Judge's salary recalculation appeal denied; coefficients limited to specific beneficiaries, prior award deemed damages.

Şedinţa publică din data de 16 mai 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2020, reclamanta A., judecător în cadrul Tribunalului Dolj, a formulat în contradictoriu cu pârâtul Ministrul Justiţiei, contestaţie împotriva răspunsului Ministrului Justiţiei nr. 3/5097/2020 şi Ordinului nr. 5270/C din data de 20.12.2019, emis de Ministrul Justiţiei, solicitând anularea răspunsului ministrului justiţiei nr. 3/5097/2020 şi pe cale de consecinţă anularea parţială a Ordinului nr. 5270/C din data de 20.12.2019, respectiv Anexa nr. 2, pct. 29, recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente, începând cu data de 01.12.2019, la nivelul indemnizaţiilor procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., prin luarea în considerare a coeficienţilor de multiplicare stabiliţi în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6-13, în raport cu funcţia deţinută.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 682 din 28 aprilie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal s-a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministrul Justiţiei, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 682 din 28 aprilie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a declarat recurs.

În opinia recurentei, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.).

Astfel, instanţa de fond nu a analizat în niciun fel legalitatea şi temeinicia Răspunsului Ministrului Justiţiei nr. 3/5097/2020, însă a respins în totalitate cererea de chemare în judecată, în baza unor considerente care nu au legătură cu motivele pentru care i s-a respins plângerea prealabilă prin răspunsul contestat, respectiv că la acest moment nu există niciun judecător care să beneficieze, prin ordin al ministrului justiţiei, de drepturi salariale stabilite în raport cu coeficienţii recunoscuţi procurorilor DNA/DIICOT, că nu este aplicabilă Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016 şi că nu se poate pune problema aplicabilităţii generale a sentinţelor prin care s-a stabilit că persoanele care au formulat acţiunile sunt discriminate pe criteriul categoriei socio-profesionale sau a locului de muncă, sau a felului muncii, analizele realizate de către instanţe fiind diferite de la caz la caz.

Procedând în acest mod, instanţa a încălcat dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi (2) din Anexa nr. V la Legea nr. 153/2017.

Recurenta-reclamantă a susţinut şi faptul că hotărârea cuprinde motive contradictorii şi motive străine de natura cauzei (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.).

Astfel, considerentele instanţei referitoare la existenţa sau nu a stării de discriminare sunt străine de fondul cauzei. Aceasta nu a solicitat acordarea indemnizaţiilor de încadrare prevăzute de Legea nr. 153/2017 pentru procurorii DNA/DIICOT invocând discriminarea faţă de aceştia. Existenţa discriminării a fost stabilită definitiv prin sentinţa civilă nr. 1790/LM/2009, nemaiputând fi pusă în discuţie. Ceea ce a susţinut recurenta este că nu a fost înlăturată starea de discriminare niciodată, întrucât, la emiterea ordinului contestat, pârâtul nu a ţinut cont de dispoziţiile sentinţei menţionate. De asemenea, nu a solicitat instanţei de contencios să suprime aplicarea normei legale în vigoare, ci, dimpotrivă, să aplice normele legale aflate în vigoare, astfel cum le-a invocat în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

De asemenea, recurenta a susţinut că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Cu privire la acest aspect a arătat că prima instanţă a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor Legii nr. 330/2009, ale Legii nr. 284/2010, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016 şi a Legii nr. 153/2017.

Prima instanţă a arătat că dispoziţiile sentinţei civile nr. 1790/LM/2009, pronunţată de Tribunalul Hunedoara în dosarul nr. x/2008, irevocabilă prin decizia nr. 669/20.05.2010 a Curţii de Apel Alba-Iulia şi-au încetat aplicabilitatea la momentul intrării în vigoare a noilor legi de salarizare, în baza cărora pârâtul a emis noi ordine prin care i-a stabilit salariul, ordine pe care nu le-a contestat, astfel încât se bucură de prezumţia de legalitate şi validitate specifică actelor administrative.

În ceea priveşte această susţinere a invocat cu titlul de practică judiciară decizia nr. 2160 din 5 aprilie 2021, pronunţată de ÎCCJ, secţia de contencios administrativ şi fiscal prin care s-a hotărât că orice ordin nou emis beneficiază de posibilitatea de atacare de către beneficiar, chiar dacă reiterează aspecte avute în vedere şi la emiterea ordinelor anterioare, cât timp nu există o consolidare administrativă sau judiciară a refuzului, ca urmare a unei atacări a acestora.

Referitor la aplicarea greşită a Legii nr. 330/2009 şi a legilor ulterioare de salarizare, a arătat că prin sentinţa menţionată, au fost obligaţi pârâţii la plata diferenţelor salariale dintre salariul încasat şi cel prevăzut în Anexa I, lit. A), pct. 6-13 din O.U.G. nr. 27/2006 începând cu data de 01.10.2006 şi în continuare.

De asemenea, pârâta Curtea de Apel Alba Iulia a fost obligată să înscrie în carnetele de muncă ale reclamanţilor menţiunile corespunzătoare acordării respectivelor drepturilor de natură salarială. Prin urmare, chiar dacă plata diferenţelor de drepturi salariale în discuţie s-a dispus ca urmare a constatării stării de discriminare faţă de procurorii D.N.A. - D.I.I.C.O.T., acestea nu şi-au pierdut caracterul de drepturi salariale, iar acest fapt rezultă tocmai din obligarea angajatorului la înscrierea respectivelor drepturi în carnetele de muncă ale reclamanţilor din cauza menţionată.

Acest nivel al indemnizaţiei nu a scăzut nici ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, întrucât potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (5) din actul normativ evocat, în anul 2010, personalul aflat în funcţie la data de 31 decembrie 2009 îşi va păstra salariul avut în luna decembrie 2009, iar prin art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010 s-a prevăzut în mod imperativ că începând cu luna ianuarie 2010, personalul aflat în funcţie la 31 decembrie 2009 îşi păstrează salariul avut la această dată.

Că intenţia legiuitorului a fost de a recunoaşte şi prezerva drepturile recunoscute anterior prin hotărâri judecătoreşti defintive şi a le integra într-un sistem unitar de salarizare nediscriminatoriu, în opinia sa, rezultă în mod evident din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 5 din Anexa nr. VI la Legea nr. 330/2009 raportat la art. 30, art. 3 şi art. 1 din acelaşi act normativ (potrivit art. 5 prin derogare de la prevederile art. 30 alin. (1) din cap. IV al părţii a II-a din lege, începând cu 1 ianuarie 2010, indemnizaţiile de încadrare brute lunare, respectiv salariile de bază se stabileau astfel: la indemnizaţiile de încadrare brute lunare, respectiv salariile de bază stabilite potrivit reglementărilor în vigoare la 31 decembrie 2009 se adaugă sporurile şi majorările prevăzute în notele la anexele corespunzătoare, precum şi adaosurile prevăzute la art. 4 alin. (3) lit. a).).

Or, din contră, astfel cum rezultă din dispoziţiile invocate anterior, sistemul de salarizare unitară a fost conceput astfel încât să asigure respectarea autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti anterioare precum şi realizarea unui sistem unic de salarizare, ceea ce implicit presupunea tocmai acordarea acestor drepturi (inclusiv cele recunoscute prin hotărâri judecătoreşti) nediscriminatoriu (art. 1 din Legea nr. 330/2009 enunţând obiectivul de stabilire a unui sistem de salarizare unitară).

Prin urmare, considerentele anterioare sunt aplicabile, mutatis mutandis, pentru identitate de raţiune şi în privinţa actelor normative în materia salarizării ulterioare.

De altfel, chiar şi la nivel de tehnică legislativă, actele normative de salarizare ulterioare au preluat dispoziţiile menţionate (a se observa în acest sens art. 33 rap. la art. 3 din Legea nr. 284/2010, art. 1 alin. (5), art. 2 din Legea nr. 285/2010).

De asemenea, prin prevederile cu caracter tranzitoriu cuprinse în Legea nr. 284/2010, Legea nr. 285/2010, O.U.G. nr. 80/2010, aprobată prin Legea nr. 283/2011, O.U.G. nr. 19/2012, O.U.G. nr. 84/2012 aprobată prin Legea nr. 36/2014, O.U.G. nr. 103/2013 aprobată prin Legea nr. 28/2014, O.U.G. nr. 83/2014 aprobată prin Legea nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 57/2015 au fost menţinute în plată drepturile salariale stabilite la nivelul anului 2009.

În acelaşi sens, în baza art. 38 alin. (2) lit. a) şi alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017, s-a menţinut nivelul indemnizaţiei de încadrare avut la data de 31.06.2017, stabilit conform dispoziţiilor legale menţionate anterior, care trebuia sa fie raportat la coeficientul stabilit prin hotărârea judecătorească menţionată.

Astfel, recurenta a considerat că dispoziţiile legale impuneau ordonatorilor de credite respectarea hotărârilor judecătoreşti anterior pronunţate în materie şi aplicarea unitară a elementelor esenţiale de calcul al drepturilor salariale (inclusiv în privinţa coeficientului de multiplicare) tocmai în scopul implementării unui sistem unitar de salarizare.

Sentinţa civilă nr. 1790/2009 a interpretat şi norme de lege cu aplicabilitate generală pentru personalul din această familie ocupaţională (coeficientul de multiplicare si VRS fiind elemente de bază ale salarizării şi comun personalului din familia ocupaţională) şi nu în baza unei situaţii de fapt particulare (de altfel în considerentele acelor hotărâri se subliniază că acele criterii după care s-a făcut distincţia între diferitele persoane din aceeaşi categorie profesională sunt injuste şi discriminatorii), aşa cum în mod greşit a reţinut prima instanţă. Mai mult, sentinţa este pronunţată în contradictoriu chiar cu ordonatorul principal de credite, parte pentru care se pune în discuţie şi obligativitatea hotărârii respective şi nu doar puterea de lucru judecat.

Cu referire concretă la cele reţinute de prima instanţă în sensul că toate actele normative care au stabilit salarizarea magistraţilor au avut în vedere o ierarhizare în funcţie de nivelul instanţelor sau parchetelor, recurenta a apreciat că nu poate reprezenta un contraargument valid la pretenţiile sale întrucât coeficienţii de multiplicare si valoarea de referinţa sectoriala prevăzuţi în Legea nr. 330/2009 şi Legea nr. 284/2010 nu s-au aplicat.

Altfel nu poate fi invocată nerespectarea unor dispoziţii legale a căror aplicare prin chiar aceste acte normative a fost suspendată.

Situaţia este de altfel similară şi pentru perioada ulterioară intrării în vigoare a noii legi a salarizării unitare, Legea nr. 153/2017, care prin art. 38 a instituit o disociere între drepturile salariale efectiv în plată şi încadrarea/reîncadrarea personalului plătit din fonduri publice, stabilind menţinerea în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017 a cuantumului brut al salariilor de bază/indemnizaţii de încadrare.

Un alt argument invocat de recurentă în susţinerea subzistenţei de drept în indemnizaţia de încadrare brută lunară ce i se cuvine a drepturilor salariale recunoscute prin sentinţa civilă nr. 1790/LM/2009 este reprezentat de practica judiciară constantă la nivel naţional prin care magistraţilor judecători sau procurori li s-a recunoscut dreptul la stabilirea indemnizaţiei prin raportare la coeficient 19,000, începând cu anul 2015 sau 2016, reţinându-se, prin sentinţe definitive, că acesta este nivelul salariului maxim aflat în plată întrucât există sentinţe pronunţate în anii 2008, 2009 prin care s-a acordat coeficientul de ierarhizare 19,000 (cum este şi cazul de faţă).

Mai mult, Ministrul Justiţiei a emis Ordinul nr. 4182/C/13.08.2021, prin care judecătorilor din cadrul Curţii de Apel Ploieşti, Curţii de Apel Bucureşti, Curţii de Apel Piteşti, Tribunalului Dâmboviţa, Tribunalului Prahova, Tribunalului Bucureşti şi Tribunalului Ialomiţa li s-a stabilit indemnizaţia de încadrare, începând cu data de 09.04.2015 prin raportare la nivelul indemnizaţiilor procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., prin luarea în considerare a coeficientilor de multiplicare stabiliţi în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6-13, în raport cu funcţiile deţinute.

De asemenea, noul ordonator de credite, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a emis Ordinul nr. 56/01.02.2023 prin care judecătorilor din cadrul Curţii de Apel Piteşti li s-a stabilit indemnizaţia de încadrare, începând cu data de 23.10.2015 prin raportare la nivelul indemnizaţiilor procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., prin luarea în considerare a coeficientilor de multiplicare stabiliţi în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6-13, în raport cu funcţiile deţinute.

4. Apărările formulate în recurs

Intimatul Ministrul Justiţiei a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, faţă de dispoziţiile art. 142 şi 162 din Legea nr. 304/2022.

Pe fond, a susţinut că solicitarea reclamantei excede celor dispuse prin hotărârile judecătoreşti prin care i-au fost recunoscute drepturile; aceste hotărâri se pun în executare prin plata acestor diferenţe, fără a se emite ordin de salarizare, întrucât, pe de o parte instanţa nu l-a obligat la emiterea ordinului, iar coeficientul nu a fost inclus în baza de calcul a indemnizaţiei ca să ducă la modificarea cuantumului acestuia. În prezent indemnizaţiile de încadrare au ajuns la nivelul maxim prevăzut de Legea 153/2017, cuantumul lor fiind fix, determinat prin raportare la grila de salarizare din legea salarizării. Nu se mai poate vorbi de un nivel maxim de salarizare, textele analizate de Curtea Constituţională a României prin decizia nr. 794/2016 fiind abrogate, implicit, nici acestea nici decizia instanţei de contencios constituţional care a analizat constituţionalitatea acestora nu mai poate constitui temei pentru susţinerea pretenţiilor.

La data de 17.04.2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus note de şedinţă, prin care a arătat că înţelege să se subroge Ministerului Justiţiei şi să îşi însuşească actele de procedură formulate de acesta în litigiu.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susţinut că acest motiv nu este incident, recurenta invocând încălcarea dispoziţiilor art. 7 alin. (1) şi (2) din Anexa V la Legea 153/2017, care poate fi încadrat la pct. 5 al art. 488, motiv neîntemeiat având în vedere că actul vătămător al drepturilor reclamantei este Ordinul de stabilire a indemnizaţiei de încadrare, iar nu adresa răspuns a Ministerului Justiţiei, adresă care nu poate fi catalogată ca fiind o hotărâre în sensul dispoziţiilor art. 7 alin. (1) şi (2) din C. pen. VIII Anexa V Legea 153/2017. A invocat decizia nr. 1911/2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Referitor la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimata a susţinut lipsa de incidenţă a acestora, prima instanţă reţinând obiectul acţiunii care a fundamentat pronunţarea titlului executoriu şi a arătat că nu poate fi vorba în continuare de existenţa unei discriminări.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimata a arătat că, în opinia sa, hotărârea este pronunţată cu respectarea prevederilor legale şi cu corecta interpretare şi aplicare a acestora în cauza dedusă judecăţii.

A invocat deciziile nr. 3/11.03.2024 şi 4/11.03.2024 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii, susţinând că pretenţia recunoaşterii prin ordin a dreptului de a fi salarizat prin raportare la coeficientul 19,000 este neîntemeiată, în raport cu distincţia care se impune a fi făcută între cele două componente ale sistemului de salarizare stabilit prin O.U.G. nr. 27/2006, respectiv VRS şi coeficientul de multiplicare, precum şi Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2023 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

In plus, a susţinut că, în opinia sa, soluţia se impune şi în raport cu necesitatea respectării principiului ierar­hizării, pe verticală, cât şi pe orizontală, în cadrul aceluiaşi domeniu, în funcţie de com­plexitatea şi importanţa muncii desfăşurate, reglementat de art. 6 lit. f) din Legea nr. 153/2017.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea dosarului de recurs la data de 16 mai 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La termenul din data de 16 mai 2024, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 142-162 din Legea nr. 304/2022, a luat act de transmiterea calităţii procesuale pasive de la Ministrul/Ministerul Justiţiei către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

Examinând actele şi lucrările dosarului şi sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare/notele scrise şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Reclamanta A. este judecător la Tribunalul Dolj, iar prin sentinţa civilă nr. 1790/LM/2009 din 19.11.2009, pronunţată de Tribunalul Hunedoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. x/2008, au fost obligaţi pârâţii Curtea de Apel Alba Iulia, Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Hunedoara la plata către reclamantă a drepturilor băneşti cuvenite rezultate din diferenţa dintre salariul încasat şi cel prevăzut în Anexa 1, lit. A), pct. 6-13 din O.U.G. nr. 27/2006, începând cu data de 01.07.2008 şi în continuare, precum şi înscrierea în carnetele de muncă ale reclamanţilor a menţiunilor corespunzătoare acordării respectivelor drepturilor de natură salarială. A reţinut instanţa în acest sens, inter alia, că reclamanţii, inclusiv reclamanta din cauza pendinte, au solicitat recunoaşterea discriminării şi plata diferenţelor dintre drepturile salariale încasate şi drepturile salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzători procurorilor DNA şi DIICOT, reţinând în considerente că este discriminatorie diferenţierea salarială lipsită de o justificare obiectivă şi rezonabilă pentru magistraţi, bazată pe simpla apartenenţă a unor procurori la anumite segmente restrânse de realizare a justiţiei, pe considerentul că domeniul în care ar activa ar reclama o specializare particularizată şi un risc deosebit.

Prin Ordinul nr. 5270/C/20.12.2019, emis de Ministrul Justiţiei s-a dispus, la art. 1, ca începând cu data de 01.12.2019, judecătorii din circumscripţia Curţii de Apel Craiova, prevăzuţi în Anexele nr. 1-23 la ordin, să beneficieze de o indemnizaţie de încadrare brută lunară stabilită prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 484,18 RON, drepturile salariale fiind recalculate în mod corespunzător, conform celor prevăzute în dreptul fiecăruia, în anexe.

În acest context factual, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Ministrul Justiţiei, a formulat contestaţie împotriva răspunsului Ministrului Justiţiei nr. 3/5097/2020 şi Ordinului nr. 5270/C din data de 20.12.2019, emis de Ministrul Justiţiei, solicitând anularea răspunsului ministrului justiţiei nr. 3/5097/2020 şi, pe cale de consecinţă, anularea parţială a Ordinului nr. 5270/C din data de 20.12.2019, respectiv Anexa nr. 2, pct. 29, recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente, începând cu data de 01.12.2019, la nivelul indemnizaţiilor procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., prin luarea în considerare a coeficienţilor de multiplicare stabiliţi în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6-13, în raport cu funcţia deţinută.

Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost respinsă, reclamanta formulând recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., a căror incidenţă nu poate fi reţinută în cauză.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., privind susţinerea recurentei în sensul că instanţa de fond a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, Înalta Curte constată că acesta este nefondat.

Astfel, se observă că nulitatea actelor de procedură definită la art. 174 alin. (1) din C. proc. civ. ca fiind "sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă" se regăseşte actualmente în Capitolul III din titlul IV al Cărţii I din acelaşi Cod, care reglementează deopotrivă nulitatea absolută şi pe cea relativă, nulitatea condiţionată şi nulitatea necondiţionată de existenţa unei vătămări, totodată, statuând asupra modului în care nulităţile pot fi invocate şi efectele pe care le produce aplicarea sancţiunii.

Prin urmare, orice pretinsă încălcare a unei reguli de procedură, indiferent de regimul său juridic, va fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru a se constata dacă reprezintă sau nu un motiv de casare a hotărârii.

Înalta Curte constată că circumscris acestui motiv de casare, recurenta a susţinut că instanţa de fond nu a analizat în niciun fel legalitatea şi temeinicia Răspunsului Ministrului Justiţiei nr. 3/5097/2020 şi a respins în totalitate cererea de chemare în judecată în baza unor considerente care nu au legătură cu motivele pentru care i s-a respins plângerea prealabilă prin răspunsul contestat, încălcând astfel dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi (2) din Anexa nr. V la Legea nr. 153/2017.

Or, actul vătămător al drepturilor reclamantei este Ordinul de stabilire a indemnizaţiei de încadrare, iar nu adresa răspuns a Ministerului Justiţiei, adresă care nu poate fi catalogată ca fiind o hotărâre în sensul dispoziţiilor art. 7 alin. (1) şi (2) din Cap. VIII Anexa V Legea 153/2017, nefiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. din perspectiva invocată de recurentă.

Instanţa de control judiciar constată că nu pot fi primite nici susţinerile recurentei încadrate de aceasta în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care a invocat considerente contradictorii şi străine de natura cauzei, susţinând, în esenţă, că reţinerile instanţei referitoare la existenţa sau nu a stării de discriminare sunt străine de fondul cauzei, în condiţiile în care aceasta nu a solicitat acordarea indemnizaţiilor de încadrare prevăzute de Legea nr. 153/2017 pentru procurorii DNA/DIICOT invocând discriminarea faţă de aceştia, existenţa discriminării fiind stabilită definitiv prin sentinţa civilă nr. 1790/LM/2009, nemaiputând fi pusă în discuţie; de asemenea, nu a solicitat instanţei de contencios să suprime aplicarea normei legale în vigoare, ci, dimpotrivă, să aplice normele legale aflate în vigoare, astfel cum le-a invocat în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., şi art. 6 din CEDO, întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii. Astfel, judecătorul a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată.

Instanţa de recurs aminteşte că în practica instanţelor de control judiciar s-a reţinut constant că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi atunci când există o contradicţie între soluţia pronunţată şi considerentele ce stau la baza acesteia sau atunci când considerentele reflectă un caracter antagonic, nefiind posibil de urmărit raţionamentul care a stat la baza pronunţării soluţiei, ori când instanţa s-a pronunţat cu privire la altă acţiune decât cea care face obiectul litigiului, niciuna dintre aceste ipoteze nefiind întâlnită în cauză.

În ceea ce priveşte teza art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. referitoare la casarea hotărârii pentru existenţa de motive străine de natura pricinii, aceasta priveşte ipoteza în care motivarea ar cuprinde doar considerente care nu au nicio legătură cu natura cauzei, ceea ce nu se identifică în situaţia de faţă, recurenta invocând de fapt greşita înţelegere de către instanţă a solicitărilor şi a unora dintre argumentele sale, care nu constituie motive străine de natura pricinii în sensul reglementat.

Prin urmare, faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentei nu poate să atragă casarea hotărârii în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. astfel cum a fost invocat de aceasta.

Nici incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reţinută în cauză.

Înalta Curte, în acord cu opinia primei instanţe, constată că, în raport cu situaţia de fapt reţinută, chestiunea litigioasă dedusă judecăţii o reprezintă incidenţa şi efectele juridice ale titlului executoriu invocat de reclamantă asupra modului de determinare şi calcul al indemnizaţiei de încadrare brute lunare cuvenite reclamantei, aceasta solicitând anularea unui ordin privind încadrarea sa salarială şi obligarea intimatului la emiterea unui ordin, prin care să se dispună stabilirea indemnizaţiei de încadrarea prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000 în considerarea hotărârii judecătoreşti pronunţate de instanţa de drept comun în materia dreptului muncii, prin care s-a soluţionat un litigiu vizând recunoaşterea stării de discriminare si repararea prejudiciului produs, prin plata diferenţelor salariale dintre suma plătită şi suma ce ar fi trebuit să îi fie plătită prin luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport cu indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT conform O.U.G. nr. 27/2006).

Cu privire la această problemă de drept, se constată că, ulterior pronunţării hotărârii recurate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 422 din 09 mai 2024 şi Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 383 din 24 aprilie 2024, având ca obiect recursuri în interesul legii.

Astfel, prin Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a stabilit că "Drepturile acordate judecătorilor şi procurorilor, prin hotărâri judecătoreşti definitive, reprezentând diferenţe rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri".

S-a reţinut asadar că "respectivele hotărâri judecătoreşti nu au fost de natură a modifica/a completa legea şi nici de a schimba cadrul legal prin care se determină indemnizaţia de încadrare a celor care au beneficiat de aceşti coeficienţi, având ca efect exclusiv acoperirea prejudiciului cauzat prin tratamentul salarial discriminator generat de reglementarea anterioară şi constatat pe cale jurisprudenţială". (paragraful 94)

Deopotrivă, prin Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a reţinut, în privinţa coeficienţilor de multiplicare că aceştia "constituie elementul component variabil, având o aplicabilitate restrânsă la sfera anumitor beneficiari, prin intermediul cărora se realizează o diferenţiere a veniturilor în raport cu nivelul instanţei sau al parchetului şi cu funcţia ocupată". (paragraful 72)

În acelaşi sens se reţinuse şi prin Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, respectiv că aplicabilitate generală are doar elementul component al indemnizaţiei de încadrare/salariului de bază, al valorii de referinţă sectorială, ca reper "unic, de referinţă în sectorul în care este incident" spre deosebire de celelalte element component al indemnizaţiei de încadrare/salariului de bază, coeficientul de multiplicare - care reprezintă reperul în funcţie de care se realizează dezideratul diferenţierii veniturilor magistraţilor şi ale altor categorii de personal din sistemul justiţiei, în considerarea fie a nivelului instanţei/parchetului la care îşi desfăşoară activitatea, fie a funcţiei pe care o ocupă. Ca atare, el nu are o aplicabilitate gene­rală, ci dimpotrivă, una restrânsă la sfera anumitor beneficiari ai legii (paragraful 81).

Totodată, în paragraful 82 al acestei decizii se reţinuse că:

"Aşadar, atunci când instanţele judecătoreşti sunt învestite cu cereri de egalizare a unor salarii de bază prin includerea unor majorări recunoscute prin hotărâri definitive, trebuie să examineze dacă în respectivele hotărâri au fost interpretate norme de lege care au instituit majorări de aplicabilitate generală, căci numai într-un astfel de caz principiile examinate pot constitui temei al egalizării; dacă sfera lor de aplicare este însă restrânsă în beneficiul unor anumiţi destinatari ai legii, cele două principii se opun egalizării salariilor de bază ale persoanelor cărora legea nu le recunoaşte dreptul la respectivele majorări."

Aşa fiind, având a urma aceste dezlegări obligatorii ale chestiunilor de drept incidente speţei, Înalta Curte va constata că au fost aplicate corect principiile legalităţii, nediscriminării, egalităţii, importanţei sociale a muncii şi al ierarhizării pe verticală şi orizontală, aşa cum sunt ele definite de art. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017, prima instanţă reţinând că hotărârea judecătorească invocată de reclamantă nu impune obligarea intimatei-pârâte la emiterea ordinului privind stabilirea indemnizaţiei de încadrarea prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 682 din 28 aprilie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 mai 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.