzute de lese pentru anul 2022 şi cel/cea din tuna decembrie 2018. Creşterea respectivă şi data de aplicare se stabilesc prin legea anuală a bugetului de stat cu respectarea prevederilor art. 6 lit. h)."

Totodată, alin. (6) al aceluiaşi articol prevede următoarele:

"(6) în situaţia în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cete stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariate reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022."

Prin urmare, dintr-o primă perspectivă se observă că chestiunea plafonării drepturilor salariale la nivelul celor stabilite pentru anul 2022 poate fi incidentă doar începând cu data de 01 ianuarie 2018. Prin urmare, susţinerile recurenţilor care au pretins o greşită aplicare a acestor dispoziţii legale de către ordonatorul de credite anterior datei de 01 ianuarie 2018.

Cât despre perioada ulterioară datei de 01 ianuarie 2018, se constată că recurenţii şi-au fundamentat pretenţiile pe existenţa unor hotărâri judecătoreşti prin raportare la care au solicitat egalizarea. Or, aceste referiri au fost făcute doar la modul general. Prin urmare, prin raportare la cauza acţiunii, astfel cum a fost dedusă judecăţii, se constată că nu existau motive pentru care prima instanţă să fi dispus anularea dispoziţiei contestate din ordin.

În fine, ultima critică a fost cea referitoare la greşita aplicare a prevederilor art. 25 din Legea nr. 153/2017.

Şi această critică este nefondată.

În acest sens, se reaminteşte că art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 instituie o limită generală a sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor şi a altor drepturi, în sensul că:

"Suma sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor, inclusiv cele pentru hrană şi vacanţă, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, după caz."

Astfel, în contextul în care sporurile nu sunt reglementate într-un cuantum fix, legea conferă ordonatorilor de credite o marjă de apreciere în stabilirea lor, dar dreptul de apreciere trebuie exercitat în limitele prevăzute de lege, fiind supus unei duble condiţionări: la nivel individual, cele trei sporuri ar putea totaliza cel mult 45% din salariul de bază lunar sau din indemnizaţia lunară de încadrare, iar la nivelul bugetului gestionat de ordonatorul de credite, suma sporurilor şi a celorlalte elemente adiţionale salariului de bază sau indemnizaţiei de încadrare nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază şi a indemnizaţiilor de încadrare.

Acest reper de interpretare se regăseşte şi în jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional, exemplificată prin Decizia nr. 433 din 11 iulie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 979 din 27 octombrie 2023, dar şi în deciziile de unificare a practicii judiciare pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În acest din urmă sens, se reaminteşte că prin Decizia nr. 15 din 28 iunie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 921 din 27 septembrie 2021, s-a statuat că, În interpretarea unitară a dispoziţiilor art. 38 alin. (3) lit. a) şi alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V la aceeaşi lege, suma sporurilor acordate personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea nu trebuie să depăşească limita prevăzută de art. 25 din aceeaşi lege, raportată la ordonatorul de credite care stabileşte drepturile salariale,,.

Totodată, prin Decizia nr. 3 din 29 ianuarie 2024 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 25 alin. (1) şi art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, principiul nediscriminării nu poate fi invocat pentru acordarea sporurilor prevăzute de art. 4 şi 5 din capitolul VIII anexa nr. V a Legii-cadru nr. 153/2017 la nivel maxim, dacă astfel s-ar depăşi plafonul de 30% prevăzut de art. 25 din acelaşi act normativ.

Pe cale de consecinţă, se reţine că limitarea prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017 poate determina acordarea unor cuantumuri diferite ale sporurilor de la un ordonator de credite la altul, de vreme ce procentul de 30%, care nu poate fi depăşit, poate comporta diferenţieri între ordonatorii de credite. Corelativ, faptul că anumiţi ordonatori de credite au acordat sporurile într-o limită superioară nu poate constitui motiv legitim de egalizare salarială cu încălcarea prevederilor art. 25 din Legea nr. 153/2017.

În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

În ceea ce priveşte recursul incident

Înalta Curte reţine că nu pot fi primite criticile privind greşita respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de fond temeinic şi legal a apreciat că, în cauză, nu se pune problema neacordării drepturilor salariale, ci a faptului că aceasta s-a realizat prin actele administrative contestate de la o altă dată decât cea apreciată de reclamanţi ca fiind legală.

Din această perspectivă Înalta Curte constată că în mod temeinic a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului material pentru pretenţiile anterioare datei de 04.05.2019, instanţa de fond în mod corect reţinând că aceasta se confundă cu motivul de nelegalitate al actelor administrative contestate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de recurenţii - reclamanţi A., E., B., F., D. şi C. şi recursul incident declarat de recurentul - pârât Ministerul Justiţiei, împotriva sentinţei civile nr. 1930 din 26 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 mai 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.