Appeal against reduced moral damages for traffic accident injury dismissed, upholding Insurers' Guarantee Fund's partial compensation

Şedinţa publică din data de 16 mai 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a la data de 03.06.2021, sub nr. x/2021, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând modificarea în parte a Deciziei nr. 26299/10.05.2021, în sensul admiterii în integralitate a cererii de plată astfel cum a fost formulată si precizată de aceştia si a obligării pârâtului la plata sumei de 82.500 RON, reprezentând daune morale aferente celor 55 de zile de îngrijire medicală necesare vindecării leziunilor suferite de C.; cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de şedinţă din data de 16.11.2021, Curtea a încuviinţat pentru ambele părţi proba cu înscrisuri, iar pentru reclamanţi şi proba testimonială, în cadrul căreia să fie audiat martorul D., audiere realizată prin comisie rogatorie.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1268 din 5 iulie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a respins contestaţia formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1268 din 5 iulie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

Recurenţii au solicitat, în principal, trimiterea cauzei spre o nouă judecată la Curtea de Apel Bucureşti, iar, în subsidiar, admiterea contestaţiei formulate împotriva Deciziei nr. 26299/10.05.2021 emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în sensul modificării în parte a deciziei si a admiterii în integralitate a cererii de plată astfel cum a fost formulată si precizată, respectiv a obligării intimatului la plata sumei de 82.500 RON, reprezentând daune morale aferente celor 55 de zile de îngrijire medicală necesare vindecării leziunilor suferite de C..

Au arătat că prin sentinţa penală nr. 165/2014 pronunţată de Judecătoria Marghita în dosarul nr. x/2014, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 266/A/2015 a Curţii de Apel Oradea, s-a dispus condamnarea numitului E. pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă asupra doamnei B. si a fost lăsată nesoluţionată latura civilă. Prin sentinţă s-a reţinut în mod definitiv culpa exclusivă a numitului E. în producerea evenimentului rutier.

În cadrul prezentului dosar nu s-a administrat nicio probă care să reliefeze că, în situaţia dată, asigurarea minorului C. într-un scaun special ar fi cauzat zile diferite de îngrijiri medicale sau mai puţine leziuni.

Cu toate acestea, contestaţia a fost respinsă, printre alte motive, si pentru faptul că nu s-a efectuat un raport de expertiză medico-legală care să reliefeze un alt număr de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecarea leziunilor suferite de fostul fiu, băieţelul care în prezent este decedat.

În opinia recurenţilor, soluţia instanţei de fond este nelegală, fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 si 8 C. proc. civ. sens în care au apreciat ca se impune casarea sentinţei civile nr. 1268/05.07.2022, motivat de următoarele aspecte:

Analizând soluţia instanţei de fond, în totală contradicţie cu dispoziţiile sentinţei penale nr. 165/2014 pronunţată de Judecătoria Marghita în dosarul nr. x/2014 şi rămasă definitivă prin decizia penală nr. 266/A/2015 a Curţii de Apel Oradea, prin care s-a dispus condamnarea numitului E. pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă asupra recurentei si s-a stabilit vinovăţia exclusivă a acestuia în producerea evenimentului rutier, Curtea de Apel Bucureşti a retinut că şi recurentii sunt de vină pentru leziunile produse minorului C. întrucât nu l-au asigurat într-un scaun special.

Recurenţii au susţinut că această reţinere nu este justificată de nicio probă de la dosar. Nu există nicio expertiza medico-legală efectuată care sa stabilească că, dacă minorul se afla într-un scaun special nu suferea nicio vătămare, la fel cum nu exista nicio probă care să spună contrariul.

Motivul pentru care minorul a suferit leziunile produse nu este dat de acţiunea de proiectare a lui în afara autoturismului (copilul nu a fost proiectat din maşina, fiind permanent în braţele tatălui său), ci de contorsionarea autoturismului într-o asemenea maniera încât acesta a ajuns ca si un acordeon, neputând fi valorificat nici măcar ca epavă.

Pe de altă parte, în cazul reţinerii unei culpe a recurenţilor în producerea evenimentului rutier, ar fi trebuit să se arate gradul de culpabilitate a fiecărei persoane, fiind inadmisibil să li se reţină o culpă superioară celei reţinute pentru persoana care a provocat accidentul şi a creat starea de pericol.

Au mai apreciat recurenţii că hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o.

In atare condiţii, prin hotărârea pronunţată, Curtea de Apel Bucureşti a încălcat autoritatea de lucru judecat a celor statuate prin sentinţa penală nr. 165/2014 pronunţată de Judecătoria Marghita în dosarul nr. x/2014, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 266/A/2015 a Curţii de Apel Oradea, inserând motive străine de obiectul cauzei, fără niciun corespondent pe care să se bazeze.

Pe de altă parte, în subsidiar, instanţa a apreciat că declaraţia martorei D. nu este de natură să modifice cuantumul sumei acordate cu titlu de despăgubiri, în lipsa unei expertize medico-legale, însă instanţa, tot în lipsa unei expertize medico-legale, apreciază ca există o culpă a reclamanţilor în producerea vătămărilor suferite de fiul acestora.

Evident aceste motive denotă o doză mare de subiectivitate a judecătorului fondului în soluţionarea dosarului si prezintă o evidentă contradicţie în realizarea raţionamentului instanţei si motivele arătate în cadrul considerentelor sentinţei.

Raportat la aceste aspecte, recurenţii au solicitat în principal retrimiterea cauzei în faţa primei instanţe în vederea efectuării unei expertize medico-legale pentru determinarea numărului total de zile de îngrijire medicală necesare pentru vindecarea leziunilor suferite de către fiul acestora C. în urma accidentului de circulaţie, pentru a se stabili dacă folosirea unui scaun special pentru minor ar fi dus la mai puţine vătămări produse minorului şi la un număr mai mic de zile de îngrijiri medicale acordate acestuia şi pentru a se putea stabili gradul de culpabilitate a fiecărei persoane vinovate de vătămarea minorului.

4. Apărările formulate în recurs

Intimatul Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a formulat întâmpinare, însă a depus la dosar note scrise, prin care a susţinut că recurentii nu critică legalitatea sentinţei, ci temeinicia acesteia.

Cu privire la referirile recurenţilor la efectuarea unei expertize, a arătat că această probă nu este admisibilă în stadiul procesual al recursului, iar în dosarul de fond nu au solicitat o astfel de probă, aceştia stabilind cadrul procesual inclusiv asupra probatoriului, conform art. 9 C. proc. civ.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea dosarului de recurs la data de 8 februarie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din data de 8 februarie 2024, cauza a fost suspendată, în temeiul dispoziţiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., faţă de lipsa nejustificată a părţilor şi a solicitării de judecare a cauzei în lipsa acestora, recurenţii-reclamanţi formulând ulterior cerere de repunere a cauzei pe rol, pentru discutarea căreia s-a fixat termen la data de 16 mai 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

La data de 01.01.2013 a avut loc un accident rutier din culpa conducătorului autoturismului cu numărul de înmatriculare x. Din accident, printre altele a rezultat vătămarea corporală a minorului C.. La data evenimentului, autoturismul avea încheiată poliţa nr. x, emisă de F. S.A.

Prin cererea înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor sub nr. x/25.01.2016, A. şi B., reprezentanţii legali ai minorului C., au solicitat avizarea dosarului de daună şi acordarea de despăgubiri din disponibilităţile F.G.A., în cuantum de 82.500 de RON, daune morale, pentru repararea integrală a prejudiciului suferit în urma accidentului rutier de C. (între timp, decedat).

Prin Decizia nr. 3761/02.02.2017, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins cererea, cu motivarea că petenţii nu au dreptul la despăgubire deoarece acţiunea nu a fost pornită de către defunct.

Prin sentinţa civilă nr. 2615/2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal (definitivă prin Decizia nr. 407/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal) s-a admis contestaţia reclamanţilor A. şi B., fiind obligat pârâtul să procedeze la analiza pe fond a cererii.

Prin Decizia nr. 26299/10.05.2021, s-a admis cererea de plată, în parte, acestora fiindu-le acordată suma de 35.750 de RON, cu titlu de daune morale.

În acest context factual, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, au solicitat modificarea în parte a Deciziei nr. 26299/10.05.2021, în sensul admiterii în integralitate a cererii de plată astfel cum a fost formulată si precizată si a obligării pârâtului Fondul de garantare a Asiguraţilor la plata sumei de 82.500 RON, reprezentând daune morale aferente celor 55 de zile de îngrijire medicală necesare vindecării leziunilor suferite de C..

Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost respinsă, reclamanţii formulând recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., a căror incidenţă nu poate fi reţinută în cauză.

Astfel, Înalta Curte reţine că sunt nefondate susţinerile recurenţilor-reclmanaţi, circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în sensul că în considerentele sentinţei se regăsesc motive străine de obiectul cauzei, fără niciun corespondent pe care sa se bazeze, faţă de cele statuate prin sentinţa penală nr. 165/2014 pronunţată de Judecătoria Marghita în dosarul nr. x/2014, definitivă prin decizia penală nr. 266/A/2015 a Curţii de Apel Oradea.

Instanţa de control judiciar aminteşte că în ceea ce priveşte teza art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. referitoare la casarea hotărârii pentru existenţa de motive străine de natura pricinii, aceasta priveşte ipoteza în care motivarea ar cuprinde doar considerente care nu au nicio legătură cu natura cauzei, ceea ce nu se identifică în situaţia de faţă.

Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă expunând în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Judecătorul fondului a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată, susţinerile recurenţilor neconstituind motive străine de natura cauzei în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nici teza acestui motiv de casare privind existenţa unor motive contradictorii nu poate fi reţinută a fi incidentă în cauză.

Înalta Curte aminteşte că în practica instanţelor de control judiciar s-a reţinut constant că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi atunci când există o contradicţie între soluţia pronunţată şi considerentele ce stau la baza acesteia sau atunci când considerentele reflectă un caracter antagonic, nefiind posibil de urmărit raţionamentul care a stat la baza pronunţării soluţiei, ori când instanţa s-a pronunţat cu privire la altă acţiune decât cea care face obiectul litigiului, niciuna dintre aceste ipoteze nefiind întâlnită în cauză, faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurenţilor neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. în sensul invocat de aceştia.

Înalta Curte constată că sunt nefondate şi susţinerile recurenţilor circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Potrivit acestor dispoziţii legale "casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 7. când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat".

Articolul 431 alin. (1) din C. proc. civ., "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect", dă expresie aspectului negativ al autorităţii de lucru judecat, potrivit căruia o acţiune nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, fiind interzisă reluarea aceleiaşi judecăţi, în condiţiile identităţii de părţi, obiect şi cauză.

Principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, obiectivul acestor principii fiind cel care trebuie realizat prin respectarea a ceea ce o instanţă a statuat deja în privinţa raporturilor litigioase ale părţilor şi ale chestiunilor analizate în cauză. Sunt, de aceea, contrare ordinii publice readucerea în faţa justiţiei şi repunerea în dezbaterea judiciară a aceloraşi cereri şi chestiuni, după ce au primit o soluţionare definitivă.

Înalta Curte constată că recurenţii au susţinut incidenţa acestui motiv de casare, pe motiv că prin hotărârea pronunţată, Curtea de Apel Bucureşti a încălcat autoritatea de lucru judecat a celor statuate prin sentinţa penală nr. 165/2014 pronunţată de Judecătoria Marghita în dosarul nr. x/2014, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 266/A/2015 a Curţii de Apel Oradea, prin care s-a dispus condamnarea numitului E. pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă asupra recurentei si s-a stabilit vinovăţia exclusivă a acestuia în producerea evenimentului rutier, Curtea de Apel Bucureşti retinând că şi recurentii sunt de vină pentru leziunile produse minorului C. întrucât nu l-au asigurat într-un scaun special.

Aceste argumente invocate de recurenţi nu atrag incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., întrucât în procesul penal s-a analizat vinovăţia în producerea accidentului şi s-a stabilit că aceasta a aparţinut exclusiv numitului E. în producerea evenimentului rutier, aşa cum de altfel susţin şi recurenţii, neanalizându-se însă şi vinovăţia în producerea unor vătămări corporale celorlaţi ocupanţi ai autoturismului recurenţilor, respectiv posibilitatea implicării pasagerilor din autoturism în producerea acestor vătămări.

În aceste condiţii, în mod corect a observat judecătorul fondului că, deşi culpa în producerea accidentului a aparţinut conducătorului auto asigurat F., la vătămarea minorului C. a mai concurat un factor, anume faptul că acesta avea în autoturism o poziţie nefirească, stând pe braţele tatălui său, reclamantul din prezenta cauză şi nu într-un scaun special, destinat transportului auto al minorilor în vârstă de 2 ani. În acest sens, din cuprinsul certificatului medico-legal nr. x/11.01.2013 emis de Serviciul de medicină legală Oradea rezultă că leziunile minorului au fost produse prin lovirea acestuia, situat pe braţele tatălui său de componente proeminente dure din interiorul autovehiculului ce a suferit o deceleraţie bruscă, în urma coliziunii cu un alt autovehicul în mişcare, în cadrul unui accident rutier. Din această perspectivă, nu doar fapta conducătorului auto asigurat F. a cauzat vătămarea minorului C. şi implicit prejudicierea acestuia, ci şi conduita lipsită de responsabilitate a reprezentanţilor legali ai acestuia, întocmai reclamanţii din prezenta cauză.

Prin urmare, nu se poate susţine în mod valid încălcarea autorităţii de lucru judecat cu privire la aspectele analizate şi tranşate definitiv în dosarul penal în discuţie, respectiv vinovăţia conducătorului auto în producerea accidentului de circulaţie, prima instanţă apreciind prin sentinţa recurată asupra unui factor distinct, concurent în producerea vătămărilor corporale minorului C., aspect neanalizat prin sentinţa penală, nefăcând obiectul acelei cauze.

Instanţa de control judiciar constată că este nefondat şi motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, motivul de recurs prevăzut de acest text de lege vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (1). 1 lit. d) din Norma ASF nr. 23/2014, "la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere următoarele: (...) f) daunele morale: în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România."

În literatura de specialitate, dar şi în practica judecătorească s-a arătat că în absenţa unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a acestora, daunele morale sunt stabilite în raport cu consecinţele negative suferite de victima accidentului, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea şi consecinţele traumei fizice şi psihice suferite ori în ce măsură a fost afectată situaţia familială, socială şi profesională.

Atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei, în funcţie de care se stabileşte întinderea reparaţiei pentru prejudiciul suferit, despăgubirile reprezentând daunele morale trebuind să fie rezonabile, aprecierea şi cuantificarea acestora să fie justă şi echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real şi efectiv produs victimei şi suferite de aceasta, în aşa fel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără just temei a celui îndreptăţit să pretindă şi să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii.

Din această perspectivă, nu se poate stabili, în prezenta cauză, vreun motiv de nelegalitate al sentinţei recurate, în mod corect judecătorul fondului constatând că în cuprinsul Deciziei contestate au fost redate elementele avute în vedere de către pârât la stabilirea cuantumului daunelor morale, pârâtul precizând că au fost avute în vedere particularităţile concrete ale cauzei, respectiv actele medico-legale din care rezultă că urmare a producerii accidentului rutier, acesta a suferit vătămări corporale, care au necesitat pentru vindecare 55 zile, precum şi starea de minoritare a victimei.

S-a mai menţionat că la acordarea daunelor morale au fost avute în vedere legislaţia şi jurisprudenţa naţionale în materie, practica societăţilor de asigurare/F.G.A., coroborat cu condiţiile de trai din ţară, efectul compensatoriu al daunelor morale şi raţiunea acordării acestora, rezultând astfel valoarea de 500 de RON/fiecare zi de îngrijire x 57 de zile îngrijiri în vederea însănătoşirii reclamantului, dar şi prin raportare la art. 6.4 lit. f) din Procedură, o majorare cu 30% a sumei rezultate ca urmare a faptului că victima era minoră rezultând o despăgubire în cuantum total de 35.750 de RON.

Prin urmare, pârâtul a prezentat raţiunile care au determinat stabilirea unui anumit cuantum al daunelor morale, motiv pentru care nu se poate considera că actul administrativ a fost emis de către a autoritatea pârâtă într-o manieră discreţionară.

Aşa fiind, ţinând cont de aceste aspecte, precum şi de susţinerile reclamanţilor, în mod judicios a apreciat prima instanţă că pârâtul a stabilit corect cuantumul daunelor morale, raportându-se, în lipsa unor criterii şi limite legale, la un criteriu obiectiv şi rezonabil (zilele de îngrijiri medicale). Pornind de la particularitatea că Fondul de garantare a asiguraţilor nu preia funcţiile unui asigurător, ci are menirea de a acoperi despăgubirile pentru creditorii societăţilor de asigurare aflate în faliment, pârâtul nu a stabilit arbitrar cuantumul daunelor morale, ci s-a raportat la un criteriu obiectiv (zilele de îngrijiri medicale), luând în calcul şi particularităţile speţei, din cuprinsul certificatului medico-legal nerezultând că leziunile traumatice suferite de reclamant s-ar încadra în grad de invaliditate sau infirmitate, ar fi pus în primejdie viaţa reclamantului sau s-ar fi încadrat în noţiunea de prejudiciu estetic grav şi permanent.

Astfel, instanţa de control judiciar constată că în mod corect a apreciat judecătorul fondului că despăgubirea parţială acordată de pârât pentru asigurătorul F. (35.750 de RON, faţă de un total solicitat de 82.500 de RON) este echitabilă, faţă de toate aspectele reţinute anterior, precum şi având în vedere şi faptul că prin sentinţa penală nr. 165 din 9 decembrie 2014 pronunţată de Judecătoria Marghita anterior referită s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de una dintre persoanele vătămate în accidentul rutier în discuţie, respectiv B., şi a fost obligată partea responsabilă civilmente S.C. F. S.A. la plata despăgubirilor în sumă de 14.000 de euro reprezentând daune morale, reţinându-se că aceasta a suferit leziuni care au necesitat pentru vindecare 100 de zile de îngrijiri medicale, astfel cum rezultă din raportul de expertiză medico-legală.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1268 din 5 iulie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 mai 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.