Appeal against inadmissibility of suspension for environmental emission penalty dismissed; tax procedure code applies to Environmental Fund debts.

Şedinţa publică din data de 10 ianuarie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei.

Prin cererea adresată Curţii de Apel Constanţa la data de 24.05.2022, înregistrată sub nr. x/2022, reclamanta Societatea Electrocentrale Constanţa S.A, prin administrator judiciar A. şi prin administrator special B., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor - Administraţia Fondului pentru Mediu - Direcţia Generală de Administrare Fiscală, a solicitat suspendarea executării deciziei de impunere nr. x/06.05.2022 (Anexa 1) prin care societatea Electrocentrale Constanţa S.A. este obligată să achite obligaţia fiscală reprezentând penalitate prevăzută pentru nerestituirea certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, în cuantum de 44.471,451 Iei, calculată conform art. 9 alin. (1) lit. ş) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, aprobată cu modificări şi completări, prin Legea nr. 105/2006.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 118 din data de 06 iunie 2022, Curtea de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de suspendare şi a respins, ca inadmisibilă, cererea de suspendare a executării deciziei de impunere nr. x/06.05.2022 emisă de pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 118 din data de 06 iunie 2022 a Curţii de Apel Constanţa, secţia contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta Societatea Electrocentrale Constanţa S.A, prin administrator judiciar A. şi prin administrator special B., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac exercitate, recurenta - reclamantă a considerat că în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., justificat de faptul că instanţa de fond a aplicat eronat prevederile procedurale privind calculul corect al nivelului cauţiunii, stabilind prin citaţie o sumă eronată, care trebuia plătită până la primul termen de judecată.

Recurenta - pârâtă a susţinut că dacă s-ar fi aplicat corect prevederile procedurale privind calculul cauţiunii, cuantumul acesteia ar fi trebuit să fie doar de 57.971,45 RON, conform dispoziţiilor art. 287, alin. (1), lit. d) din Codul de procedură fiscală, valoare net inferioară celei stabilite de instanţa de judecată (4.361.641,1O RON).

În condiţiile în care instanţa ar fi stabilit cauţiunea la nivelul de 57.971,45 RON (în loc de 4.361.641,10 RON), prin aplicarea corectă a normelor procedurale avute în vedere la fixarea acesteia, societatea ar fi fost in măsură sa îşi exercite dreptul subiectiv de a decide plata acestei cauţiuni de nivel mult mai scăzut, apelând la facilitatea legală de a solicita o eşalonare a plăţii acesteia(nivelul foarte ridicat al cauţiunii, raportat la situaţia critică în care se află Electrocentrale Constanta S.A, determinând solicitarea adresată instanţei sub nr. x/03.06.2022 depusă înaintea termenului de judecată, prin care a pledat pentru constatarea nedatorării cauţiunii).

În motivarea cazului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta - reclamantă a arătat că, în cauză, titlul de creanţă nu are natura juridică a unui act fiscal administrativ, ci a unui act emis de o altă autoritate decât cea fiscală, respectiv de către Administraţia Fondului de Mediu, a cărei activitate este reglementată de legea specială, respectiv O.U.G. nr. 196/2005.

Prin urmare, considerând că legea specială de mediu nu face trimitere expresă la instituţia suspendării executării silite a unui act administrativ de mediu (cum este obiectul prezentului dosar), recurenta a apreciat că incidente nu pot fi decât prevederile dreptului comun- în materie de suspendare, respectiv C. proc. civ. (art. 719), coroborate cu prevederile art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 (norme de drept comun la care se apelează ori e câte ori există neclarităţi sau lacune de reglementare, mai ales că actele administrative de mediu, privind colectarea/executarea creanţelor de mediu nu au o natură fiscală bugetară, deoarece nu intră în sfera de reglementare cu sau de dependenţă de, bugetul consolidat şi/sau de Ministerul Finanţelor).

În acest context, textul criticat de la aliniatul final al sentinţei recurate reţine următoarele "Totodată, se reţine că prevederile art. 719 alin. (4) C. proc. civ. invocate de reclamantă nu sunt incidente în cauză întrucât acestea vizează o procedură execuţională începută potrivit dreptului comun, iar demersul judiciar iniţiat de reclamantă îşi găseşte reglementarea în prevederile Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală şi nu priveşte procedura execuţională în materie fiscală."

Recurenta a considerat că această argumentare dată de instanţă, este contradictorie, încadrându-se astfel în motivele de casare prevăzute la pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 C. proc. civ., recurenta a arătat că, deşi instanţa a fixat cauţiunea potrivit regulilor/prevederilor art. 917 din C. proc. civ. (aceleaşi cu cele din procedura fiscală indicată, respectiv art. 278 alin. (1) si 2 din Legea nr. 207/201 5), consideră că prin sentinţa recurată judecătorul fondului a apreciat greşit legalitatea aplicării prevederile Codului de procedură fiscală, ignorând prevalenţa şi întâietatea aplicării în prezenta cauză, a normelor de procedură civilă în materia suspendării executării actului administrativ de mediu, respectiv a Deciziei nr. 11/2022 emisă de AFM.

Recurenta a susţinut că dispoziţiile art. 719 C. proc. civ. au întâietate, în raport de prevederile art. 278 Codul de procedură fiscală, pentru următoarele considerente:

- societatea se află sub incidenta Legii 85/2014, iar in materie de executare a eventualelor titluri executorii, intervenite in timpul procedurii (cum este cazul Deciziei de impunere nr. x/2022) devin aplicabile prevederile exprese ale art. 143 din Legea nr. 85/2014, fără teza finală referitoare la posibilitatea executării titlului teză ce a fost expres abrogată prin Legea nr. 113/2020. Astfel, apreciază că, prin această lege de modificare a Legii 85/2014, începând cu 2020, urmare a abrogării intervenite, titlul executoriu reprezentat de Decizia m: 11/2022 deţinut de AFM si-a pierdut caracterul executoriu, şi prin urmare se impune suspendarea executării actului administrativ de mediu şi neplata cauţiunii în temeiul pct. 1. alin. (4) al art. 719 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte incidenta situaţiei reglementate de pct. 3 al alin. (4) al art. 719 din C. proc. civ., recurenta a arătat că a dovedit faptul că organul emitent ale Deciziei de impunere nr. x/2022 i-a acordat un termen de plată a contravalorii sancţiunii (contestate prealabil în prezent).

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimata - pârâtă Administraţia Fondului pentru Mediu a invocat excepţia nulităţii recursului, întrucât criticile invocate nu pot fi încadrate în cazurile de modificare sau casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de recurs

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinarea depusă în cauză, Înalta Curte, în raport cu dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) cu referire la art. 488 din C. proc. civ., constată că argumentele invocate de recurenta-reclamantă se pot circumscrie motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1.) din acelaşi Cod, motiv pentru care va fi respinsă excepţia nulităţii recursului.

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Societatea Electrocentrale Constanţa este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa învestită cu soluţionarea cererii de chemare în judecată ar fi încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii prin aceea că a aplicat eronat prevederile procedurale privind calculul corect al nivelului cauţiunii.

Art. 278 (2) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, prevede că:

"(2) Dispoziţiile prezentului articol nu aduc atingere dreptului contestatorului de a cere suspendarea executării actului administrativ fiscal, în temeiul Legii nr. 554-2004, cu modificările şi completările ulterioare. Instanţa competentă poale suspenda executarea, dacă se depune o cauţiune, după cum urmează:

a) de 10%, dacă această valoare este până la 10.000 RON;

b) de 1.000 RON plus 5% pentru ceea ce depăşeşte 10.000 RON;

c) de 5.500 RON plus 1% pentru ceea ce depăşeşte 100.000 RON;

d) de 14.500 RON plus 0,1% pentru ceea ce depăşeşte 1.000.000 RON.".

Din modul de redactare a dispoziţiei art. 278 alin. (2) din Legea nr. 207/2005 rezultă că legiuitorul nu a lăsat la aprecierea instanţei stabilirea cuantumului cauţiunii, ci a fixat un prag valoric, progresiv şi proporţional cu valoarea obiectului cererii, presupunându-se, astfel, că suma va acoperi eventualele pagube care s-ar pricinui părţii prin suspendarea executării. Determinarea în concret a cuantumului cauţiunii se face de instanţă.

Instanţa de control judiciar reţine că în situaţia în care se invocă greşeli cu privire la modul de calcul al cauţiunii, instanţa poate reveni asupra măsurii, respectiv asupra cuantumului cauţiunii stabilite.

În cauză, deşi recurenta - reclamantă a formulat apărări cu privire la stabilirea cauţiunii în faţa instanţei de fond acestea nu au vizat şi cuantumul greşit al cauţiunii.

În condiţiile arătate, nu se poate reţine încălcarea vreunei reguli de procedură sancţionate cu nulitatea de către prima instanţă, nefiind astfel incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte criticile subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta - reclamantă a susţinut că sentinţa recurată conţine motive contradictorii cu privire la dispoziţiile legale incidente în cauză.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta face aprecieri cu privire la natura juridică a deciziei de impunere emisă de Administraţia Fondului pentru Mediu.

Potrivit art. 12 din O.U.G. nr. 196/2015, " (1) Contribuţiile, taxele, penalităţile şi alte sume ce constituie venit la bugetul Fondului pentru mediu se gestionează de Administraţia Fondului şi urmează regimul juridic al impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi al altor sume datorate bugetului general consolidat, reglementat de Legea nr. 207/2015, cu modificările şi completările ulterioare. (2) Administrarea contribuţiilor, taxelor, penalităţilor şi a altor sume ce constituie venituri ale Fondului pentru mediu, inclusiv declararea, stabilirea, controlul, colectarea, soluţionarea contestaţiilor, precum şi îndeplinirea măsurilor asigurătorii şi procedura de executare silită se realizează de Administraţia Fondului în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 207/2015, cu modificările şi completările ulterioare, care se aplică în mod corespunzător. (3) Pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitori a obligaţiilor de plată prevăzute la art. 9 alin. (1) se datorează dobânzi şi penalităţi de întârziere, potrivit prevederilor Legii nr. 207/2015, cu modificările şi completările ulterioare".

Înalta Curte constată că, în temeiul art. 12 din O.U.G. nr. 196/2005 privind fondul de mediu, Administraţia Fondului pentru Mediu este împuternicită, în mod expres, să stabilească contribuţiile şi taxele la fondul de mediu, datorate de persoanele fizice şi juridice prin Administraţia Fondului, care are calitatea de creditor bugetar.

Fiind supuse procedurii administrative reglementate de Legea nr. 207/2015, actele juridice prin care se stabilesc obligaţii către Fondul pentru Mediu au natura juridică a unor acte administrativ-fiscale.

În cauză, recurenta - reclamantă încearcă să inducă ideea că în cazul suspendării executării silite nu sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 207/2015, ci dispoziţiile art. 917 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că este lipsită de temei legal susţinerea recurentei - reclamante, neputându-se reţine că dispoziţiile Legii nr. 207/2015 se aplică procedurii de executare silită şi nu se aplică în cazul suspendării executării silite.

Prin urmare, lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii, fără a se evidenţia în cuprinsul hotărârii recurate considerente contradictorii.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material"), Înalta Curte apreciază că instanţa de fond în mod corect a constatat inadmisibilitatea cererii de suspendare a executării.

O primă critică invocată în susţinerea acestui motiv de recurs vizează textul de lege incident în cauză.

Contrar celor invocate de recurenta - reclamantă, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de fond a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 278 din Legea nr. 207/2015 întrucât, aşa cum s-a arătat mai sus, decizia de impunere emisă de Administraţia Fondului pentru Mediu este un act administrativ - fiscal.

O a doua critică invocată de recurenta - reclamantă în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează incidenţa în cauză a Legii nr. 85/2014.

Aşa cum a reţinut şi prima instanţă, Înalta Curte constată că art. 115 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 reglementează numai scutirea de la plata taxelor de timbru pentru toate acţiunile introduse de administratorul judiciar sau de lichidatorul judiciar în aplicarea dispoziţiilor din respectivul capitol, inclusiv pentru recuperarea creanţelor.

Instanţa de control judiciar reţine că funcţia principală a cauţiunii este aceea de garanţie. În principal, prin cauţiune se garantează despăgubirea părţii ce ar putea fi prejudiciată prin luarea, de către instanţă sau de către executorul judecătoresc, a unor măsuri, la cererea părţii adverse.

Atât prin cererea de recurs, cât şi prin apărările formulate în faţa instanţei de fond, recurenta - reclamantă a încercat acreditarea ideii că pot fi acordate facilităţi şi în privinţa cauţiunii(sub formă de scutire), respectiv că acţiunile introduse de administratorul judiciar sau de lichidatorul judiciar pentru recuperarea creanţelor sunt scutite atât de la plata taxelor judiciare de timbru, cât şi de la depunerea cauţiunii.

Înalta Curte constată că legiuitorul nu a inclus cauţiunea în formele ajutorului public judiciar reglementate de O.U.G. nr. 51/2008 şi, de altfel, nici O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, care conţine unele dispoziţii cu privire la modul de acordare a facilităţilor la plata taxelor judiciare de timbru pentru persoanele juridice, nu conţine vreo referire la cauţiune.

Prin urmare, lipsa includerii în Legea nr. 85/2014 a instituţiei cauţiunii este expresia voinţei de reglementare a legiuitorului şi în niciun caz nu poate fi primită interpretarea recurentei - reclamante în sensul că pot fi acordate facilităţi şi în privinţa cauţiunii.

Având în vedere lipsa oricărei prevederi legale care să reglementeze posibilitatea de acordare a scutirii, reducerii sau eşalonării la depunerea cauţiunii, instanţa de control judiciar constată că sunt lipsite de temei legal susţinerile recurentei în sensul că acţiunile introduse de administratorul judiciar sau de lichidatorul judiciar pentru recuperarea creanţelor sunt scutite de la depunerea cauţiunii.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii.

Respinge recursul declarat de reclamanta Electrocentrale Constanţa S.A. - prin administrator judiciar A. împotriva sentinţei civile nr. 118 din 6 iunie 2022 a Curţii de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 ianuarie 2023.