Unconstitutionality of parliamentary salary law: Recourse allowed, lower judgment quashed, and retroactive allowance payments ordered.

Şedinţa publică din data de 18 aprilie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 05.05.2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Parlamentul României, anularea Ordinului nr. 802 din data de 10.03.2021 privind încetarea plăţii indemnizaţiei pentru limită de vârstă în baza Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicată, precum şi a răspunsului nr. x/15.04.2021, cu obligarea pârâtului la plata indemnizaţiei pentru limită de vârstă, sistată începând cu 27 februarie 2021, cu cheltuieli de judecată.

La data de 29.09.2021 reclamantul a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 7/2021.

Prin sentinţa civilă nr. 5476 emisă la 29.09.2021 de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei către Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.

La data de 18.02.2022 instanţa a admis cererea reclamantului privind sesizarea Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 7/2021 şi a suspendat judecarea cauzei până la soluţionarea acestei excepţii.

La data de 02.06.2022, reclamantul a solicitat reluarea judecării cauzei, menţionând că prin Decizia nr. 261/5 mai 2022 Curtea Constituţională a României a admis excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 7/2021.

La termenul de judecată din 22.09.2022, reclamantul a precizat că micşorează câtimea obiectului pretenţiilor, solicitând obligarea pârâtului la plata indemnizaţiei pentru limita de vârstă numai pentru perioada 27.02.2021- 10.06.2021.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1671 din 7 octombrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea precizată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Parlamentul României, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1671 din 7 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul A., invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că instanţa nu a procedat la o veritabilă analiză şi motivare a argumentelor/apărărilor sale asupra fondului litigios, ci a preluat în sentinţă, aproape mot a mot, doar argumentele părţii adverse aşa cum aceasta le-a expus în întâmpinare şi mai ales în concluziile scrise.

De exemplu, a precizat că nu este analizată apărarea sa potrivit căreia pct. 79 din Decizia CCR nr. 261/05.05.2022 este în realitate unul care îi dă aplicabilitate deplină în prezenta cauză. Prin urmare, întrucât Legea nr. 7/2021 pe perioada sa de activitate se bucură de prezumţia de constituţionalitate, dispoziţiile art. 49 şi 50 din Legea nr. 96/2006 din punct de vedere normativ reintră în vigoare de la momentul publicării prezentei decizii. Totodată, complementar ipotezei normative precizate, decizia Curţii se aplică şi în privinţa situaţiilor juridice pendinte (cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile) şi, în mod excepţional, acelor situaţii care au devenit facta praeterita, dar în care a fost sesizată Curtea Constituţională, caz în care se poate exercita calea extraordinară de atac a revizuirii (a se vedea Decizia nr. 404 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 28 din 10 ianuarie 2017, paragrafele 27-29, sau Decizia nr. 794 din 23 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1198 din 17 decembrie 2021, paragraful 57).

Decizia CCR trebuia interpretată în sensul în care să producă efecte juridice cu privire la dosarele în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, adică să conducă la admiterea cererii. Cu alte cuvinte, dacă în situaţia unui litigiu în care a fost sesizată neconstituţionalitatea Legii nr. 7/2021, dar nu s-a dispus suspendarea, fiind definitiv soluţionat, Curtea Constituţională a prevăzut explicit în considerentele sale posibilitatea exercitării căii de atac a revizuirii, a fortiori într-un dosar nesoluţionat, trebuia dată eficienţă soluţiei de declarare ca neconstituţională a Legii nr. 7/2021.

În continuare, exemplificând Decizia nr. 3235/21.10.2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie referitoare la motivarea unei hotărâri judecătoreşti, recurentul-reclamant a arătat că se impune casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru că judecătorul fondului nu a prezentat, în concret, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea sa şi nu a răspuns argumentelor care constituie cauza juridică a cererii de chemare în judecată, respectiv nu a procedat la motivarea înlăturării lor.

În susţinerea motivului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de fond a încălcat art. 11 din Legea nr. 47/1992 şi art. 147 alin. (4) din Constituţia României, apreciind nelegal că efectele Deciziei CCR nr. 261/05.05.2022 nu se întind asupra perioadei 27.02.2021 - 10.06.2022.

Cu referire la incidenţa prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că prin Decizia CCR nr. 261/05.05.2022 normele din Legea nr. 7/24.02.2021 au fost suspendate expres, sens în care, rezultă că obligaţia de plată a indemnizaţiei trebuia reluată. În plus, este clar că Decizia CCR nr. 261/05.05.2022 (pct. 77 din decizie) a privit aplicarea sa şi în procesele pendinte.

Dacă termenul obligatoriu este evident, prin termenul viitor se înţelege în practică orice litigiu început pendinte la pronunţarea respectivei decizii, privind acte şi măsuri juridice care încă îşi produc efecte şi a căror efecte implicit trebuie să înceteze de la data pronunţării deciziei Curţii Constituţionale.

A fortiori, o decizie a CCR care este una de interpretate, iar nu una de suprimare a normei examinate, are rolul de a corecta în practică acele aplicări legale neconforme cu Constituţia României, pentru toate situaţiile născute anterior deciziei dar care încă îşi produc efecte, dar şi pentru cele nou ivite ulterior publicării deciziei.

Art. 147 alin. (4) din Constituţie stabileşte faptul că deciziile CCR au putere pentru viitor. Jurisprudenţa Curţii a explicat noţiunea de viitor prin apelul la teoria facta praeterita, facta pendentia, facta futura. Elementul central al acestei teorii este raportul juridic, mai bine spus, caracterul lui epuizat/consolidat, în desfăşurare, sau viitor. Prin urmare, ori de cate ori se analizează efectele unei decizii a Curţii asupra unui raport juridic concret, în primul rând va trebui să se stabilească dacă acel raport juridic este sau nu epuizat, iar în cazul concret, nu era epuizat la data publicării Deciziei CCR nr. 261/05.05.2022.

Mai ales în materia dreptului administrativ, în care predomină principiul legalităţii, legalitatea actelor administrative se examinează prin raportare la actele normative cu forţă juridică superioară, ţinând seama de principiul legalităţii şi de principiul ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative consacrate de art. 1 alin. (5) din Constituţie şi de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Aşadar, dacă constatarea neconstituţionalităţii legii în baza căreia a fost emis un act administrativ dă dreptul persoanei interesate să solicite anularea actului administrativ motivat chiar de declararea ulterioară a neconstituţionalităţii legii, a fortiori se poate obţine validarea unui act administrativ care susţine interpretarea constituţională a normelor de drept.

În speţă, Decizia CCR nr. 261/05.05.2022 declară neconstituţională Legea nr. 7/2021 în integralitatea sa şi chiar recunoaşte aplicabilitatea facta praeterita, făcând trimitere la dosarele deja judecate, unde se poate formula cererea de revizuire, conform art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ.

Dacă Curtea Constituţională a făcut referire la calea de atac a revizuirii, această referire a fost făcută în sensul producerii de efecte juridice, adică a admiterii revizuirii, cu consecinţa anulării unei hotărâri judecătoreşti care a constatat legalitatea unor acte administrative emise sub imperiul Legii nr. 7/2021.

A fortiori, când dosarele nu erau încă definitivate, instanţele erau obligate să constate nelegalitatea unor acte şi măsuri administrative emise sub imperiul Legii nr. 7/2021 şi să repare prejudiciul.

În speţă, încălcând art. 8 din Legea nr. 554/2004, instanţa de fond a reţinut în mod paradoxal faptul că sunt îndeplinite condiţiile legale de încălcare/vătămare a drepturilor reclamantului (pentru perioada 27.02.2021 - 10.06.2022) întrucât intimata pârâtă ar fi acţionat conform atribuţiilor legale din norma principală (Legea nr. 7/2021) şi din normele inferioare: regulamente şi ordine, însă a apreciat că intimatul nu ar fi avut nicio culpă.

Ceea ce a omis să observe instanţa de fond este faptul că tot intimatul este cel care a emis norma neconstituţională, deci nu a acţionat ca un simplu executant al unei norme emise de un terţ. Cu alte cuvinte, culpa pentru emiterea unui act normativ care încalcă prevederile constituţionale aparţine tot intimatului, iar acest fapt a fost stabilit fără echivoc prin Decizia CCR nr. 261/05.05.2022, care este intrată în puterea lucrului judecat şi se bucură de toate prerogativele art. 430 din C. proc. civ., text încălcat de instanţa de fond când a reţinut faptul că intimatul nu ar avea nici o culpă.

Contrar celor reţinute de instanţa de fond, recurentul-reclamant a menţionat că interesele sale legitime i-au fost vătămate atât timp cât a avut loc sistarea de la plată a drepturilor sale băneşti. Mai mult, această sistare a fost operată în temeiul unei norme de drept vădit neconstituţionale, (în raport cu care formulase plângere administrativă care conferea posibilitatea revocării/suspendării actului administrativ).

A mai menţionat că trebuie avut în vedere şi dezechilibrul dintre forţe, unde intimatul este atât autorul Legii nr. 7/2021, dar şi executantul ei, precum şi faptul că dacă reclamantul şi alte persoane în situaţii identice nu ar fi promovat litigii şi sesizarea CCR, Legea nr. 7/2021 ar fi fost încă în vigoare, astfel că Parlamentul României, autorul Legii nr. 7/2021 şi imediat executantul ei, este sigurul culpabil de toate efectele juridice ale acestei legi, atât cele trecute şi cele viitoare or pendite.

Pentru toate aceste motive, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, rejudecând litigiul în fond, admiterea acţiunii aşa cum a fost precizată, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Parlamentul României - Camera Deputaţilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca fiind temeinică şi legală.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486 şi art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 07 martie 2024, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este fondat în limitele şi pentru considerentele care vor fi arătate în continuare.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Reclamantul A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu analiza legalităţii Ordinului nr. 802 din data de 10.03.2021 privind încetarea plăţii indemnizaţiei pentru limită de vârstă acordată în baza Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, solicitând anularea ordinului şi obligarea pârâtului Parlamentul României la plata indemnizaţiei pentru limită de vârstă care i-a fost sistată începând cu data de 27 februarie 2021.

După pronunţarea Deciziei nr. 261 din 05.05.2022 a Curţii Constituţionale a României, publicată în Monitorul Oficial nr. 570 din 10.06.2022, reclamantul a precizat că micşorează câtimea obiectului pretenţiilor, solicitând obligarea pârâtului la plata indemnizaţiei pentru limita de vârstă numai pentru perioada 27.02.2021-10.06.2021.

Instanţa de fond a respins acţiunea precizată de reclamant ca neîntemeiată, reţinând, în esenţă, că declararea neconstituţionalităţii Legii nr. 7/2021 la 5 mai 2021 nu afectează legalitatea actului administrativ contestat, ci produce efecte juridice numai în ceea ce priveşte eventuala aplicare a acestuia de către pârât după data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 261/05.05.2022.

Prin cererea de recurs formulată, recurentul-reclamant a criticat sentinţa instanţei de fond, invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.. Ulterior, prin cererea depusă în şedinţa publică din 7 martie 2024, reprezentantul recurentului-reclamant a invocat, conform calificării date de acesta, un motiv de recurs de ordine publică privind necompetenţa materială a primei instanţe, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Instanţa de control judiciar va analiza punctual motivele invocate.

Referitor la criticile de nelegalitate privind necompetenţa materială a primei instanţe, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte constată, contrar calificării date de recurentul-reclamant, că acestea nu reprezintă un motiv de recurs de ordine publică, astfel cum prevăd dispoziţiile legale şi, în consecinţă, nu poate fi însuşit şi analizat de instanţa de control judiciar.

În susţinerea motivului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de fond a încălcat art. 11 din Legea nr. 47/1992 şi art. 147 alin. (4) din Constituţia României, apreciind nelegal că efectele Deciziei CCR nr. 261/05.05.2022 nu se întind asupra perioadei 27.02.2021 - 10.06.2022.

Înalta Curte constată că aceste critici vizează, de fapt, modul în care prima instanţă a interpretat şi aplicat normele de drept material, în raport de efectele pe care le produce Decizia CCR nr. 261/05.05.2022 în prezenta speţă, criticile expuse încadrându-se în ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi avute în vedere şi analizate din perspectiva acestui din urmă motiv de casare.

În ceea ce priveşte motivul de casare dezvoltat de recurentul-reclamant, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat.

Obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

În acord cu şi dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte apreciază că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ. întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată, faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentului-reclamant neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul acestui motiv de nelegalitate.

Prin motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant critică, în esenţă, greşita interpretare şi aplicare a normelor materiale referitoare la momentul de la care Decizia Curţii Constituţionale nr. 261/05.05.2022 îşi produce efectele.

În cauza de faţă, Înalta Curte constată că acest motiv de nelegalitate este incident, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării eronate a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Ordinul nr. 502 din data de 10.03.2021 prin care s-a dispus încetarea, începând cu data de 27.02.2021, a plăţii indemnizaţiei pentru limită de vârstă, acordată recurentului-reclamantul a fost emis de către intimatul-pârât ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 7/2021, pentru modificarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor.

Prin Decizia nr. 261 din data de 05.05.2022 a Curţii Constituţionale a României, publicată în MO nr. 570 din data de 10.06.2022, a fost admisă excepţia de constituţionalitate, constatându-se că Legea nr. 7/2021 pentru modificarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor este neconstituţională.

Înalta Curte arată că efectele deciziei Curţii Constituţionale se răsfrâng, pe de o parte, direct şi nemijlocit chiar în cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, iar pe de altă parte, prin intermediul mecanismelor juridice prevăzute de art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 şi în alte cauze.

Excepţia de neconstituţionalitate, fiind, de principiu, o chestiune prejudicială, adică o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluţionării litigiului cu care este conexă şi un mijloc de apărare care nu pune în discuţie fondul pretenţiei deduse judecăţii, nu poate constitui doar un instrument de drept abstract care să presupună aplicarea deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii numai raporturilor juridice care urmează a se naşte, deci a unor situaţii viitoare ipotetice, întrucât şi-ar pierde esenţialmente caracterul concret.

În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat cu valoare de principiu că forţa obligatorie ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină aceasta. Astfel, Curtea Constituţională a reţinut că atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept (Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în M. Of. nr. 372 din 20 mai 2014).

Referitor la efectele deciziilor Curţii Constituţionale, se reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile prin care Curtea Constituţională declară neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.

În acord cu susţinerile recurentului-reclamant, Înalta Curte reţine că jurisprudenţa Curţii Constituţionale a explicat noţiunea de "viitor" prin apelul la teoria facta praeterita, facta pendentia, facta futura. Elementul central al acestei teorii este fără îndoială raportul juridic, mai bine spus caracterul lui epuizat/consolidat, în desfăşurare, sau viitor. Prin urmare, ori de cate ori se analizează efectele unei decizii a Curţii Constituţionale asupra unui raport juridic concret, în primul rând va trebui stabilit daca acel raport juridic este sau nu epuizat. Va fi incidentă facta praeterita în toate situaţiile în care la data publicării Deciziei Curţii în Monitorul Oficial, raportul juridic este deja epuizat şi deci deciziile nu îşi produc asupra acestora niciun fel de efecte. În mod excepţional însă, Deciziile CCR îşi vor produce efectele asupra situaţiilor juridice epuizate, şi anume, atunci când o cauză a fost soluţionată definitiv înainte de publicarea Deciziei CCR, caz în care partea are acces la calea extraordinară de atac a revizuirii (art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ. art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.), dacă însă invocase în cadrul litigiului excepţia de neconstituţionalitate.

Aşadar, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, singura situaţie în care nu sunt aplicabile efectele deciziei de admitere a Curţii Constituţionale, fiind vorba de un raport juridic epuizat - facta praeterita, este aceea a cauzelor care nu se află pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a Curţii, cauzele fiind soluţionate până la acest moment şi în care nu a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie având ca obiect o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă constatată neconstituţională.

Or, o astfel de situaţie de excepţie nu este incidentă în speţa dedusă judecăţii, întrucât cauza a fost înregistrată pe rolul instanţei la data de 04.05.2021, reclamantul a formulat la data de 29.09.2021 cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 7/2021 care a fost admisă prin încheierea din 18.02.2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, fiind suspendată judecarea cauzei până la soluţionarea acestei excepţii, iar Decizia Curţii Constituţionale nr. 261/05.05.2022 a fost publicată în MO nr. 570 din 10 iunie 2022.

Mai reţine instanţa de control judiciar că, în chiar considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 261 din data de 05.05.2022, cu privire la efectele acesteia s-a reţinut, în paragraful 79 că:

"(...) decizia Curţii se aplică şi în privinţa situaţiilor juridice pendinte (cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile) şi, în mod excepţional, acelor situaţii care au devenit facta praeterita, dar în care a fost sesizată Curtea Constituţională, caz în care se poate exercita calea extraordinară de atac a revizuirii (a se vedea Decizia nr. 404 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 28 din 10 ianuarie 2017, paragrafele 27 - 29, sau Decizia nr. 794 din 23 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1198 din 17 decembrie 2021, paragraful 57)."

Prin urmare, Decizia Curţii Constituţionale nr. 261/05.05.2022 publicată în MO nr. 570 din 10 iunie 2022, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că Legea nr. 7/2021 pentru modificarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor este neconstituţională, este pe deplin aplicabilă, prezenta cauză fiind pendinte la data publicării deciziei sus menţionate, întrucât a fost înregistrată pe rolul instanţei la data de 04.05.2021, nefiind încă soluţionată la data publicării deciziei sus menţionate.

Concluzionând, în dezacord cu cele reţinute de prima instanţă, Înalta Curte constată că atâta vreme cât dispoziţiile legale prin care s-a dispus încetarea acordării plăţii indemnizaţiei au fost declarate neconstituţionale, ordinul contestat este nelegal, urmând a se dispune anularea acestuia. Totodată, se impune şi repararea prejudiciului suferit de recurentul-reclamant prin obligarea intimatului-pârât la plata indemnizaţiilor pentru limită de vârstă aferente perioadei 27.02.2021-09.06.2022, având în vedere că recurentul-reclamant a fost repus în plată începând cu data de 10.06.2022, astfel cum rezultă din Ordinul nr. 1338 din 23.06.2022, ataşat la dosarul de fond - fila x verso.

2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat, raportat la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul promovat, va casa sentinţa recurată şi, în rejudecare, va admite acţiunea precizată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Parlamentul României, va anula Ordinul nr. 802/10.03.2021 emis de Parlamentul României prin Secretarul General al Camerei Deputaţilor şi va obliga pârâtul la plata către reclamant a indemnizaţiilor pentru limită de vârstă aferente perioadei 27.02.2021-09.06.2022.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1671 din 7 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa civilă recurată şi, în rejudecare:

Admite acţiunea precizată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Parlamentul României.

Anulează Ordinul nr. 802/10.03.2021 emis de Parlamentul României prin Secretarul General al Camerei Deputaţilor.

Obligă pârâtul la plata către reclamant a indemnizaţiilor pentru limită de vârstă aferente perioadei 27.02.2021-09.06.2022.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 18 aprilie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.