Salary cap under Law 153/2017 and statute of limitations defense in payroll differential claims despite final judicial titles

Şedinţa publică din data de 18 aprilie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 04.03.2022 sub dosar nr. x/2022, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC. şi DD., în contradictoriu cu pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, au solicitat: (i) anularea în parte a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021, pus în aplicare prin Ordinul nr. 2400 din 27.12.2021, respectiv prevederile art. 2, 4 şi 6 din acest Ordin, a adresei nr. x/2022 din 03.02.2022, toate emise de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, (ii) calcularea şi plata drepturilor salariale reprezentând diferenţele rezultate din aplicarea valorii de referinţă sectorială (VRS) de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016 şi pentru viitor, fără a ţine cont de plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului din fonduri publice, (iii) actualizarea sumelor menţionate cu indicele de inflaţie la care să fie adăugată dobânda legală penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor diferenţe salariale.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1742 din 14 octombrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal (nouă) a hotărât următoarele:

- a respins excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, astfel cum fost invocată de partea pârâtă;

- a admis în parte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, astfel cum a fost invocată de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în limita capetelor de cerere vizând plata drepturilor salariale litigioase, precum şi actualizarea acestora cu indicele de inflaţie şi acordarea dobânzii legale;

- a respins capetele de cerere vizând plata drepturilor salariale litigioase, precum şi actualizarea acestora cu indicele de inflaţie şi acordarea dobânzii legale, formulate în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca privind o persoană fără calitate procesuală pasivă;

- a respins în rest cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1742 din 14 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii au formulat recurs, invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la plafonarea drepturilor salariate, recurenţii-reclamanţi au arătat că anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, salariul de încadrare al magistraţilor procurori, respectiv personal de specialitate juridică, din cadrul Ministerului Public era compus din două elemente: coeficient de multiplicare pentru fiecare funcţie în parte, în raport de vechimea în muncă şi în funcţie, şi valoarea de referinţă sectorială (VRS).

Angajatorii din cadrul Familiei ocupaţionale Justiţie nu au aplicat sau au aplicat neunitar legile succesive de salarizare din anul 2007 şi până în prezent, fapt dovedit prin hotărârile judecătoreşti definitive prin care s-a recunoscut modul greşit de calcul al salariilor şi, implicit, recalcularea acestora retroactiv şi pentru viitor.

La momentul elaborării Legii-cadru nr. 153/2017, salariile de încadrare au fost greşit calculate, respectiv coeficientul prevăzut în grila de salarizare, anexă la Legea nr. 153/2017, a fost calculat prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 305 RON, mult mai mică decât cea rezultată din aplicarea legilor de salarizare succesive, respectiv 605,225 RON, atestată inclusiv printr-un număr foarte mare de hotărâri judecătoreşti definitive.

Prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 limitează/plafonează indemnizaţiile de încadrare la nivelul celor stabilite pentru anul 2022, exclusiv în situaţia în care devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate (de lege), nu şi în cazul în care prin hotărâri judecătoreşti definitive, respectiv acte administrative emise ca urmare a punerii în executare a acestor hotărâri judecătoreşti definitive, sunt recunoscute şi stabilite anumite majorări salariale, cum este cazul de faţă - VRS 605,225 RON.

În acest sens, recurenţii-reclamanţi au indicat hotărâri judecătoreşti prin care s-a stabilit calcularea salariului la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON: sentinţa civilă nr. 369/14.04.2021 pronunţată de Tribunalul Buzău în dosarul nr. x/2020 definitivă, sentinţa civilă nr. 1852/10.06.2021 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. x/2020 definitivă, sentinţa civilă nr. 2703/26.11.2021 pronunţată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/2020 definitivă, sentinţa civilă nr. 864/02.04.2021 pronunţată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/2020.

Cu titlu de exemplu, au arătat că prin sentinţa civilă nr. 369/14.04.2021 pronunţată de Tribunalul Buzău în dosarul nr. x/2020, definitivă prin decizia nr. 561 din 28.02.2022 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. x/2020 a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesual pasive invocată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi s-a admis acţiunea reclamanţilor în contradictoriu cu Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi cu alţi ordonantori de credite. Au fost obligaţi pârâţii, inclusiv Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, să recalculeze şi să acorde indemnizaţiile de încadrare ale reclamanţilor la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON începând cu data de 10.03.2017 şi în continuare, cuantum ce cuprinde majorarea de 25 % prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016. Prin decizia nr. 561 din 28.02.2022 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. x/2020 a fost respins ca nefondat apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În consecinţă, această hotărâre este obligatorie pentru pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în sensul prevederilor art. 435 alin. (1) C. proc. civ.

Mai mult decât atât, recurenţii-reclamanţi susţin că inclusiv ei deţin un titlu executoriu prin care s-a decis de către o instanţă judecătorească recalcularea drepturilor salariale cu luarea în considerare a VRS 605,225 (este vorba de Hot. nr. 1852/10.06.2021, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul cu nr. x/2020, definitivă - ataşată).

Prin urmare, ordinele de salarizare au fost emise de pârât cu nesocotirea titlului executoriu obţinut de contestatari. Simpla invocare a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 nu poate constitui un temei pentru inopozabilitatea titlurilor executorii ale reclamanţilor.

În consecinţă, ordinele de stabilire a drepturilor salariale emise de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sunt nelegale raportat la titlurile executorii deţinute de recurenţi, care astfel sunt lipsite de orice efecte.

Mai mult, aproape întreg personalul din justiţie deţine titluri executorii prin care i s-a recalculat salariul prin raportare la această valoare de referinţă sectorială şi s-a creat o discriminare directă între persoanele care au atins şi cele care nu au atins salariul de încadrare prevăzut în lege pentru anul 2022, cu aceeaşi consecinţă şi anume de a lăsa fără efect hotărârile judecătoreşti care au recunoscut acordarea dreptului şi în continuare.

În fapt, prin aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 în detrimentul deciziilor administrative şi hotărârilor judecătoreşti definitive ce au în vedere un VRS de 605,225 RON, recurenţii-reclamanţi susţin că se află în situaţia unei scăderi salariale prin plafonare la nivelul anului 2022, iar salariul este un drept patrimonial câştigat ce nu poate fi diminuat.

În plus, plafonarea veniturilor este nelegală şi de natură a încălca puterea hotărârilor judecătoreşti/a deciziilor administrative ce consacră o altă modalitate de calcul a drepturilor băneşti, având loc, în acest context, o încălcare a principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat - legislativă, executivă şi judecătorească, prin Legea nr. 153/2017 stabilindu-se drepturi în defavoarea lor, comparativ cu cele recunoscute prin hotărârile judecătoreşti existente la momentul de faţă şi care dispun şi pentru viitor, conform dispozitivului acestora.

Nu în ultimul rând, au solicitat să fie avute în vedere argumentele din Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, care este obligatorie şi pe care le-au redat în cuprinsul cererii de recurs.

Prin urmare, nu se poate ignora, la efectuarea stabilirii şi plăţii drepturilor salariale, nivelul maxim de salarizare statuat prin hotărârile judecătoreşti definitive care stabilesc un cuantum şi componente determinate ale drepturilor salariale avute şi cuvenite de drept.

Rezultă astfel, din motivarea instanţei de contencios constituţional, că neplata salariilor recurenţilor prin raportare la VRS 605,225 RON, recunoscută prin hotărâri judecătoreşti, reprezintă o încălcare a unui drept constituţional.

Aşadar, câtă vreme prin hotărâri judecătoreşti definitive s-a stabilit că la data de 31.12.2017 trebuia aplicat VRS 605,225 RON, iar Legea nr. 153/2017 a fost edictată cu luarea în considerare a unui VRS de 305, este evident că salariul în urma reîncadrării pe noul VRS de 605,225 RON este mai mare decât cel din grila prevăzută pentru 2022, raportat la un VRS de 305 RON.

Însă art. 38 alin. (6) din Legea nr. 53/2017 limitează/plafonează salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare, la nivelul celor stabilite pentru anul 2022, exclusiv în situaţia în care devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate (evident de lege), deci nu şi în cazul în care prin hotărâri judecătoreşti definitive sunt recunoscute şi stabilite anumite majorări salariale.

Mai mult, calcularea drepturilor salariale cu VRS 605,225 reprezintă, în realitate, o corecţie salarială, nicidecum o creştere astfel încât să fie incidente dispoziţiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, iar dacă totuşi acest lucru este considerat o creştere, ea se datorează, aşa cum s-a mai arătat, unor hotărâri judecătoreşti, nu voinţei legiuitorului, astfel încât să fie impusă plafonarea stabilită de acesta.

Pe de altă parte, contrar instanţei de fond, recurenţii-reclamanţi au opinat că poate fi avută în vedere decizia nr. 7/2019 pronunţată de către Î.C.C.J.-Completul pentru recursuri în interesul legii, care se aplică mutadis - mutandis în prezenta cauză, de aici trebuind a fi extrase principiile aplicabile, chiar dacă situaţia de fapt reglementată este doar similară şi nu identică.

Faţă de argumentele mai sus prezentate, au solicitat să se constate că aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 este de natură a încălca menţiunile exprese ale Deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale.

În altă ordine de idei, recurenţii-reclamanţi au arătat că există deja hotărâri judecătoreşti prin care s-a înlăturat, pentru viitor, plafonarea instituită de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, exemplificând sentinţa nr. 220/07.11.2022 (ataşată), pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul cu nr. x/2022, soluţia pronunţată în dosarul cu nr. x/2022 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Cu privire la excepţia prescripţiei, recurenţii-reclamanţi au considerat că instanţa fondului a făcut o aplicare greşită a normelor legale incidente.

Astfel, Conform Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021, pus în aplicare prin Ordinul nr. 2400 din 27.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, "începând cu data de 01 august 2016, procurorii [...] din cadrul parchetelor de pe lângă judecătorii, se salarizează având în vedere valoare de referinţă sectorială 605,225 RON", ceea ce echivalează cu recunoaşterea voluntară a dreptului, care este cauză de întrerupere a termenului de prescripţie, ceea ce înseamnă că pârâtul prin emiterea ordinului de salarizare a renunţat la invocarea prescripţiei, deci nu mai poate opune prescripţia extinctivă.

De altfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că recunoaşterea de datorie poate fi cuprinsă într-un act juridic unilateral al debitorului (ÎCCJ, secţia a II-a civilă, dec. nr. 780/04.05.2017).

Totodată s-a arătat de către instanţa de contencios constituţional faptul că "prescripţia nu stinge dreptul subiectiv în substanţa lui, drept care continuă să subziste, şi nici obligaţia corelativă, care va putea fi executată de bunăvoie" (CCR, dec. nr. 54/2016).

După redarea dispoziţiilor art. 2507, art. 2537 şi art. 238 C. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie este o manifestare unilaterală de voinţă, care provine de la cel ce beneficiază de efectele prescripţiei, în cazul de faţă, de la debitor. Deoarece, această manifestare de voinţă produce efecte juridice - prin aceea că şterge prescripţia începută şi face să curgă o nouă prescripţie -, fără îndoială că ea este un act juridic. În consecinţă, ea trebuie să aibă un caracter voluntar şi să îndeplinească cerinţele generale de valabilitate specifice actelor juridice (în acest sens, I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, p. 744).

Conform doctrinei, recunoaşterea dreptului este orice manifestare unilaterală de voinţă făcută de cel în favoarea căruia curge prescripţia, prin care se atestă existenţa unui drept potrivnic şi care este de natură să producă asupra sa consecinţe juridice negative (M. Nicolae, Tratat de prescripţie extinctivă, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010, pag. 591).

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că, în cazul în care recunoaşterea datoriei este voluntară, neîndoielnică, pură şi simplă, ea este de natură să producă efectul întreruptiv a cursului prescripţiei dreptului material la acţiune, în conformitate cu prevederile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 (art. 2538 noul C. civ.). Înalta Curte a precizat că, prin îndeplinirea condiţiilor menţionate mai sus, efectul întreruptiv al prescripţiei se produce de drept (ipso iuris), chiar dacă recunoaşterea este făcută în cursul derulării procedurii de executare silită.

Prin urmare, noua prescripţie care începe să curgă după întreruperea prin efectul recunoaşterii este de aceeaşi natură cu cea înlăturată, adică prescripţia dreptului material la acţiune stricto sensu, iar nu a dreptului de a cere executarea silită. (ÎCCJ, secţia a II-a civilă, dec. nr. 404/05.02.2013).

Totodată Curtea de Justiţiei a Uniunii Europene a reţinut că "(...) urmare a emiterii deciziilor de recuperare (...), a avut loc o nouă întrerupere a termenului de prescripţie (EE. împotriva Etablissement national des produits de I ’agriculture et de la mer).

S-a mai arătat că "recunoaşterea tacită a dreptului reclamantelor la plata daunelor moratorii realizată prin emiterea actelor normative mai sus-menţionate trebuie valorizată de instanţă, cel puţin, ca renunţare tacită a pârâţilor la beneficiul prescripţiei dreptului material la acţiune împlinite. Or, este de principiu că renunţarea, fie ea expresă, fie tacită, guvernată de vechea reglementare (art. 1838 şi 1839 din C. civ. din 1864), la prescripţia extinctivă are ca efect pierderea pentru totdeauna de către renunţător a dreptului sau a facultăţii de a opune prescripţia în contra reclamaţiei judiciare sau extrajudiciare a titularului dreptului ia acţiune" (ÎCCJ Completul pentru dezlegare a unor probleme de drept, dec. 35/2015).

Întrucât prescripţia extinctivă are regimul juridic al unei sancţiuni civile, cu consecinţa pierderii unui drept subiectiv civil în ipoteza neexecutării lui de către debitor (dreptul subiectiv civil se transformă din unul perfect, susceptibil de executare pe calea constrângerii jurisdicţionale în unul natural, susceptibil doar de executare voluntară), normele juridice care o reglementează se impune a fi interpretate strict, fără a fi extinsă sfera lor de incidenţă. (CA Timişoara, secţia I civilă, dec. civ. nr. 175/1 1.03.2020).

Conform art. 2506 alin. (4) din C. civ. "Recunoaşterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum şi constituirea de garanţii în folosul titularului dreptului a cărui acţiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu ştia că termenul de prescripţie era împlinit. În aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie."

Faţă de toate aspectele precizate anterior, recurenţii-reclamanţi au considerat că se află în situaţia prevăzută de art. 2506 alin. (4) C. civ., Ordinul nr. 2295 din 07.12.2021, pus în aplicare prin Ordinul nr. 2400 din 27.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constituind exact actul scris a cărui existenţă atrage aplicabilitatea acestor prevederi.

Prin urmare, prin emiterea actelor administrative sus-menţionate, P.I.C.C.J. a renunţat la împlinirea termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune, fiind astfel aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie, respectiv art. 2510 din C. civ. care prevede la alin. (1) "După renunţare, începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel".

În ceea ce priveşte cererea privind actualizarea cu indicele de inflaţie, precum şi obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale penalizatoare, au arătat că în cazul executării cu întârziere a obligaţiei de plată a unei sume de bani, indiferent de izvorul contractual ori delictual al obligaţiei, daunele interese sub forma dobânzii legale se datorează, fără a se face dovada unui prejudiciu şi fără ca principiul reparării integrale a prejudiciului sa poată fi nesocotit. Devine evident faptul că, prin executarea cu întârziere a obligaţiei de plată, creditorul a suferit un prejudiciu patrimonial.

Ca urmare, sunt incidente dispoziţiile art. 1 raportat la art. 166 alin. (1) şi art. 278 alin. (1) din Codul muncii raportate la art. 1531 alin. (1), alin. (2) teza întâi şi art. 1535 alin. (1) din C. civ., respectiv art. 1 alin. (3), art. 2 şi art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, care consacră principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării de către debitor a obligaţiei de plată, principiu conform căruia prejudiciul cuprinde atât pierderea efectiv suferită de creditor ("damnum emergens"), cât şi beneficiul de care acesta este lipsit ("lucrum cessans").

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi nu au formulat întâmpinări în cauză.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486 şi art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 18 aprilie 2024, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Înalta Curte, examinând hotărârea recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului şi cu dispoziţiile legale incidente, prin prisma argumentelor prezentate de recurenţii-reclamanţi, constată că recursul este nefondat.

2.1. Aspecte de fapt şi de drept relevante

Obiectul prezentului litigiu îl reprezintă legalitatea art. 2, 4 şi 6 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind salarizarea magistraţilor şi a personalului de specialitate juridică asimilat magistraţilor, a ofiţerilor şi agenţilor de poliţie judiciară, a specialiştilor din cadrul Ministerului Public prin care s-a dispus că: începând cu 01.01.2018, drepturile salariale se stabilesc avându-se în vedere VRS de 605,225 RON, în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, că, în cazul personalului prevăzut la art. 1 căruia VRS 605,225 RON îi este recunoscut pe cale administrativă, recalcularea şi plata diferenţelor salariale se vor face cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani calculat de la data emiterii ordinului şi, respectiv, că plata diferenţelor salariale se face după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public, cu respectarea termenului de prescripţie prevăzut de lege.

Recurenţii-reclamanţi au criticat hotărârea recurată, reiterând aceleaşi argumente din cuprinsul acţiunii, pe de o parte cu privire la aplicarea eronată a termenului de prescripţie extinctivă în privinţa VRS 605.225 RON, solicitând calcularea şi plata drepturilor salariale reprezentând diferenţele rezultate din aplicarea VRS 605,225 RON începând cu data de 01.082016 şi pentru viitor şi, pe de altă parte, cu privire la stabilirea eronată a drepturilor salariale prin raportare la VRS 605.225 RON, cu aplicarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Aşadar, în cauză, sub un prim aspect, nu se pune problema neacordării drepturilor salariale, ci a faptului că acestea s-au realizat prin actul administrativ contestat cu respectarea termenului de prescripţie extinctivă de trei ani.

Prescripţia extinctivă este definită, conform art. 2500 alin. (1) din C. civ., ca fiind o sancţiune ce constă în stingerea, în condiţiile stabilite de lege, a dreptului material la acţiune neexercitat în termen. Altfel spus, titularul unui drept subiectiv sau creditorul care a rămas inactiv un anumit timp, pierde ocrotirea dreptului respectiv pe calea acţiunii în justiţie şi, odată cu aceasta, şi posibilitatea de a obţine executarea silită a obligaţiei corelative lui.

Ca regulă generală, astfel cum este prevăzută la art. 2523 din C. civ., prescripţia începe să curgă de la data la care titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.

Cât priveşte renunţarea la prescripţie, se reţine că potrivit art. 2507 din C. civ., debitorul poate renunţa la prescripţia împlinită, însă dispoziţiile art. 2508 alin. (1) din acelaşi act normativ prevăd că renunţarea trebuie să fie neîndoielnică, adică să rezulte exclusiv din manifestări neechivoce.

Este adevărat că potrivit art. 2506 C. civ., "recunoaşterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum şi constituirea de garanţii în folosul titularului dreptului a cărui acţiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu ştia că termenul de prescripţie era împlinit", şi că "în aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie." Însă, este necesar a se distinge în funcţie de momentul la care intervine recunoaşterea dreptului de către debitor.

Astfel, dacă recunoaşterea intervine în cursul termenului de prescripţie extinctivă, atunci operează o întrerupere a termenului, în acord cu prevederile art. 2537 pct. 1 C. civ., începând să curgă un nou termen de prescripţie din momentul recunoaşterii.

În schimb, dacă recunoaşterea intervine după împlinirea termenului de prescripţie, atunci legea prezumă că o astfel de recunoaştere reprezintă, în realitate, o renunţare la dreptul de a invoca prescripţia extinctivă, fiind necesară îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 2507 şi următoarele din C. civ., inclusiv sub aspectul existenţei recunoaşterii prin act scris, astfel cum se stipulează la art. 2538 din C. civ.

Aplicând aceste considerente la speţa dedusă judecăţii, este de observat că data de 01.08.2016, menţionată la art. 1 din ordinul contestat, excedează termenului de prescripţie avut în vedere în actul administrativ în discuţie, vizând o perioadă cu depăşirea acestui termen, anterioară datei de 07.12.2018, avută în vedere de emitent ca dată limită de început pentru plata drepturilor salariale.

Aşa cum reiese din conţinutul art. 2508 C. civ., renunţarea la prescripţie este interzisă câtă vreme nu a început să curgă, această opţiune fiind posibilă în cazul prescripţiilor împlinite ori al celor începute şi neîmplinite, ipoteză în care renunţarea vizează beneficiul termenului deja scurs.

Deşi este de necontestat faptul că prin intermediul articolului 1 din ordinul contestat, emitentul acestuia a recunoscut că salarizarea reclamanţilor trebuia realizată prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, o atare recunoaştere nu are semnificaţia unei renunţări la prescripţia împlinită, care să atribuie creditorilor posibilitatea de a solicita executarea obligaţiilor prescrise, ci reflectă voinţa emitentului actului de a proceda la executare doar în privinţa obligaţiilor scadente cu cel mult 3 ani anteriori actului de recunoaştere.

Cu alte cuvinte, intimatul-pârât a făcut distincţie între drepturile recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, care îi sunt opozabile şi pe care trebuie să le execute în mod corespunzător dispozitivului acestora, şi drepturile recunoscute în mod voluntar prin act administrativ emis în aplicarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale a României, în privinţa cărora intenţia a fost de recunoaştere şi achitare pentru ultimii 3 ani, cu respectarea legii aplicabile, în limita termenului de prescripţie, potrivit articolului 4 din actul contestat.

Întrucât din probatoriul administrat în cauză nu rezultă în mod neîndoielnic şi fără echivoc că intimatul-pârât ar fi renunţat expres sau tacit la prescripţia extinctivă în momentul emiterii actului atacat, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 2507-2508 din C. civ., ci reflectă voinţa reală a acestuia de a recunoaşte şi a achita drepturile salariale în mod voluntar numai pentru ultimii 3 ani anteriori emiterii Ordinului nr. 2295/07.12.2021, limitarea prevăzută la art. 4 şi art. 6 din ordin nu este nelegală.

Dimpotrivă, Înalta Curte reţine că din stipularea expresă a faptului că plata diferenţelor salariale rezultate se efectuează cu respectarea termenului de prescripţie, calculat de la data emiterii ordinului atacat, se deduce intenţia intimatului-pârât debitor de a acţiona în limitele legii, în virtutea caracterului de ordine privată a instituţiei prescripţiei extinctive.

În egală măsură, reţine că drepturile salariale sunt drepturi de creanţă cărora li se aplică în completare dispoziţiile art. 171 din Codul muncii, textul indicat făcând referire, de asemenea, la posibilitatea întreruperii cursului prescripţiei, cu consecinţa curgerii unui nou termen, atunci când intervine o recunoaştere din partea debitorului drepturilor salariale pretinse, ipoteză care, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, nu se verifică în speţă.

Revenind la ordinul contestat în cauză, din conţinutul acestuia rezultă că acesta prevede două ipoteze: situaţia în care personalului i-a fost recunoscut dreptul la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON prin chiar actul atacat, context în care plata drepturilor se face cu respectarea termenului de prescripţie extinctivă, iar a doua ipoteză vizează situaţia în care personalul are hotărâri judecătoreşti executorii pentru care executarea se va face potrivit dispozitivului acestora.

Este de observat că recurenţii-reclamanţi prin cererea de recurs, au arătat că beneficiază de un titlu executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 1852/10.06.2021 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia Civilă în dosarul nr. x/2020, definitivă ca urmare a respingerii apelului pârâţilor, prin decizia civilă nr. 562/28.02.2022 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia Civilă.

Instanţa de control judiciar constată că prin acest titlu executoriu li s-a recunoscut doar unora dintre reclamanţii din prezenta cauză dreptul la VRS 605,225 RON începând cu data de 27.07.2017, fiind respinsă ca prescrisă cererea în ceea ce priveşte drepturile salariale pentru perioada anterioară acestei date.

Prin urmare, recurenţilor reclamanţi le sunt aplicabile prevederile art. 3 din ordinul contestat, în baza hotărârii judecătoreşti menţionate, nefiind vorba de recunoaşterea drepturilor lor la VRS 605,225 RON începând cu data de 07.12.2021 (data emiterii ordinului - aşa cum se prevede la art. .4). Prin urmare, recurenţii-reclamanţi nu intră în sfera de aplicare a art. 4 din ordinul contestat.

Recurenţii-reclamanţi au invocat nelegalitatea ordinului întrucât dreptul acestora ar fi trebuit recunoscut începând cu data de 01.08.2016, prin raportare la situaţia altor colegi care au hotărâri judecătoreşti prin care instanţele au recunoscut dreptul lor la VRS 605,225 RON începând cu această dată, însă reclamanţii nu pot invoca o vătămare prin art. 4 din ordin, câtă vreme nu aceasta este ipoteza ce le este aplicabilă, ci art. 3 din ordin, care se referă la executarea plăţii drepturilor cu respectarea dispozitivului hotărârilor judecătoreşti.

În condiţiile în care prin sentinţa ce reprezintă titlu executoriu menţionată anterior s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor pentru perioada anterioară datei de 27.07.2017, nu poate fi încălcată autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri şi obligaţi intimaţi - pârâţi să recunoască reclamanţilor un drept pentru exercitarea căruia o instanţă de judecată a considerat că a intervenit prescripţia extinctivă.

Mai mult decât atât, recurenţii-reclamanţi, titulari ei înşişi ai unui titlu executoriu nu pot invoca în beneficiul lor situaţia altor colegi care deţin titluri executorii cu recunoaşterea dreptului la VRS 605,225 RON începând cu o dată anterioară celei recunoscute reclamanţilor prin titlu executoriu, respectiv cu data de 01.08.2016. Hotărârile judecătoreşti la care au făcut trimitere reclamanţii în acţiune, reprezintă decizii de speţă, ale căror efecte privesc, în virtutea principiului relativităţii efectelor judecătoreşti, doar părţile litigante, drepturile şi obligaţiile stabilite prin acestea neputând profita sau dăuna terţelor persoane, străine de acest litigiu.

Referitor la al doilea aspect invocat de recurenţii-reclamanţi care vizează plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, Înalta Curte constată că, potrivit art. 1 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, începând cu 01.08.2016, drepturile salariale ale recurenţilor conform VRS de 605,225 au fost recunoscute fără a fi condiţionate de această plafonare, plafonarea fiind prevăzută, conform art. 2 din ordin, începând cu data de 01.01.2018.

Însă, conform Ordinul nr. 551/12.04.2023 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, drepturile salariale ale recurenţilor au fost recunoscute conform VRS 605,225 începând cu data de 07.12.2018 fără a se mai face referire la plafonarea prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru menţionată.

Prin urmare, perioada pentru care ar fi aplicabilă plafonarea drepturilor salariale este 01.01.2018-07.12.2018.

Relativ la acest aspect, reţine Înalta Curte că, potrivit art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, "În situaţia în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariate reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022."

Fără a fi reluate considerentele primei instanţe, Înalta Curte reţine că aceste dispoziţii legale sunt în vigoare şi nu au fost declarate neconstituţionale, astfel că nu se poate stabili ca o lege aflată în vigoare să nu se aplice, nefiind permisă imixtiunea în atribuţiile puterii legislative ori în atribuţiile Curţii Constituţionale, neputându-se reţine că art. 38 alin. (6) ar încălca principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat.

În ceea ce priveşte argumentul recurenţilor, privind discriminarea ce s-ar crea între persoanele care au atins şi cele care nu au atins salariul de încadrare prevăzut în lege pentru anul 2022, instanţa de control judiciar are în vedere şi cele statuate la paragraful 86 din Decizia nr. 15 din 28 iunie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii referitoare la interpretarea unitară a dispoziţiilor art. 38 alin. (3) lit. a) şi alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul că,

"86. Principiul egalizării cu venitul maxim în plată pentru persoane din aceeaşi instituţie sau autoritate publică, stabilit prin lege sau prin hotărâri judecătoreşti, astfel cum a fost interpretat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016 şi prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în aplicarea Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului, cu modificările ulterioare, nu poate fi preluat mutatis mutandis în litigiile vizând calculul drepturilor salariale în baza Legii-cadru nr. 153/2017, dat fiind faptul că această lege conţine o reglementare nouă, ce instituie dispoziţii distincte, inclusiv în ceea ce priveşte principiul egalităţii care, potrivit art. 6 lit. c) din lege, se înfăptuieşte "prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală".

Prin urmare, soluţia primei instanţe, analizată în raport cu aspectele incidente la momentul pronunţării sale, reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de reclamanţi ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanţii: A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC. şi DD. împotriva sentinţei civile nr. 1742 din 14 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 18 aprilie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.