Magistrate's Pay-Grievance Challenge Annulled and Remanded for Retrial Under Article 488(1)(6)

Şedinţa publică din data de 14 mai 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 18.04.2022, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, a solicitat admiterea plângerii, anularea adresei de respingere a contestaţiei nr 2/16379/2022 şi obligarea Ministrului Justiţiei să emită un nou Ordin de salarizare prin care să fie modificat parţial art. 1 din Ordinul nr. 402/C/2022 din 07.02.2022 (în ceea ce o priveşte), în sensul:

1. recalculării şi plăţii drepturilor salariale rezultate din aplicarea ordinului, începând cu data de 01 august 2016, şi nu cu data de 30.12.2021;

2. calculării şi plăţii drepturilor salariale prevăzute prin Ordin, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON şi coeficientul corespunzător procurorilor DNA-DIICOT, cu depăşirea plafonării instituite asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi a sporurilor, prin art. 38 alin. (6) şi art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice;

3. acordarea în integralitate, fără limitarea la 30% prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017, a sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor, inclusiv cele pentru hrană şi vacanţă cuvenite, aplicate Ia indemnizaţia lunară de încadrare cuvenită calculată potrivit pct. 2.

2. Sentinţa instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 2052 din data de 7 noiembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a hotărât următoarele:

A respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi a prescripţiei dreptului la acţiune, ca neîntemeiate.

A respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Ministerul Justiţiei, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 2052 din data de 7 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului se arată în ceea ce priveşte solicitarea de calculare şi plată a drepturilor salariale prevăzute prin Ordin, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON şi coeficientul corespunzător procurorilor DNA-DIICOT, prin înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi a sporurilor, prin art. 38 alin. (6) şi art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, pârâtul, respingând contestaţia, nu a arătat de ce în vederea înlăturării inechităţilor salariale nu a emis ordine de salariale cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare DIICOT-DNA pentru toţi judecătorii, ci doar pentru o parte din aceştia, deşi raţionamentul aplicabil emiterii emiterii Orinului nr. 402/C/2022 din 07.02.2022 privind acordarea VRS 605 este aplicabil în mod analog şi coeficientului de multicplicare DIICOT-DNA, de care beneficiază doar o parte din judecători.

Prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 limitează/plafonează indemnizaţiile de încadrare la nivelul celor stabilite pentru anul 2022, exclusiv în situaţia în care devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate (evident de lege), deci nu şi în cazul în care prin hotărâri judecătoreşti definitive, respectiv acte administrative emise ca urmare a punerii în executare a acestor hotărâri judecătoreşti definitive, sunt recunoscute şi stabilite anumite majorări salariale, cum este cazul de faţă - VRS 605,225 RON şi coeficient corespunzător procurori DNA - DIICOT.

Mai mult, aproape întreg personalul din justiţie deţine titluri executorii prin care i s-a recalculat salariul prin raportare la această valoare de referinţă sectorială şi s-a creat o discriminare directă între persoanele care au atins şi cele care nu au atins salariul de încadrare prevăzut în lege pentru anul 2022, cu aceeaşi consecinţă şi anume de a lăsa fără efect hotărârile judecătoreşti care au recunoscut acordarea dreptului şi în continuare.

În fapt, prin aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 în detrimentul deciziilor administrative şi hotărârilor judecătoreşti definitive ce au în vedere un VRS de 605,225 RON, recurenta arată că se află în situaţia unei scăderi salariale prin plafonare la nivelul anului 2022.

Plafonarea veniturilor este nelegală şi de natură a încălca puterea hotărârilor judecătoreşti/a deciziilor administrative ce consacră o altă modalitate de calcul a drepturilor băneşti, având loc, în acest context, o încălcare a principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat - legislativă, executivă şi judecătorească, prin Legea nr. 153/2017 stabilindu-se drepturi în defavoarea reclamanţilor, comparativ cu cele recunoscute prin hotărârile judecătoreşti existente la momentul de faţă şi care dispun şi pentru viitor, conform dispozitivului acestora.

Astfel, prin Decizia nr. 7 din 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, instanţa supremă a stabilit următoarele:

"În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, majorările. prevăzute în art. 1 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 20/2007 privind creşterile salariale ce, se vor acorda în anul 2007 personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar şi personalului salarizat potrivit anexelor nr. II şi III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, aprobată cu modificări prin Legea nr. 231/2007, au fost şi rămân incluse în indemnizaţia bruta de încadrare şi după data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009."

Decizia nr. 7 din 2019 face referire în mod expres la o situaţie absolut identică, iar la pct. 51 din decizia amintită, instanţa supremă a reţinut că:

"51. Deşi salarizarea personalului bugetar apare ca fiind reglementată prin Legea- cadru nr. 284/2010, de la data aprobării acesteia nu au fost aplicate nici valoarea de referinţă şi nici coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele legii-cadru, fiind adoptate, în mod succesiv, amânări ale aplicării Legii-cadru nr. 284/2010, pe motivul constrângerilor financiare, împrejurări ce au determinat ca salarizarea personalului bugetar să se realizeze la nivelul anului 2009."

În acest context, efectele hotărârilor care vizau perioada 2006 - 2009 au fost extinse pentru viitor, producând efecte în anul 2019 - anul 2020.

Însă art. 38 alin. (6) din Legea nr. 53/2017 prevede că:

"în situaţia în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţiei salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022", situaţie în care recurenta apreciază că ar trebui să beneficieze de o salarizare inferioară (conform prevederilor din Legea nr. 153/2017), plafonată, deşi valoarea VRS 605,225 a fost recunoscută prin decizii administrative şi hotărâri judecătoreşti definitive şi pentru viitor.

Aceste dispoziţii limitează/plafonează salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare, la nivelul celor stabilite pentru anul 2022, exclusiv în situaţia în care devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate (evident de lege), deci nu şi în cazul în care prin hotărâri judecătoreşti definitive sunt recunoscute şi stabilite anumite majorări salariale.

În ceea ce priveşte autoritatea judecătorească prin privarea de drepturile salariale avute în plată şi reducerea acestora prin aplicarea art. 38 din Legea nr. 153/2017 au fost încălcate dispoziţiile art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor potrivit cărora, drepturile salariale ale judecătorilor şi procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege. Salarizarea judecătorilor şi procurorilor se stabileşte prin lege specială.

S-a ajuns, arată recurenta, ca în materia drepturilor salariale ale magistraţilor, prin Legea generală, ordinară, în materia salarizării nr. 153/2017 să fie anulate dispoziţiile Legii speciale nr. 303/2004, lege organică, care prevede în mod expres că drepturile salariale avute la nivelul lunii decembrie 2017 nu puteau fi diminuate decât în condiţiile legii 303/2004, iar stabilirea regulilor de salarizare se putea efectua doar printr-o lege specială care viza doar categoria judecătorilor şi procurorilor.

Pe fondul lacunei legislative a salarizării magistraţilor prin lege specială adoptarea unei legi ordinare de salarizare (în special art. 1 alin. (3), art. 9 şi art. 38 din Legea nr. 153/2017) prin care s-a dispus reducerea drepturilor salariale cuvenite, contravine normelor de tehnică legislativă.

Totodată, aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 este de natură a încălca menţiunile exprese ale Deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, Deciziei RIL 7 din 2019, Deciziei 23 din 2016 şi a Deciziei 36 din 2018 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Contrar cadrului legal şi celui dat de interpretarea instanţei de contencios constituţional precum şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prima instanţă a stabilit că nu rezultă că suma sporurilor cuvenite trebuie să fie de 30%, în condiţiile în care legiuitorul a prevăzut acordarea acestora într-o limită maximă.

Prima instanţă a interpretat greşit întreg cadrul legislativ incident în prezenta cauză, stabilind fără temei că acordarea cumulativă a celor trei sporuri în cuantumul lor maxim nu este recunoscută.

Apreciez că modalitatea de redactare a prevederilor art. 1 din Ordinul contestat, prin raportare la prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 este de natură a aduce atingere principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat.

Totodată, contrar argumentelor aduse prin hotărâre, prin care s-a indicat existenţa O.U.G. nr. 226/2020 şi O.U.G. nr. 130/2021 şi consecinţa nemodificării nivelului sporurilor, menţionez că prin Ordinul nr. 402/C/2022 s-a operat o scadere a cuantumului sporurilor stabilite prin ordinele anterioare, acesta situându-se sub nivelul procentului prevăzut de art. 25 din Legea nr. 153/2017.

Or, această interpretare gresită a instanţei nu a avut în vedere nici faptul că o asemenea modificare nu este justificată de nicio prevedere legală, cel mult prin Ordinul nr. 402/C putându-se păstra nivelul sprorurilor stabilite la 30%, prin ordinele emise anterior.

Cu toate acestea, sporurile trebuie să fie calculate în procent de 45% din indemnizaţia de încadrare stabilită cu luarea în considerare a valorii de referinţă sectorială de 605.225 RON .

Sub acest aspect invocă recurenta următoarele:

a. sporurile nu sunt calculate în procent din indemnizaţia de încadrare calculată prin aplicarea valorii de referinţă sectorială 605,225 RON;

b. art. 25 din Legea nr. 153/2017 nu trebuia sa fie aplicat;

c. art. 25 din Legea nr. 153/2017 nu a fost aplicat în mod corect;

d. prin aplicarea acestui articol s-a creat o stare de discriminare care trebuie reparată prin acordarea în integralitate a sporurilor în cuantum de 45 %.

e. sporurile nu sunt calculate în procent din indemnizaţia de încadrare calculată prin aplicarea valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON şi coeficientul 10 (corespunzător procurorilor DNA-DIICOT, conform hotărârii judecătoreşti ce constituie titlu executoriu).

Potrivit art. 4 şi 5 din Anexa V a Legii nr. 153/2017, (1) pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, personalul prevăzut la art. 1 beneficiază de un spor de până la 15% din salariul de bază sau, după caz, din indemnizaţia de încadrare, corespunzător timpului lucrat şi judecătorii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de la curţile de apel, tribunale, tribunalele specializate şi judecătorii, procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe, membrii Consiliului Superior al Magistraturii, personal de specialitate juridică asimilat magistraţilor, magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, asistenţii judiciari, inspectorii judiciari, personalul auxiliar de specialitate, personalul de specialitate criminalistică şi personalul auxiliar de specialitate criminalistică din cadrul Institutului National de Expertize Criminalistice şi al laboratoarelor de expertize criminalistice, ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară, precum şi specialiştii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, personalul de probaţiune beneficiază şi de un spor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, respectiv de un spor pentru păstrarea confidenţialităţii de până la 5%, aplicate la salariul de bază lunar, respectiv la indemnizaţia lunară de încadrare.

Art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, prevede că în situaţia în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022.

Acest articol se referă la plafonarea la nivelului anului 2022 doar a indemnizaţiilor de încadrare, nu şi a sporurilor, care trebuiau aplicate, conform art. 4,5 din Anexa nr. V a Legii nr. 153/2017, într-un procent din indemnizaţia de bază, care, potrivit hotârârilor judecătoreşti deţinute trebuia raportată la o valoare de referinţă sectorială de de 605,225 RON şi coeficient 10 (corespunzător procurorilor DNA-DIICOT). Acest aspect nu a fost analizat de către instanţă, prin urmare solicit ca instanţa de recurs să procedeze la analizarea motivelor invocate prin plângere şi lăsate nesoluţionate prin hotărârea atacată.

În motivarea acestor motive, susţine recurenta că dispoziţiile art. 25 din cap. III secţiunea III a Legii nr. 153/2017 nu trebuiau aplicate.

Acesta prevede limitarea sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor şi a altor drepturi, însă această dispoziţie reprezintă norma generală în materia drepturilor salariale.

Potrivit disp.art. 24 din cap. III secţiunea III a Legii nr. 153/2017, intitulat "Sporuri şi drepturi salariale specifice, limita maximă a sporurilor, compensaţiilor, indemnizaţiilor, adaosurilor, majorărilor, primelor, premiilor şi a altor elemente ale venitului salarial specific fiecărui domeniu de activitate este prevăzută în prezenta lege şi în anexele nr. 1 - VIII.". ANEXA V, prevede în domeniul de activitate "Justiţie", sporuri în cuantum maxim total de 45%, aceasta fiind o normă juridică civilă specială, aplicabilă acestei familii ocupaţionale.

Norma de drept civil generală reprezintă acea normă care se aplică în toate cazurile şi în orice materie, dacă o dispoziţie legală nu prevede altfel. Normele de drept civil sunt speciale, dacă îşi găsesc aplicare numai în cazurile expres stabilite de lege. Fiind derogatorii de la norma generală, rezultă că norma specială se aplică ori de câte ori ne găsim în faţa unui caz ce intră sub incidenţa prevederilor sale, deci norma specială se aplică prioritar faţă de norma generală, chiar şi atunci când norma specială este mai veche decât norma generală(specialia generalibus derogant).

De asemenea, contrar interpretării date de către instanţă, apreciază recurenta că art. 25 din Legea nr. 153/2017 nu a fost aplicat în mod corect.

Potrivit acestuia, suma sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor, inclusiv cele pentru hrană şi vacanţă, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, după caz.

Deci, procentul de 30% la care sunt plafonate sporurile nu se aplică la indemnizaţia de încadrare a fiecărui salariat în parte, ci per total ordonator principal/secundar/terţiar de credite, raportat la fondul total de salarii.

În schimb, prin ordinul contestat s-a limitat cuantumul sporurilor la procentul sub 30 % din indemnizaţia de bază a fiecărui salariat şi nu la 30% din suma salariilor de bază, ...a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite, aşa cum prevede art. 25.

Or, suma salariilor de baza pe ordonator de credite este diferită de indemnizaţia de incadrare a fiecărui judecător.

Arată recurenta că suma totală a sporurilor nu este prevăzută pentru fiecare salariat în parte, ci pe ordonator de credite, raportat la fondul de salarii, iar nu la salariul de bază al fiecărui angajat. În acest sens, apreciez că argumentele aduse de instanţă nu corespund dispoziţiilor legale anterior citate.

Plafonarea sporurilor prevăzute de lege la un anumit nivel reprezintă o adăugare la lege, o interpretare şi aplicare greşită a legii. Legea prevede plafonarea pe total buget, iar nu pentru fiecare salariat.

Totodată, solicită să se constate că sintagma "de până la", regăsită în modalitatea de redactare a Legii nr. 153/2017, nu este destinată aplicării la întâmplare a legii, ci are menirea de a crea cadrul legislativ pentru a se putea acorda sporurile în mod diferenţiat, pe categorii de personal, dar nu într-un mod aleatoriu, ci raportat la anumiţi factori, în baza unor criterii legale, urmărindu-se astfel eliminarea posibilităţii creării diferenţelor de drepturi salariale. Or, aşa cum a fost aplicată până în prezent legea, a condus la crearea de stări discriminatorii.

Pe de altă parte, consideră că dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 153/2017 a fost aplicat în mod discriminator, motiv pentru care am invocat dispoziţiile art. 27 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.

Conform art. 4 şi 5 din Anexa V a Legii nr. 153/2017 am dreptul de a beneficia de spor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, de un spor pentru păstrarea confidenţialităţii de până la 5% şi un spor de până la 15% pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, raportate la salariul de bază sau, după caz, din indemnizaţia de încadrare, deci un total de 45 %.

În prezent, la nivelul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea s-a creat o stare de discriminare în urma aplicării neunitare a dispoziţiilor Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, în sensul că salariile şi sporurile sunt calculate diferit.

De asemenea, plafonarea cuantumului total al sporurilor afectează doar personalul salarizat conform salariilor de bază stabilite în lege pentru anul 2022, dar nu şi personalul al căror salarii de bază nu a atins nivelul prevăzut pentru anul 2022. Acesta este motivul pentru care susţine recurenta că, din perspectiva acordării sporurilor, există discriminare şi între salariaţii din cadrul aceleiaşi instanţe, care lucrează în aceleaşi condiţii, aspect care nu a fost avut în vedere de către instanţă, neanalizat.

Personalul al căror salarii de bază sunt cele prevăzute pentru anul 2022 "beneficiază" de plafonarea sporurilor la 30%, în timp ce personalul al căror salariu de bază nu a ajuns la nivelul prevăzut pentru anul 2022, în mod implicit, beneficiază de acordarea sporurilor în cuantum total, având în vedere că salariul brut cuvenit acestora din urmă începând cu data de 01.01.2018 este compus din salariul de bază avut în luna decembrie 2017, majorat cu 25% şi din cuantumul sporurilor avut în luna decembrie 2017, majorat cu 25%.

Aşadar, urmare a greşitei interpretări şi aplicări a prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, s-a creat o stare de discriminare constând în aplicarea unui tratament diferit unor persoane aflate în situaţii comparabile, fără ca acesta să se bazeze pe o justificare obiectivă şi rezonabilă, fiind încălcate dispoziţiile art. 14 din C.E.D.O., dar şi acele ale art. 6 din Legea nr. 153/2017, care prevăd că "Sistemul de salarizare reglementat prin prezenta lege are la bază următoarele principii (...) b) principiul nediscriminării, în sensul eliminării oricăror forme de discriminare şi instituirii unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeaşi activitate şi are aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie;".

Analizând art. 14 din CEDO - care interzice discriminarea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că diferenţa de tratament devine discriminare atunci când se induc distincţii între situaţii analoage sau comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă (cauza Marks contra Belgiei).

De asemenea, aceeaşi Curte - în cauza Driha contra României, Hotărârea din 21.02.2008, a constatat existenţa discriminării între reclamant şi alte persoane care aparţineau aceleiaşi categorii profesionale - iar în speţă există o discriminare între persoane care aparţin aceleiaşi categorii profesionale - care se află în situaţii comparabile, neexistând justificare din partea instituţiei publice angajatoare să remunereze diferit angajaţii aflaţi în situaţii identice.

Totodată, art. 23 alin. (2) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede în mod expres că "toţi oamenii, fără nici o discriminare, au dreptul la un salariu egal pentru muncă egală".

Nu în ultimul rând, Carta socială europeană revizuită (ratificată de România prin Legea nr. 74/1999) instituie necesitatea adoptării (de către statele care au acceptat art. 4 referitor la o salarizare echitabilă) măsurilor necesare în vederea garantării unei salarizării echitabile, care să ţină cont inclusiv de dreptul la o salarizare egală pentru muncă de valoare egală.

În mod similar, Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale (adoptat în 1966 şi ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974) conţine dispoziţii relative la nediscriminare, inclusiv dreptul la un salariu echitabil şi la o remunerare egală pentru o muncă de valoare egală.

Prin urmare, dat fiind că atât prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului cât şi normele dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar în raport de legislaţia internă (conform art. 20 alin. (1) în Constituţia României) şi chiar dacă legiuitorul român ar institui o diferenţă în ceea ce priveşte remunerarea (ceea ce nu este cazul în privinţa legilor de salarizare invocate), respectiva diferenţă nu ar putea fi considerată ca fiind justificată în mod obiectiv.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

5. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este fondat, pentru următoarele considerente:

Prealabil, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrare în cazurile de casare prevăzute de dispoziţiile C. proc. civ. invocată atât recurenta pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciind că, în mod formal, criticile recurentei se circumscriu cazurilor de casare invocate.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei":

Se impune a se aminti, înainte de toate că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde:

"motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Astfel, în lumina acestor dispoziţii legale, din perspectiva exigenţei de a motiva, instanţa are obligaţia să arate, în concret, în raport de probele dosarului, situaţia de fapt pe care o reţine în cauză şi să demonstreze aplicarea regulii de drept incidente, aşa cum s-a evidenţiat şi în doctrină, considerentele hotărârii judecătoreşti trebuind să răspundă comandamentelor logicii, să fie clare, concise, ferme, lipsite de contradicţii, bazate pe probe incontestabile, coroborate între ele şi menite a impune o concluzie, elemente de natură a fundamenta puterea de convingere şi a exclude arbitrariul.

În legătură cu acest aspect, după cum rezultă din Avizul nr. x/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni privind calitatea hotărârilor judecătoreşti, motivarea trebuie să răspundă pretenţiilor părţilor, adică diferitelor capete de acuzare şi mijloace de apărare, această garanţie fiind esenţială întrucât permite justiţiabilului să se asigure că pretenţiile sale au fost examinate, şi deci, că judecătorul a ţinut cont de ele; în ceea ce priveşte motivaţia, aceasta nu trebuie neapărat să fie lungă, trebuind să fie găsit un echilibru just între formularea scurtă şi buna înţelegere a hotărârii.

Pe de altă parte, în doctrină şi în practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a subliniat deseori că această obligaţie a instanţelor judecătoreşti de a-şi motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat, dar, chiar dacă exigenţa motivării nu obligă judecătorul să răspundă tuturor argumentelor de fapt şi de drept ale părţilor, instanţa putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun şi să le răspundă în cadrul unui singur considerent, este imperios necesară analiza acelor motive şi apărări care sunt esenţiale pentru dezlegarea pricinii, care au aptitudinea de a demonstra analiza efectivă a cauzei.

În acest sens, jurisprudenţa CEDO (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 şi paragraful 61 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994) a statuat că întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanţă, precum şi de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare şi de practicile diferite privind prezentarea şi redactarea sentinţelor şi a hotărârilor, în diferite state; mai exact, pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 şi paragraful 60 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994), fiind necesară examinarea chestiunilor de fapt şi de drept aflate la baza controversei.

Conform jurisprudenţei Curţii, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse, şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997)

Aceste considerente au fost reluate şi în cauza Dumitru c. România, prin Hotărârea din data de 01 iunie 2010:

"30. Curtea reaminteşte în primul rând principiile stabilite prin jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte participarea efectivă a părţilor la procedură şi obligaţia instanţelor de a "audia" argumentele acestora şi de a realiza o examinare efectivă a motivelor, asigurând astfel caracterul echitabil al procedurii (a se vedea Albina împotriva României, nr. 57808/00, pct. 30 şi 32, 28 aprilie 2005).

Aşadar, pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidenţieze că judecătorul a examinat, cu adevărat, chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate.

Revenind la prevederile art. 425 alin. (1) C. proc. civ. şi transpunând dispoziţiile acestei norme în contextul criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte aminteşte că obligaţia instanţei de fond de a motiva sentinţa pe care a pronunţat-o priveşte, în esenţă, arătarea situaţiei de fapt pe care a reţinut-o şi a considerentelor de fapt şi de drept pentru care a pronunţat soluţia criticată în recurs, criterii legale pe care sentinţa recurată nu le îndeplineşte.

Din motivarea instanţei de fond reiese în mod clar că după analiza dispoziţiilor legale în materie, ţinând cont de situaţia de fapt învederată de reclamantă, instanţa de fond s-a raportat la aspecte reţinute în conţinutul Ordinului contestat, respectiv Ordinul nr. 402/C/2022 din 07.02.2022 emis de Ministerul Justiţiei, ordin care nu a fost depus la dosarul cauzei.

Or, o atare raportare la prevederile Ordinul nr. 402/C/2022 din 07.02.2022 emis de Ministerul Justiţiei ce definesc drepturile salariale, valoarea de referinţă sectorială, nivelul maxim al drepturilor salariale, în lipsa acestuia, face imposibilă exercitarea unui control judecătoresc eficient de către instanţa de control judiciar, la dosar fiind depusă doar adresa de răspuns la plângerea formulată de către recurentă .

Mergând mai departe, Înalta Curte observă că recurenta solicită recalcularea şi plata drepturilor salariale rezultate din aplicarea ordinului antemenţionat, începând cu data de 1 august 2016, şi nu cu data de 30.12.2021.

Instanţa de fond nu a analizat cu acurateţe pretenţiile şi probatoriul administrat pe parcursul procedurii de soluţionare a plângerii şi a încrisurilor ataşate nici în ceea ce priveşte solicitarea recurentei de acordare în integralitate, fără limitarea la 30% prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017, a sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor, inclusiv cele pentru hrană şi vacanţă cuvenite, aplicate la indemnizaţia lunară de încadrare cuvenită calculată potrivit pct. 2.

În acest sens, instanţa de fond trebuia să stabilească dacă sporurile în cuantum de 30% sau inferior acestui procent au fost stabilite prin ordinul contestat în cauză sau în raport de alte ordine de încadrare salarială emise anterior, chestiune esenţială, în funcţie de care se va stabili dacă vătămarea invocată de reclamantă este consecinţa actului contestat în cauză sau a celor anterior emise.

Prin urmare, instanţa de control judiciar consideră că se impune verificarea susţinerilor recurentei reclamante referitoare la aspectele anterior învederate şi la dispoziţiile legale incidente, în speţă, la clarificarea situaţiei juridice a drepturilor salariale ce o vizează pe reclamantă, implicit şi prin analizarea incidenţei în cauză a Deciziei nr. 4 din 11 martie 2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii în interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare.

Faţă de aspectele anterior menţionate, hotărând în baza unui probatoriu insuficient, fără a clarifica toate aspectele învederate, în raport de întregul context al cauzei, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală.

În raport de soluţia de casare cu trimitere la rejudecare, Înalta Curte apreciază ca fiind inutilă analizarea celorlalte motive de recurs invocate de reclamanta A., fondate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea urmând a fi avute în vedere de instanţa de fond în rejudecare.

În consecinţă, constatându-se incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recursul urmează a fi admis, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 497 C. proc. civ., dispunându-se casarea sentinţei civile nr. 2052 din data de 7 noiembrie 2022 şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimata pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 2052 din data de 7 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 14 mai 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.