Annulment of historical monument classification and ministerial orders barred by one-year decadence deadline under Law 554/2004

Şedinţa publică din data de 25 aprilie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal la data de 12 octombrie 2022, sub nr. x/2022, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii, a solicitat desfiinţarea clasării din oficiu a imobilului - casă de locuit, proprietatea reclamantului, situat în municipiul Iaşi, str. x, clasare care a avut loc în anul 1992 prin înscrierea în Lista monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice (LMI 1991-1992) sub indicativul 24 B 315, precum şi desfiinţarea ordinelor ulterioare ale ministrului culturii şi cultelor cu privire la menţinerea clasificării ca monument istoric a imobilului proprietatea reclamantului cu cod LMI IS-II-m-B-04004, imobil menţionat la pct. 1 din petit, ordine prin care acesta a fost preluat în listele anexă ce cuprindeau monumentele istorice (Ordinele de Ministru 2314/2004, 2361 din 2010 şi 2828 din 2015), precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 21 din 01 februarie 2023, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi prematurităţii acţiunii invocate de pârât prin întâmpinare şi a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 21 din 01 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, cu consecinţa desfiinţării în tot a hotărârii recurate şi admiterii acţiunii, astfel cum a fost formulată.

Recurentul-reclamant a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că nu ar fi invocat motive de nelegalitate a clasării imobilului în LMI 1991-1992, câtă vreme a solicitat în primul capăt de petit desfiinţarea clasării conform LMI 1991-1992 pentru motive de nelegalitate, arătând că nu a existat niciun document care să dovedească derularea unui proces de evaluare a imobilului în cauză care să justifice clasarea iniţială a imobilului ca monument istoric.

Ceea ce nu a analizat instanţa de fond din perspectiva aprecierii legalităţii clasării imobilului în LM11991-1992 este procedura invocată de pârâtă în pagina 4 a întâmpinării şi de Institutul Naţional al Patrimoniului în pagina 1 a răspunsului transmis acestuia. Astfel, pârâta nu a dovedit publicarea în Monitorul Oficial a LMI 1991-1992, existenţa şi aplicarea metodologiei de clasare validată de Comitetul Director al CNMASI-DMASI din data de 27 iunie 1990 şi a Regulamentului privind organizarea si funcţionarea Comisiei Naţionale a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice. Pârâta nu a depus în dovedirea legalităţii includerii în LMI metodologia menţionată, hotărârea de avizare a LM11991 -1992 despre care se face vorbire în adresa transmisă Prefecturii Judeţului Iaşi, hotărârea CNMASI din 27 iunie 1990 de aprobare a regulamentului, şi nici regulamentul menţionat.

Recurentul-reclamant a învederat şi că în mod greşit instanţa de fond apreciază că nu a produs dovezi cu privire la lipsa caracteristicilor necesare unui imobil pentru a fi considerat monument istoric, formulând apărări doar cu privire la vechimea acestuia. Punând în discuţie chiar nelegalitatea clasării imobilului în LMI revenea pârâtei sarcina dovedirii caraterului legal al clasării în circumstanţele normative ale legislaţiei aplicabile în anul 1992, or pârâta a invocat o metodologie, un regulament şi hotărâri nedepuse la dosarul cauzei şi, în schimb, a depus adrese şi hotărâri fără relevanţă juridică în speţă, cu excepţia adresei care face vorbire despre clasarea imobilului în baza propunerilor specialiştilor din judeţ, fără a fi în măsură să depună aceste propuneri şi să dovedească calitatea de "specialişti" a persoanelor care au întocmit aceste propuneri.

În opinia recurentului-reclamant, prima instanţă a făcut greşita aplicare a legii şi când a reţinut că neîndeplinirea criteriului vechimii nu ar conduce, per se, la lipsa calităţii de monument istoric. Deşi instanţa a analizat condiţiile de vechime prevăzute de art. 7 alin. (2) din Ordinul 2682/2003 şi cele ulteriore, ale Ordinului 2260/2008 privind normele metodologice de clasare şi inventariere a monumentelor istorice, a omis să valorifice prevederile art. 12 ale aceluiaşi ordin care reglementează că sunt necesar a fi acordate cel puţin trei calificative "medie" din cele prevăzute la art. 7 pentru ca un imobil să fie clasat în categoria imobilelor de categoria B or, în speţă, singurul criteriu dovedit a fi aplicat de către pârâtă la clasare, în lipsa oricăror documente care să dovedească contrariul, este criteriul vechimii, acesta fiind insuficient pentru ca instanţa chemată să analizeze legalitatea procedurii de clasare să poată aprecia clasarea ca fiind una legală.

Tot o greşită aplicare a legii a făcut instanţa de fond şi atunci când a apreciat că, faţă de dispoziţiile art. 60 alin. (1) din Legea 422/2001 şi anexei 2 la OMCC 2682/2003 nu se impunea reevaluarea criteriilor de înscriere a imobilului ca monument istoric de categoria B, câtă vreme ordinul prevedea în anexa 1 ca principii metodologice validarea calităţii de monument a obiectivelor înscrise în Lista monumentelor istorice din 1991-1992. Norma juridică, cu atât mai mult cu cât este prevăzută într-un act normativ de punere în aplicare a unei legi organice, respectiv ordin, trebuie interpretată în sensul în care produce consecinţe juridice, drepturi şi obligaţii în sarcina subiecţilor de drept şi nu în sensul în care aceasta nu le produce.

Nu în ultimul rând, recurentul-reclamant a arătat că nerespectarea procedurii de comunicare către acesta a clasării imobilului şi a menţinerii acestuia în LMI reprezintă o chestiune de nelegalitate, astfel cum Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut deja în jurisprudenţa sa, respectiv că însăşi modalitatea de derulare a procedurii de clasare conferă regimul de monument istoric a unui bun imobil conform art. 7 din Legea 422/2001, or în speţă s-a dovedit că pârâta nu i-a comunicat niciodată clasarea imobilului şi, ulterior, nu a derulat nicio verificare a îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru menţinerea acestuia pe listă, singurul criteriu reţinut la clasare, cel al vechimii, fiind incorect faţă de înscrisurile doveditoare contemporane cu perioada clasării şi, oricum, fiind insuficient pentru clasare în lipsa altor 2 criterii cu calificativ "mediu".

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Ministerul Culturii a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de criticile de nelegalitate invocate, a dispoziţiilor legale incidente, precum şi a motivului de ordine publică invocat din oficiu, Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de reclamantul A., în limitele şi pentru considerentele următoare:

În fapt, reclamantul este proprietarul imobilului situat în Iaşi, judeţul Iaşi, imobil dobândit în baza contractului de vânare cumpărare nr. x/1991 depus în copie la dosarul instanţei de fond.

Aşa cum rezultă din înscrisurile de la dosar, imobilul a fost înscris în Lista monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice LMI 1991-1992 la poz. 24 B 315, în extrasul depus în copie la dosarul instanţei de fond fiind făcută menţiunea ca ar fi vorba de o casă din sec. XIX.

Includerea imobilului în lista anterior menţionată a fost făcută de Comisia naţionale a monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice, comisie înfiinţată prin Decretul Nr. 91 din 05 februarie 1990, emis de Consiliul Frontului Salvării Naţionale privind înfiinţarea şi organizarea Comisiei naţionale a monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice.

Ulterior imobilul aflat în proprietatea reclamantului a fost inclus în Lista monumentelor istorice anexă la Ordinul nr. 2314/2004 al Ministerului Culturii şi Cultelor (nr. de criteriu 1199 Cod LMI 2004 IS -II-m-B-04004), în Lista monumentelor istorice anexă la Ordinul nr. 2361/2010 al Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional (nr. de criteriu 1192 Cod LMI IS -II-m-B-04004) şi în Lista monumentelor istorice anexă la Ordinul nr. 2828/2015 al Ministerului Culturii (nr. de criteriu 1193 Cod LMI IS -II-m-B-04004).

Reclamantul a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune având ca obiect desfiinţarea clasării din oficiu a imobilului - casă de locuit, proprietatea reclamantului, situat în municipiul Iaşi, str. x, clasare care a avut loc în anul 1992 prin înscrierea în Lista monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice (LMI 1991-1992) sub indicativul 24 B 315, precum şi desfiinţarea ordinelor ulterioare ale ministrului culturii şi cultelor cu privire la menţinerea clasificării ca monument istoric a imobilului proprietatea reclamantului cu cod LMI IS-II-m-B-04004, imobil menţionat la pct. 1 din petit, ordine prin care acesta a fost preluat în listele anexă ce cuprindeau monumentele istorice (Ordinele de Ministru 2314/2004, 2361 din 2010 şi 2828 din 2015), acţiune respinsă ca neîntemeiată de către instanţa de fond.

II.1. Critica de nelegalitate invocată din oficiu, privind decăderea din dreptul reclamantului de a introduce acţiunea în raport de data emiterii ordinelor din 2004, 2010 şi 2015 şi de dispoziţiile art. 11 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte va proceda, cu prioritate, la analiza motivului de nelegalitate invocat din oficiu în şedinţă publică, având în vedere că în ipoteza admiterii acestuia devine inutilă analiza celorlalte critici de nelegalitate invocate în recurs, în legătură cu soluţia instanţei de fond dată asupra cererii în anulare a Ordinelor nr. 2314/2004, 2361/2010 şi 2828/2015.

Acţiunea în contencios administrativ dedusă judecăţii vizează anularea ordinelor cu privire la menţinerea clasificării ca monument istoric a imobilului proprietate a reclamantului, ordine prin care acesta a fost preluat în listele anexă ce cuprindeau monumentele istorice.

Caracterizarea unui act administrativ ca individual sau normativ se face în raport de conţinutul acestuia şi efectele juridice pe care le produce.

Actele administrative individuale se caracterizează prin aceea că reprezintă manifestări unilaterale de voinţă care generează/dau naştere, modifică sau sting drepturi şi obligaţii în beneficiul sau în sarcina uneia sau mai multor persoane dinainte determinate, spre deosebire de actele administrative normative care conţin reglementări cu caracter general, impersonal şi obligatoriu.

Cunoscut este că actele administrative pot fi clasificate în funcţie de întinderea efectelor juridice pe care le produc, în acte administrative normative şi acte administrative individuale.

Actele administrative normative conţin reglementări de principiu, aplicabile unui număr nedeterminat de persoane, efectele juridice fiind erga omnes.

Actele administrative individuale produc efecte juridice faţă de un subiect de drept determinat.

Prin urmare, faţă de aceste caracteristici ale actelor administrative, actele administrative contestate în cauza de faţă au natura juridică a unui act administrativ unilateral individual pentru că se adresează unor subiecte determinate şi nu prevede/cuprinde reglementări cu caracter general cu efecte erga omnes.

Or, potrivit prevederilor art. 11 alin. (1) şi (2), în forma în vigoare la data înregistrării cereri de chemare în judecată pe rolul instanţei de fond:

(1) Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la:

a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă;

b) data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii;

c) data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluţionare a cererii;

d) data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluţionarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile;

(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz.

În consecinţă, în raport de data emiterii Ordinelor nr. 2314/2004, 2361/2010 şi 2828/2015 şi de dispoziţiile art. 11 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, instanţa de control judiciar constată că cererea de chemare în judecată prin care se solicită anularea acestora a fost formulată cu depăşirea vădită a termenului de decădere de un an de zile.

Aşadar, în rejudecare, Înalta Curte va respinge cererea de anulare a Ordinelor nr. 2314/2004, 2361/2010 şi 2828/2015, ca fiind tardiv formulată.

II.2. Criticile de nelegalitate privind soluţia instanţei de fond referitoare la capătul de cerere având ca obiect desfiinţarea clasării din oficiu a imobilului - casă de locuit, proprietatea reclamantului, situat în municipiul Iaşi, str. x, clasare care a avut loc în anul 1992 prin înscrierea în Lista monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice (LMI 1991-1992) sub indicativul 24 B 315

Critica recurentului-reclamant referitoare la nemotivarea sentinţei recurate, care se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondată.

Înalta Curte arată că dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din acelaşi act normativ, impun cerinţa ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia şi cele pentru care s-au admis şi, respectiv, s-au înlăturat cererile părţilor.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, instanţa de control judiciar constată că sentinţa recurată cuprinde în mod evident argumentele pe care se întemeiază soluţia de respingere a capătului de cerere având ca obiect desfiinţarea clasării din oficiu a imobilului prin înscrierea în Lista monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice (LMI 1991-1992), în raport de motivele invocate prin cererea de chemare în judecată, chiar dacă acestea îl nemulţumesc, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reţine incidenţa acestui motiv de casare.

În acest sens, se constată că, într-adevăr, aşa cum în mod corect a reţinut şi judecătorul fondului, singurele susţineri din cuprinsul cererii de chemare în judecată care ar putea fi apreciate ca fiind critici de nelegalitate subsumate acestui capăt de cerere ar fi cele privind faptul că imobilul a fost inclus din eroare în Lista monumentelor istorice, întrucât imobilul nu ar fi fost construit în secolul XIX, ci ar fi avut o vechime de aproximativ 48 de ani, conform menţiunilor incluse în Fişa tehnică de calcul întocmită anterior încheierii contractului de vânzare cumpărare prin care a dobândit dreptul de proprietate asupra acestuia.

Totodată, deşi recurentul-reclamant susţine prin cererea de recurs că procedura de clasare nu ar fi fost legală pentru că nu s-a derulat un proces de evaluare a imobilului în cauză care să justifice clasarea iniţială a imobilului ca monument istoric, precum şi pentru că intimatul-pârât nu a dovedit publicarea în Monitorul Oficial a LMI 1991-1992, existenţa şi aplicarea metodologiei de clasare validată de Comitetul Director al CNMASI-DMASI din data de 27 iunie 1990 şi a Regulamentului privind organizarea si funcţionarea Comisiei Naţionale a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice, instanţa de recurs constată că, în fapt, chestiunile antereferite reprezintă seturi noi de argumente, ce privesc aspecte de drept bine determinate, având cauză juridică proprie şi care nu se regăsesc printre motivele de nelegalitate evocate de recurentul - reclamant în faţa primei instanţe în susţinerea acestui capăt de cerere.

De asemenea, Înalta Curte constată că respectivele critici nu au corespondent în motive de fapt care să fi făcut obiectul unei cereri de completare sau modificare a cererii de chemare în judecată, ce ar fi trebuit să fie formulată în condiţiile art. 204 C. proc. civ., fiind evocate de reclamant, pentru prima dată în recurs. Prin urmare, reclamantul nu a îndeplinit, în faza de judecată a fondului, rigorile procedurale ale învestirii instanţei de judecată cu sus indicatele aspecte, iar prin aceste noi critici de nelegalitate se tinde la schimbarea cauzei juridice a litigiului pendinte.

În considerarea prevederilor art. 478 alin. (3), art. 483 şi art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că obiectul căii extraordinare de atac a recursului este limitat la analizarea legalităţii hotărârii de fond, în raport de pretenţiile din cererea de chemare în judecată şi de apărările evocate în faţa acesteia, în recurs neputând fi schimbată calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte reaminteşte că procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, obiectul şi limitele acestuia fiind stabilite prin cererile şi apărările părţilor, iar potrivit prevederilor art. 249 ce statuează cu privire la sarcina probei, reclamantul avea obligaţia dovedirii caracterului nelegal al procedurii de clasare reclamată în cauză.

În consecinţă, motivul de recurs analizat este nefondat, întrucât motivarea sentinţei recurate răspunde argumentelor prezentate de parte prin cererea de chemare în judecată, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt şi de drept, nefiind astfel identificate contradicţii în raţionamentul instanţei de fond şi nici considerente străine de natura cauzei, ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. să nu-şi găsească incidenţa în cauză.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit acestuia, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt reţinută în cauză, reclamantul reiterând aspecte prezentate în faţa primei instanţe, sub formă de critici de nelegalitate, pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar şi să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Aşa cum s-a reţinut şi anterior imobilul proprietate a reclamantului a fost înscris în Lista monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice LMI 1991-1992 la poz. 24 B 315, în extrasul depus în copie la dosarul instanţei de fond fiind făcută menţiunea ca ar fi vorba de o casă din sec. XIX.

Includerea imobilului în lista anterior menţionată a fost făcută de Comisia naţionale a monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice, comisie înfiinţată prin Decretul Nr. 91 din 05 februarie 1990, emis de Consiliul Frontului Salvării Naţionale privind înfiinţarea şi organizarea Comisiei naţionale a monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 din Decretul Nr. 91 din 5 februarie 1990, emis de Consiliul Frontului Salvării Naţionale privind înfiinţarea şi organizarea Comisiei naţionale a monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice pentru asigurarea evidenţei, protejării, conservării, restaurării şi punerii în valoare a monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice s-a dispus:

Se înfiinţează, pe lângă Ministerul Culturii, Comisia naţională a monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice.

Comisia naţională a monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice este instituţie autonomă şi coordonează toate activităţile de evidenţă, protejare, conservare, restaurare şi punere în valoare a monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice din unităţile teritorial-administrative, având regimul proprietăţii de stat, obşteşti sau particulare.

Hotărârile comisiei în domeniul său de activitate sunt obligatorii.

Totodată, conform art. 2 din O.G. nr. 97/1992 privind unele măsuri pentru protecţia patrimoniului cultural naţional, act normativ care a validat valoarea legislativă a LMI 1991-1992: Calitatea de bun imobil aparţinând patrimoniului cultural naţional este atestată prin clasificarea acestuia în Lista monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice, aprobată de Comisia Naţională a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice.

Nu în ultimul rând, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond ca fiind un aspect necontestat în cauză, includerea unui imobil in lista monumentelor istorice nu implica, la nivelul anilor 1991-1992, întocmirea unei documentaţii specifice.

Ulterior, în anul 1994 a fost adoptată Ordonanţa nr. 68/1994 privind protejarea patrimoniului cultural naţional, care la art. 2 reglementa categoriile de monumente istorice, iar la art. 4 prevedea: Încadrarea unui bun cultural în una dintre categoriile prevăzute la art. 2 şi 3 se face pe baza criteriilor unice şi metodologiei stabilite de Ministerul Culturii printr-o procedură de clasare care se declanşează potrivit prevederilor prezentei ordonanţe.

Cu toate acestea, în lipsa unor dispoziţii exprese în cuprinsul acestui act normativ, adoptarea O.G. nr. 68/1994 nu a avut ca efect înlăturarea efectelor clasificărilor deja efectuate în cursul anilor 1991/1992, astfel că dispoziţiile acestui act normativ s-au aplicat numai în ce priveşte procedurile de clasare declanşate după intrarea sa în vigoare.

Nu în ultimul rând, se are în vedere că prin Circularele din anii 1991 şi 1992, emise de Comisia Naţională a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice, s-a transmis către toate Prefecturile Judeţelor, Lista Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice 1991-1992, avizată de CNMASI, pentru a fi comunicată deţinătorilor sau beneficiarilor de folosinţă, proiectanţilor şi organelor de avizare, iar prin Circulara nr. 1284/16.03.1992, emisă de Comisia Naţională a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice, s-a transmis către toate Prefecturile Judeţelor României Hotărârea nr. 1/1992 şi nr. 2/1992 a CNMASI privind clasificarea monumentelor istorice şi pentru a le transmite organelor competente ale judeţului .

De asemenea, prin Adresa nr. x/10.02.1992, s-a transmis către Prefectura Judeţului Iaşi Lista Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice 1991-1992 din Judeţul Iaşi .

Referitor la împrejurarea că în mod eronat s-a consemnat în Lista monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice LMI 1991-1992 că imobilul ar fi fost construit în secolul XIX, deşi acesta ar fi avut o vechime de doar aproximativ 48 de ani la acel moment, instanţa de recurs constată că alegaţia reclamantului, reiterată şi prin cererea de recurs, are la bază doar menţiunile incluse în Fişa tehnică de calcul întocmită la data de 25 aprilie 1991, anterior încheierii contractului de vânzare cumpărare prin care acesta a dobândit dreptul de proprietate asupra acestuia.

Or, aşa cum în mod corect a reţinut şi judecătorul fondului, aceste menţiuni nu sunt însă de natură să conducă la concluzia nelegalităţii includerii imobilului în lista monumentelor istorice, în condiţiile în care nu sunt susţinute şi coroborate cu alte înscrisuri sau probe care să confirme realitatea acestor date.

În orice caz, inclusiv cu privire la acest înscris, se reţine că acesta a fost întocmit, conform menţiunilor din cuprinsul său, de doi ingineri şi nu de specialişti ai Comisiei naţionale a monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice, singurii care aveau la nivelul anului 1991 competenţa de a aprecia cu privire la includerea unui imobil în lista monumentelor istorice.

Înalta Curte are în vedere şi că, deşi aceasta era singura împrejurare care în opinia reclamantului ar fi trebuit să configureze concluzia nelegalităţii includerii imobilului în Lista monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice LMI 1991-1992, acesta nu a înţeles să depună la dosarul cauzei alte înscrisuri din care să rezulte recepţia imobilului la data menţionată în cuprinsul acestui înscris ori să propună administrarea unei alte probe care sa aibă ca finalitate stabilirea exactă a vechimii imobilului.

De altfel, nici în calea de atac a recursului, deşi avea posibilitatea să propună proba cu înscrisuri noi, în conformitate cu prevederile art. 492 C. proc. civ., recurentul-reclamant nu a înţeles să suplimenteze probatoriul administrat în cauză.

În consecinţă, Înalta Curte constată că soluţia instanţei de fond referitoare la capătul de cerere având ca obiect desfiinţarea clasării din oficiu a imobilului - casă de locuit, proprietatea reclamantului, situat în municipiul Iaşi, str. x, clasare care a avut loc în anul 1992 prin înscrierea în Lista monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice (LMI 1991-1992) sub indicativul 24 B 315 este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 498 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul A., va casa, în parte, sentinţa recurată şi, în rejudecare, va respinge cererea de anulare a Ordinelor nr. 2314/2004, 2361/2010 şi 2828/2015, ca fiind tardiv formulată, menţinând în rest dispoziţiile sentinţei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 21 din 01 februarie 2023 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2022.

Casează, în parte, sentinţa recurată şi, în rejudecare:

Respinge cererea de anulare a Ordinelor nr. 2314/2004, 2361/2010 şi 2828/2015, ca fiind tardiv formulată.

Menţine în rest dispoziţiile sentinţei atacate.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 25 aprilie 2024.