Asset confiscation prescription interrupted by administrative investigation; validity of Integrity Commission order

Şedinţa publică din data de 25 aprilie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Prin Ordonanţa nr. 12/14.12.2016 a Comisiei de Cercetare a Averilor a fost admisă sesizarea formulată de Agenţia Naţională de Integritate, prin raportul de evaluare nr. x/23.02.2016 şi a fost sesizată Curtea de Apel Bucureşti în vederea confiscării de la persoanele evaluate A. şi B. a sumei de 42.511,48 euro.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul secţiei a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 12 aprilie 2022, sub nr. x/2022.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 328 din 07 februarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune ca neîntemeiată, a admis sesizarea dispusă prin Ordonanţa nr. 12/14.12.2016 şi a dispus confiscarea de la pârâţii A. şi B. a sumei de 42.511,48 euro, în cauza privind pe reclamanta Agenţia Naţională de Integritate, în contradictoriu cu pârâţii A., B. şi Statul Roman prin Ministerul Finantelor.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 328 din 07 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs pârâţii A. şi B., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 2, 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la o altă instanţă de acelaşi grad.

Printr-un prim set de critici, recurenţii-pârâţi au arătat că la termenul de judecată din data de 07 februarie 2023 a intrat în şedinţă un alt judecător decât cel care a prezidat şedinţa la primul termen de judecată din data de 25 octombrie 2022, astfel că se impune examinarea modului în care s-a realizat compunerea completului, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 2 teza finală C. proc. civ.

Printr-un alt set de critici, recurenţii-pârâţi au învederat, în esenţă, că instanţa de fond a invocat nelegal din oficiu excepţia tardivităţii pe care a admis-o incorect şi a dispus decăderea cu privire la apărările şi solicitarea de probe din cuprinsul întâmpinării.

Instanţa le calificase anterior apărări de fond (conform menţiunilor exprese în acest sens de la pag. 3 par. 7 din încheierea din data de 07 februarie 2023), iar aceste apărări vizau oricum încălcări ale unor dispoziţii legale imperative sancţionate cu nulitatea absolută şi care, astfel, nu puteau intra oricum sub incidenţa decăderii.

În ceea ce priveşte criticile de la cap. II din întâmpinare, acestea vizează expres încălcarea art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 care se sancţionează cu nulitatea absolută expresă. Prin urmare, criticile respective trebuiau examinate de instanţa de fond. Oricum tardivitatea nu putea opera şi pentru că instanţa de fond nu a comunicat actele dosarului şi cererea de chemare în judecată înainte de primul termen de judecată.

În ceea ce priveşte apărările cuprinse în cap. III din întâmpinare, acestea nu puteau fi oricum invocate la primul termen de judecată din data de 25 octombrie 2022, aşa cum susţine instanţa de fond, întrucât ultima pagină a Ordonanţei, adică exact sursa criticilor de nelegalitate, nu le fusese comunicată nici de Comisia de cercetare şi nici de Curtea de apel anterior primului termen de judecată.

Recurenţii-pârâţi au susţinut şi că instanţa de fond a soluţionat incorect excepţia prescripţiei, cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

Astfel, la data de 14 decembrie 2016 Comisia de cercetare a pronunţat Ordonanţa, iar ulterior, la data de 13 aprilie 2022, s-a realizat înregistrarea efectivă a cauzei pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, deci după 5 ani şi aproape 4 luni de la pronunţarea Ordonanţei.

Comisia de cercetare a averilor avea obligaţia legală de a pronunţa o hotărâre motivată în termen de maxim 3 luni de la data sesizării sale, conform art. 104 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, împlinirea termenului legal de 3 luni este un moment obiectiv, când ANI şi Comisia de cercetare ar fi trebuit să cunoască presupusa diferenţă semnificativă, cât şi persoanele responsabile.

În ceea ce priveşte a doua perspectivă invocată a excepţiei prescripţiei, care priveşte situaţia ANI şi dreptul la acţiune al acesteia, de asemenea soluţia instanţei de fond este nelegală, în opinia recurenţilor-pârâţi, întrucât, în primul rând, se poate constata faptul că ANI nu a formulat o cerere de chemare în judecată sau vreo sesizare a Curţii de Apel împotriva acestora pentru confiscarea sumei reprezentând presupusa diferenţă semnificativă.

O astfel de cerere/sesizare putea fi formulată de ANI imediat după pronunţarea Ordonanţei, independent de conduita Comisiei de cercetare. Astfel, încă de la data pronunţării Ordonanţei ANI a cunoscut soluţia Comisiei de cercetare şi deci, de la data de 14 decembrie 2016, putea să acţioneze în instanţă împotriva recurenţilor pentru confiscarea sumei reprezentând presupusa diferenţă semnificativă. De altfel, ANI nici nu putea susţine că nu a cunoscut verdictul Comisiei de cercetare de la data pronunţării întrucât avea obligaţia legală să îl cunoască prin raportare la art. 104 alin. (2) din Legea nr. 115/1996.

Aşadar, în ceea ce priveşte pe ANI, dreptul material la acţiune al acestei instituţii s-a născut la data pronunţării de către Comisia de cercetare a Ordonanţei în sensul trimiterii cauzei spre soluţionare Curţii de Apel Bucureşti, respectiv la data de 14 decembrie 2016, iar termenul de prescripţie s-a împlinit la data de 14 decembrie 2019.

Nu s-ar putea susţine nici ipoteza vehiculată de ANI în sensul în care această instituţie nu ar fi putut acţiona împotriva recurenţilor deoarece acest drept ar aparţine exclusiv Comisiei de cercetare, având în vedere că niciun text de lege nu împiedica ANI ca, ulterior datei de 14 decembrie 2019, să acţioneze împotriva recurenţilor, independent de conduita Comisiei de cercetare. De altfel, intenţia legiuitorului nu a fost aceea de a reglementa interzicerea accesului la justiţie al acestei instituţii în ipoteza în care Comisia de cercetare se pronunţa în favoarea trimiterii dosarului către Curtea de apel.

Totodată, nu se poate reţine nici concluzia instanţei de fond potrivit căreia termenul de prescripţie ar fi fost întrerupt pe toată durata procedurii în faţa Comisiei de cercetare care s-ar finaliza prin emiterea Ordonanţei, indiferent la data la care acest eveniment se produce.

În concluzie, recurenţii-pârâţi au apreciat că instanţa competentă, respectiv Curtea de apel, nu a fost legal sesizată în termenul de prescripţie de 3 ani de la naşterea dreptului la acţiune nici de către Comisia de cercetare şi nici de către ANI direct. Instanţa de fond a aplicat astfel în mod greşit prevederile art. 104 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, considerentele Deciziei 74/2020 şi art. 2537 pct. 2 C. civ.

Printr-un ultim set de critici, recurenţii-pârâţi au arătat că instanţa de fond a respins incorect ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate a ordonanţei comisiei de cercetare, în condiţiile în care aceasta are natura juridică a unui act administrativ cu caracter individual, fiind emisă de Comisia de cercetare, instituţie asimilată unei autorităţi publice, pronunţarea Ordonanţei de admitere a sesizării ANI reprezentând una din condiţiile legale necesare pentru a se putea atrage răspunderea administrativă a recurenţilor, astfel că poate face obiectul excepţiei de nelegalitate întemeiată pe prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă Agenţia Naţională de Integritate a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, apreciind că nu sunt incidente motivele de casare invocate de recurenţii-pârâţi prin cererea de recurs.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâţii A. şi B. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., potrivit cu care casarea unor hotărâri se poate cere dacă hotărârea a fost pronunţată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii, nu este incident în cauză, în condiţiile în care niciuna din aceste ipoteze nu a fost identificată în cauză.

Astfel, aşa cum rezultă din actele şi lucrările dosarului, acesta a fost repartizat aleatoriu Completului 4 Fond, respectiv completul care a şi soluţionat cauza, hotărârea instanţei de fond fiind pronunţată de judecătorul care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului.

În ceea ce priveşte compunerea Completului 4 Fond, se constată că pe parcursul soluţionării dosarului a intervenit o modificare, dispusă legal prin Hotărârea Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Bucureşti nr. 299/20.12.2022 (https:/www.cab1864.eu/wp-content/uploads/2022/12/Extras-din-HCC-nr. -299-din-data-de-20.12.2022-Sectia-a-IX-a-contencios-modificari-planificari-2.pdf), în raport de prevederile art. 19 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti din 17 decembrie 2015, în vigoare în perioada de referinţă, în sensul înlocuirii doamnei judecător C. cu domnul judecător D..

În consecinţă, motivul de recurs analizat este nefondat, nefiind identificate niciuna dintre tezele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că nu pot fi reţinute nici motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., în condiţiile în care nu s-a identificat o încălcare de către instanţa de fond a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii şi nicio aplicare sau interpretare greşită a textelor de lege de drept material incidente în cauză.

Aşadar, în cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt reţinută în cauză, pârâţii reiterând aspecte prezentate în faţa primei instanţe, sub formă de critici de nelegalitate, pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar şi să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

În cauză, prin Raportul de evaluare nr. x/23.02.2016, Agenţia Naţională de Integritate a sesizat Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în vederea începerii acţiunii de control şi constatării diferenţei semnificative potrivit art. 18 din Legea nr. 176/2010 privind averea deţinută de A..

În urma activităţii de evaluare efectuată de Agenţia Naţională de Integritate, a rezultat o diferenţă semnificativă, în sensul art. 18 din Legea nr. 176/2010, în cuantum de 42.511,48 euro, între modificările intervenite în avere pe durata exercitării demnităţilor şi funcţiilor publice şi veniturile realizate în aceeaşi perioadă, în sensul în care, conturile deţinute de către sus-numit la E. - Sucursala Bucureşti, au fost creditate cu sume ce nu au putut fi justificate de către persoana evaluată la momentul exercitării dreptului la apărare.

Prin Ordonanţa nr. 12/14.12.2016, Comisia de Cercetare a Averilor a admis sesizarea formulată de Agenţia Naţională de Integritate şi a fost sesizată Curtea de Apel Bucureşti în vederea confiscării de la persoanele evaluate A. şi B., a sumei de 42.511,48 euro.

Prin sentinţa recurată instanţa de fond a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune ca neîntemeiată, a admis sesizarea dispusă prin Ordonanţa nr. 12/14.12.2016 şi a dispus confiscarea de la pârâţii A. şi B. a sumei de 42.511,48 euro, soluţie împărtăşită şi de instanţa de control judiciar.

Criticile privind nelegala invocare din oficiu a excepţiei tardivităţii şi decăderea cu privire la apărările şi solicitarea de probe din cuprinsul întâmpinării, sunt nefondate.

Astfel, instanţa de recurs reţine că, deşi recurenţii-pârâţi se prevalează de dispoziţiile art. 247 C. proc. civ., ce reglementează regimul procesual al excepţiilor, motivele de nelegalitate invocate la pct. II şi III din întâmpinarea formulată la fond, ulterior primului termen de judecată, sunt veritabile motive substanţiale de nelegalitate, care, aşa cum în mod corect a constatat şi instanţa de fond, nu îmbracă forma unor excepţii procesuale, astfel că au fost avute în vedere ca fiind apărări de fond.

În ceea ce priveşte termenul până la care puteau fi invocate aceste motive de nelegalitate, în mod corect a reţinut prima instanţă că, în cauză, potrivit dispoziţiilor art. 208 alin. (1) C. proc. civ., întâmpinarea era obligatorie a fi depusă în cadrul acestui proces şi că termenul până la care pârâţii ar fi trebuit să invoce motivele de nelegalitate şi probele noi de care înţeleg să se folosească era primul termen de judecată.

În acest sens, referitor la respectarea termenelor procedurale, art. 185 din C. proc. civ. prevede că, atunci când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului. O astfel de sancţiune este prevăzută şi de art. 208 alin. (2) din C. proc. civ., aceasta fiind o aplicare mutatis mutandis a reglementării generale în privinţa întâmpinării.

Totodată, potrivit art. 17 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, "Judecarea cauzei se face pornind de la probele administrate în faţa Agenţiei Naţionale de Integritate. La prima zi de înfăţişare, părţile pot solicita probe noi şi curtea de apel va putea dispune încuviinţarea acestora, acordând un nou termen".

Or, aşa cum reiese din încheierea de şedinţă de la 25 octombrie 2022, respectiv de la primul termen de judecată, pârâţii nu au înţeles să formuleze nicio cerere privind administrarea de probe noi.

Nu în ultimul rând, contrar susţinerilor recurenţilor-pârâţi, se constată că Ordonanţa de sesizare le-a fost comunicată, potrivit dovezilor de comunicare de la filele x din volumul II al dosarului Comisiei de Cercetare a Averilor, iar prin citaţiile emise pentru termenul de judecată din data de 25 octombrie 2022, ce le-au fost comunicate la data de 08 septembrie 2022, li s-a pus în vedere să depună până la termen întâmpinarea.

În acest context, nu pot fi reţinute nici susţinerile recurenţilor-pârâţi, potrivit cu care nu ar fi avut cunoştinţă de obiectul dosarului, în condiţiile în care aceştia au beneficiat de o apărare calificată atât în faţa Comisiei de Cercetare a Averilor, cât şi în faţa instanţei de fond, asigurată de acelaşi avocat, iar din cuprinsul citaţiilor ce au fost emise pentru termenul din data de 25 octombrie 2022, reiese fără echivoc obiectul dosarului, respectiv controlul averilor (Legea nr. 115/1996), calitatea acestora de pârâţi, precum şi identitatea părţii adverse, respectiv Agenţia Naţională de Integritate .

De altfel, nu poate fi ignorată nici inconsecvenţa şi contradicţia susţinerilor pârâţilor pe acest aspect. Astfel, deşi la primul termen de judecată pârâţii au susţinut că nu cunosc obiectul dosarului, prin concluziile orale susţinute în şedinţa de judecată în care s-a dezbătut fondul cauzei la data de 07 februarie 2023, au recunoscut comunicarea Ordonanţei de sesizare, pentru ca, în final, prin cererea de recurs, să revină şi să reclame comunicarea incompletă a acesteia, în sensul că s-ar fi omis de la comunicare ultima pagină, aspect de altfel nedovedit de către recurenţii-pârâţi.

În orice caz, chiar acceptând această ipoteză, recurenţii-pârâţi aveau posibilitatea ca, de la data la care au primit citaţiile pentru termenul din data de 25 octombrie 2022, să studieze dosarul, cu atât mai mult cu cât, aşa cum susţin, nu le-ar fi fost comunicată ultima pagină a Ordonanţei de sesizare.

Nefondate sunt şi criticile recurenţilor-pârâţi ce vizează soluţia de respingere ca inadmisibilă a excepţiei de nelegalitate a ordonanţei comisiei de cercetare.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu ori la cererea părţii interesate".

Conform art. 104 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, "(1) Comisia de cercetare hotărăşte cu majoritate de voturi, în cel mult 3 luni de la data sesizării, pronunţând o ordonanţă motivată, prin care poate dispune:

a) trimiterea cauzei spre soluţionare curţii de apel în raza căreia domiciliază persoana a cărei avere este supusă controlului, dacă se constată, pe baza probelor administrate, că dobândirea unei cote-părţi din aceasta sau a anumitor bunuri determinate nu are caracter justificat;

b) clasarea cauzei, când constată că provenienţa bunurilor este justificată;

c) suspendarea controlului şi trimiterea cauzei parchetului competent, dacă în legătură cu bunurile a căror provenienţă este nejustificată rezultă săvârşirea unei infracţiuni."

Din interpretarea logico-juridică a dispoziţiilor legale anterior enunţate, rezultă că ordonanţa prin care Comisia de cercetare a averilor dispune trimiterea cauzei spre soluţionare curţii de apel în raza căreia domiciliază persoana a cărei avere este supusă controlului are exclusiv rolul de a sesiza instanţa judecătorească, acesta fiind singurul ei efect juridic, astfel că nu se încadrează în categoria actelor administrative reglementate la art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, pentru a putea face obiectul excepţiei de nelegalitate, astfel cum este aceasta prevăzută de art. 4 din acelaşi act normativ.

În acest sens, trebuie avute în vedere şi considerentele Curţii Constituţionale a României din Decizia nr. 596/2016 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 10, art. 101 -104, art. 15-18 şi art. 20 din Legea nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi control şi a funcţionarilor publici, precum şi ale art. 18 din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care s-a reţinut, printre altele, "(…) - actele pronunţate de comisia de cercetare a averilor, dacă prin acestea comisia nu dispune clasarea cauzei, au exclusiv rolul de a sesiza instanţa judecătorească sau parchetul competent, după caz, acesta fiind singurul lor efect juridic. Din această perspectivă, comisia de cercetare apare ca un organ intermediar între Agenţia Naţională de Integritate şi instanţa judecătorească, efectuând o activitate de cercetare prealabilă cu rol de "filtrare", din totalitatea sesizărilor primite prin rapoartele de evaluare ale Agenţiei Naţionale de Integritate, doar a acelor cauze care, prin intermediul unei "ordonanţe motivate"- deci însoţite de o argumentare temeinică şi legală - vor fi trimise fie instanţei judecătoreşti, fie parchetului competent, spre soluţionare definitivă".

De altfel, chiar şi în situaţia în care ordonanţa de sesizare ar fi apreciată în sensul dorit de recurenţii-reclamanţi, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, este deja reglementată o cale procesuală specifică pentru verificarea legalităţii acesteia, prevăzută de art. 16 - 18 din Legea nr. 115/1996, nemaiputându-se efectua examinarea legalităţii şi pe calea excepţiei de nelegalitate, în cadrul aceluiaşi proces, cele două căi de examinare a legalităţii excluzându-se reciproc.

Criticile privind modul de soluţionare de către instanţa de fond a excepţiei prescripţiei, sunt de asemenea, nefondate.

În primul rând, referitor la prescripţia dreptului material la acţiune, se reţine că, potrivit art. 2500 C. civ., care reprezintă sediul comun al materiei, "(1) Dreptul material la acţiune, denumit în continuare drept la acţiune, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege. (2) În sensul prezentului titlu, prin drept la acţiune se înţelege dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune civilă, după caz".

Or, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, prevederile Legii nr. 115/1996, ca act normativ cu caracter special în materia controlului averilor, nu stabilesc un termen precis în care Comisia de Cercetare a Averilor trebuie să sesizeze Curtea de Apel, astfel că, dintr-o primă perspectivă, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este neîntemeiată.

Referitor la intervenirea prescripţiei răspunderii administrative, Înalta Curte constată că această problemă de drept trebuie dezlegată prin raportare la activitatea desfăşurată de Comisia de Cercetare a Averilor.

Comisia de Cercetare a Averilor este un organ reglementat prin Legea nr. 115/1996, act normativ din care rezultă că aceasta efectuează o activitate de cercetare prealabilă cu rol de "filtrare", din totalitatea sesizărilor primite prin rapoartele de evaluare ale Agenţiei Naţionale de Integritate, doar a acelor cauze care, prin intermediul unei "ordonanţe motivate" vor fi trimise fie instanţei judecătoreşti, fie parchetului competent, spre soluţionare definitivă.

Aşadar, în faţa Comisiei de Cercetare a Averilor se desfăşoară o a doua etapă de verificare în cercetarea administrativă, care se finaliează prin emiterea ordonanţei, care în prezenta cauză a constituit şi act de sesizare al instanţei, astfel că instituţia prescripţiei extinctive se va aplica similar primei etape desfăşurate de Agenţia Naţională pentru Integritate.

Această interpretare însuşită şi de judecătorul fondului este în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, astfel cum s-a reţinut şi anterior, stabilirea naturii juridice a activităţii desfăşurate de Comisia de Cercetare a Averilor ca fiind una cu caracter administrativ fiind un demers obligatoriu pentru a putea analiza excepţia prescripţiei invocată de recurenţii-pârâţi în faţa instanţei de fond.

În ceea ce priveşte modul în care operează răspunderea administrativă, relevante în cauză sunt considerentele Curţii Constituţionale din Decizia nr. 449/2015, conform cărora:

"Normele, regulile şi termenele în care răspunderea civilă (delictuală, pentru fapta proprie), penală sau administrativă (disciplinară) se prescrie, nemaiputând fi angajată, sunt reglementate de normele specifice acestor materii. Astfel, în materie civilă, care acoperă şi sfera administrativă, se aplică termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 2.517 din C. civ., sau, după caz, în funcţie de momentul săvârşirii faptei şi implicit a legii aplicabile, de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, Partea I, nr. 11 din 15 iulie 1960, abrogat prin Legea nr. 70/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011. În materie penală, răspunderea pentru săvârşirea infracţiunii de conflict de interese, incriminat ca atare la art. 301 din C. pen., se prescrie în termen de 5 ani, conform art. 154 alin. (1) lit. d) din acelaşi cod.

Cu prilejul analizării legalităţii raportului de evaluare, faţă de data săvârşirii faptei cu privire la care se apreciază că ar fi de natură să atragă incompatibilitatea sau să reprezinte un conflict de interese, instanţa de contencios administrativ va verifica dacă nu s-a împlinit termenul general de prescripţie a răspunderii civile, care guvernează inclusiv raporturile de natură administrativă, în lipsa unui termen stabilit expres în legea specială sau, după caz, penale."

Totodată, şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea chestiunilor de drept din Decizia nr. 74/2020, aplicabilă mutatis mutandis în cauză, potrivit cu care:

"58. În acest context, este de precizat că, prin natura ei, prescripţia sancţionează în general pasivitatea titularului dreptului subiectiv civil sau al altei situaţii juridice ocrotite de lege, care, în condiţiile legii, nu şi-a exercitat într-un termen defipt dreptul material la acţiune pentru a obţine protecţia judiciară a acesteia.

59. Astfel, legiuitorul a reglementat şi cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie, fiind înzestrate cu acest efect conduitele titularului dreptului prin care acesta manifestă un comportament activ în scopul valorificării judiciare a dreptului său sau a altei situaţii juridice ocrotite de lege.

60. Spre deosebire de dreptul fiscal şi dreptul concurenţei, ramuri ale dreptului administrativ cu o autonomie semnificativă, dreptul administrativ propriu-zis nu are o reglementare proprie privind cazurile de întrerupere a cursului termenului de prescripţie, cunoscând numai reglementări speciale prin care sunt instituite diferite termene de prescripţie aplicabile fie cu privire la exerciţiul acţiunii în contencios administrativ, fie, cum este cazul de faţă, pentru exerciţiul competenţelor legale cu care a fost învestită o autoritate publică.

61. Dispoziţiile art. 2.537 din C. civ. constituie dreptul comun în materia reglementării cazurilor de întrerupere a cursului termenului de prescripţie, având aplicabilitate şi materia analizată. Însă pentru aplicarea sa în concret prescripţiei dreptului autorităţii publice de a-şi exercita competenţele, interpretul este obligat a recurge la metoda analogiei pentru a determina cazul asemănător de întrerupere a termenului de prescripţie aplicabil, întrucât aceeaşi cauză sau aceleaşi raţiuni trebuie să producă acelaşi efect (ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet sau ubi eadem est ratio, ibi eadem solutio esse debet).

62. Dintre cazurile de întrerupere reglementate de această normă, pentru identitate de raţiune poate fi aplicată în materia specifică analizată, situaţia prevăzută la pct. 2 din norma anterior menţionată potrivit căreia "prescripţia se întrerupe (...) 2. prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prin înscrierea creanţei la masa credală în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererii de intervenţie în cadrul urmăririi silite pornite de alţi creditori ori prin invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie", deci situaţia în care cel împotriva căruia curge termenul de prescripţie iese din pasivitatea sa sancţionabilă şi declanşează procedurile corespunzătoare recunoaşterii dreptului sau interesului său legitim pretins.

63. Sesizarea şi declanşarea cercetărilor de către Agenţia Naţională de Integritate, în realizarea competenţelor legale cu care a fost învestită în vederea realizării interesului său public, întrerupe termenul scurs, prescripţia dreptului Agenţiei la angajarea răspunderii administrative a persoanei cercetate şi evaluate fiind ştearsă, conform art. 2.541 alin. (1) din C. civ.."

În consecinţă, contrar susţinerilor recurenţilor-pârâţi, se constată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea chestiunilor de drept a asimilat activitatea desfăşurată de organele implicate în cercetarea administrativă, în cazul de faţă Agenţia Naţională de Integritate şi Comisia de Cercetare a Averilor, cazului de întrerupere prevăzut de art. 2537 pct. 2 C. civ. care are ca efect specific întreruperea termenului de prescripţie până la finalizarea procedurii, prin analogie cu rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.

Prin urmare, în mod corect instanţa de fond a reţinut faptul că, atât timp cât activitatea Comisiei de Cercetare a Averilor este una administrativă, instituţia prescripţiei extinctive se va aplica similar primei etape desfăşurate în faţa Agenţiei Naţională de Integritate, cu întreruperea termenului de prescripţie până la finalizarea procedurii prin rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti pronunţată de instanţa competentă investită cu sesizarea Comisiei de Cercetare a Averilor, hotărârea instanţei de fond fiind astfel dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de procedură şi de drept material incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 2, 5 şi 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) şi (2) şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâţii A. şi B., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 328 din 07 februarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 25 aprilie 2024.