Railway land ownership dispute: inadmissibility of material error plea in extraordinary appeal

Şedinţa publică din data de 25 aprilie 2024

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2016, reclamanta Compania Naţională de Cai Ferate "CFR" - S.A. a chemat în judecată pârâţii Societatea "A." S.A., B. S.A. şi Ministerul Economiei, Comerţului şi Turismului, solicitând anularea în parte a Certificatului de proprietate seria x nr. x pe care pârâta Ministerul Economiei, Comerţului şi Turismului l-a eliberat la data de 13.02.2006 pentru pârâta "A." S.A., pentru terenul aferent liniei Cotroceni-Bucureşti, respectiv 20 m stânga, 20 m dreapta din axul căii ferate, precum şi terenul aferent liniei de legătură cuprinsă între schimbătorii de cale 1M şi 2M şi semnalul luminos de manevră 2MC şi sabotul de deraiere S.1 situat la km 6+698, proprietate publică a Statului român, concesionate de CFR S.A., conform Contractului de concesiune nr. x/2002.

2. Soluţia instanţei de fond în primul şi al doilea ciclu procesual

2.1. În primul ciclu procesual, prin sentinţa civilă nr. 3558 din 16 noiembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei A. S.A. şi a respins în consecinţă acţiunea în contradictoriu cu această pârâtă; a admis excepţia tardivităţii acţiunii şi astfel a respins acţiunea formulată de reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" - S.A., în contradictoriu cu pârâţii B. S.A., Ministerul Economiei, Comerţului şi Turismului şi intervenientul Ministerul Finanţelor Publice, ca tardiv formulată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs principal reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" - S.A. şi recursuri incidente pârâta B. S.A. şi reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" - S.A., iar prin decizia nr. 4344 din 1 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile tardivităţii şi nulităţii recursului declarat de recurenta-reclamantă; a admis recursul principal declarat de reclamantă şi recursul incident declarat de pârâtă, a casat în parte sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond; a menţinut dispoziţia privind admiterea excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei A. S.A. şi respingerea, în consecinţă, a acţiunii faţă de aceasta; a respins recursul incident formulat de recurenta-reclamantă, ca inadmisibil.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 16 decembrie 2019, sub dosar nr. x/2016.

2.2. În al doilea ciclu procesual, prin sentinţa civilă nr. 424 din 4 noiembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti a admis excepţia tardivităţii acţiunii şi a respins acţiunea formulată de reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" - S.A., ca tardiv formulată. Totodată, a obligat reclamanta la plata sumei de 23.000 RON către pârâta B. S.A. cu titlu de cheltuieli de judecată, respectiv onorariu de avocat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" - S.A., iar prin decizia nr. 543 din 2 februarie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate invocată din oficiu; a respins excepţia de nelegalitate a Certificatului de proprietate seria x nr. x, ca inadmisibilă; a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. S.A. în contradictoriu cu pârâţii B. S.A., Ministerul Economiei şi intervenientul Ministerul Finanţelor; a dispus anularea, în parte, a Certificatului de proprietate seria x nr. x eliberat de pârâtul Ministerul Economiei, Comerţului şi Turismului la data de 13.02.2006 în favoarea A. S.A., pentru terenul aferent liniei Cotroceni - Bucureşti, respectiv 20 m stânga, 20 m dreapta din axul căii ferate, precum şi terenul aferent liniei de legătură cuprinsă între schimbătorii de cale 1 M şi 2M şi semnalul luminos de manevră 2M C şi sabotul de deraiere S.1 situat la km 6+698, proprietate publică a Statului român, concesionate CFR S.A., conform Contractului de concesiune nr. x/2002; a admis cererea de intervenţie forţată a Ministerului Finanţelor; a obligat pârâta B. S.A. la plata sumei de 260 RON, reprezentând taxe judiciare de timbru, către reclamantă.

3. Calea extraordinară de atac exercitată în cauză

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2023, la data de 9.10.2023, recurenta-pârâtă B. S.A. a formulat contestaţie în anulare, întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., solicitând anularea deciziei menţionate la pct. I.2. sbp. 2.2., în sensul rejudecării fondului cauzei, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată.

Susţinând incidenţa dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., contestatoarea învederează că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale săvârşite de instanţa de recurs care, în considerentul de la pag. 4 a deciziei contestate, a menţionat că "Aşa cum a arătat reclamanta în cererea de chemare în judecată, terenul în litigiu a intrat în proprietatea publică a statului român, în baza Decretului nr. 125/1942, publicat în Monitorul Oficial nr. 17.01.1942, Partea I, prin care au fost declarate de utilitate publică şi de urgenţă, în interesul apărării ţării, lucrările de construire a liniei ferate, tronson "Halta Cotroceni - Bucureşti Vest-Progresul", doar că, în anul 1942 nu a existat un decret care să se refere la terenul în litigiu.

Această reţinere, ca de altfel întreg raţionamentul judiciar bazat pe eroarea materială privind anul existenţei lucrărilor de cale ferată pe terenul în litigiu, sunt hotărâtoare, determinante, pe baza lor fiind dezlegată pricina şi pronunţată soluţia în cauză.

În cauză, regimul juridic corect ce trebuia aplicat terenului în litigiu este cel reglementat de art. 8 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă nr. 12/1998 privind transportul pe căile ferate române şi reorganizarea Societăţii Naţionalea Căilor Ferate Române, text de lege ce prevede în mod clar şi diferenţiat că, "Infrastructura feroviară cuprinde infrastructura feroviară proprietate publică a statului, denumită în continuare infrastructură feroviară publică, precum şi cea aflată în proprietate privată, denumită în continuare infrastructură feroviară privată."

Aşadar, nu orice cale ferată aparţine statului pentru că reprezintă "infrastructură" şi, dacă nu ar fi fost indusă în eroare de greşeala materială care a făcut-o să raporteze situaţia de fapt la anul 1942, instanţa de recurs ar fi dezlegat pricina pe baza unui raţionament judiciar întemeiat pe probele existente la dosarul cauzei şi textele de lege aplicabile în această materie, şi nu pe ignorarea completă a acestora.

În continuarea demersului său procesual, contestatoarea susţine că, aspectul că judecata cauzei s-a bazat pe confuzia creată de respectiva eroare materială este confirmat şi de considerentul instanţei de recurs ce conţine raţionamentul judiciar potrivit căruia, "apărarea principală ce o formează în cauză, respectiv existenţa a două linii de cale ferată, una aparţinând reclamantei, iar cealaltă pârâtei, nu schimbă datele problemei, fiind fără putinţă de tăgadă că terenul disputat se afla în domeniul public al statului român".

Or, instanţa de recurs a ignorat pur şi simplu apărarea sa principală, constând în existenţa celor două căi ferate paralele, probată cu numeroase înscrisuri doveditoare - sub pretextul că oricum nu schimbă datele problemei. În realitate, le schimbă, şi încă în mod fundamental.

Dacă instanţa de recurs nu şi-ar fi întemeiat judecata pe o eroare materială, ar fi constatat că la dosar nu exista niciun act de trecere în proprietatea statului şi niciun titlu de proprietate a statului asupra căii ferate private deţinută de contestatoare (şi construită cu 18 ani mai târziu decât anul la care s-a raportat instanţa) şi ar fi dezlegat pricina prin respingerea ca neîntemeiată a cererii intimatei-reclamante.

Invocă şi dispoziţiile art. 11 din Ordonanţa de urgenţă nr. 12/1998 privind transportul pe căile ferate române şi reorganizarea Societăţii Naţionale a Căilor Ferate Române - text de lege care prevede, în mod expres şi imperativ, că "(2) Elementele concrete ale infrastructurii feroviare publice, prevăzute la alin. (1), se stabilesc prin hotărâre a Guvernului" - or, în speţă, intimaţii nu au depus la dosarul cauzei absolut nicio dovadă că linia ferată şi terenul în litigiu ar fi fost prevăzute de vreo hotărâre de guvern ca făcând parte din infrastructura feroviară publică. Iar legea stabileşte clar cum se face dovada, respectiv cu hotărârea de guvern, şi nu cu contracte de concesiune.

În acelaşi sens prevede şi art. 13 din Ordonanţa de urgenţă nr. 12/1998 privind transportul pe căile ferate române şi reorganizarea Societăţii Naţionale a Căilor Ferate Române, respectiv că "Listele secţiilor de circulaţie ale infrastructurii feroviare ce constituie infrastructură feroviară interoperabilă sau neinteroperabilă se aprobă prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului". În speţă, însă, la dosarul cauzei nu există nici aceste liste cerute de lege, în mod expres.

În fine, contestatoarea susţine că instanţa de recurs, urmare directă a raţionamentului judiciar bazat pe eroarea materială indicată, a judecat cauza pe fond, ignorând toate apărările şi probele sale, i-a încălcat în mod flagrant dreptul la apărare prevăzut şi garantat în art. 13 C. proc. civ., art. 24 alin. (1) din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a privat-o şi de un grad de jurisdicţie.

Aşadar, decizia pronunţată de instanţa de recurs fiind rezultatul unei erori materiale, se impune admiterea prezentei contestaţii în anulare aşa cum a fost formulată.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Intimatul Ministerul Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului (fost Ministerul Economiei) a formulat întâmpinare, prin care solicită în principal, respingerea ca inadmisibilă a contestaţiei în anulare şi în subsidiar, respingerea ca nefondată a acesteia şi menţinerea ca temeinică şi legală a deciziei contestate, pentru apărările dezvoltate la dosar.

4.2. Intimata Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" - S.A. nu a formulat întâmpinare faţă de contestaţia în anulare formulată în cauză, însă prin notele scrise depuse la dosar, aceasta solicitat în principal, respingerea ca inadmisibilă a contestaţiei în anulare şi în subsidiar, respingerea ca nefondată.

4.3. Prin întâmpinarea sa, intimatul Ministerul Finanţelor a solicitat respingerea contestaţiei în anulare ca nefondată.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra contestaţiei în anulare

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, prin care se cere instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile şi în condiţiile limitativ prevăzute de lege, să îşi desfiinţeze propria hotărâre şi să procedeze la o nouă judecată.

Prezenta cale de atac este formulată în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., conform căruia:

"(2) Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când: (...) 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale; (...)"

Motivele contestaţiei în anulare sunt expres şi limitativ prevăzute de lege, iar textele care o reglementează sunt de strictă interpretare. În cadrul contestaţiei în anulare nu se analizează temeinicia soluţiei cu privire la drepturile subiective deduse judecăţii, ci se verifică incidenţa vreunuia dintre motivele prevăzute de dispoziţiile procedurale.

Ipoteza textului invocat de contestatoare vizează numai erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunţarea unei soluţii greşite, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecăţii, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deşi era ataşată dovada achitării taxei de timbru, greşita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat etc.

Fiind un text de excepţie, noţiunea de "eroare materială" nu poate fi interpretată extensiv. Greşeala instanţei de recurs trebuie să fie una de fapt şi nu una de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispoziţiilor legale.

Acest motiv de anulare nu poate viza aspecte ce ţin de judecata în fond a cauzei, constând în aprecierea greşită a probelor administrate în cauză sau interpretarea ori aplicarea greşită a unor dispoziţii legale, astfel de chestiuni putându-se circumscrie, eventual, unor greşeli de judecată, care nu pot fi subsumate noţiunii de eroare materială, specifică contestaţiei în anulare speciale.

Pornind de la aceste consideraţii, referitor la criticile contestatoarei privind dezlegările instanţei de recurs afectate de erori materiale, instanţa supremă reţine că, întrucât textul art. 503 din C. proc. civ. vizează exclusiv situaţii în care se confundă sau se omit date importante ale cauzei, textul de lege nu poate constitui temei pentru reexaminarea fondului cauzei prin prisma reaprecierii probatoriului, a situaţiei de fapt sau a aplicării corecte a dispoziţiilor legale incidente.

În speţă, se constată că eroarea materială invocată de către contestatoare ca fiind săvârşită de instanţă nu poate fi încadrată în prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., soluţia criticată de aceasta nu este rezultatul unei simple şi evidente erori materiale, ci a modului în care instanţa a înţeles să aplice dispoziţiile legale în speţă, contestatoarea invocând, de fapt, o pretinsă eroare de judecată a instanţei de recurs.

Reţine Înalta Curte faptul că, atunci când pe calea contestaţiei în anulare sunt invocate greşeli de judecată, sub pretextul că acestea ar fi greşeli materiale, se tinde la transformarea căii de atac de retractare într-o cale de atac de reformare, într-un "recurs la recurs" ceea ce este inadmisibil, contestaţia în anulare impunând a fi justificată numai de circumstanţe esenţiale şi imperative, securitatea raporturilor juridice având o dimensiune esenţială.

Astfel, constatând că în cuprinsul motivelor contestaţiei în anulare sunt reiterate şi argumente expuse în faţa instanţelor de fond şi de recurs, Înalta Curte apreciază că, în realitate, contestatoarea tinde să obţină o reapreciere a probelor şi o rejudecare a recursului, ceea ce excede controlului realizat de instanţă pe calea contestaţiei în anulare.

O nouă apreciere a fondului cauzei contravine normelor procedurale interne, dar şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului. În mod constant, Curtea a reamintit faptul că nicio parte a unui proces soluţionat definitiv nu poate determina redeschiderea acestuia, numai în scopul de a obţine o rejudecare a cauzei; contestaţia în anulare nu poate avea semnificaţia unui "apel/recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanţe esenţiale şi imperative, condiţie care, în prezenta cauză, nu este realizată.

Principiul securităţii raporturilor juridice implică respectarea principiului res judicata, care exclude posibilitatea de desfiinţare a unei hotărâri definitive şi irevocabile în absenţa unui "defect fundamental" (cauza Mitrea contra României, hotărârea din 29.07.2008, cauza Lungoci contra României, hotărârea din 26.01.2006 etc).

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu este incident motivul de anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., criticile formulate de contestatoare neputând fi circumscrise motivului prevăzut de acest text de lege, Înalta Curte va admite excepţia inadmisibilităţii şi va respinge contestaţia în anulare, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de B. S.A. împotriva deciziei nr. 534 din 2 februarie 2023, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2016.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 25 aprilie 2024.