Foreign national wins annulment of residence refusal as court rejects security-deference claim

Şedinţa publică din data de 15 mai 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 7 august 2023, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcţia Migraţie, a solicitat:

(i) anularea adresei nr. x/23.06.2023, emisă de pârât şi comunicată la 03.08.2023;

(ii) să constate că reclamantul întruneşte toate condiţiile prevăzute de art. 71 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002 la data formulării cererii de acordare a dreptului de şedere şi, pe cale de consecinţă, să dispună obligarea pârâtului la acordarea dreptului de şedere pe termen lung pe teritoriul României, începând cu data emiterii actului administrativ vătămător - 23.06.2023;

(iii) obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1634 din 9 noiembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcţia Migraţie, a anulat adresa contestată şi a respins, în rest, cererea de chemare în jduecată, ca neîntemeiată. Totodată, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 50 de RON reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1634 din 9 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcţia Migraţie, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea cererii de recurs, recurentul-pârât Inspectoratul General pentru Imigrări arată faptul că este incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin hotărârea a cărei casare o solicită, prima instanţă a dispus anularea adresei contestate prin care instituţia recurentă a soluţionat cererea de acordare a dreptului de şedere pe termen lung, respectiv a respins cererea străinului.

În motivarea dispunerii acestei soluţii, instanţa de fond a apreciat, în esenţă, că din analiza documentelor clasificate ale Serviciului Român de Informaţii nu se poate reţine care ar fi faptele teroriste în legătură cu care ar exista indicii că intimatul-reclamant ar fi implicat.

Prima instanţă a reţinut că faptele săvârşite de intimatul-reclamant nu pot determina concluzia că acesta ar fi implicat în săvârşirea unor acte teroriste. Or, în ipoteza în care instanţa de judecată avea nelămuriri cu privire la cuprinsul înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, ar fi trebuit să solicite expres autorităţii ce deţine competenţe cu privire la securitatea naţională noi relaţii pentru stabilirea corectă a împrejurărilor de fapt care au condus la emiterea actului litigios.

Arată recurentul că, prin raportare la prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., apreciază că instanţa de fond s-a limitat a soluţiona cauza pe baza unor înscrisuri pe care le-a apreciat ca fiind insuficient de detaliate şi a dispus reevaluarea cererii administrative formulată de către reclamant, deşi putea şi trebuia să stăruie în obţinerea unor probe şi informaţii suplimentare din partea Serviciului Român de Informaţii.

Motivele reţinute anterior de către instanţa de fond ar presupune că instituţia recurentă, după primirea informaţiilor cu privire la pericolul pe care un cetăţean străin îl prezintă la adresa securităţii naţionale, procedează la o reanalizare a motivelor care au fundamentat aprecierea singurei autorităţi ce deţine competenţe cu privire la securitatea naţională. Un astfel de raţionament se impune a fi cenzurat, Inspectoratul General pentru Imigrări neputându-se subroga Serviciului Român de Informaţii în privinţa aprecierii pericolului pe care un cetăţean străin îl poate prezenta la adresa securităţii naţionale.

Gradul de pericol pentru securitatea naţională se apreciază de organele competente în domeniu, iar măsurile ce pot fi dispuse faţă de un cetăţean străin se află într-o strânsă legătură cu acest grad de pericol. Astfel, pentru motive ce ţin de securitatea naţională, prevederile legale oferă posibilitatea de a dispune împotriva unui străin de la refuzul acordării vizei de intrare, nepermiterea intrării, acordarea deciziei de returnare, instituirea interdicţiei de intrare în ţară, refuzul acordării dreptului de şedere pe termen lung până la declararea ca indezirabil a acestuia, toate în funcţie de gradul de pericol social pentru securitatea naţională pe care un străin îl prezintă. Statul este liber să decidă în conformitate cu legea şi pe cale administrativă cu privire la şederea unui străin pe teritoriul său. Acesta este un atribut ce decurge din principiul suveranităţii, principiu consfinţit de art. 1 alin. (1) din Constituţia României (art. 1 - Statul român:

"(1) România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil") şi care constituie fundamentul actualei ordini juridice internaţionale.

Securitatea naţională reprezintă starea de legalitate, de echilibru şi de stabilitate socială, economică şi politică necesară existenţei şi dezvoltării statului naţional român ca stat suveran, unitar, independent şi indivizibil, menţinerii ordinii de drept, precum şi a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, potrivit principiilor şi normelor democratice statornicite prin Constituţie.

Cerinţa motivării actului litigios este îndeplinită prin indicarea, pe scurt, a împrejurărilor de fapt care au condus la dispunerea măsurii de respingere a acordării dreptului de şedere pe termen lung pe teritoriul României, expunerea completă a situaţiei de fapt fiind contrară dispoziţiilor Legii nr. 182/2002.

Documentele clasificate ce au fundamentat decizia administrativă contestată nu puteau fi comunicate străinului, care nu este o persoană autorizată pentru a avea acces la informaţiile secret de stat, aşa cum prevede Legea nr. 182/2002, însă instanţa de judecată poate proceda la verificarea acestora în cursul judecăţii.

În drept, recurentul a făcut trimitere la actele normative la care a făcut referire în cuprinsul recursului.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant A. nu a depus întâmpinare faţă de recursul declarat de pârât.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Intimatul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcţia Migraţie, a solicitat anularea adresei nr. x/23.06.2023, prin care a fost informat că cererea sa, privind acordarea dreptului de şedere pe termen lung pe teritoriul României a fost respinsă, în temeiul art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002.

Din adresa menţionată rezultă că cererea a fost respinsă întrucât despre intimatul-reclamant se deţin indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că ar fi fost implicat în activităţi contrare securităţii naţionale, acte şi fapte care constituie ameninţări la adresa acesteia, conform art. 3 lit. i) din Legea nr. 51/1991.

În calea de atac, recurentul-pârât a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Înalta Curte reţine că motivul de casare este neîntemeiat, avându-se în vedere că, sentinţa recurată a fost dată cu respectarea tuturor regulilor de procedură, cuprinzând toate motivele pe care se întemeiază, instanţa de fond făcând o corectă interpretare şi aplicare a textelor de lege incidente în cauză.

Potrivit art. 71 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România "dreptul de şedere pe termen lung se acordă străinilor prevăzuţi la art. 70 alin. (1), dacă îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii: (…) f) nu prezintă pericol pentru securitatea naţională;".

Din cuprinsul textului de lege, reiese că, atunci când un străin prezintă pericol pentru securitatea naţională, nu i se acordă dreptul de şedere pe termen lung.

În conformitate cu prevederile art. 3 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, republicată, "Constituie ameninţări la adresa securităţii naţionale a României următoarele: (...) i) actele teroriste, precum şi iniţierea sau sprijinirea în orice mod a oricăror activităţi al căror scop îl constituie săvârşirea de asemenea fapte."

Noţiunea de securitate naţională este definită de art. 1 din Legea nr. 51/1991 republicată ca reprezentând "starea de legalitate, de echilibru şi de stabilitate socială, economică şi politică necesară existenţei şi dezvoltării statului naţional român ca stat suveran, unitar, independent şi indivizibil, menţinerii ordinii de drept, precum şi a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, potrivit principiilor şi normelor democratice statornicite prin Constituţie", art. 2 alin. (1) din acelaşi act normativ arătând că "securitatea naţională se realizează prin cunoaşterea, prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor interne sau externe ce pot aduce atingere valorilor prevăzute în art. 1".

Astfel, securitatea naţională desemnează o noţiune cu caracter complex, ce acoperă atât siguranţa internă, cât şi siguranţa externă a unui stat membru, afectarea acesteia implicând o atingere adusă funcţionării instituţiilor şi a serviciilor publice esenţiale, precum şi supravieţuirea populaţiei, ca şi riscul unei perturbări grave a relaţiilor externe sau a convieţuirii în pace a popoarelor ori atingerea adusă intereselor militare.

Ca principiu, dreptul internaţional în materie nu impune unui stat o scară uniformă de valori în ceea ce priveşte evaluarea comportamentelor care pot fi considerate contrare siguranţei publice, astfel că imperativul motivelor de securitate naţională intră în marja de apreciere a fiecărui stat în parte.

Cu toate acestea, astfel de motive implică ameninţări reale, prezente şi suficient de grave la adresa unui interes fundamental al societăţii, iar derogarea de la drepturi, inclusiv dreptul legal de şedere de care se bucură un străin beneficiar de protecţie subsidiară în România, trebuie să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză, neputând fi acceptate motivări care nu sunt direct legate de cazul respectiv sau care sunt legate de consideraţii de prevenţie generală. În principiu, astfel de motive trebuie să prezinte un caracter imperativ de siguranţă publică, implicând în esenţă împrejurări excepţionale, având un nivel de gravitate ridicat, de natură a aduce atingere securităţii naţionale.

În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv hotărârea pronunţată la data de 12 octombrie 2006 în cauza Kaya împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 213 din 29 martie 2007, potrivit căreia revine instanţei de judecată să,,[meargă] dincolo de afirmaţiile parchetului pentru a verifica dacă reclamantul prezenta într-adevăr pericol pentru securitatea naţională", astfel încât rezultatul să nu prezinte doar un caracter formal, ceea ce presupune şi oferirea de indicii sub aspectul faptelor care îi sunt imputate străinului vizat.

Din analiza înscrisurilor avute în vedere de SRI la emiterea adresei în discuţie, depuse la solicitarea Înaltei Curţi la Compartimentul de documente clasificate, nu se pot reţine în mod rezonabil indicii în sensul celor afirmate de recurent, astfel că, în mod corect, prima instanţă a considerat că nu sunt întrunite condiţiile impuse de art. 3 lit. i) din Legea nr. 51/1991, şi, astfel, nu se poate reţine că intimatul-reclamant nu ar îndeplini condiţia impusă de art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, pentru acordarea dreptului de şedere pe termen lung.

Aşadar, nu sunt întemeiate criticile prin care recurentul susţine că "în ipoteza în care instanţa de judecată avea nelămuriri cu privire la cuprinsul înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, ar fi trebuit să solicite expres autorităţii ce deţine competenţe cu privire la securitatea naţională noi relaţii pentru stabilirea corectă a împrejurărilor de fapt care au condus la emiterea actului litigios" şi că, neprocedând astfel, instanţa fondului ar fi încălcat prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Totodată, reţine Înalta Curte că, susţinerea recurentului-pârât, în sensul că informaţiile cuprinse în documentul clasificat fac dovada neîndeplinirii de către intimatul-reclamant a condiţiei prevăzute de art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 94/2002 este excesivă şi depăşeşte limitele marjei de apreciere recunoscute de lege.

Aceasta întrucât, după cum s-a observat anterior, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv hotărârea pronunţată la data de 12 octombrie 2006 în cauza Kaya împotriva României, impune autorităţilor naţionale să verifice efectiv dacă străinul prezintă pericol pentru securitatea naţională, astfel încât rezultatul să nu prezinte doar un caracter formal, ceea ce presupune şi oferirea de indicii sub aspectul faptelor care îi sunt imputate străinului vizat.

Aşadar, trebuia demonstrată existenţa unei ameninţări reale, prezente şi suficient de grave la adresa unui interes fundamental al societăţii, iar derogarea de la drepturi, inclusiv dreptul legal de şedere de care se bucură un străin beneficiar de protecţie subsidiară în România, trebuie să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză, neputând fi acceptate motivări care nu sunt direct legate de cazul respectiv sau care sunt legate de consideraţii de prevenţie generală. În principiu, astfel de motive trebuie să prezinte un caracter imperativ de siguranţă publică, implicând în esenţă împrejurări excepţionale, având un nivel de gravitate ridicat, de natură a aduce atingere securităţii naţionale.

În speţă, în raport de conţinutul documentelor cu caracter strict secret, instanţa de fond, în mod corect a apreciat că, presupusele fapte săvârşite de reclamant nu pot determina concluzia că acesta ar fi implicat în săvârşirea unor acte teroriste.

În acord cu judecătorul fondului, reţine Înalta Curte că, prin raportare la respectivele informaţii, nu se poate reţine care ar fi faptele teroriste în legătură cu care ar exista indicii că intimatul-reclamant ar fi implicat.

Astfel fiind, în raport de cele mai sus învederate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constată legalitatea soluţiei primei instanţe de admitere în parte a cererii de chemare în judecată şi anulare a adresei contestate nr. x/23.06.2023.

În ceea ce priveşte referirile recurentului la faptul că actul litigios îndeplineşte cerinţa motivării, Înalta Curte apreciază că acest aspect nu prezintă relevanţă, atâta timp cât soluţia de anulare a actului litigios nu s-a întemeiat pe nemotivarea acestuia, iar instanţa de fond a reţinut faptul că, actul administrativ a fost motivat în mod corespunzător.

Prin urmare, aspectele invocate de recurentul-pârât prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, care reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-pârât, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcţia Migraţie împotriva sentinţei civile nr. 1634 din 9 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 15 mai 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.