Consular intervention in international child abduction: limits of central authority competences and sufficiency of grounds for cassation

Şedinţa publică din data de 19 aprilie 2024

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ambasada României în Statele Unite ale Americii, Departamentul Consular din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, Direcţia Drept Internaţional şi Cooperare Judiciară din cadrul Ministerului Justiţiei şi Autoritatea Naţională pentru Drepturile Omului, a solicitat obligarea pârâtelor la întreprinderea unor demersuri în vederea apărării drepturilor şi intereselor sale şi ale copilului său B., respectiv întreprinderea unor măsuri urgente şi efective pentru reintegrarea familiei, restabilirea situaţiei anterioare anului 2015, precum şi obligarea pârâtelor la plata daunelor morale în cuantum de 1.000.000 RON.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 2240 din 29 noiembrie 2022, a respins excepţia necompetenţei generale a instanţelor din România, invocată de Ministerul Afacerilor Externe, ca nefondată, a respins excepţia netimbrării, invocată de Ministerul Justiţiei, ca nefondată, a respins excepţia lipsei de obiect a acţiunii, invocată de Ministerul Afacerilor Externe, ca nefondată, a respins excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă, invocată de Ministerul Afacerilor Externe, ca nefondată, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de Ministerul Justiţiei şi de Ministerul Afacerilor Externe, ca nefondată, a respins excepţia inadmisibilităţii, invocată de Ministerul Justiţiei, Autoritatea Naţională pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi, Copii şi Adopţii şi Ministerul Afacerilor Externe, ca nefondată şi, totodată, a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ambasada României în Statele Unite ale Americii şi Departamentul Consular din cadrul Ministerul Afacerilor Externe, Direcţia Drept Internaţional şi Cooperare Judiciară din cadrul Ministerului de Justiţie şi Autoritatea Naţională pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi, Copii şi Adopţii din cadrul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta A. a declarat recurs principal, iar pârâtul Ministerul Justiţiei recurs incident.

3.1. Recurenta-reclamantă A., în motivarea recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 4, 5 şi 8 C. proc. civ., arată că instanţa de judecată nu a luat în considerare lipsa de apărare a apărătorului din oficiu care s-a prezentat la cauză şi i-a atacat propriul avocat în loc să îi susţină cauza. Imediat după prezenta apărătorului din oficiu, cauza s-a terminat intempestiv şi fără să aibă vreo şansă sau vreun drept la apărare.

Rolul desemnării sale ca avocat din oficiu, era pentru a-i susţine cauza, iar dacă avea temeri, îndoieli sau alte asemenea, trebuind să formuleze o cerere de abţinere fiind incompatibilă cu susţinerea cauzei. Doamna C., era desemnată ca apărător din oficiu strict pentru susţinerea orală a cauzei. Aceasta nu s-a conformat şi s-a comportat ca un pârât, şi aici ne referim la un pârât care îşi pregăteşte o reală împotrivire asupra admiterii cererii.

Recurenta arată că nici până în prezent nu a înţeles de ce instanţa de judecată nu a luat măsuri împotriva acestei atitudini, cu toate că a formulat cereri. În schimb, inexplicabil instanţa de judecată a luat în considerare poziţia abuzivă a avocatului din oficiu şi a respins acţiunea. Atât instanţa de judecată cât si avocatul din oficiu C. aveau cunoştinţa de motivul neprezentării reclamantei dar şi a avocatului din oficiu. Cu toate acestea, avocatul din oficiu C. a continuat să o denigreze cu încălcarea bunei credinţe potrivit art. 12 din C. proc. civ.

În opinia recurentei, într-un spirit necolegial şi neetic, avocatul din oficiu nu şi-a exercitat atribuţiile conform statului profesiei de avocat şi s-a grăbit să finalizeze cauza, astfel că i-a încălcat accesul la justiţie conform art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Tot apărătorul din oficiu, la data de 5 septembrie 2022 a susţinut oral în faţa instanţei că, în cauză, Curtea de Apel Bucureşti nu ar fi competentă, ci Curtea de Apel Cluj. Din nou, şi de neînţeles se adoptă o poziţie total contradictorie cu ceea s-a susţinut pe parcurs. Recurenta mai arată că nu a fost de acord cu aceasta poziţie, pe care apărătorul din oficiu o ştia foarte bine.

Când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii conform art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Raportat la faptul că avocatul din oficiu a susţinut contrariul celor solicitate recurenta apreciază că hotărârea atacată este nulă. Potrivit art. 176 punctul 2 C. proc. civ. solicită nulitatea hotărârii, întrucât s-au încălcat regulile privind reprezentarea procesuală.

De asemenea, recurenta consideră că au fost încălcate şi dispoziţiile art. 396 C. proc. civ., întrucât termenul de 15 zile de la pronunţarea hotărârii a fost depăşit. În plus, amânarea de pronunţare nu poate fi dispusă decât o dată. În cazul de faţă, instanţa de judecată a amânat pronunţarea de 12 ori, şi s-a pronunţat abia după 85 zile respingând acţiunea. Recurenta invocă şi în acest caz nulitatea absolută a hotărârii, întrucât după prima amânare de pronunţare şi nu mai târziu de 15 zile, cauza trebuia repusă pe rol cu citarea părţilor. Aşadar, potrivit art. 176 punctul 5 C. proc. civ., recurenta invocă nulitatea hotărârii dat fiind că au fost încălcate regulile privind publicitatea şedinţei de judecată.

Când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material conform art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanţa de judecată a reţinut în mod eronat că sunt imigranţi romani, când de fapt sunt cetăţeni americani de etnie minoritară. De exemplu, în România există cetăţeni români de minoritate etnie rromă. Cu privire la această afirmaţie eronată formulată de către pârâta ANDPDCA, instanţa putea interveni cu o opinie, întrucât aici lucrurile sunt clare, în sensul că sunt minorităţi etnice vădit discriminate.

Ministerul Afacerilor Externe arată faptul că nu sunt pregătiţi din punct de vedere juridic şi susţin în mod eronat şi grav că cetăţenii români nu primesc protecţie consulară. Atât Ministerul Afacerilor Externe cât şi instanţa de judecată nu au luat în considerare situaţia de victimă a violenţei domestice şi victima a infracţiunilor săvârşite de către fostul sot, revictimizând victima violenţei domestice.

De asemenea, recurenta mai consideră că instanţa de judecată interpretează în mod eronat şi omite să menţioneze că minorul B. este si cetăţean român prin naştere, conform art. 4 lit. a) şi art. 5 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 21/1991 privind cetăţenia română.

3.2. Recurentul-pârât Ministerul Justiţiei, prin recursul incident, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicită schimbarea în parte a sentinţei, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei, cu consecinţa respingerii acţiunii faţă de acesta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, apreciind că instanţa de fond a respins în mod greşit excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei, invocată prin întâmpinare.

După cum se poate observa, nu există refuz în soluţionarea petiţiilor reclamantei, Ministerul Justiţiei a răspuns motivat cererilor adresate de către reclamantă, însă nu în sensul dorit de aceasta.

În raport cu noile prevederi legale, atribuţiile Ministerului Justiţiei în calitatea sa de autoritate centrală se limitează strict la procedura administrativă de primire a cererii de înapoiere, de verificare a acesteia, de cooperare cu autorităţile centrale ale celorlalte state părţi la Convenţie şi colaborare cu instituţiile şi autorităţile române cu atribuţii în domeniul de aplicare a Convenţie, de facilitare a acordării de asistenţă judiciară gratuită de către un avocat la cererea persoanei fizice, instituţiei sau organismului interesat ori a autorităţii centrale a statului solicitant, precum şi alte atribuţii prevăzute în Legea nr. 369/2004, fără a mai fi însă implicat în procedura judiciară de soluţionare a cererilor de înapoiere.

Faţă de prevederile legale invocate şi în considerarea situaţiei de fapt, recurentul consideră că nu sunt îndeplinite condiţiile necesare formulării unei acţiuni împotriva Ministerului Justiţiei, această instituţie neavând nicio atribuţie privind emiterea unui act administrativ sau să efectueze o operaţiune administrativă prin care reclamantei să îi fie apărate drepturile şi interesele sale şi ale copilului său, în sensul întreprinderii de urgenţă a unor măsuri pentru reintegrarea familiei şi restabilirea situaţiei anterioară anului 2015.

În susţinerea recursurilor sunt redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii Autoritatea Naţională pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi, Copii şi Adopţii şi Ministerul Afacerilor Externe au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, iar intimatul Ministerul Afacerilor Externe a invocat excepţia nulităţii recursul formulat de recurenta-reclamantă.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinări, Înalta Curte apreciază că recursul principal este nul din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi nefondat, în ceea ce priveşte motivele întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., iar recursul incident este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

5.1. Recursul formulat de recurenta-reclamantă A.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material")

Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu motivul de recurs formulat, Înalta Curte va analiza cu prioritate, conform art. 248 C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului.

Înalta Curte constată întemeiată excepţia invocată, fiind incidente în cauză dispoziţiile prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din Noul C. proc. civ.:

"(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni:

d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

Articolul 487 alin. (1) din Noul C. proc. civ. prevede că:

"Recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs."

Conform art. 489 alin. (1) din Noul C. proc. civ.:

"Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3)."

Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol:

"Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Prin dispoziţiile art. 489 C. proc. civ. legiuitorul sancţionează cu nulitatea nemotivarea recursului, înţeleasă atât în contextul în care cererea de exercitare a căii de atac nu cuprinde nicio critică la adresa hotărârii atacate(ipoteza prevăzută la alin. (1) al articolului menţionat) dar şi în situaţia în care motivele expuse în cererea de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 (art. 489 alin. (2) C. proc. civ.).

Conform art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înţelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres şi limitativ de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Cererea de recurs trebuie să cuprindă arătarea motivelor de casare şi dezvoltarea lor. Recursul nu se poate limita la o simplă indicare formală a textului articolului 488 C. proc. civ., condiţia legală a dezvoltării motivelor implicând determinarea greşelilor anume imputate, o minimă expunere a criticii în fapt şi în drept, arătarea probelor pe care se bazează.

Motivele de recurs desemnează ipotezele expres şi limitativ prevăzute de lege pentru care se poate cere casarea hotărârii atacate.

Prevederile legale menţionate se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalităţii invocate, prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă şi prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţă în legătură cu aceste dispoziţii legale, în lipsa acestor menţiuni neputându-se exercita controlul judiciar.

Aceasta înseamnă că nelegalitatea hotărârii care se atacă trebuie să îmbrace obligatoriu una din formele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În practica judiciară s-a decis că simpla nemulţumire a unei părţi sau a părţilor în litigiu faţă de hotărârea pronunţată nu este suficientă pentru casarea acesteia, ci partea recurentă are obligaţia să-şi întemeieze recursul pe cel puţin unul dintre motivele prevăzute de C. proc. civ.

Motivele de recurs sunt instituite prin dispoziţii procedurale speciale, de strictă interpretare, ce nu pot fi extinse prin analogie la situaţii ce nu au fost avute în vedere la legiferare, şi trebuie să vizeze numai nelegalitatea hotărârii atacate, spre deosebire de C. proc. civ. anterior în care motivele vizau şi netemeinicia acesteia.

Noţiunea de motivare a recursului trebuie înţeleasă pornind de la trăsăturile specifice ale acestei căi de atac şi continuând, apoi, cu faptul că motivele de casare sunt expres şi limitativ prevăzute la art. 488 punctele1-8 C. proc. civ.

Reglementând calea de atac a recursului, legiuitorul prevede, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanţei de control judiciar competente examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin urmare, recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, nefiind menit a corecta eventualele greşeli de apreciere a situaţiei de fapt deduse judecăţii ori de valorificare a probatoriului administrat în cauză, instanţa de recurs fiind competentă a verifica exclusiv încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material sau procesual, într-una sau mai multe din ipotezele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Obligaţia de motivare a recursului presupune concretizarea criticilor recurentului în raport de soluţia instanţei de fond, astfel că motivarea imprecisă sau generală atrage sancţiunea nulităţii recursului, în condiţiile prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta nu circumstanţiază în niciun mod critica sa, în sensul că hotărârea primei instanţe este pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile cauzei.

O atare critică ar fi presupus, în primul rând, identificarea explicită a normei sau normelor de drept material aplicabile cauzei şi apoi demonstrarea modului în care măsurile adoptate de instanţa fondului încalcă sau reprezintă o greşită aplicare a acestor norme de drept material, aspecte ce nu se regăsesc, însă, în cuprinsul cererii de recurs.

Or, simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia adoptată de instanţa ce a pronunţat hotărârea atacată şi reproducerea, prin cererea de recurs, a stării de fapt şi a acţiunii nu se constituie într-un motiv de nelegalitate a sentinţei, această neregularitate sancţionându-se cu nulitatea.

Deoarece recurenta nu a formulat critici care să permită încadrarea lor la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., rezumându-se la expunerea unor succesiuni de fapte şi afirmaţii, pe care nu le-a structurat din punct de vedere juridic, nesubliniind relevanţa pe care acestea o prezintă în raport cu soluţia instanţei de fond, Înalta Curte va aplica sancţiunea nulităţii recursului, în ceea ce priveşte art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte a reţinut că deşi invocă motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recalificând pct. 4 în pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei")

Înalta Curte reţine că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

Verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc literal toate susţinerile invocate de partea reclamantă, sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Prin urmare, verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar reţine că aceasta îndeplineşte exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătoreşti analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanţa de fond înfăţişând într-o manieră clară şi coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluţiei asupra cererii de chemare în judecată.

Aceasta deoarece, din analiza considerentelor sentinţei recurate, rezultă indubitabil că, în prezenta cauză, instanţa de fond a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raţionamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinţei, astfel că nu se poate susţine, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului.

Doctrina şi jurisprudenţa au afirmat constant că o motivare clară şi cuprinzătoare a unei hotărâri judecătoreşti nu presupune analizarea tuturor afirmaţiilor părţilor, ci doar a acelora cu caracter esenţial, chiar şi acestea din urmă putând fi tratate în mod global. Este obligatoriu ca judecătorul să analizeze, în mod real şi păstrându-şi echilibrul dar şi obiectivitatea, susţinerile ambelor părţi cu interese contrare în proces, dar doar acele susţineri care au legătură cu obiectul cauzei, cu fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii şi cu soluţia ce urmează a se dispune, din perspectiva acestei soluţii, urmând a fi filtrate şi cenzurate respectivele susţineri, fie în sensul reţinerii, fie în cel al înlăturării lor.

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu este întemeiat.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.:

"când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii"

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este incident, deoarece casarea unei hotărâri, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se poate obţine când este vorba de încălcarea unei norme de procedură de natură imperativă sau dispozitivă, sancţiunea fiind nulitatea absolută sau nulitatea relativă.

Înalta Curte constată că susţinerile recurentei sunt neîntemeiate pe acest aspect, în cauză nefiind încălcate regulile de procedură.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine faptul că instanţa de fond a reţinut, în mod corect, că nu a existat un refuz nejustificat al Ministerului Justiţiei de a da curs cererilor recurentei-reclamante, ci că acesta nu avea, legal, atribuţii pentru a îndeplini cele solicitate de aceasta, respingând acţiunea ca nefondată.

Prin adresa nr. x/5.12.2017 Ministerul Justiţiei i-a comunicat recurentei-reclamante că, în cauză, nu sunt incidente dispoziţiile Convenţiei de la Haga privind aspectele civile ale răpirii internaţionale de copii, nefiind îndeplinite condiţiile impuse de art. 3 din Convenţie, întrucât deplasarea fiului său a avut loc dintr-un stat federal în altul, respectiv din Louisiana în Texas, iar nu din România în SUA, minorul neavând reşedinţa obişnuită în România.

Totodată, în urma analizării petiţiei din data de 11.12.2020, la care s-a răspuns prin adresa nr. x/28.12.2020, s-a constatat că pe rolul Williamson Country Court, SUA, se află în curs de soluţionare o procedură judiciară în care recurenta-reclamantă are calitatea de pârât, însă aflându-se pe teritoriul României, a solicitat ca partea americană să îi comunice actele judiciare în limba română, prin intermediul Convenţiei de la Haga din 1965 privind notificarea şi comunicarea în străinătate a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială.

Prin urmare, prin petiţie s-a solicitat intervenţia Ministerului Justiţiei pe lângă instanţa americană, pentru a notifica asupra domiciliului din România şi pentru efectuarea, în consecinţă, a comunicării prin intermediul mecanismului Convenţiei de la Haga din 1965.

Or, aceste solicitări sunt apărări propriu-zise într-un proces, pentru care nu se poate solicita sprijinul Ministerului Justiţiei, această instituţie îndeplinindu-şi atribuţiile atunci când este solicitată, la iniţiativa unei autorităţi străine/române.

Atribuţiile Ministerului Justiţiei, în calitatea sa de autoritate centrală, se limitează strict la procedura administrativă de primire a cererii de înapoiere, de verificare a acesteia, de cooperare cu autorităţile centrale ale celorlalte state părţi la Convenţie şi colaborare cu instituţiile şi autorităţile române cu atribuţii în domeniul de aplicare a Convenţie, de facilitare a acordării de asistenţă judiciară gratuită de către un avocat la cererea persoanei fizice, instituţiei sau organismului interesat ori a autorităţii centrale a statului solicitant, precum şi alte atribuţii prevăzute în Legea nr. 369/2004, fără a mai fi însă implicat în procedura judiciară de soluţionare a cererilor de înapoiere.

Aşadar, Înalta Curte reţine faptul că instanţa de fond a constatat în mod corect că răspunsurile formulate de Ministerul Justiţiei sunt temeinice şi legale, astfel că nu s-a încălcat vreun drept sau interes legitim al reclamantei.

Contrar celor susţinute de recurenta-reclamantă prin cererea de recurs, faţă de prevederile legale invocate şi în considerarea situaţiei de fapt, Ministerul Justiţiei nu are nicio atribuţie privind emiterea unui act administrativ sau privind efectuarea vreunei operaţiuni administrative prin care recurentei-reclamante să îi fie apărate drepturile şi interesele sale şi ale copilului său, în sensul întreprinderii de urgenţă a unor măsuri pentru reintegrarea familiei şi restabilirea situaţiei anterioară anului 2015.

În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurenţilor sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

5.2. Recursul incident formulat de pârâtul Ministerul Justiţiei

Înalta Curte reţine faptul că în opinia Ministerului Justiţiei instanţa de fond în mod greşit a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, întrucât i-a răspuns recurentei-reclamante la solicitările pe care i le-a adresat, nu este parte în raportul de drept administrativ dedus judecăţii, neputându-se susţine că răspunsurile sale reprezintă un refuz nejustificat.

Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut că, în realitate, pârâtul îşi justifică lipsa legitimării procesuale pe aspecte care ţin de fondul raportului de drept administrativ, fiind irelevant, în acest punct al demersului judiciar, dacă refuzul răspunsul încorporat în adresa nr. x/05.12.2017 este sau nu justificat.

Prin urmare, susţinerile pârâtului Ministerul Justiţiei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul principal, în ceea ce priveşte motivele întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în raport cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge recursul principal ca nefondat, în ceea ce priveşte motivele întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ. şi va respinge recursul incident, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului principal declarat de recurenta - reclamantă A. din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Anulează recursul principal declarat de recurenta - reclamantă A. împotriva sentinţei nr. 2240 din 29 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în ceea ce priveşte motivele întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în raport cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Respinge recursul principal declarat de recurenta - reclamantă A. împotriva sentinţei nr. 2240 din 29 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat, în ceea ce priveşte motivele întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Respinge recursul incident declarat de recurentul - pârât Ministerul Justiţiei - Direcţia Drept Internaţional şi Cooperare Judiciară împotriva sentinţei nr. 2240 din 29 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 19 aprilie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.