Challenge to revision of final judgment for conflicting res judicata authority in health insurance contracts

Şedinţa publică din data de 16 mai 2024

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul contestaţiei în anulare

Prin decizia nr. 2274 din 3 mai 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2021, a fost respins recursul declarat de Cabinet Medical Individual Dr. A. împotriva deciziei civile nr. 1086 din data de 21 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

2. Motivele şi temeiul legal al contestaţiei în anulare

Prin calea de atac extraordinară declarată împotriva deciziei nr. 2274 din 3 mai 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2021, contestatorul Cabinet Medical Individual Dr. A. a invocat incidenţa prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 din C. proc. civ.

A susţinut contestatorul că decizia atacată este rezultatul unui cumul de erori materiale referitoare la susţinerile recurentului şi la afirmaţiile instanţei.

A menţionat contestatorul că afirmaţia instanţei de recurs reprezintă o eroare materială, întrucât a omis intenţionat adevărul juridic potrivit căruia, pentru a judeca dacă hotărârile nr. 178/03.03.2020 şi 710/29.05.2019 sunt potrivnice din punctul de vedere al chestiunii litigioase a caracterului notificărilor de reziliere rezolvate diferit şi potrivnic în cele două hotărâri, chestiune litigioasă care rezolvată intră în noţiunea de autoritate de lucru judecat, aşa cum este definită la art. 430 alin. (1) din C. proc. civ., domnii judecători B. şi C. au fost puşi în situaţia de a se pronunţa asupra rezolvării diferite a acestei chestiuni litigioase prin deciziile la emiterea cărora au participat la Curtea de Apel Ploieşti, adică au fost puşi să-şi evalueze propriile decizii.

Astfel, a apreciat contestatorul că este vorba despre o eroare materială a instanţei de recurs în raport de susţinerile recurentului, instanţa de recurs evitând de fapt pronunţarea asupra motivului de recurs invocat, respectiv cel prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.

Totodată, instanţa de recurs face o afirmaţie care reprezintă eroare materială şi care are ca urmare respingerea motivului de recurs încadrat la art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Astfel, recurentul a motivat încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil de către instanţa de revizuire prin încălcarea prevederilor unor articole din C. proc. civ. şi din Legea nr. 95/2006. Prin urmare, din punctul de vedere al motivării încadrării la motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., afirmaţia instanţei de recurs este o eroare materială care a dus la respingerea acestui motiv de recurs.

A susţinut contestatorul că decizia atacată este rezultatul omiterii de către instanţa de recurs a cercetării următoarelor motive de recurs invocate de recurent în termen, aspect ce atrage incidenţa dispoziţiilor prevăzute la art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ.: instanţa de recurs a omis prin refuz al judecării cercetarea motivului de recurs reprezentat de nerespectarea de către instanţa de revizuire a prevederilor art. 255 alin. (2) din Legea nr. 95/2006.

Totodată, instanţa de recurs a omis prin refuz al judecării cercetarea motivului de recurs reprezentat de nerespectarea de către instanţa de revizuire a prevederilor art. 131 alin. (1) şi art. 132 alin. (2) din C. proc. civ.

Instanţa de recurs, respingând recursul, nu a cercetat motivul de recurs reprezentat de încălcarea de către instanţa de revizuire a prevederilor art. 430 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. şi art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.

Instanţa de recurs, respingând recursul, nu a cercetat motivul de recurs reprezentat de încălcarea de către instanţa de revizuire a prevederilor art. 509 alin. (2) din C. proc. civ.

3. Apărările intimatei

Intimata Casa de Asigurări de Sănătate Prahova nu a depus întâmpinare la dosarul cauzei.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra contestaţiei în anulare formulate în cauză

Preliminar, analizând cererea contestatorului privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţa constată, prin raportare la dispoziţiile art. 519 din C. proc. civ., că nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de textul procedural menţionat, urmând a respinge antemenţionata cerere, pentru argumentele expuse în continuare.

Procedura sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are o natură juridică sui generis, care se circumscrie unui incident procedural ivit în cursul procesului al cărui obiect îl constituie chestiunea de drept de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei.

Aşadar, chestiunea de drept ce ar urma să fie supusă analizei Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în raport de prevederile art. 519 din C. proc. civ., trebuie să decurgă din interpretarea unei anumite dispoziţii legale, iar nu din aplicarea acesteia în condiţiile particulare ale speţei, operaţiune ce rămâne în atribuţiile instanţei învestite cu soluţionarea cauzei.

Înalta Curte constată că, prin cererea formulată, contestatorul a solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care "să se dea o rezolvare de principiu chestiunii litigioase reprezentate de modul în care trebuie definite, în funcţie de art. 255 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 versus Legea nr. 554/2004, contractele de furnizare de servicii medicale şi notificările emise în cursul derulării lor şi stabilirea ca instanţele competente să judece litigiile apărute în cadrul derulării lor să fie civile, având în vedere că această chestiune legală litigioasă care are valoare de lucru judecat conform art. 430 alin. (2) a fost rezolvată diferit în considerentele a trei hotărâri judecătoreşti."

Înalta Curte reţine că în cauză nu este îndeplinită condiţia ca soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată în litigiul pendinte să depindă de chestiunile de drept a căror lămurire se cere, întrucât dispoziţiile legale menţionate nu au legătură cu condiţiile de admisibilitate a contestaţiei în anulare.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că, în cauza pendinte, nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute în dispoziţiile art. 519 din C. proc. civ., motiv pentru care va respinge cererea formulată de contestator privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Examinând contestaţia în anulare prin prisma motivelor invocate şi a înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte reţine următoarele:

II.1 Argumente de fapt şi de drept relevante

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, prin care se cere instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile şi în condiţiile limitativ prevăzute de lege, să îşi desfiinţeze propria hotărâre şi să procedeze la o nouă judecată.

Prezenta cale de atac este formulată în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 din C. proc. civ., conform cărora:

"(2) Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când:

. . . . . . . . . .

2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale;

3. instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen;."

Motivele contestaţiei în anulare sunt expres şi limitativ prevăzute de lege, iar textele care o reglementează sunt de strictă interpretare. În cadrul contestaţiei în anulare nu se analizează temeinicia soluţiei cu privire la drepturile subiective deduse judecăţii, ci se verifică incidenţa vreunuia dintre motivele prevăzute de dispoziţiile procedurale.

Ipoteza textului invocat de contestator, art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., vizează numai erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunţarea unei soluţii greşite, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecăţii, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deşi era ataşată dovada achitării taxei de timbru, greşita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat etc.

Fiind un text de excepţie, noţiunea de "eroare materială" nu poate fi interpretată extensiv. Greşeala instanţei de recurs trebuie să fie una de fapt şi nu una de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispoziţiilor legale.

Înalta Curte reţine că, prin intermediul contestaţiei în anulare de faţă, partea a susţinut că decizia atacată este rezultatul unui cumul de erori materiale referitoare la susţinerile recurentului şi la afirmaţiile instanţei, în ceea ce priveşte respingerea motivelor de recurs invocate de recurent, prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1 şi 5 din C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază că sunt nefondate şi nu poate primi argumentele invocate în susţinerea contestaţiei în anulare, întrucât modul în care instanţa de recurs a analizat calea de atac promovată, respectiv interpretarea dispoziţiilor legale incidente şi aplicarea lor la situaţia concretă din speţă reprezintă, în mod evident, aspecte care privesc dezlegarea pe fond a pricinii, şi nu erori materiale în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

A susţinut contestatorul că afirmaţia instanţei de recurs reprezintă o eroare materială, întrucât a omis intenţionat adevărul juridic potrivit căruia, pentru a judeca dacă hotărârile nr. 178/03.03.2020 şi 710/29.05.2019 sunt potrivnice din punctul de vedere al chestiunii litigioase a caracterului notificărilor de reziliere rezolvată diferit şi potrivnic în cele două hotărâri, chestiune litigioasă care rezolvată intră în noţiunea de autoritate de lucru judecat, aşa cum este definită la art. 430 alin. (1) din C. proc. civ., domnii judecători B. şi C. au fost puşi în situaţia de a se pronunţa asupra rezolvării diferite a acestei chestiuni litigioase prin deciziile la emiterea cărora au participat la Curtea de Apel Ploieşti, adică au fost puşi să-şi evalueze propriile decizii.

Astfel, a apreciat contestatorul că este vorba despre o eroare materială a instanţei de recurs în raport de susţinerile recurentului, instanţa de recurs evitând de fapt pronunţarea asupra motivului de recurs invocat, respectiv cel prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.

Totodată, a susţinut contestatorul că instanţa de recurs face o afirmaţie care reprezintă eroare materială şi care are ca urmare respingerea motivului de recurs încadrat la art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Astfel, recurentul a motivat încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil de către instanţa de revizuire prin încălcarea prevederilor unor articole din C. proc. civ. şi din Legea nr. 95/2006. Prin urmare, din punctul de vedere al motivării încadrării la motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., afirmaţia instanţei de recurs este o eroare materială care a dus la respingerea acestui motiv de recurs.

Înalta Curte constată că eroarea materială invocată de către contestator ca fiind săvârşită de instanţă nu poate fi încadrată în prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., soluţia criticată de acesta nu este rezultatul unei simple şi evidente erori materiale, ci a modului în care instanţa a înţeles să aplice dispoziţiile legale în speţă, contestatorul invocând, de fapt, o pretinsă eroare de judecată a instanţei de recurs.

De asemenea, constatând că în cuprinsul motivelor contestaţiei în anulare sunt reiterate şi argumente expuse în faţa instanţelor de fond şi de recurs, Înalta Curte apreciază că, în realitate, contestatorul tinde să obţină o reapreciere a probelor şi o rejudecare a recursului, ceea ce excede controlului realizat de instanţă pe calea contestaţiei în anulare.

O nouă apreciere a fondului cauzei contravine normelor procedurale interne, dar şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului. În mod constant, Curtea a reamintit faptul că nicio parte a unui proces soluţionat definitiv nu poate determina redeschiderea acestuia, numai în scopul de a obţine o rejudecare a cauzei; contestaţia în anulare nu poate avea semnificaţia unui "apel/recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanţe esenţiale şi imperative, condiţie care, în prezenta cauză, nu este realizată.

Principiul securităţii raporturilor juridice implică respectarea principiului res judicata, care exclude posibilitatea de desfiinţare a unei hotărâri definitive şi irevocabile în absenţa unui "defect fundamental" (cauza Mitrea contra României, hotărârea din 29.07.2008, cauza Lungoci contra României, hotărârea din 26.01.2006 etc).

În ceea ce priveşte art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., trebuie precizat faptul că, pentru a fi incidentă ipoteza vizată de aceste dispoziţii legale, este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii: instanţa de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de recurs, iar această omisiune să se fi produs din greşeală, textul referindu-se la omisiuni esenţiale şi involuntare în raport cu situaţia existentă la dosar în momentul pronunţării hotărârii.

Numai nepronunţarea instanţei de recurs asupra unui asemenea motiv, presupunând completa lui ignorare şi, deci, neabordarea lui în cuprinsul deciziei, constituie temei pentru admiterea contestaţiei în anulare, întrucât ceea ce a urmărit legiuitorul prin reglementarea acestei căi de atac este să asigure efectivitatea controlului judiciar exercitat pe calea recursului şi nicidecum să pună la dispoziţia părţii interesate un remediu suplimentar pentru eventualele greşeli de judecată săvârşite de instanţele de recurs.

De aceea, este necesară distincţia între motive de casare şi argumentele care vin să susţină aceste motive, textul legal având în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de casare invocate de recurent (motive arătate în mod expres şi limitativ de art. 488 din C. proc. civ.), iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt subsumate întotdeauna motivului de casare pe care îl sprijină.

În ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., a susţinut contestatorul că decizia atacată este rezultatul omiterii de către instanţa de recurs a cercetării următoarelor motive de recurs invocate în termen:

- nerespectarea de către instanţa de revizuire a prevederilor art. 255 alin. (2) din Legea nr. 95/2006;

- nerespectarea de către instanţa de revizuire a prevederilor art. 131 alin. (1) şi art. 132 alin. (2) din C. proc. civ.

- încălcarea de către instanţa de revizuire a prevederilor art. 430 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. şi art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.

- încălcarea de către instanţa de revizuire a prevederilor art. 509 alin. (2) din C. proc. civ.

Lecturând decizia atacată, se reţine că instanţa de recurs a constatat următoarele:

"Înalta Curte observă că recurentul a mai susţinut în dezvoltarea motivelor de recurs şi faptul că, pe de o parte, decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 255 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 care reglementează natura civilă a contractului în legătură cu care au fost emise cele două notificări de reziliere ce fac obiectul prezentului litigiu, iar pe de altă parte, că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 131 alin. (1) şi art. 132 alin. (1) din C. proc. civ., cu referire la instanţa învestită cu soluţionarea dosarului nr. x/2019, care ar fi trebuit, în opinia recurentului, să-şi decline, din oficiu, competenţa, conform art. 22 din C. proc. civ. şi art. 255 alin. (1) din Legea nr. 95/2006.

Înalta Curte nu va analiza însă aceste două critici de nelegalitate întrucât exced cadrului procesual cu care a fost învestită, chestiunea litigioasă ce formează obiectul prezentei cauze fiind reprezentată exclusiv de existenţa sau inexistenţa unei hotărâri potrivnice care încalcă autoritatea de lucru judecat a altei hotărâri definitive prin care a fost tranşată aceeaşi problemă de drept, respectiv dacă este incident motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.."

În cadrul analizei motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanţa de recurs a reţinut că, în reglementarea noţiunii de autoritate de lucru judecat, inclusiv în planul fundamentării cazului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., relevant este principiul respectării unei hotărâri judecătoreşti anterioare, în care s-au judecat chestiuni litigioase supuse controlului judecătoresc. Scopul unui astfel de mecanism este acela de a proteja principiul securităţii juridice din perspectiva sancţionării cazului în care a doua hotărâre încalcă aspectele dezlegate cu putere de lucru judecat prin prima hotărâre, însă un astfel de mecanism nu poate fi extins dincolo de ipotezele particulare pe care le reglementează, o astfel de reglementare fiind intrinsec legată de notele distinctive ale actului de justiţie realizat în cadrul litigiului concret soluţionat pe cale judiciară. Or, rezolvarea unei chestiuni de drept pe calea unei hotărâri în cadrul unor litigii cu obiecte diferite nu creează "hotărâri potrivnice" în sensul art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În cadrul soluţionării recursului, Înalta Curte a apreciat că, în speţă, nu este îndeplinită condiţia existenţei unei hotărâri potrivnice, care să încalce autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri anterioare, din perspectiva efectului negativ sau pozitiv al acestei autorităţi, întrucât hotărârea pe care revizuentul o circumscrie cazului de revizuire reglementat de art. 509 pct. 8 din C. proc. civ. nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de textul legal spre a fi calificată drept hotărâre potrivnică.

A reţinut instanţa de recurs că puterea de lucru judecat ataşată elementelor dezlegate în cadrul unui litigiu având drept obiect o cerere întemeiată pe prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004 poate fi opusă doar unei cauze având acelaşi rol de temporizare a efectelor actului administrativ, dar nu şi în cadrul unui litigiu în care este analizată însăşi legalitatea actului administrativ.

În aceste condiţii, Înalta Curte a constatat că, în cauza de faţă, nu este îndeplinită condiţia existenţei unei hotărâri potrivnice, care să încalce autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri anterioare, din perspectiva efectului negativ sau pozitiv al acestei autorităţi, nefiind incident cazul de revizuire reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel că motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. a fost apreciat ca fiind nefondat.

Totodată, întrucât toate cerinţele de admisibilitate a căii extraordinare de atac trebuie îndeplinite cumulativ şi absenţa uneia conduce la soluţia de respingere a cererii de revizuire, ca inadmisibilă, Înalta Curte a apreciat că nu mai este necesară analizarea restului criticilor formulate de către recurent cu privire la condiţiile de admisibilitate ale cererii de revizuire.

Prin urmare, analizând considerentele deciziei contestate, Înalta Curte observă că instanţa de recurs a răspuns motivelor de casare invocate de recurent, respectiv cele prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., neputându-se reţine vreo omisiune în sensul prevăzut de legiuitor, iar faptul că nu a răspuns în sensul solicitat de acesta nu constituie motiv de contestaţie în anulare.

Din dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ. rezultă, cu claritate, că admisibilitatea unei contestaţii în anulare este condiţionată de omisiunea instanţei de recurs de a se pronunţa asupra unuia din motivele recursului şi, prin urmare, doar nepronunţarea asupra unui asemenea motiv, presupunând completa lui ignorare şi, deci, neabordarea lui în cuprinsul deciziei, este de natură a face admisibilă această cale extraordinară de atac.

Nu poate constitui motiv de contestaţie în anulare necercetarea deliberată şi nici neînsuşirea motivului de casare de către instanţa de recurs, dacă aceasta l-a analizat, deoarece, în acest caz, instanţa nu a omis să examineze motivul de casare.

A admite soluţia contrară ar însemna transformarea contestaţiei în anulare într-o cale ordinară de atac, îndreptată împotriva deciziilor instanţelor de recurs or, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, în jurisprudenţa sa constantă, că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluţionat definitiv, numai în scopul de a obţine o rejudecare a cauzei.

Totodată, cum s-a arătat anterior, pentru o apreciere completă a motivului de anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., este necesar a se face distincţie între motive şi argumente, textul legal având în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen, iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt subsumate întotdeauna motivului de casare pe care îl sprijină.

II.2 Temeiul legal al soluţiei pronunţate

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 508 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorul Cabinet Medical Individual Dr. A. împotriva Deciziei nr. 2274 din 3 mai 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2021, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea contestatorului privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorul Cabinet Medical Individual Dr. A. împotriva Deciziei nr. 2274 din 3 mai 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2021, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 mai 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.