Wage differentials time-barred by three-year prescription; appeal dismissed, administrative orders upheld
Legislator summary
AI generatedThe Supreme Court of Romania dismissed the appeal as unfounded, thereby upholding the lower court's dismissal of the claim and leaving the administrative orders at issue intact. The dispute concerned a group of legal professionals at the National Anti-Corruption Directorate who challenged administrative orders establishing their salary reference value and refusing to pay wage differentials for the period between August 2016 and August 2017, arguing that the administration's reference to that start date constituted a recognition of debt or a waiver of the statute of limitations. The court held that the administration correctly applied the three-year limitation period for wage claims arising from administrative recognition, ruling that the issuance of the order was not a waiver of prescription nor a judicial act; consequently, claims for the period prior to the date covered by a separate, prior final court judgment were time-barred. The decision relied on Articles 2508 and 2512 of the Civil Code regarding the conditions for express or tacit waiver of prescription and the debtor's right to invoke limitation, as well as specific provisions in the contested administrative orders limiting payment to the prescriptive period.
Legislator headnote
AI generatedart. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ, art. 2541 alin. (2) din C. civ, art. 2510 alin. (1) C. civ, art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, art. 486 C. proc. civ; Wage differentials time-barred by three-year prescription; appeal dismissed, administrative orders upheld: The dispute concerned a group of legal professionals at the National Anti-Corruption Directorate who challenged administrative orders establishing their salary reference value and refusing to pay wage differentials for the period between August 2016 and August 2017, arguing that the administration's reference to that start date constituted a recognition of debt or a waiver of the statute of limitations. The court held that the administration correctly applied the three-year limitation period for wage claims arising from administrative recognition, ruling that the issuance of the order was not a waiver of prescription nor a judicial act; consequently, claims for the period prior to the date covered by a separate, prior final court judgment were time-barred. The decision relied on Articles 2508 and 2512 of the Civil Code regarding the conditions for express or tacit waiver of prescription and the debtor's right to invoke limitation, as well as specific provisions in the contested administrative orders limiting payment to the prescriptive period.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedMain procedural basis cited for dismissing the appeal as unfounded and upholding the lower court's decision.
Procedural provision cited to support the dismissal of the appeal for lack of merits.
Full text
Şedinţa publică din data de 16 mai 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2022, la data de 15.11.2022, reclamanţii A., B., C. şi D. au formulat contestaţie, în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie, împotriva Ordinului nr. 547/08.12.2021, precum şi a Ordinelor nr. 861/26.10.2022, 862/26.10.2022, 863/26.10.2022 şi 864/26.10.2022, ale procurorului-şef de direcţie, prin care s-au respins contestaţiile împotriva Ordinului nr. 547/2021, solicitând:
- anularea în parte a Ordinului nr. 547/08.12.2021, în concret a art. 4 şi art. 6, anularea Ordinelor nr. 861/26.10.2022, 862/26.10.2022, 863/26.10.2022 şi 864/26.10.2022 prin care în mod nelegal li s-a limitat plata drepturilor recunoscute,
- obligarea pârâtului la emiterea unui alt act administrativ prin care să se dispună recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente reclamanţilor având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 1 august 2016 şi până la data de 07.08.2017 (având în vedere că începând cu 07.08.2017 li s-a recunoscut deja acest drept prin Decizia definitivă nr. 340/08.02.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-A contencios administrativ şi fiscal în dosarul x/2020),
- obligarea pârâtului la plata pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul la care sunt îndreptăţiţi şi venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 237 din 14 februarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a respins cererea formulată de reclamanţii A., B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie prin Procuror Şef Direcţie, ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 237 din 14 februarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B., C. şi D. au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Recurentii-reclamanţi au susţinut că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (cu referire la încălcarea dispoziţiilor art. 2537 pct. I şi art. 2541 alin. (2) din C. civ.).
Expunând situaţia de fapt şi argumente din acţiune, au considerat că limitarea de la art. 4 şi art. 6 stabilită în conţinutul Ordinului nr. 547/08.12.2021 este nelegală, deoarece contravine dispoziţiilor imperative coroborate ale art. 2537 pct. i) şi art. 2541 alin. (2) din C. civ. referitoare la întreruperea termenului de prescripţie şi efectele intervenirii acesteia.
În opinia acestora, în speţă sunt incidente şi dispoziţiile art. 2506 alin. (4) şi art. 2510 alin. (1) C. civ., întrucât Ordinul nr. 547/08.12.2021 reprezintă atât actul autentic prin care debitorul a recunoscut în mod expres şi lipsit de echivoc existenţa creanţei recurenţilor, cât şi actul prin care a renunţat expres la împlinirea termenului de prescripţie a dreptului material la actiune, astfel cum rezultă din conţinutul art. 1 al ordinului.
Recurenţii au invocat şi practică judiciară, respectiv sentinţa nr. 1221/29.06.2022 a Curţii de Apel Bucureşti pronunţată în dosarul nr. x/2022.
În fine, au invocat faptul că ordinul nr. 2295/2021 la care face trimitere instanţa de fond în considerentele hotărârii recurate nu a făcut obiectul cererii de chemare în judecată, ci ordinul 547/08.12.2021.
4. Apărările formulate în recurs
Intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie prin Procuror Şef Direcţie a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute, nefiind susceptibilă de criticile formulate.
În esenţă, a invocat art. 6 din Ordin şi faptul că nu a formulat o declaraţie expresă de renunţare la prescripţie şi nu poate fi vorba nici despre o renunţare tacită, iar, pe fond, cu privire la aplicabilitatea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, referitoare la înlăturarea plafonării, a susţinut că cererea a rămas fără obiect în raport de Ordinul nr. 238/26.04.2023 emis de Procurorul şef al D.N.A. 5. Procedura de soluţionare a recursului
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea dosarului de recurs la data de 16 mai 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs
Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanţii A., B., C. şi D. au formulat contestaţie, în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie, împotriva Ordinului nr. 547/08.12.2021, precum şi a Ordinelor nr. 861/26.10.2022, 862/26.10.2022, 863/26.10.2022 şi 864/26.10.2022, ale procurorului-şef de direcţie, prin care s-au respins contestaţiile împotriva Ordinului nr. 547/2021, solicitând: anularea în parte a Ordinului nr. 547/08.12.2021, în concret a art. 4 şi art. 6, anularea Ordinelor nr. 861/26.10.2022, 862/26.10.2022, 863/26.10.2022 şi 864/26.10.2022, prin care s-au soluţionat contestaţiile acestora, obligarea pârâtului la emiterea unui alt act administrativ prin care să se dispună recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente reclamanţilor având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 1 august 2016 şi până la data de 07.08.2017 (având în vedere că începând cu 07.08.2017 li s-a recunoscut deja acest drept prin Decizia definitivă nr. 340/08.02.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-A contencios administrativ şi fiscal în dosarul x/2020), obligarea pârâtului la plata pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul la care sunt îndreptăţiţi şi venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.
Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost respinsă, reclamanţii formulând recurs din perspectiva motivului de casare prevăzut deart. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a cărui incidenţă nu poate fi reţinută în cauză.
Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că este nefondată invocarea de către intimatul-pârât a lipsei de obiect a acţiunii în raport de emiterea Ordinului nr. 238/26.04.2023 al procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, întrucât obiectul demersului judiciar de faţă îl constituie solicitarea reclamanţilor de anulare parţială a Ordinului nr. 547/08.12.2021 al procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie (art. 4 şi art. 6 referitoare la invocarea de către pârât a termenului general de prescripţie de 3 ani) şi a ordinelor prin care s-au soluţionat contestaţiile împotriva acestui ordin, şi obligarea pârâtului la emiterea unui act administrativ prin care să se dispună recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi ale reclamanţilor având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 1 august 2016 şi până la data de 7 august 2017 (dată de la care li s-a recunoscut deja acest drept prin Decizia definitivă nr. 340/08.02.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-A contencios administrativ şi fiscal în dosarul x/2020) şi plata diferenţelor salariale actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda penalizatoare, iar prin Ordinul nr. 238/2023 s-a stabilit salarizarea ofiţerilor şi agenţilor de poliţie judiciară din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, începând cu data de 8 decembrie 2018, prin aplicarea unei valori sectoriale de referinţă în sumă de 605,225 RON, fără incidenţa prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, aşadar, aspecte care nu privesc prezenta cauză.
Pe fondul recursului, Înalta Curte aminteşte că motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod porcedură civilă vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.
În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.
Astfel, instanţa de control judiciar reţine că prin Ordinul nr. 547/08.12.2021 al procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, s-a decis salarizarea procurorilor, procurorilor militari, personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, ofiţerilor şi agenţilor de poliţie judiciară, specialiştilor având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, după cum urmează:
(1) Începând cu data de 1 august 2016, procurorii, procurorii militari, personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară şi specialiştii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie se salarizează având în vedere VRS 605,225 RON, în condiţiile prezentului ordin".
(2) Începând cu data de 1 ianuarie 2018, drepturile salariale se stabilesc potrivit art. 1 din prezentul ordin în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare.
(3) În cazul personalului menţionat la art. 1 căruia i-a fost recunoscută valoarea sectorială de referinţă în sumă de 605,225 RON prin hotărâre judecătorească, recalcularea şi plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea prezentului ordin se vor face în conformitate cu dispozitivul hotărârilor judecătoreşti.
(4) În cazul personalului prevăzut la art. 1 căruia valoarea sectorială de referinţă în sumă de 605,225 RON îi este recunoscută pe cale administrativă, recalcularea şi plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea prezentului ordin se vor face cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani calculat în raport cu data emiterii prezentului ordin. (...)
(6) Plata diferenţelor salariale rezultate din aplicare prezentului ordin se efectuează după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public, cu respectarea termenului de prescripţie prevăzut de lege. (...)".
Împotriva acestui ordin, reclamanţii au formulat contestaţii, prin care au solicitat revocarea prevederilor de la art. 4 şi art. 6 şi calcularea/plata drepturilor salariale reprezentând diferenţele rezultate din aplicarea valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016 şi până la data de 07.08.2017 (având în vedere că începând cu 07.08.2017 li s-a recunoscut deja acest drept prin Decizia definitivă nr. 340/08.02.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-A contencios administrativ şi fiscal în dosarul x/2020), contestaţiile fiind respinse ca neîntemeiate, prin Ordinele procurorului şef al D.N.A. nr. 861/26.10.2022, 862/26.10.2022, 863/26.10.2022 şi 864/22.10.2022, a căror anulare s-a solicitat prin prezentul demers judiciar, respins în mod corect de prima instanţă.
Din analiza Ordinului nr. 547/2021, Înalta Curte constată că acesta prevede două ipoteze: (1) situaţia în care personalului i s-a recunoscut dreptul la VRS 605,225 RON prin însuşi ordinul atacat, context în care plata drepturilor se face cu respectarea termenului de prescripţie extinctivă şi (2) situaţia în care personalul are hotărârea judecătorească executorie, pentru care executarea se va face potrivit dispozitivului acesteia.
În aceste condiţii, în mod corect a reţinut judecătorul fondului că reclamanţii nu au invocat că sunt beneficiarii unor hotărâri judecătoreşti executorii prin care să le fi fost recunoscut dreptul la VRS 605,25 RON începând cu data de 01.08.2016, aceştia invocând în concret Decizia definitivă nr. 340/08.02.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-A contencios administrativ şi fiscal în dosarul x/2020 prin care li s-a recunoscut deja dreptul solicitat începând cu data de 07.08.2017.
În aceste condiţii, se constată că invocarea de către recurenţii-reclamanţi a Deciziei Curţii de Apel Bucureşti nr. 340/08.02.2022 pronunţată în dosarul nr. x/2020, prin care li s-a recunoscut dreptul la recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a drepturilor aferente prin raportare la o VRS de 605,225 RON, pentru reclamantul A. pentru perioada 07.08.2017-31.07.2020, pentru reclamantul C. pentru perioada 07.08.2017-21.01.2018, pentru reclamantul D. pentru perioada 07.08.2017-04.02.2018, pentru reclamantul B. pentru perioada 07.08.2017-14.05.2018, în condiţiile art. 3 din ordinul contestat, această hotărâre le va fi aplicabilă reclamanţilor, în sensul recunoaşterii dispozitivului hotărârii judecătoreşti invocate, începând cu data de 07.08.2017, pentru drepturile salariale anterioare acestei perioade constatându-se prescripţia.
Or, atât prin acţiunea introductivă de instanţă, cât şi prin memoriul de recurs, recurenţii-reclamanţi au invocat în cauză recunoaşterea, prin art. 1 din ordin, a dreptului lor începând cu data de 1 august 2016, în sensul art. 2506 alin. (4) C. civ., respectiv renunţarea la prescripţie, reglementată de art. 2507-2511 C. civ., în condiţiile în care prezumtiva recunoaştere a intervenit după împlinirea termenului de prescripţie.
Astfel, această susţinere este nefondată, în speţă, nefiind incidentă niciuna dintre cele două situaţii, respectiv renunţarea expresă ori cea tacită, reglementate de dispoziţiile primului alineat al art. 2508 C. civ.. Dacă despre renunţarea expresă nu poate fi vorba, întrucât aceasta se poate realiza prin manifestarea de voinţă a debitorului, reflectată într-un înscris sub semnătură privată sau înscris autentic, ori chiar şi verbal, întrucât legea nu impune existenţa unei forme speciale, în cazul celei tacite, aceasta trebuie să aibă un caracter neîndoielnic, putând să rezulte doar din manifestări neechivoce.
În aceste condiţii, în mod corect a reţinut instanţa de fond că referirea emitentului la data de 1 august 2016 nu poate fi interpretată ca o recunoaştere a dreptului de la acest moment, din moment ce aplicabilitatea art. 1 din ordin este circumstanţiată în mod expres "condiţiilor prezentului ordin", respectiv condiţiilor prevăzute de articolele următoare - cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani sau prin aplicarea unei hotărâri judecătoreşti mai favorabile, voinţa emitentului unui act administrativ rezultând din însuşi conţinutul acestuia.
Prin urmare, stipulând expres că plata diferenţelor salariale rezultate se efectuează cu respectarea termenului de prescripţie, calculat de la data emiterii ordinului atacat, autoritatea pârâtă a acţionat în limitele legii, tocmai în considerarea caracterului de ordine privată a instituţiei prescripţiei extinctive. Debitorul a înţeles să opună în mod explicit prescripţia extinctivă şi a ales să nu renunţe la aceasta, manifestarea sa fiind lipsită de echivoc şi în deplin acord cu prevederile legale.
Partea în folosul căreia curgea prescripţia, în speţă autoritatea pârâtă, nu a acţionat ca un organ de jurisdicţie, nu a aplicat prescripţia în condiţiile art. 2512 alin. (2) C. civ., ci este chiar debitorul care opune prescripţia în condiţiile legii, respectiv ale art. 2512 alin. (1) C. civ., recunoscând drepturile salariale restante în limita termenului de prescripţie, astfel că nu poate fi primită interpretarea pe care recurenţii încearcă să o acrediteze.
Deşi este real că dreptul salarial trebuie stabilit la nivelul familiei ocupaţionale "Justiţie" prin prisma unei valori de referinţă sectorială unice, totuşi valorificarea unui astfel de drept, în situaţia în care beneficiarul a rămas în pasivitate, iar ordonatorul de credite nu s-a conformat benevol obligaţiei legale, este supusă prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, efect suferit de reclamanţi prin prisma ordinului nr. 547/2021 care le-a opus acestora tocmai impedimentul amintit în obţinerea plăţii unui salariu calculat prin prisma VRS de 605,225 RON pentru perioada 01.08.2016 până la data pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive de care beneficiază.
Aşa fiind, este lipsită de suport şi raportarea recurenţilor la situaţia unor terţe persoane şi faptul primirii de către acestea a dreptului salarial în discuţie din data de 01.08.2016, întrucât ceea ce diferenţiază cele două ipoteze este incidenţa prescripţiei extinctive cu privire la dreptul material la acţiune în cazul reclamanţilor pentru intervalul 01.08.2016 - 06.08.2017, având în vedere hotărârea judecătorească pe care o deţin.
Referitor la jurisprudenţa invocată, Înalta Curte constată că este una de speţă, precedentul judiciar neavând valoare de izvor de drept, pentru a fi aplicat astfel cum încearcă să inducă recurentii-reclamanţi.
În fine, în ceea ce priveşte susţinerea recurenţilor în sensul că Ordinul nr. 2295/2021 la care face trimitere instanţa de fond nu a făcut obiectul cererii de chemare în judecată, ci Ordinul nr. 547/08.12.2021, Înalta Curte constată că este vorba despre o eroare materială în paragraful respectiv, instanţa reţinând Ordinul nr. 547/2021 şi articolele din acest ordin, în restul considerentelor hotărârii.
Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de reclamanţii D., B., C. şi A. împotriva sentinţei civile nr. 237 din 14 februarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 16 mai 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.