Appeal against discrimination finding in police salary dispute dismissed; annulment of administrative body's decision upheld in favor of ministry

Şedinţa publică din data de 16 mai 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 05.12.2019 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2019, reclamantul Ministerul Afacerilor Interne (MAI) a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD) şi Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual din MAI - Biroul Executiv Teritorial Dâmboviţa, solicitând anularea hotărârii nr. 643 din 23.09.2019 prin care Colegiul director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării a constatat că fapta reclamată constituie discriminare în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) coroborate cu art. 7 lit. b) şi c) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin încheierea de şedinţă din data de 19.04.2021, Curtea a respins excepţiile lipsei de interes şi lipsei de obiect a acţiunii reclamantului, excepţii invocate de pârâtul Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual din M.A.I. - Biroul Executiv Teritorial Dâmboviţa prin notele scrise din data de 13.10.2020.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 826 din 26 mai 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a admis cererea formulată de reclamantul Ministerul Afacerilor Interne, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual din M.A.I. - Biroul Executiv Teritorial Dâmboviţa, şi a fost anulată hotărârea nr. 643/23.09.2019 dată de Colegiul Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 826 din 26 mai 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pârâtul Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual din M.A.I. - Biroul Executiv Teritorial Dâmboviţa a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurentul-pârât a arătat că, în opinia sa, în calitate de reprezentant cu drepturi depline al salariaţilor, în cauză este vorba despre un act de discriminare creat, acceptat şi întreţinut de către unitatea angajatoare MAI, aspect deja constatat de către CNCD în punctul de vedere formulat de instituţie la solicitarea instanţei supreme şi consemnat în dispozitivul Deciziei Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 82/2017 la punctul " 8. În cauză a fost citat, din oficiu, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, care a apreciat că aspectele semnalate de reclamant creează prezumţia aplicării unui tratament diferenţiat". Or, acest aspect nu a fost materializat în pronunţarea sentinţei civile în prezenta cauză.

De asemenea, a învederat că instituţia contestatoare MAI recunoaşte existenţa discriminării în situaţia agenţilor de poliţie cu studii superioare, iar acest aspect a promovat O.U.G. nr. 75/14.05.2020, în care la art. 1 lit. b) se prevede acordarea sporului pentru studii superioare agenţilor de poliţie care au absolvit instituţii de învăţământ superior inclusiv pe ultimii 3 ani.

În speţă, recurentul a considerat că sunt aplicabile prevederile art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitor la interzicerea discriminării şi cele două Decizii pronunţate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, respectiv Cauza Marckx contra Belgiei, Hotărârea din 13 iunie 1979 şi Cauza Driha contra României, Hotărârea din 21 februarie 2008, prin care se stabileşte faptul că nu există justificare, din partea instituţiei publice angajatoare să remunereze diferit angajaţii aflaţi în situaţii identice, fiind relevante şi Deciziile Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 10/2016, nr. 21/2016, nr. 23/2016, nr. 82/2017, nr. 51/2019, nr. 5060/2013 şi Hotărârea CNCD nr. 671/2013.

Ordinea juridică comunitară permite tuturor persoanelor care se consideră nedreptăţite de o discriminare rezultată dintr-un act normativ să o invoce efectiv în litigiile de pe rolul instanţelor naţionale, dată fiind preeminenţa dreptului Uniunii consacrată şi prin dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţia României.

CNCD s-a pronunţat asupra discriminări după ce legiuitorul prin mai multe acte normative a constatat existenţa discriminării în cazul salarizării bugetarilor (inclusiv asupra acordării sporului pentru studii superioare agenţilor de poliţie) şi a dispus înlăturarea acesteia, respectiv prin Legea nr. 71/2015, O.U.G. nr. 57/2015, O.U.G. nr. 20/2015 şi O.U.G. nr. 43/2016.

Aceste aspecte de discriminare au fost constatate şi de către ICCJ în calitate de regulator de competenţă prin Deciziile nr. 10, nr. 21 şi nr. 23/2016, nr. 82/2017 şi nr. 51/2019, Decizia ICCJ nr. 5060/2013 şi Hotărârea CNCD nr. 671/2013, precum şi de Curtea Constituţională a României prin Deciziile nr. 794/2016 şi nr. 318/2019.

Recurentul-pârât a mai arătat că sesizarea petentului privind existenţa discriminării a vizat faptul că MAI în calitate de ordonator principal de credite nu a respectat prevederile legislative privind acordarea sporului pentru studii superioare agenţilor de poliţie şi mai mult a emis puncte de vedere şi acte administrative prin care a susţinut în mod constant că legislaţia privind salarizarea prin care se acorda sporul pentru studii superioare agenţilor de poliţie nu este aplicabilă poliţiştilor aspect pe deplin clarificat de Deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 23/2015, nr. 21/2016, nr. 82/2017 şi nr. 51/2019.

A fost creată astfel o situaţie discriminatorie prin aplicarea unui tratament diferenţiat între agenţii de poliţie (funcţionari publici cu statut special) aflaţi în situaţii comparabile, respectiv absolvenţi cu studii superioare, fiind încălcate dispoziţiile art. 2 din O.G. nr. 137/2000.

În cazul de faţă practic, prin aplicarea unui tratament diferit şi nejustificat privind drepturile şi interesele fundamentale garantate juridic, faţă de persoane aflate într-o situaţie similară, din cauza apartenenţei acestora la o anumită categorie şi a posedării unei anumite caracteristici a fost creată o situaţie discriminatorie, iar în acest caz CEDO a statuat drept criteriu important pentru constatarea discriminării, tratamentul diferit faţă de persoane aflate în situaţii similare, fără justificare obiectivă şi rezonabilă.

Prin hotărârea nr. 671 din 20.11.2013 Consiliul pentru Combaterea Discriminării a constatat existenţa unei discriminări în cazul sporului de doctorat. Având în vedere prevederile Deciziei ICCJ nr. 82/2016 prin care se arată că sporul pentru studii superioare şi doctorale sunt sporuri de aceiaşi natură şi au acelaşi regim juridic, recurentul a considerat că dacă în cazul sporului de doctorat există un caz de discriminare prin analogie şi în cazul sporului de studii superioare pentru agenţii de poliţie există un caz de discriminare.

În cauza de faţă este vorba de categoria agenţilor de poliţie cu studii superioare, care se află în situaţii comparabile şi care sunt afectaţi de aplicarea neunitară a legislaţiei în vigoare în sensul că s-au creat criterii care au ca scop restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor privind acordarea sporului de 25% sau a includerii acestui cuatum salarial la salariul de bază, drept recunoscut prin lege, dovadă fiind tocmai grupul de persoane - agenţi de poliţie cu studii superioare care beneficiază de sporul de 25%, apoi grupul privind agenţii de poliţie cu studii superioare care au beneficiat de acest spor de 25% până în luna octombrie 2009 şi li s-a sistat cu excluderea în continuare de la posibilitatea reluării, grupul de agenti de poliţie cu studii superioare care au beneficiat, sistat şi reluat acest drept, faţă de grupul care nu au beneficiat niciodată, astfel cum rezultă din situaţia acestora întocmită chiar de angajator depusă la dosar.

Este vorba despre un caz de discriminare care a fost deja constatat de către legiuitor, care a dispus înlăturarea lui prin aplicarea Legii nr. 71/2015, discriminarea a fost constatată şi de CNCD la sesizarea ICCJ aşa cum rezultă din cuprinsul Deciziei ICCJ nr. 82/2017 privind acordarea sporul pentru studii superioare agenţilor de poliţie fiind menţionată la pct. 8 anterior enunţat. Mai mult dacă în cazul sporului de doctorat s-a constatat existenţa unei discriminări de către CNCD, iar ICCJ constată că prin analogie sporul pentru studii superioare la agenţii de poliţie este similar sporului de doctorat în speţa dedusă examinării CNCD este vorba cu certitudine despre o situaţie de discriminare ale cărei elemente au fost evidenţiate deja de autorităţile în domeniu.

În concluzie, în situaţia sesizată de reclamant se aplică un tratament mai puţin favorabil agenţilor de poliţie care au obţinut licenţa în studii superioare după anul 2010, faţă de cei care au absolvit aceste studii pană în anul 2009. În timp ce agenţii de poliţie care au absolvit studiile superioare anterior anului 2010 primesc în continuare suma echivalentă a acestui spor, ceilalţi care au absolvit studiile superioare ulterior anului 2010 nu au chemare la obţinerea unei sume echivalente cu sporul pentru studii superioare. În acest fel se încalcă principiul plăţii egale pentru o muncă de valoare egală, parte a dreptului la nediscriminare prevăzut de art. 16 alin. (1) coroborat cu art. 41 din Constituţia României. Angajaţii agenţi de poliţie care au obţinut licenţa în studii superioare după anul 2010 respectiv intrarea în vigoare a legii salarizării unice sunt în situaţie comparabilă cu cei care au finalizat studiile superioare înainte de intrarea în vigoare a legislaţiei în cauză. Astfel ambele categorii au obţinut o calificare superioară, prin care se adaugă un plus de valoare muncii prestate.

În opinia sa, sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 2 din O.G. nr. 137/2000, modificată şi republicată, în speţa de faţă fiind întrunite elementele constitutive ale unei fapte de discriminare care rezultă din legislaţia existentă în perioada 2010-2019, dar şi din modul de aplicare şi interpretare a acesteia de către MAI, motiv pentru care a solicitat CNCD formularea unor concluzii asupra cauzei în calitate de instituţie specializată a statului în domeniu, iar instituţia a constatat existenţa discriminării deja recunoscută de către legiuitor şi recent de către MAI.

Recurentul a făcut trimitere şi la art. 23 alin. (2) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede în mod expres că "toţi oameni, fără nici o discriminare, au dreptul la un salariu egal pentru muncă egală". În mod similar, Pactul Internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale (adoptat în 1966 şi ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974) conţine dispoziţii cu privire la discriminare, inclusiv dreptul la un salariu echitabil şi la remuneraţie egală pentru o muncă de valoare egală, precum şi la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, susţinând că, în condiţiile în care aceste prevederi internaţionale au prioritate în raport cu întreaga legislaţie română (conform art. 20 alin. (1) din Constituţia României), CNCD a apreciat şi a stabilit corect existenţa discriminării, în condiţiile în care aceasta este recunoscută de legiuitor, iar recent şi de MAI.

4. Apărările formulate în recurs

Intimatul-reclamant Ministerul Afacerilor Interne a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute, nefiind susceptibilă de criticile formulate. A invocat decizia nr. 51/04.02.2020 a Curţii Constituţionale a României şi Decizia nr. 21/21.11.2016 a Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii.

5. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul a reiterat, în esenţă, aspectele expuse prin memoriul de recurs.

6. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea dosarului de recurs la data de 16 mai 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Prin Hotărârea nr. 643 din data de 23.09.2019, Colegiul director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării a conchis următoarele:

"Fapta reclamatei constituie discriminare în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) coroborate cu art. 7 lit. b) şi c) din O.G. nr. 137/2000 pentru prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările ulterioare. Recomandă reclamatei să depună toate diligenţele pentru eliminarea situaţiei de discriminare constatate."

În partea introductivă a hotărârii contestate s-a arătat că sesizarea referitoare la discriminarea pe criteriul studiilor superioare a fost formulată de Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual din M.A.I. - Biroul Executiv Teritorial Dâmboviţa, fiind înregistrată iniţial sub nr. x/08.06.2015. În esenţă, sindicatul a susţinut în petiţie că prin aplicarea unui tratament diferenţiat de către Ministerul Afacerilor Interne ca urmare a acordării sporului pentru studii superioare agenţilor de poliţie conform Ordinului ministrului afacerilor interne nr. S/138/2014 privind modificarea şi completarea O.M.A.I. nr. S/214/2011 pentru aplicarea prevederilor legale referitoare la salarizarea personalului militar, poliţiştilor şi personalului civil din Ministerul Afacerilor Interne, a fost creată o situaţie discriminatorie în sensul art. 2 din O.G. nr. 137/2000, între agenţii de poliţie care au absolvit studii superioare înainte de 31.12.2009 şi cei care au absolvit astfel de studii ulterior, deşi aceştia se află în situaţii comparabile.

La argumentarea soluţiei dispuse de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, enunţând condiţiile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, faţă de aspectele prezentate în sesizarea sindicatului, Colegiul director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării a considerat că acestea reprezintă o situaţie discriminatorie, fiind instituite diferenţieri prin raportare la momentul absolvirii studiilor superioare. Rezultă că există situaţii similare, dar tratate diferit, tratamentul depinzând de momentul absolvirii studiilor superioare, respectiv data de 31.12.2009. Astfel, există un tratament mai puţin favorabil aplicat de Ministerul Afacerilor Interne ca urmare a aplicării sporului pentru studii superioare numai agenţilor de poliţie care au beneficiat de prevederile Ordinului ministrului administraţiei şi internelor nr. 318/2004, faţă de agenţii de poliţie aflaţi în situaţii comparabile. Deşi sporul în discuţie a fost abrogat la data de 01.01.2010, din maniera de reglementare a salarizării personalului bugetar începând cu anul 2010, conform art. 30 alin. (5) din Legea-cadru nr. 330/2009, rezultă că un drept salarial secundar (spor) s-a transformat într-o parte a salariului ca drept fundamental. Abrogarea priveşte doar salariaţii care în viitor ar fi putut să se califice pentru obţinerea unui spor de 25% din salariul de bază, prin obţinerea diplomei de licenţă, iar nu şi pe agenţii de poliţie care aveau deja diploma de licenţă la momentul adoptării noii legislaţii.

Colegiul director al Consiliului a apreciat că se încalcă principiul egalităţii întrucât nu este justificată diferenţierea impusă în ceea ce priveşte acordarea acestei compensaţii în funcţie de perioada (anul) în care a fost obţinută diploma de licenţă. De asemenea, se instituie o diferenţiere şi pentru agenţii care obţinuseră acest spor însă s-au transferat în alte unităţi aflate în subordinea Ministerului Afacerilor Interne, fiind încălcat principiul plăţii egale pentru muncă de valoare egală, parte a dreptului la nediscriminare prevăzut de art. 16 coroborat cu art. 41 din Constituţie. În opinia Colegiului director al Consiliului, chiar şi drepturile suplimentare sunt protejate prin dispoziţiile constituţionale din art. 41 (dreptul la muncă), art. 16 (egalitatea în faţa legii), prin dispoziţiile art. 1 (interzicerea discriminării) din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin dispoziţiile art. 160 din Codul muncii. În concluzie, s-a stabilit că fapta sesizată de sindicat reprezintă o faptă de discriminare constând într-o diferenţă salarială, dreptul încălcat este dreptul la salariu egal pentru munca egală prestată, iar criteriul de discriminare dintre cele prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 este "orice alt criteriu". În cauză se aplică criteriul timp, prin lege nefăcându-se o departajare clară între cei care au beneficiat de spor şi cei care nu mai pot beneficia de acesta.

În acest context factual, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamantul Ministerul Afacerilor Interne a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD) şi Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual din M.A.I. - Biroul Executiv Teritorial Dâmboviţa, solicitând anularea hotărârii nr. 643 din 23.09.2019 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost admisă, fiind anulată hotărârea contestată, pârâtul Sindicatul poliţiştilor formulând recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a cărui incidenţă nu poate fi reţinută în cauză.

Înalta Curte aminteşte că motivul de recurs prevăzut de acest text de lege vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Astfel, se constată că recurentul-pârât a formulat critici centrate pe ideea că se aplică un tratament mai puţin favorabil agenţilor de poliţie care au obţinut licenţa în studii superioare după anul 2010, faţă de cei care au absolvit aceste studii pană în anul 2009, în sensul că în timp ce agenţii de poliţie care au absolvit studiile superioare anterior anului 2010 primesc în continuare suma echivalentă a acestui spor, ceilalţi care au absolvit studiile superioare ulterior anului 2010 nu au chemare la obţinerea unei sume echivalente cu sporul pentru studii superioare. În acest fel se încalcă principiul plăţii egale pentru o muncă de valoare egală, parte a dreptului la nediscriminare prevăzut de art. 16 alin. (1) coroborat cu art. 41 din Constituţia României. A mai susţinut că CNCD s-a pronunţat asupra discriminări după ce legiuitorul prin mai multe acte normative a constatat existenţa discriminării în cazul salarizării bugetarilor (inclusiv asupra acordării sporului pentru studii superioare agenţilor de poliţie) şi a dispus înlăturarea acesteia, respectiv prin Legea nr. 71/2015, O.U.G. nr. 57/2015, O.U.G. nr. 20/2015 şi O.U.G. nr. 43/2016, iar reclamantul Ministerul Afacerilor Interne a recunoscut existenţa discriminării în situaţia agenţilor de poliţie cu studii superioare, iar acest aspect a promovat O.U.G. nr. 75/14.05.2020.

Înalta Curte apreciază că aceste susţineri sunt nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar şi să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Astfel, se reţine că art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 prevede următoarele: "Potrivit prezentei ordonanţe, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu, care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice."

Din definiţia legală rezultă că fapta de discriminare reprezintă tratamentul diferit aplicat unor persoane aflate în situaţii comparabile. O faptă poate fi calificată ca fiind faptă de discriminare dacă îndeplineşte cumulativ mai multe condiţii şi anume: existenţa unui tratament diferenţiat aplicat unor situaţii analoge sau omiterea de a trata în mod diferit situaţii diferite, necomparabile; tratamentul diferit să se manifeste prin excludere, deosebire, restricţie sau preferinţă; existenţa unor persoane sau situaţii aflate în poziţii comparabile; existenţa unui criteriu de discriminare prevăzut de lege; tratamentul diferenţiat să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, a folosinţei sau a exercitării, în condiţiile de egalitate, a unui drept recunoscut de lege; tratamentul diferenţiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate şi necesare.

În jurisprudenţă s-a reţinut că principiul egalităţii sau nediscriminării constă în aceea că persoanele care se găsesc într-o situaţie identică au dreptul la un tratament identic, fără ca egalitatea să însemne uniformitate. Funcţia sa este aceea de a preveni formularea de distincţii arbitrare şi de a evita diferenţele de tratament juridic fără motive obiective. Principiul nediscriminării presupune aplicarea unui tratament egal tuturor indivizilor care sunt egali în drepturi. Potrivit art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind interzicerea discriminării, diferenţa de tratament devine discriminatorie atunci când se induc distincţii între situaţii analoge şi comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă. Diferenţele de tratament nu vor fi considerate discriminatorii dacă distincţia operată este obiectivă şi rezonabilă.

În lumina acestor considerente teoretice, Înalta Curte constată că în mod corect, contrar hotărârii date de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, prima instanţă a considerat că nu este îndeplinită condiţia referitoare la justificarea tratamentului diferenţiat al persoanelor aflate în situaţii comparabile. Astfel, diferenţa de tratament între agenţii de poliţie care au beneficiat de sporul de 25% din salariul de funcţie până la data de 31.12.2009 şi cărora li se acordă o sumă compensatorie începând cu data de 01.01.2010 şi agenţii de poliţie care au obţinut o diplomă de licenţă începând cu anul 2010 fără a mai beneficia de vreo recompensă salarială, această diferenţă de tratament deci este justificată de scopul legitim şi obiectiv al trecerii la un nou sistem de salarizare, unitar, al personalului plătit din fonduri publice cu integrarea sporurilor în componenta salariului de bază.

În primul rând, Înalta Curte împărtăşind opinia judecătorului fondului, constată că faptele de discriminare reclamate de Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual din M.A.I. - Biroul Executiv Teritorial Dâmboviţa au legătură cu modalitatea de aplicare a legilor referitoare la salarizarea poliţiştilor începând cu data de 01.01.2010 şi cel mult până la data formulării sesizării, anume 08.06.2015.

În opinia sindicatului, astfel cum rezultă din Hotărârea CNCD contestată, intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 a dus la apariţia unei stări de discriminare între agenţii de poliţie care aveau în plată sporul salarial până la data de 31.12.2009 şi cei care au obţinut diploma de licenţă ulterior şi care nu au mai beneficiat de vreo formă de remunerare pentru studiile superioare absolvite. Mai apoi, al doilea moment temporal care, în opinia sindicatului, a continuat starea de discriminare este emiterea/punerea în aplicare a Ordinului ministrului afacerilor interne nr. S/138/2014 prin care suma compensatorie a fost acordată şi agenţilor de poliţie care au avut în plată sporul salarial, dar care au pierdut suma compensatorie ca urmare a unei modificări a raportului de muncă prin mutarea în altă unitate.

În aceste condiţii, faptele de discriminare reclamate nu au legătură cu legislaţia adoptată în anul 2015 şi în continuare, legislaţie invocată de recurent prin memoriul de recurs, precum şi prin întâmpinarea din dosarul de fond şi amplu prezentată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării în partea introductivă a hotărârii contestate. În absenţa unor critici concrete ale persoanei care formulează sesizarea şi în lipsa vreunei sesizări din oficiu a autorităţii de stat în domeniul discriminării rezultă că nu pot fundamenta hotărârea dată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării nici prevederile Legii nr. 71/2015 (care instituie principiul stabilirii cuantumului salariilor de bază şi a sporurilor la nivelul maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice), nici prevederile Legii-cadru nr. 153/2017 (care instituie etape de aplicare etapizată a legii şi reguli distincte de aplicare a majorărilor salariale anuale). În egală măsură, nu pot fi analizate în cadrul procesual de faţă susţinerile recurentului-pârât argumentate în drept pe dispoziţiile O.U.G. nr. 75/2020, act normativ ulterior hotărârii contestate şi care a fost invocat prin memoriul de recurs, cu argumente similare celor expuse prin notele scrise depuse la dosarul de fond.

În continuare, instanţa de control judiciar reţine că sporul invocat recurentul-pârât a fost instituit prin O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor, cu o serie de restricţii, nefiind inclus în categoria generală a sporurilor recunoscute întregii categorii profesionale a poliţiştilor şi reglementate în art. 20-23 din O.G. nr. 38/2003 (sporul pentru activitatea desfăşurată în unităţi situate în localităţi sau în zone izolate, sporul pentru misiuni operative, sporul pentru locuri de muncă cu condiţii de pericol, sporul pentru condiţii vătămătoare de muncă).

Distinct de aceste sporuri generale raportate la salariul de bază, la pct. 5 din nota de la finalul anexei nr. 1 la O.G. nr. 38/2003 se prevede:

"Agenţii de poliţie absolvenţi ai instituţiilor de învăţământ superior, cu diplomă de licenţă, beneficiază de un spor de 25% din salariul de funcţie dacă îşi desfăşoară activitatea în domenii corespunzătoare studiilor absolvite, stabilite prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor". Rezultă că numai persoanele care făceau parte din corpul agenţilor de poliţie aveau vocaţie la sporul salarial, cu înlăturarea corpului ofiţerilor de poliţie, după distincţia făcută prin Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului. Mai apoi, beneficiul sporului de 25% din salariul de funcţie nu se obţinea prin simpla eliberare a diplomei de licenţă la absolvirea unei instituţii de învăţământ superior, ci era necesar să fie îndeplinite condiţiile suplimentare stabilite prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor, referitoare la activitatea desfăşurată de agentul de poliţie şi domeniul studiilor superioare. Or, aplicabilitatea Ordinului ministrului administraţiei şi internelor nr. 318/2004 a încetat la data de 31.12.2009, ca urmare a abrogării actului normativ de rang superior, O.G. nr. 38/2003, fiind lipsită de temei susţinerea sindicatului pârât că Ministerul Afacerilor Interne ar fi trebuit să continue aplicarea criteriilor prevăzute de ordinul în discuţie şi după data de 01.01.2010, pentru a nu crea situaţii discriminatorii între poliţişti.

Actele normative care reglementau în favoarea agenţilor de poliţie un spor salarial pentru studiile superioare absolvite cu diplomă de licenţă au fost abrogate prin Legea-cadru nr. 330/2009. Prin urmare, începând cu data de 01.01.2010 niciun agent de poliţie nu a mai beneficiat de spor, ca element component al drepturilor salariale, pentru absolvirea studiilor superioare, fiind greşită terminologia folosită de recurent în memoriul de recurs şi în celelalte acte de procedură întocmite.

La implementarea noului sistem de salarizare reglementat prin Legea-cadru nr. 330/2009, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 30 din legea-cadru, precum şi dispoziţiile art. 6 din O.U.G. nr. 1/2010 astfel că, pentru situaţia în care încadrarea poliţiştilor pe funcţii şi stabilirea drepturilor salariale începând cu data de 01.01.2010 ar fi condus la un cuantum mai mic al drepturilor salariale decât cel avute în plată în luna decembrie 2009, corecţia instituită de legiuitor a fost aceea a acordării unei sume compensatorii. Compensaţia în discuţie s-a acordat individual şi a avut rolul de a asigura în plată poliţistului acelaşi cuantum al drepturilor salariale ca cele din luna decembrie 2009, fixat ca element de comparaţie. Dată fiind raţiunea instituirii acestei sume compensatorii rezultă că suma compensatorie a fost acordată efectiv începând cu anul 2010 şi până la data la care drepturile salariale rezultate din încadrarea făcută în temeiul noilor reglementări în materie, cu aplicarea majorărilor salariale stabilite prin legile anuale de salarizare din perioada 2010-2015, au condus la un cuantum mai mare decât cel aflat în plată în luna decembrie 2009.

În acest context, în mod corect a concluzionat prima instanţă, contrar hotărârii contestate, că suma compensatorie a fost acordată acelor poliţişti care se aflau în situaţia particulară de a avea drepturi salariale mai mici începând cu luna ianuarie 2010 decât cele aflate în plată în luna decembrie 2009, corectivul instituit de legiuitor urmărind scopul de a nu se diminua drepturile salariale în plată. Cu toate acestea, nu se poate considera că aceşti poliţişti ar fi fost plasaţi de Ministerul Afacerilor Interne într-o situaţie mai favorabilă decât cei care nu beneficiau de suma compensatorie câtă vreme drepturile salariale ale personalului din întreaga categorie profesională au fost stabilite începând cu luna ianuarie 2010 în baza noii legi de salarizare a personalului plătit din fonduri publice, lege care nu mai prevedea vreun spor pentru studiile superioare absolvite cu diplomă de licenţă de agenţii de poliţie.

Astfel, Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 318/2004 nu mai producea efecte juridice ulterior abrogării actului normativ de bază, iar evenimentul legislativ al abrogării O.G. nr. 38/2003 impunea reclamantului Ministerul Afacerilor Interne obligaţia de a stabili drepturile salariale cuvenite poliţiştilor în conformitate cu noua reglementare, fără componenta sporului salarial în favoarea agenţilor de poliţie absolvenţi cu diplomă de licenţă ai instituţiilor de învăţământ superior. De asemenea, revenea reclamantului Ministerul Afacerilor Interne obligaţia de a compensa diminuarea drepturilor salariale ale agenţilor de poliţie care avuseseră în plată sporul în luna decembrie 2009, fără ca această situaţie particulară să poată fi considerată faptă de discriminare în sensul art. 2 din O.G. nr. 137/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că susţinerea recurentului în sensul că unii agenţi de poliţie beneficiază de sporul de 25% în discuţie, iar alţii nu beneficiază de acest spor, existând o situaţie discriminatorie cu privire la acest aspect, este lipsită de suport, întrucât este vorba despre acei agenţi de poliţie care beneficiază de o sumă compensatorie tranzitorie, care se acordă în considerarea faptului că au avut în plată salarii mai mari la data intrarii în vigoare a Legii nr. 303/2009, astfel cum s-a expus anterior.

Aşadar, nu este vorba despre o situaţie identică, întrucât ceilalţi care se consideră discriminaţi nu au avut niciodată salarii mai mari în plată şi nu se puteau prevala de această exigenţă, de păstrare a unui salariu în plată.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual M.A.I. Biroul Executiv Teritorial Dâmboviţa împotriva sentinţei civile nr. 826 din 26 mai 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 mai 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.