Recovery of EU project funding: validity of contractual late-payment penalties following post-judgment satisfaction of the principal debt

Şedinţa publică din data de 16 mai 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 02.05.2017, sub nr. x/2017, reclamantul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene (MDRAPFE - succesor în drepturi şi obligaţii al Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, conform art. 12 din O.U.G. nr. 1/2017 şi art. 1 din H.G. nr. 15/2017) a chemat în judecată pe pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Mangalia, solicitând:

1) Obligarea pârâtei în baza art. 20 alin. (5) din Contractul de finanţare nr. x/18.04.2013, cod SMIS 18601, la plata sumei de 1.300.062,01 RON reprezentând finanţare încasată necuvenită în baza Contractului de finanţare susmenţionat;

2) Obligarea pârâtei în baza art. 20 alin. (5) coroborat cu art. 14 alin. (13) din Contractul de finanţare nr. x/18.04.2013, cod SMIS 18601, la plata de majorări de întârziere începând cu data de 01.12.2016 (în valoare de 0,1% pe zi de întârziere din suma datorată), respectiv 1.300,0620 RON/zi, până la data plăţii efective.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 659 din 29 martie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamantul Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Administraţiei, în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Mangalia şi a obligat pârâta la plata sumei de 1.300.062,01 RON, reprezentând finanţare încasată necuvenit, precum şi la plata majorărilor de întârziere aferente de 0,1% pe zi de întârziere, începând cu data de 01.12.2016 până la data plăţii efective.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 659 din 29 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Mangalia, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

A solicitat admiterea recursului formulat, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, apreciind că probele noi impun această soluţie, prin raportare la Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 79/2022 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În subsidiar, a solicitat reţinerea cauzei spre rejudecare şi respingerea acţiunii formulate de reclamantă, atât în ceea ce priveşte capătul de cerere privind rambursarea sumei de 1.300.062 RON, precum şi în ceea ce priveşte penalităţile aferente.

În esenţă, a arătat că instanţa de fond a obligat pârâta la plata debitului principal fără să verifice stingerea prin plată a acestuia la momentul pronunţării hotărârii, încălcând astfel dispoziţiile art. 22 C. proc. civ. privind rolul judecătorului în aflarea adevărului în cauză, precum şi art. 1469 C. civ.

A criticat faptul că, în rejudecare, instanţa s-a grăbit să se pronunţe pe fondul cauzei fără să verifice circumstanţele cauzei la momentul pronunţării, părţile aflându-se într-o situaţie diferită faţă de cea din primul ciclu procesual. În acest sens, a menţionat că la data de 07.08.2018 pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Mangalia a achitat prin OP 2961 suma de 1.300.062.01 RON reprezentând debitul principal în prezenta cauza.

Situaţia actualizată a raporturilor juridice dintre părţi nu a fost dezbătută şi nici analizată de către instanţa de fond înainte de pronunţarea soluţiei în rejudecare, fapt ce a generat o soluţie greşită şi o obligaţie la plata unor accesorii fără să existe un temei legal. Mai mult, a arătat că situaţia plăţilor, fiind cunoscută şi necontestată de niciuna dintre părţi, putea fi aflată de către instanţa de fond doar prin solicitarea unui extras de sold actualizat.

Concluzionând, a solicitat admiterea recursului declarat, casarea în tot a hotărârii atacate şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare pentru ca instanţa de fond, ţinând cont de probele noi, să pronunţe o hotărâre legală şi temeinică, în considerarea plăţii efectuate pe data de 07.08.2018 şi o reanalizare judicioasă a eventualelor penalităţi generate de art. 14 din contractul de finanţare.

În continuare, recurenta-pârâtă a apreciat că instanţa de fond a făcut o aplicare greşită a legii, nefiind identificată o culpă exclusivă a pârâtei în executarea contractului încheiat între părţile din prezenta cauză.

Având în vedere imposibilitatea de implementare a proiectului finanţat prin Contractul nr. x/18.04.2013, părţile au încheiat în anul 2016 un acord de conciliere, la solicitarea reclamantei, convocare sub nr. x/03.10.2016. Acestea au stabilit prin conciliere directă cauza care a împiedicat implementarea proiectului, respectiv culpa executantului lucrărilor de construire, iar pârâta a convenit să restituie suma achitată de reclamantă, respectiv suma de 1.300.062.01 RON, fără penalităţi. La data de 07.08.2018 reclamanta a primit de la pârâtă suma datorată, fără penalităţi de întârziere.

În reanalizarea situaţiei litigioase, în rejudecare, instanţa a admis cererea privind plata penalităţilor contractuale, în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere până la plata efectivă a sumei de bani, plată care însă se efectuase încă din 2018.

Prin urmare, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, şi casarea hotărârii atacate şi cu privire la cererea reclamantei de plata a penalităţilor, având în vedere faptul că debitul principal nu genera penalităţi la 29.03.2022, data pronunţării hotărârii primei instanţe.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Administraţiei a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a sa în raport de reorganizarea ministerului.

Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene (subrogat în drepturile Ministerului Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Administraţiei) a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

1.5. Procedura de soluţionare a recursurilor

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486 şi art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 18 aprilie 2024, cu citarea părţilor.

În şedinţa publică din 18 aprilie 2024, Înalta Curte a luat act de subrogarea Ministerului Investiţiilor şi Proiectelor Europene în drepturile Ministerului Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Administraţie, astfel cum reiese din practicaua încheierii de şedinţă de la acea dată.

II. Soluţia instanţei de recurs

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

În ceea ce priveşte situaţia litigioasă dintre părţi, Înalta Curte reţine că între Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, în calitate de Autoritate de Management pentru Programul Operaţional Regional 2007-2013, Agenţia pentru Dezvoltare Regională Sud-Est, în calitate de Organism Intermediar pentru Programul Operaţional Regional 2007-2013 şi pârâtă, în calitate de Beneficiar, a fost încheiat Contractul de finanţare nr. x/18.04.2013, cod SMIS 18601, având ca obiect acordarea finanţării nerambursabile pentru implementarea proiectului "Callatis - Istorie la Malul Mării Negre - Măsuri de conservare, restaurare şi punere în valoare a patrimoniului istoric şi cultural al Municipiului Mangalia".

Prin Decizia nr. 86/03.11.2016 reclamantul Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Administraţiei a decis rezilierea contractului de finanţare încheiat cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Mangalia prin Primar şi a stabilit în sarcina beneficiarului obligaţia restituirii sumei de 1.300.062,01 RON aferentă cererii de rambursare nr. x, reţinându-se, în esenţă, că nu au fost finalizate activităţile asumate, cum de altfel nu au fost atinse nici rezultatele şi obiectivele stabilite prin contractul de finanţare.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 2 mai 2017, reclamantul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene a chemat în judecată pe pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Mangalia, solicitând:

1) obligarea pârâtei în baza art. 20 alin. (5) din Contractul de finanţare nr. x/18.04.2013, cod SMIS 18601, la plata sumei de 1.300.062,01 RON reprezentând finanţare încasată necuvenit în baza Contractului de finanţare;

2) obligarea pârâtei în baza art. 20 alin. (5) coroborat cu art. 14 alin. (13) din Contractul de finanţare nr. x/18.04.2013, cod SMIS 18601, la plata de majorări de întârziere începând cu data de 01.12.2016 (în valoare de 0,1% pe zi de întârziere din suma datorată), respectiv 1.300,0620 RON/zi, până la data plăţii efective.

În primul ciclu procesual, prin sentinţa civilă nr. 3112/09.06.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamant Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Mangalia şi a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 1.300.062,01 RON reprezentând finanţare încasată necuvenit şi la plata de majorări de întârziere de 0,1% pe zi de întârziere din suma menţionată anterior, începând cu 01.12.2016 până la data plăţii efective.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Mangalia a formulat recurs, care a fost admis prin decizia nr. 1055/23.02.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ, reţinându-se incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., respectiv nesoluţionarea fondului cauzei.

În rejudecare, prima instanţă a admis cererea formulată de reclamantul Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Administraţiei, în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Mangalia şi a obligat pârâta la plata sumei de 1.300.062,01 RON, reprezentând finanţare încasată necuvenit, precum şi la plata majorărilor de întârziere aferente de 0,1% pe zi de întârziere, începând cu data de 01.12.2016 până la data plăţii efective.

Împotriva sentinţei date în rejudecare, pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Mangalia a declarat recurs, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate în cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul pârâtei este fondat în limitele şi pentru considerentele prezentate în continuare.

În ceea ce priveşte motivul de casare dezvoltat de recurenta-pârâtă, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat.

Obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

În acord cu şi dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte apreciază că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ. întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la susţinerile părţilor, la probele administrate în cauză şi la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, se constată că prima instanţă a intrat în analiza fondului cauzei, nefiind incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În continuare, Înalta Curte arată că potrivit motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Analizând criticile recurentei-pârâte prin care se susţine că, în rejudecare, instanţa de fond a obligat pârâta la plata debitului principal fără să verifice stingere acestuia la momentul pronunţării hotărârii, încălcând astfel dispoziţiile art. 22 C. proc. civ., privind rolul judecătorului în aflarea adevărului în cauză, şi pe cele ale art. 1469 C. civ., Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate.

În esenţă, recurenta-pârâtă susţine că la data de 07.08.2018 a achitat prin OP nr. x suma de 1.300.062,01 RON, reprezentând debitul principal, situaţie care putea fi aflată de instanţa de fond prin solicitarea unui extras de sold actualizat.

Chiar dacă judecătorul, în respectarea principiului rolului activ, în scopul aflării adevărului, poate să întreprindă orice demersuri procesuale, să solicite părţilor explicaţii, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt şi de drept, acesta nu se poate substitui obligaţiilor pe care fiecare parte le are în cadrul unui litigiu, astfel cum reiese din dispoziţiile art. 10 alin. (1) C. proc. civ.:

"Părţile au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi probeze pretenţiile şi apărările, să contribuie la desfăşurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia."

Aşadar, deşi recurenta-pârâtă a efectuat plata debitului principal la data de 07.08.2018 (după pronunţarea instanţei de fond în primul ciclu procesual - sentinţa civilă nr. 3112/09.06.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi înainte de declararea primului recurs, respectiv la data de 05.09.2018), aceasta a depus dovada plăţii abia la momentul formulării cererii de recurs în al doilea ciclu procesual, anume la data de 24.02.2023.

În plus, Înalta Curte constată că, în rejudecare în faţa primei instanţe, recurenta-pârâtă a fost reprezentată prin avocat, care a fost prezent personal la termenul de judecată din 08.03.2022 şi a formulat concluzii orale, fără însă a aduce la cunoştinţa instanţei efectuarea plăţii, deşi această împrejurare era în interesul său.

Or, având în vedere că recurenta-pârâtă nu a depus în faţa instanţei de fond nicio dovadă privind achitarea debitului principal şi nici nu a adus la cunoştinţa instanţei această împrejurare, deşi avea această posibilitate fie în scris, fie prin concluziile orale formulate în cauză, Înalta Curte nu poate reţine încălcarea de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ. privind rolul activ al judecătorului, care neavând cunoştinţă de existenţa unei situaţii diferite a raporturilor juridice dintre părţi, s-a raportat în mod corect la probele aflate la dosar şi la susţinerile părţilor.

Însă, având în vedere înscrisurile noi depuse la dosarul instanţei de recurs, respectiv extrasul de cont şi Ordinul de plată nr. x din 07.08.2018, prin care recurenta-pârâtă face dovada plăţii debitului principal în sumă de 1.300.062,01 RON ce formează obiectul prezentei cauze, Înalta Curte constată că cererea a rămas fără obiect şi, în condiţiile art. 32 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ., care reglementează condiţiile necesare pentru existenţa dreptului la acţiune şi care se impun a fi îndeplinite în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluţionării cauzei, va dispune casarea în parte a sentinţei atacate, în sensul respingerii, ca rămasă fără obiect, a cererii privind plata sumei de 1.300.062,01 RON reprezentând finanţare încasată necuvenit.

În ceea ce priveşte cererea de obligare la plata majorărilor de întârziere aferente, în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere, începând cu data de 01.12.2016 şi până la data plăţii efective, Înalta Curte constată că soluţia primei instanţe este legală, fiind dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente, cu menţiunea că, în rejudecare, instanţa de recurs va avea în vedere data efectivă a plăţii debitului principal, respectiv 07.08.2018.

Prin criticile formulate, recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că soluţia instanţei de obligare la plata accesoriilor este greşită deoarece: a fost dispusă fără să existe un temei legal; părţile au stabilit prin conciliere directă cauza care a împiedicat implementarea proiectului, iar pârâta a convenit să restituie suma achitată de reclamantă, respectiv 1.300.062,01 RON fără penalităţi; debitul principal nu genera penalităţi la data de 29.03.2022 (data pronunţării hotărârii recurate).

Din actele dosarului, Înalta Curte reţine că şedinţa prin care s-a încercat soluţionarea pe cale amiabilă (concilierea directă) a avut loc în luna octombrie 2016, deci anterior emiterii Deciziei nr. 86 din 03.11.2016 prin care intimatul-reclamant a decis rezilierea contractului de finanţare încheiat cu recurenta-pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială Mangalia prin Primar şi a stabilit în sarcina beneficiarului obligaţia restituirii sumei de 1.300.062,01 RON aferentă cererii de rambursare nr. x

Prin urmare, este lipsit de relevanţă faptul că prin conciliere directă, recurenta-pârâtă a convenit să restituie debitul principal fără penalităţi, în condiţiile în care aceasta nu a procedat la achitarea lui în termen de maxim 15 zile de la data primirii notificării prin care i s-a comunicat decizia de reziliere.

În acest sens, reţine Înalta Curte că în dispozitivul Deciziei de reziliere nr. 86 din 03.11.2016 s-a menţionat expres la art. 2 alin. (2) că:

"În baza art. 20 alin. (5) coroborat cu art. 14 din Contractul de finanţare aceste sume urmează a fi restituite de către beneficiar în maxim de 15 zile de la primirea notificării prin care se comunică prezenta decizie, sub sancţiunea calculării dobânzilor de întârziere conform art. 14 alin. (13) din Contractul de finanţare."

Cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, cererea privind obligarea la plata majorărilor de întârziere este întemeiată, având la bază dispoziţiile art. 14 alin. (13) din contractul de finanţare nr. x/18.04.2013, potrivit cărora:

"Începând cu a 16-a (şaisprezecea) zi calendaristică de la termenele prevăzute la alin. (10) şi (11), se vor calcula majorări de întârziere în valoare de 0,1% pe zi de întârziere din suma datorată, până la data plăţii efective".

Decizia nr. 86/03.11.2016 a fost transmisă recurentei-pârâte cu Notificarea nr. x/10.11.2016, data primirii acesteia, respectiv 15.11.2016, astfel cum a fost indicată de către intimatul-reclamant, nefiind contestată de către recurentă.

În aceste condiţii, pentru modul de calcul al majorărilor de întârziere, în mod legal s-a avut în vedere că data primirii notificării de către UAT Mangalia este 15.11.2016, cu scadenţă de plată a debitului la 30.11.2016, fiind obligată recurenta-pârâtă la plata majorărilor de întârziere de 0,1% pe zi de întârziere calculate la suma de 1.300.062,01 RON, începând cu 01.12.2016 şi până la data plăţii efective. Cum recurenta-pârâtă a achitat debitul principal la data de 07.08.2018, astfel cum reiese din OP nr. x, instanţa de control judiciar reţine că plata majorărilor de întârziere în cuantum de 0,1 % pe zi de întârziere, este datorată începând cu 01.12.2016 şi până la data de 06.08.2018 inclusiv.

2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Mangalia prin Primar, va casa în parte sentinţa atacată, în sensul că va respinge ca rămasă fără obiect cererea privind plata sumei de 1.300.062,01 RON reprezentând finanţare încasată necuvenit şi plata majorărilor de întârziere de la data de 07.08.2018. Va menţine dispoziţia sentinţei atacate privind plata majorărilor de întârziere în cuantum de 0,1 % pe zi de întârziere, începând de la 01.12.2016 până la data de 06.08.2018 inclusiv.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Mangalia prin Primar împotriva sentinţei civile nr. 659 din 29 martie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa atacată în sensul că respinge ca rămasă fără obiect cererea privind plata sumei de 1.300.062,01 RON reprezentând finanţare încasată necuvenit şi plata majorărilor de întârziere de la data de 07.08.2018.

Menţine dispoziţia sentinţei atacate privind plata majorărilor de întârziere în cuantum de 0,1 % pe zi de întârziere, începând de la 01.12.2016 până la data de 06.08.2018 inclusiv.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 mai 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.