Liability of public authority for audit-driven recovery order despite non-uniform judicial practice on statutory per diem interpretation

Şedinţa publică din data de 25 aprilie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 12 iulie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, a solicitat anularea parţială a Deciziei nr. 7/2021 emise de Departamentul XI, cu privire la aspectele contestate, şi a încheierii nr. 7 din 22 iunie 2021, precum şi suspendarea efectelor acestora.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin hotărârea nr. 775 din 18 aprilie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de suspendare şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, ca neîntemeiată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva hotărârii nr. 775 din 18 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, cu consecinţa casării sentinţei recurate şi admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

În ceea ce priveşte soluţia referitoare la cererea de suspendare, recurentul-reclamant a învederat că sentinţa nu este motivată, întrucât instanţa nu a reţinut şi nici nu a explicat de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat, limitându-se doar la a prezenta în mod formal dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, fără a analiza in concreto incidenţa căror împrejurări legate de starea de fapt şi de drept specifice cauzei ar fi de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa actului administrativ.

Totodată, recurentul-reclamant a susţinut că hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, în cauză fiind îndeplinite atât condiţia cazului bine justificat, cât şi cea privind paguba iminentă.

În ceea ce priveşte soluţia pe fondul cauzei, recurentul-reclamant a învederat, subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. că instanţa de fond a omis cu desăvârşire să se pronunţe ori să analizeze actul administrativ atacat şi prin raportare la o serie de aspecte extrem de importante, care au fost subliniate atât prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei, cât şi prezentate în faţa instanţei.

Aşadar, nu a fost avută în vedere practica neunitară a instanţelor de judecată în litigii având ca obiect (obligarea la plata diurnelor în valută), aspecte dezvoltate pe larg (a se vedea pag 6 şi 7 din cererea de chemare în judecată), de unde rezultă faptul că, la vremea respectivă existau mai multe litigii soluţionate definitiv, ponderea celor în care instanţele de judecată au respins astfel de cereri fiind semnificativ mai mare decât cele în care solicitările reclamanţilor au fost admise.

De asemenea, a demonstrat faptul că la momentul emiterii deciziei de către Curtea de Conturi, deja efectuase cercetarea administrativă, dispusă prin măsura contestată, cu respectarea prevederilor O.G. nr. 121/1998, respectiv IMA/114/2013, de unde rezultă cu certitudine că măsura era lipsită de obiect.

Nici menţiunile privind modalitatea de îndeplinire a măsurii contestate, prin raportare la Decizia nr. 38/2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (decizie care nu era emisă la momentul efectuării misiunii de audit ori la data emiterii deciziei Curţii de Conturi) nu au fost explicate de o manieră convingătoare, astfel cum nici efectele acesteia cu privire la stabilirea eventualului prejudiciu nu au o legătură de cauzalitate.

Nu în ultimul rând, deşi a subliniat aceste chestiuni, instanţa de fond nu a ţinut seama nici de criticile aduse deciziei Curţii de Conturi, prin care a subliniat faptul că, raportat la vechimea drepturilor solicitate, nu avea prerogativa repunerii reclamanţilor în termenul de prescripţie, pentru ca abia apoi să se poată analiza fondul pretenţiilor, context în care a arătat faptul că există la nivelul instituţiei recurente hotărâri definitive prin care reclamanţii nici măcar nu au fost repuşi de către instanţele de judecată în termenul de prescripţie, cererile fiind respinse pentru aceste considerente. Aceste chestiuni au fost supuse atenţiei chiar prin prezentarea unui punct de vedere detaliat, atât pe durata misiunii de Audit, dar şi cu ocazia contestaţiei formulate, fără ca reprezentanţii Curţii de Conturi ori instanţa de judecată să se pronunţe cu privire la acestea.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a interpretat faptul că s-ar face vinovat pentru că nu a plătit la scadenţă drepturile prevăzute de H.G. nr. 1086/2004, preluând totodată raţionamentul Curţii de Conturi cu privire la Hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, în curs de soluţionare la acea dată (dosarul x/2021), făcând totodată trimitere, în mod formal la prevederile O.G. nr. 121/1998, respectiv IMA/114/2013.

Astfel, apreciază că menţiunile de mai sus nu întrunesc condiţiile prevăzute de pct. 181 lit. b) din Regulamentul din 29 mai 2014 privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, conform cărora, în Decizie se înscriu concret, măsurile pe care entitatea verificată trebuie să le aducă la îndeplinire în vederea înlăturării deficienţelor constatate, în vederea dispunerii măsurilor necesare.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Curtea de Conturi a României a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi, pe cale de consecinţă, menţinerea sentinţei atacate ca fiind legală şi temeinică, reiterând, în esenţă, apărările susţinute în faţa instanţei de fond.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de criticile de nelegalitate invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte urmează să respingă recursul declarat de reclamantul Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră împotriva soluţiei privind cererea de suspendare şi să admită recursul declarat de acesta împotriva hotărârii nr. 775 din 18 aprilie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în limitele şi pentru considerentele următoare:

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Referitor la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată; Înalta Curte apreciază că sentinţa recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere, inclusiv cu privire la cererea de suspendare formulată în cauză.

Faptul că recurentul-reclamant nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe nu poate conduce la concluzia că hotărârea atacată nu este motivată. Totodată, împrejurarea că în urma analizei probelor administrate în cauză, instanţa şi-a format convingerea în sensul temeiniciei actelor administrative contestate, ceea ce exclude, în mod logic, apărările prin care cealaltă parte propune o proprie interpretare a mijloacelor de probă, nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii, în accepţiunea art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. .

De altfel, instanţa de recurs constată că, în concret, recurentul-reclamant este nemulţumit de modul în care a fost soluţionată cererea sa, aceste critici subsumându-se motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, instanţa de control judiciar reţine că motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată. Instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor susţinerilor formulate de acestea.

Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care aceasta a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil, respectiv art. 3 şi art. 6 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte obligativitatea instanţelor de a proceda la un examen efectiv al tuturor observaţiilor şi argumentelor prezentate de părţi şi de a motiva hotărârea pronunţată prin prisma acestor elemente, privită ca o componentă a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din CEDO, Înalta Curte învederează că potrivit jurisprudenţei constante a instanţei europene de contencios a drepturilor omului, rezultată în special în cauzele împotriva României (Albina/Românie, Buzescu/României, Dima/României, Bock şi Palade/României), art. 6 alin. (1) din Convenţie obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, fără însă ca prin aceasta să se înţeleagă că ar cere un răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de părţi şi că o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse.

Or, în speţă, potrivit considerentelor anterior expuse, instanţa de fond a pronunţat hotărârea atacată în urma unui examen laborios de legalitate, stabilind faptele şi aplicând dreptul incident, cu respectarea garanţiilor impuse de art. 6 CEDO privind dreptul părţilor la un proces echitabil, reuşind să surprindă toate împrejurările esenţiale pentru justa soluţionare a cauzei.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susţinerile recurentului privind incidenţa unui astfel de motiv de casare.

Analizând sentinţa atacată prin raportare la cel de-al doilea motiv de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este incident în cauză, criticile formulate fiind fondate.

În fapt, în perioada 02 februarie 2021 - 25 martie 2023, auditorii publici externi din cadrul Departamentului XI al Curţii de Conturi a României au efectuat la reclamantul Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră (I.G.P.F.) un control cu tema "Auditul financiar asupra contului anual de execuţie a bugetului de stat pe anul 2020", pentru perioada 1 ianuarie 2020 - 31 decembrie 2020, ce a fost finalizat prin Raportul de audit financiar nr. x din 25 martie 2021, având ca anexă Procesul-verbal de constatare nr. x din 25 martie 2021.

Pentru înlăturarea deficienţelor constatate şi consemnate în Procesul-verbal de constatare nr. x din 25 martie 2021, s-a emis Decizia nr. 7 din 26 aprilie 2021, prin care s-au constatat un număr de 14 abateri, pentru care s-a dispus în sarcina conducerii instituţiei verificate mai multe măsuri de remediere, cu termen de realizare 25 octombrie 2021.

Reclamantul a contestat pe cale administrativă, în conformitate cu dispoziţiile pct. 204 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, doar abaterea de la pct. 12 din partea constatativă a Deciziei nr. 7 din 26 aprilie 2021, respectiv:

"12. Neplata la scadenţă a drepturilor de diurnă şi de facilitare a legăturilor cu familia şi recreere cuvenite unui angajat, participant la misiuni desfăşurate în afara teritoriului naţional, în zonele de operaţii, a creat obligaţia de reparare a pagubei produse bugetului de stat prin plata de daune - interese în sumă de 184.191,20 RON, solicitate de participant şi admise prin hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în contradictoriu cu Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră.

Actul normativ încălcat:

Alin. (1) lit. a), b), alin. (2) şi alin. (3) din H.G. nr. 1086/2004 pentru stabilirea sporurilor specifice şi a drepturilor de diurnă, cazare şi hrană cuvenite personalului participant la misiuni în afara teritoriului statului român (H.G. nr. 1086/2004) nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I.", precum şi măsurile de remediere stabilite pentru înlăturarea acestei abateri, menţionate la pct. II.1 din decizie, respectiv:

"Pentru remedierea abaterii consemnate la punctul 12, în executarea deciziilor instanţelor de judecată ca urmare a litigiilor având ca obiect drepturile prevăzute de H.G. nr. 1086/2004, conducerea Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră va aplica actele normative specifice familiei ocupaţionale "Apărare Natională, Ordine Publică şi Siguranţă Natională", precum şi actele normative cu caracter general, în vederea stabilirii întinderii prejudiciului şi va dispune măsuri pentru recuperarea acestuia, după caz, în funcţie de hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, în curs de soluţionare.

Termen de realizare: 25.10.2021"

Prin încheierea nr. 7 din 22 iunie 2021, emisă de Comisia de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Departamentului XI al Curţii de Conturi, contestaţia a fost respinsă, apreciindu-se că argumentele prezentate de reclamant nu sunt în măsură să infirme sau să modifice constatările echipei de audit, având în vedere dispoziţiile alin. (1) lit. a), b), alin. (2) şi alin. (3) din H.G. nr. 1086/2004.

Reclamantul Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră a învestit instanţa de contencios administrativ cu solicitarea de anulare parţială a Deciziei nr. 7 din 26 aprilie 2021 şi a încheierii nr. 7 din 22 iunie 2021, precum şi de suspendare a efectelor actelor administrative contestate, ca urmare a constatării inexistenţei abaterii consemnate la pct. 12 şi a netemeiniciei măsurii nr. II.1 din Decizie, acţiunea fiind respinsă ca neîntemeiată de instanţa de fond, care a reţinut ca fiind nerelevant în cauză, în raport de prevederile art. 1 din Legea nr. 94/1992, dacă există sau nu o culpă referitor la modul în care a pus în aplicare recurentul-reclamant dispoziţiile H.G. nr. 1086/2004.

Înalta Curte nu împărtăşeşte opinia instanţei de fond, astfel încât criticile de nelegalitate formulate de reclamant sub acest aspect sunt fondate.

Astfel, aşa cum s-a reţinut şi în actul de control, între autoritatea publică şi angajatul acesteia A., ofiţer de poliţie, în calitate de participant la două misiuni de menţinere a păcii, desfăşurate în afara teritoriului naţional, sub egida O.N.U., s-a născut un litigiu legat de modul în care a înţeles recurentul-reclamant să aplice prevederile H.G. nr. 1086/2004.

Această situaţie a format obiectul dosarului nr. x/2019 al Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, iar în urma soluţionării definitive a acestuia, recurentul-reclamant a fost obligat la plata către A. a drepturilor prevăzute de H.G. nr. 1086/2004, consecinţa economico-financiară fiind plata din bugetul de stat a sumei de 476.641,99 RON, inclusiv daune interese în sumă de 184.191,20 RON (dobânzi penalizatoare şi actualizare cu rata inflaţiei).

Instanţa de recurs reţine că, deşi este adevărat că nu poate fi repus în discuţie, în prezentul litigiu de contencios administrativ, modul în care reclamantul ar fi trebuit sau nu să aplice prevederile H.G. nr. 1086/2004 în ceea ce îl priveşte pe angajatul A., aceste aspecte fiind tranşate cu putere de lucru judecat prin hotărâre judecătorească definitivă (sentinţa civilă nr. 882 din 12 martie 2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2019, menţinută în recurs prin decizia civilă nr. 2259 din 23 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti), trebuie analizat contextul care a culminat cu constatarea de către intimata-pârâtă, în exercitarea prerogativelor prevăzute de art. 1 din Legea nr. 94/1992, a unei abateri în sarcina recurentului-reclamant, inclusiv din perspectiva aplicării prevederilor art. 2 din O.G. nr. 121/1998.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 94/1992, "Curtea de Conturi exercită controlul asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public".

Curtea de Conturi exercită funcţia de control asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public, în conformitate cu principiile legalităţii, regularităţii, economicităţii, eficienţei şi eficacităţii, astfel cum statuează prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 94/1992.

De asemenea, conform art. 2 din O.G. nr. 121/1998, "Răspunderea materială este angajată, în condiţiile prezentei ordonanţe, pentru pagubele provocate de militari sau de persoanele prevăzute la art. 9, cu vinovăţie şi în legătură cu îndeplinirea serviciului militar sau a atribuţiilor de serviciu în legătură cu formarea, administrarea şi gestionarea resurselor financiare şi materiale, aflate în administrarea Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Afacerilor Interne, Serviciului Român de Informaţii, Serviciului de Protecţie şi Pază, Serviciului de Informaţii Externe şi Serviciului de Telecomunicaţii Speciale".

Din interpretarea logico-juridică dispoziţiilor legale anterior enunţate, rezultă că, în cauză, se impune a fi analizată conduita autorităţii publice verificată cu privire la modul de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului inclusiv din perspectiva modului de aplicare a cadrului legislativ, aspect ce i-a fost imputat în cauză.

Înalta Curte reţine că în Raportul de audit financiar întocmit la data de 25 martie 2021 de către Departamentul XI din cadrul Curţii de Conturi, care a stat la baza emiterii Deciziei nr. 7/26.04.2021, emisă de pârâtă şi menţinută prin încheierea nr. 7 din 22 iunie 2021, precum şi în Procesul-verbal de constatare încheiat la 25 martie 2021, s-a consemnat poziţia entităţii verificate referitoare la practica neunitară a instanţelor de judecată cu privire la soluţionarea litigiilor generate de modul de interpretare şi aplicare a prevederilor H.G. nr. 1086/2004, fiind indicat inclusiv dosarul nr. x/2020, în care în mod definitiv a fost respinsă cererea formulată de către un alt angajat.

De altfel, şi în cuprinsul acestui Proces-verbal de constatare din 25 martie 2021, la pagina 97, echipa de audit a luat act de faptul că a existat o practică neunitară în judecarea acestor cauze, fiind sesizată şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, tocmai pentru a fi înlăturat riscul apariţiei unei practici neunitare sub acest aspect.

Cu toate acestea, în acest Proces-verbal de constatare încheiat la 25 martie 2021, echipa de control a reţinut că punerea în executare a acestei hotărâri judecătoreşti a determinat ieşiri de fonduri publice din bugetul de stat, prin bugetul IGPF, pentru plata daunelor-interese în cuantum 184.191,20 RON cu nerespectarea principiilor de eficienţă, eficacitate, economicitate în utilizarea fondurilor publice.

În aceste condiţii, în dezacord cu opinia instanţei de fond, instanţa de control judiciar constată că nu poate fi reţinută în sarcina reclamantului o culpă în modul în care a înţeles să interpreteze şi să pună în aplicare dispoziţiile H.G. nr. 1086/2004, conduită ce a determinat ulterior înregistrarea pe rolul instanţelor judecătoreşti a litigiului soluţionat printr-o hotărâre judecătorească definitivă care, prin punerea sa în executare, a avut ca rezultat plata din bugetul de stat şi a daunelor-interese în cuantum 184.191,20 RON, având în vedere că în litigiile de contencios administrativ care au avut ca obiect acordarea diurnei în valută şi a sumelor privind facilitatea legăturii cu familia, a existat o practică judiciară neunitară, recurentul-reclamant fiind în situaţia în care în unele dosare i-a fost validat raţionamentul, iar în altele nu.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că nu pot fi stabilite cu certitudine în prezenta speţă deficienţe în activitatea autorităţii publice reclamante, cu referire la modul în care a utilizat fondurile publice în ceea ce priveşte acordarea diurnei în valută şi a sumei pentru facilitarea legăturilor cu familia, prevăzute de H.G. nr. 1086/2004 pentru personalul care îşi desfăşoară activitatea în cadrul său şi, cu atât mai puţin, nu poate fi reţinută ca fiind justificată măsura recuperării sumei, având în vedere că prudenţa de care trebuie să dea dovadă autoritatea publică în întrebuinţarea resurselor financiare ale statului trebuie apreciată prin raportare la existenţa unor norme legale clare, care să nu suscite o interpretare neunitară, inclusiv la nivelul instanţelor judecătoreşti.

Or, neclaritatea normei legale care a generat litigiul între recurentul-reclamant şi angajatul acestuia, a condus inclusiv la sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, care, atât prin Decizia nr. 38 din 7 iunie 2021, cât şi prin Decizia nr. 18 din 29 martie 2021, a respins sesizările formulate de instanţele judecătoreşti în vederea pronunţării unor hotărâri prealabile privind modul de aplicare a dispoziţiilor H.G. nr. 1086/2004, ca inadmisibile.

Prin urmare, întrucât reclamantul nu a săvârşit abaterea constatată la punctul 12 din Decizia nr. 7/2021, emisă de Departamentul XI Curtea de Conturi a României, urmare a misiunii de audit cu tema "Auditul financiar asupra contului anual de execuţie a bugetului de stat pe anul 2020" efectuată în perioada 02 februarie 2021 - 25 martie 2023, desfăşurate la Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră (I.G.P.F.), se impune anularea parţială a acestui act administrativ de control contestat în speţă.

De asemenea, menţinerea acestei Decizii prin încheierea nr. 7 din 22 iunie 2021, emisă de intimata-pârâtă Curtea de Conturi a României - Departamentul XI, s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor punctelor 219 si 220 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea nr. 155/2014 a Plenului Curţii de Conturi, având în vedere că la data emiterii acesteia, nu se putea stabili cu certitudine culpa reclamantului în diminuarea elementelor patrimoniale de activ şi în majorarea datoriilor, în accepţiunea art. 6 din Instrucţiunile nr. 114/2013 emise de Ministerul Afacerilor Interne, astfel cum a reţinut intimata-pârâtă în motivarea soluţiei de respingere a contestaţiei recurentului-reclamant.

În acest context, în condiţiile în care abaterea de la punctul 12 şi măsurile de remediere dispuse la pct. II.1 din Decizia nr. 7/2021, emisă de Departamentul XI şi încheierea nr. 7 din 22 iunie 2021, au fost anulate, admiterea cererii de suspendare a acestora nu mai prezintă niciun folos practic, asfel că recursul declarat de reclamantul Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră împotriva soluţiei privind cererea de suspendare se impune a fi respins.

Pentru aceste considerente, în baza art. 496 din C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat împotriva soluţiei privind cererea de suspendare, va admite recursul declarat de reclamantul Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră împotriva hotărârii nr. 775 din 18 aprilie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, va casa, în parte, sentinţa recurată şi, în rejudecare, va admite cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României şi va anula abaterea de la punctul 12 şi măsurile de remediere dispuse la pct. II.1 din Decizia nr. 7/2021, emisă de Departamentul XI şi încheierea nr. 7 din 22 iunie 2021, menţinând în rest sentinţa atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră împotriva soluţiei privind cererea de suspendare.

Admite recursul declarat de reclamantul Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră împotriva hotărârii nr. 775 din 18 aprilie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa recurată şi, în rejudecare:

Admite cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României.

Anulează abaterea de la punctul 12 şi măsurile de remediere dispuse la pct. II.1 din Decizia nr. 7/2021, emisă de Departamentul XI şi încheierea nr. 7 din 22 iunie 2021.

Menţine în rest sentinţa atacată.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 25 aprilie 2024.