Limits of judicial inspection review over judges' substantive reasoning and procedural application in disciplinary proceedings

Şedinţa publică din data de 25 aprilie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 10 octombrie 2022, sub numărul x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, a formulat plângere împotriva Rezoluţiei din 10 iulie 2020, comunicată în 20 iulie 2020, solicitând casarea în tot a acestui act, ca fiind netemeinic şi nelegal.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 11 din 10 ianuarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României ca inadmisibilă şi a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 11 din 10 ianuarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea hotărârii atacate, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată.

Recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, că judecătorul fondului nu s-ar fi pronunţat pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de partea adversă şi nici nu ar fi consemnat în încheierea de şedinţă considerentele pentru care a respins cererea sa de introducere în cauză a magistratului B..

În acest sens, pe de o parte, a solicitat să se respingă ca fiind netemeinică şi nelegală excepţia invocată de pârâta Inspecţia Judiciară şi să se stabilească astfel că pârâtele C., D. şi E., au calitate procesuală pasivă, iar pe de altă parte, a arătat că se impunea admiterea cererii formulate în temeiul art. 78 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că inspectorul judiciar avea obligaţia de a îndeplini procedura prevăzută de art. 73 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 cu domnul judecător B. în calitate de Preşedinte al Tribunalului Caraş-Severin.

Nu în ultimul rând, recurentul-reclamant a învederat că, contrar celor reţinute de prima instanţă, a indicat şi a făcut inclusiv dovada încălcării cu rea-credinţă a normelor de drept cunoscute de judecătorii reclamaţi iniţial, respectiv prevederile art. 318 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul-reclamant A. a solicitat să se dispună efectuarea procedurii legiferate de prevederile art. 519 C. proc. civ., susţinând că în cauzele ce au ca obiect procedura prevăzută de art. 45 indice 1 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, are calitate procesuală pasivă magistratul ce a făcut obiectul sesizării întemeiate pe art. 45 alin. (1) din Legea nr. 317/2004.

II. Soluţia instanţei de recurs

II.1. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Analizând cererea formulată de recurentul - reclamant A. privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţa constată, prin raportare la dispoziţiile art. 519 din C. proc. civ., că nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de textul procedural menţionat, urmând a respinge antemenţionata cerere, pentru argumentele expuse în continuare.

Potrivit art. 519 C. proc. civ.:

"Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al Curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Procedura reglementată de textul de lege anterior citat reclamă verificarea, de către completul de judecată învestit cu această chestiune incidentală, a condiţiilor de admisibilitate a sesizării formulate într-o cauză pendinte.

Condiţiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, decelate din cuprinsul art. 519 C. proc. civ. sunt următoarele:

- existenţa unei chestiuni de drept;

- chestiunea de drept să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă;

- chestiunea de drept să fie esenţială, în sensul că, de lămurirea ei depinde soluţionarea pe fond a cauzei; noţiunea de "soluţionare pe fond" trebuie înţeleasă în sens larg, incluzând nu numai problemele de drept material, ci şi pe cele de drept procesual, cu condiţia ca de rezolvarea acestora să depindă soluţionarea pe fond a cauzei (în aceste sens s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin decizia nr. 1/2013, pronunţată în dosarul nr. x/2013);

- chestiunea de drept să fie nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii.

Procedura sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are o natură juridică sui generis, care se circumscrie unui incident procedural ivit în cursul procesului al cărui obiect îl constituie chestiunea de drept de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei.

Aşadar, chestiunea de drept ce ar urma să fie supusă analizei Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în raport de prevederile art. 519 C. proc. civ., trebuie să decurgă din interpretarea unei anumite dispoziţii legale, iar nu din aplicarea acesteia în condiţiile particulare ale speţei, operaţiune ce rămâne în atribuţiile instanţei învestite cu soluţionarea cauzei.

Înalta Curte constată că, în cauză, nu este îndeplinită condiţia ca soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată în litigiul pendinte să depindă de chestiunile de drept a căror lămurire se cere, întrucât chestiunea calităţii procesuale pasive a judecătorilor ce au făcut obiectul sesizării Inspecţiei Judiciare în condiţiile art. 45 din Legea nr. 317/2004 nu este esenţială, în sensul că, de lămurirea ei nu depinde soluţionarea pe fond a cauzei, care vizează, în esenţă, cenzurarea rezoluţiilor emise de autoritatea pârâtă şi care poate avea ca rezultat fie respingerea contestaţiei, fie admiterea contestaţiei şi desfiinţarea rezoluţiei inspectorului-şef şi a rezoluţiei de clasare şi trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

De asemenea, Înalta Curte reţine că, pentru ca mecanismul procedural reglementat prin art. 519 din C. proc. civ. să nu fie deturnat de la scopul firesc al unificării practicii judiciare şi utilizat pentru tranşarea, în concret, a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanţei de trimitere, în cererea de sesizare trebuie să fie invocată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită şi are caracter de noutate.

În speţă, recurentul - reclamant solicită lămuriri privind interpretarea şi aplicarea unor dispoziţii legale care nu au un astfel de caracter (de noutate), existând totodată o practică consolidată cu privire la modul de soluţionare a acestei chestiuni.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că, în cauza pendinte, nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute în dispoziţiile art. 519 C. proc. civ., republicat, motiv pentru care va respinge cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, formulată de recurentul-reclamant A..

II.2. Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi hotărârea recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Referitor la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată; Înalta Curte apreciază că sentinţa recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că la termenul de judecată din data de 20 aprilie 2022 Curtea de Apel Bucureşti s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a persoanelor fizice - judecători, considerentele care au justificat soluţia de admitere a acesteia fiind consemnate în cuprinsul acestei încheieri de şedinţă, iar la termenul din 10 ianuarie 2023 aceasta s-a pronunţat şi cu privire la solicitarea recurentului - reclamant de introducere în cauză a preşedintelui Tribunalului Caraş - Severin, domnul judecător B., aspect care rezultă din practicaua sentinţei civile recurată în cauză.

Pe cale de consecinţă, instanţa de control judiciar reţine că motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată. Instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor susţinerilor formulate de acestea.

Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care aceasta a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.

În ceea ce priveşte obligativitatea instanţelor de a proceda la un examen efectiv al tuturor observaţiilor şi argumentelor prezentate de părţi şi de a motiva hotărârea pronunţată prin prisma acestor elemente, privită ca o componentă a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din CEDO, Înalta Curte învederează că potrivit jurisprudenţei constante a instanţei europene de contencios a drepturilor omului, rezultată în special în cauzele împotriva României (Albina/Românie, Buzescu/României, Dima/României, Bock şi Palade/României), art. 6 alin. (1) din Convenţie obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, fără însă ca prin aceasta să se înţeleagă că ar cere un răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de părţi şi că o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse.

Or, în speţă, potrivit considerentelor anterior expuse, instanţa de fond a pronunţat hotărârea atacată în urma unui examen laborios de legalitate, stabilind faptele şi aplicând dreptul incident, cu respectarea garanţiilor impuse de art. 6 CEDO privind dreptul părţilor la un proces echitabil, reuşind să surprindă toate împrejurările esenţiale pentru justa soluţionare a cauzei.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susţinerile recurentului privind incidenţa unui astfel de motiv de casare.

Analizând sentinţa atacată prin raportare la cel de-al doilea motiv de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta nu este incident în cauză, criticile formulate fiind nefondate.

Potrivit motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară.

Astfel, prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare reclamantul a solicitat exercitarea acţiunii disciplinare faţă de judecătorii C., D. şi E., acesta exprimându-şi nemulţumirea cu privire la modalitatea de instrumentare şi de soluţionare a dosarului nr. x/2019

În urma verificărilor efectuate, prin rezoluţia nr. 1130/A din 31 martie 2020 emisă de Inspecţia Judiciară - Direcţia de Inspecţie pentru Judecători în dosarul nr. x, s-a dispus clasarea sesizării reclamantului.

Ca urmare a plângerii prealabile formulată împotriva rezoluţiei de clasare, a fost emisă rezoluţia Inspectorului - şef al Inspecţiei Judiciare din 10 iulie 2020, prin care a fost respinsă plângerea prealabilă formulată de recurentul-reclamant din prezenta cauză dedusă judecăţii.

În acest context, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, cu o cerere prin care a solicitat desfiinţarea rezoluţiei inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare şi a rezoluţiei de clasare.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, se constată că judecătorul fondului a apreciat în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, aceasta fiind dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea judicioasă a fondului şi a probatoriilor administrate, astfel cum s-a reţinut anterior, în mod nerelevant încercând recurentul să se prevaleze de aspecte de fapt ori de dispoziţii legale dispersate, fără aplicabilitate în speţă.

Astfel, referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a judecătorilor împotriva cărora recurentul-reclamant a formulat sesizarea la Inspecţia Judiciară, instanţa de control judiciar constată că în mod corect a fost respinsă, în raport de specificul procedurii reglementate de dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 317/2004, precum şi în raport de soluţia de clasare a sesizării, respectiv de respingere de către Inspectorul Şef a plângerii formulate împotriva rezoluţiei de clasare.

În acest context, instanţa de recurs reţine şi că nu se impunea introducerea în cauză a domnului judecător B., având în vedere raportul juridic dedus judecăţii, neexistând nicio justificare pentru a se dispune cu privire la acesta aplicarea instituţiei introducerii forţate în cauză din oficiu, reglementată la art. 78 C. proc. civ.

Referitor la fondul fondul cauzei, Înalta Curte are în vedere că potrivit art. 97 din Legea nr. 303/2004:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac".

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 99 din Legea nr. 303/2004 "constituie abatere disciplinară: t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."

Noţiunile de rea credinţă şi gravă neglijenţă sunt definite în art. 991 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege, după cum urmează:

"(1) Există rea credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Aşadar, interpretând elementele constitutive ale abaterii prevăzută la art. 99 lit. t), pentru a fi în prezenţa exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, în mod necesar, trebuie îndeplinite cumulativ, mai multe cerinţe (ca elemente constitutive ale acestei/acestor fapte).

Astfel, pentru existenţa relei credinţe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenţionat, voit (cu ştiinţă) a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămarea unei persoane sau acceptând acest lucru.

Spre deosebire de buna-credinţă, care presupune că magistratul acţionează cu grijă faţă de interesul public de înfăptuire a justiţiei, apără interesele legitime ale părţilor, îşi subordonează comportarea sa exigenţelor ce decurg din îndatoririle profesionale şi normele deontologice, reaua-credinţă presupune atât intenţia de a manipula legea în mod conştient, cât şi voinţa de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părţi, elemente care însă nu au fost probate în cauză.

De asemenea, pentru existenţa gravei neglijenţe judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească, din culpă, normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil.

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că pârâta Inspecţia Judiciară trebuia să analizeze dacă există elemente vădite care să conducă la aprecierea atitudinii judecătorilor în sensul reclamat, iar nu să cenzureze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea care a produs nemulţumirea titularului sesizării.

În cauza de faţă, astfel cum în mod corect a reţinut judecătorul fondului, Inspecţia Judiciară, în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate şi în limitele de competenţă conferite de lege, respectiv cu respectarea prevederilor art. 45 şi ale art. 74 din Legea nr. 317/2004, prin rezoluţia în litigiu, a reţinut inexistenţa indiciilor care să conducă la săvârşirea de către magistraţii verificaţi a abaterii sesizate.

Prin urmare, astfel cum s-a reţinut anterior, modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susţinerilor părţilor în cauzele deduse judecaţii excedează competenţelor Inspecţiei judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalităţii şi temeiniciei soluţiei pronunţate de instanţă.

Or, prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare, recurentul-reclamant a solicitat cercetarea disciplinară a judecătorilor pentru a se constata că se fac vinovaţi de exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, având în vedere modul în care au apreciat aceştia probele administrate în cauză, raportat la situaţia de fapt reţinută în speţă şi la dispoziţiile art. 379 din C. proc. civ. de la 1865.

În acest sens, Înalta Curte constată că, prin modul în care a fost formulată cererea de chemare în judecată, respectiv prin argumentele reiterate prin cererea de recurs, recurentul-reclamant tinde să supună verificării întreaga situaţie de fapt calificată în drept ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2019

Înalta Curte apreciază că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenţie a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecinţe.

În cauză, recurentul-reclamant nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare vizând în concret operaţiunile de stabilire a situaţiei de fapt, interpretare a normelor juridice şi apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activităţii de judecată, în legătură cu un dosar care a parcurs întregul ciclu procesual, fiind exercitate inclusiv căile extraordinare de atac.

Aceste elemente esenţiale ale activităţii de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de Inspecţia Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulţumită a căilor de atac ordinare şi, după caz, extraordinare prevăzute de lege, or, interpretarea dată de recurent atât în faţa intimatei-pârâte, cât şi în faţa primei instanţe, nu a fost validată de acestea.

În fine, instanţa de control judiciar observă că pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de judecător şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speţă.

O interpretare contrară, în sensul verificării raţionamentului avut în vedere de judecătorii care fac obiectul sesizării la Inspecţia Judiciară, ar constitui un element obiectiv care poate pune în discuţie chiar imparţialitatea judecătorului, independenţa fiind o condiţie obligatorie şi prealabilă a imparţialităţii.

Cu alte cuvinte, cerinţa respectării principiului independenţei judecătorului este impusă de necesitatea respectării dreptului la un proces echitabil, sens în care s-a pronunţat, după cum s-a reţinut inclusiv de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Hirschhorn împotriva României, Hotărârea din data de 26.07.2007, definitivă la 26.10.2007).

Înalta Curte aminteşte totodată că cercetarea disciplinară magistraţilor se poate realiza doar în condiţiile Legii nr. 317/2004, care reglementează atât competenţa Inspecţiei Judiciare şi atribuţiile inspectorilor judiciari, cât şi procedura cercetării disciplinare, rezultând că inspectorii judiciari, desfăşurându-şi activitatea în mod independent nu sunt ţinuţi de încadrarea juridică dată de către petenţi faptelor sesizate, fiind esenţial ca aceştia să stabilească, în raport de chestiunile din sesizare, dacă există indiciile săvârşirii de către magistraţi a vreunei abateri disciplinare, iar nu dacă încadrarea juridică din sesizare ori diversele aspecte nerelevante pentru constatarea existenţei/inexistenţei elementelor constitutive ale abaterilor disciplinare se confirmă sau nu.

Or, prin rezoluţia contestată, realizând verificările în aceste limite, în mod corect inspectorul judiciar a reţinut că măsurile şi soluţiile dispuse în dosarul indicat conţin argumentele care le-au fundamentat şi nu au fost identificate contradicţii evidente între dispoziţiile legale aplicabile şi soluţia pronunţată.

Nu în ultimul rând, trebuie avut în vedere că, întrucât răspunderea disciplinară este personală, iar raportul juridic disciplinar se leagă doar între magistrat şi angajator, recurentul nefiind parte a acestui raport de drept, nu există un drept al autorului sesizării la Inspecţia Judiciară de a declanşa cercetarea disciplinară a unui magistrat, cu tot ceea ce presupune procedura prevăzută de art. 46 din Legea nr. 317/2004, ci un drept de a supune analizei autorităţii competente săvârşirea unei fapte care ar putea face obiectul unei abateri disciplinare, titulara acţiunii judiciare fiind Inspecţia Judiciară, având în vedere competenţele acesteia date prin lege.

În raport de aceste elemente, în mod judicios a concluzionat judecătorul fondului că inspectorul judiciar nu putea proceda la realizarea unei verificări a legalităţii hotărârii pronunţate în cauză.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, formulată de recurentul-pârât A..

Respinge recursul declarat de pârâtul A. împotriva sentinţei civile nr. 11 din 10 ianuarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 25 aprilie 2024.