Solidary tax liability for corporate associates: Rejection of automatic bad faith presumption based on passive management and insolvency

Şedinţa publică din data de 18 aprilie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal la data de 13.10.2022, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, a solicitat instanţei să dispună anularea, în parte, a deciziei nr. 371213/08.04.2019 de atragere a răspunderii solidare a reclamantului şi a referatului de angajare a răspunderii solidare nr. x/03.04.2019, pentru creanţa în valoare de 3.982.665 RON, acte administrativ-fiscale emise de pârâta AJFP Braşov. Cu cheltuieli de judecată constând în taxa judiciară de timbru şi onorariu de avocat.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 164 din 12 decembrie 2022 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal s-au dispus următoarele:

- s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, excepţie invocată de aceasta;

- s-a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii acţiunii, excepţie invocată de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov;

- s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, şi în consecinţă s-a anulat în parte decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/08.04.2019 şi referatul privind oportunitatea declanşării procedurii de angajare a răspunderii solidare nr. x/03.04.2019, respectiv, în ceea ce priveşte creanţa în valoare de 3.982.665 RON;

- s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă;

- a fost obligată pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov la plata către reclamant a sumei de 3050 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 164 din 12 decembrie 2022 a formulat recurs pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, invocând incidenţa motivelor de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În esenţă, cu referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că hotărârea a fost dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a normelor de drept material reprezentate de art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală, considerând că instanţa de fond nu a apreciat corect situaţia de fapt dedusă judecăţii şi a ajuns, în mod greşit, la concluzia anularii actelor administrative fiscale.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de fond a analizat contestaţia reclamantului numai sub aspectul formal al inexistentei elementului relei-credinţe, fără a analiza cu temeinicie şi înscrisurile depuse în probatoriu de către autoritatea fiscală.

Totodată, sentinţa recurată cuprinde motive contradictorii care confirmă aplicarea (interpretarea) eronată a prevederilor legale privitoare la temeiul de drept reţinut de către organul fiscal în angajarea răspunderii solidare a reclamantului, respectiv art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de Procedură Fiscală, acesta fiind în concordanţă cu starea de fapt reţinută conform căreia S.C. B. S.R.L. S.R.L., nu şi-a respectat obligaţia de a depune la organul fiscal declaraţiile fiscale şi a încetat efectuarea plăţilor către bugetul consolidat al statului.

A susţinut că reaua-credinţă a reclamantului, în neîndeplinirea obligaţiei de a declara şi de a achita la scadenţă obligaţiile fiscale, rezultă din perioada îndelungată de timp în care administratorul societăţii nu a depus declaraţiile legale, existând obligaţii fiscale neachitate încă din 2016. Aşa fiind, reaua-credinţă rezultă din împrejurarea că, deşi acesta a cunoscut situaţia societăţii, nu a luat nicio măsură pentru achitarea datoriilor la bugetul de stat, nu a depus declaraţiile legale, nici cu ocazia notificărilor repetate din partea organelor fiscale, ceea ce a condus la formularea unei plângeri penale (164/P/2017).

În opinia sa, nu pot fi reţinute argumentele reclamantului, însuşite şi de către instanţa de fond, cum că nu i se poate imputa fapta descrisă la art. 25 pct. 2 lit. d) şi că nu poate fi dovedită reaua-credinţă care să determine imputabilitatea faptei pentru că, din cuprinsul deciziilor atacate, rezultă fără echivoc, elementele care vizează răspunderea sa personală, acestea constând în angajarea răspunderii solidare a petentului în raport cu societatea pe care a administrat-o, întrucât, conform lit. d), cu rea-credinţă a determinat nedeclararea şi neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.

Neachitarea şi nedeclararea obligaţiilor fiscale devine aşadar o răspundere, atunci când aceste omisiuni ale unui contribuabil durează în timp, ducând astfel la starea de insolvabilitate a societăţii, întrucât colectarea creanţelor fiscale este îngreunată şi împiedicată datorită lipsei activelor din patrimoniul societăţii şi ignoranţei administratorilor care, deşi notificaţi pentru audiere, înainte de declanşarea procedurii de atragere a răspunderii solidare, nu au dat curs acestor notificări şi nici nu au dovedit existenţa vreunui caz fortuit sau de forţă majoră care să-i exonereze de această răspundere.

De asemenea, pasivitatea de care a dat dovadă, prin neachitarea obligaţiilor fiscale se raportează şi la faptul că, în conformitate cu prevederile Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală şi ale OANAF nr. 90/2016, societatea debitoare putea face plata obligaţiilor fiscale în mod eşalonat, însă deşi s-a adus la cunoştinţa administratorului posibilitatea unei eşalonări la plată, acesta a tratat cu indiferenţă, astfel că informaţiile furnizate de organele fiscale, nu pot conduce decât la existenţa relei-credinţe cu care acesta a acţionat în raport cu organele fiscale.

Instanţa de fond a pronunţat o hotărâre criticabilă, actele administrativ-fiscale anulate de către instanţa de fond fiind legale şi la adăpost de orice critică.

Instanţa de fond nu a avut în vedere apărările formulate de pârâte, prevederile legale aplicabile şi înscrisurile existente la dosarul cauzei, a înţeles să pronunţe o hotărâre care nu vizează realitatea de fapt fiscală a reclamantului astfel cum aceasta se regăseşte în evidentele AJFP Braşov.

A mai considerat că instanţa de fond a anulat actele administrativ fiscale în mod vădit nelegal, fără să aibă în vedere dispoziţiile Codului de procedură fiscală.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii cererii de anulare a referatului de angajare a răspunderii solidare nr. x/03.04.2019, a arătat că acest act nu este un act administrativ fiscal, ci un act intern, o propunere, care în urma aprobării de către conducerea AJFP Braşov este pus în executare, fiind emisă, în consecinţă, decizia de angajare a răspunderii solidare.

Raportat la dispoziţiile art. 281 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, actul ce poate fi contestat la instanţa de judecată este decizia emisă în soluţionarea contestaţiei de către Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Ministerului Finanţelor împreună cu actul administrativ fiscal la care se referă. Cu toate acestea instanţa a respins, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii cererii de anulare a referatului de angajare a răspunderii solidare nr. x/03.04.2019, excepţie invocată de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov.

În continuare, în ce priveşte analizarea fondului deciziei de angajare a răspunderii nr. 371213/08.04.2019 din 18.11.2019, recurenta-pârâtă a reiterat apărările formulate la fondul cauzei.

În esenţă, a arătat că decizia a fost emisă în mod corect şi legal, în conformitate cu respectarea dispoziţiilor Legea nr. 207/2015, pentru obligaţiile de plată rămase neachitate aferente perioadei în care reclamantul a deţinut calitatea de asociat al societăţii comerciale S.C. B. S.R.L. respectiv, de la data înfiinţării şi până în prezent, potrivit art. 25 alin. (2) lit. b) şi d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, pentru suma de 4.094.603 RON, prin emiterea deciziei neproducându-i-se nicio pagubă iminentă reclamantului.

Conform Legii nr. 31/1990, republicată, asociatul avea obligaţia să verifice şi să aprobe situaţia financiară anuală sau semestrială a societăţii şi să precizeze repartizarea profitului, luând cunoştinţă de obligaţiile fiscale datorate bugetului de stat şi a stabili măsuri privind achitarea acestora.

Pentru sumele restante, în baza Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cât şi a Ordinului nr. 90/2016 privind reglementarea acordării eşalonărilor la plată, debitorul avea posibilitatea să solicite eşalonarea la plată a obligaţiilor fiscale, însă acest lucru nu s-a întâmplat. Totodată, asociatul este obligat faţă de terţi pentru operaţiunile făcute de societate.

Analizând evoluţia nivelului obligaţiilor fiscale, rezultă că asociatul societăţii a manifestat rea-credinţă în îndeplinirea sarcinilor avute şi a acţionat în interes propriu dispunând continuarea unei activităţi care produce prejudicii pentru bugetul de stat, acţiuni care de altfel au condus şi la crearea stării de insolvabilitate a societăţii.

În urma demersurilor întreprinse de inspectorii din cadrul AJFP BRAŞOV s-au constatat următoarele: - pasivitatea reclamantului, care a ignorat voit şi continuu solicitările organului fiscal, ceea ce duce la concluzia că în mod deliberat acesta a ascuns activele societăţii; - neachitarea la scadenţă a creanţelor datorate bugetului consolidat al statului, ceea ce a condus la acumularea constantă a datoriilor, iar neplata la timp a atras după sine acumularea de dobânzi şi penalităţi.

Reaua-credinţă rezultă din pasivitatea acestuia care, atunci când a intrat în incapacitate de plată, nu a întreprins nicio măsură care să ducă la redresarea societăţii şi implicit plata creanţelor. Atitudinea acestuia nu poate fi calificată decât ca având la baza reaua-credinţă, pasivitatea de care a dat dovadă fiind contrară principiilor statuate în cuprinsul art. 10 si 12 din Codul de procedură fiscală referitoare la obligaţia de cooperare şi bună-credinţă.

Astfel, din documentele şi informaţiile analizate, recurenta-pârâtă a considerat că sunt îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii solidare a reclamantului cu societatea debitoare, rezultând faptul că există un prejudiciu, o faptă ilicită reglementată de norma specială, legătura între prejudiciu şi fapta ilicita, precum şi forma de vinovăţie.

Rezultă că în perioada exercitării mandatului de administrator, cu rea-credinţă, reprezentanţii societăţii nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate.

Uneori, dovedirea relei-credinţe a persoanei asupra căreia este atrasă răspunderea solidară cu debitorul este dificil de probat în practică, în sensul că pentru reţinerea relei-credinţe sunt necesare dovezi concludente.

Însă, în prezenta speţă, aceasta este dovedită prin: eludarea normelor privitoare la plata TVA, folosirea societăţii într-un circuit infracţional, continuarea activităţii doar pentru propriul profit, ceea ce a condus la starea de insolvabilitatea a societăţii.

În concluzie, şi pe fondul cauzei, în mod corect s-a angajat răspunderea solidară a reclamantului prin deciziile contestate, reaua-credinţă rezultând din încălcarea obligaţiilor ce îi reveneau în calitate de mandatar al societăţii debitoare, de diligentă şi de prudenţă, de exercitare a atribuţiilor cu loialitate şi bună credinţă, în interesul societăţii, fiind dovedită legătura de cauzalitate dintre comportamentul fiscal al reclamantului şi starea de insolvabilitate a societăţii debitoare.

În această ordine de idei, reţinând şi aplicabilitatea art. 25 alin. (5) din C. proc. civ. care prevede că răspunderea persoanelor prevăzute de prezentul articol priveşte obligaţiile fiscale principale şi accesorii ale perioadei pentru care au avut calitatea ce a stat la baza atragerii răspunderii solidare dar şi faptul că, în ceea ce priveşte conţinutul şi motivarea actelor atacate, acestea au fost legal întocmite, alături de argumentaţia expusă mai sus, se impune admiterea cererii de recurs şi, pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii ca nefondată.

În ceea ce priveşte vinovăţia reclamantului, aceasta îmbracă cel puţin forma intenţiei indirecte, în sensul că a prevăzut rezultatul faptelor sale şi, deşi nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui.

Coroborând documentele aflate la dosarul de executare şi comportamentul contribuabilului, a fost propusă şi aprobată insolvabilitatea societăţii conform Procesului-verbal de declarare a stării de insolvabilitate, întocmit în raport cu prevederile art. 265 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, document comunicat contribuabilului, potrivit legii.

Faptul că nu s-au efectuat demersuri pentru achitarea obligaţiilor restante sau faptul că petentul nu a solicitat deschiderea procedurii insolventei de îndată ce a constatat că nu dispune de resurse financiare în vederea achitării acestor obligaţii, sunt considerate motive temeinice care au stat la baza emiterii deciziei de angajare a răspunderii.

Sunt îndeplinite astfel condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale, din actele analizate cu ocazia soluţionării prezentei contestaţii, rezultând faptul că există un prejudiciu (debitele pentru care a fost declarată insolvabilitatea), o faptă ilicită reglementată de norma specială, legătura între prejudiciu şi fapta ilicită (insolvabilitatea fiind determinată de neachitarea obligaţiilor de plată la bugetul de stat), precum şi o formă de vinovăţie (care poate fi şi culpa levis-neglijenţa).

Contrar susţinerii părţii reclamante, în speţă, reiese reaua-credinţă a asociatului debitoarei întrucât, prin acţiunile derulate, comportamentul fiscal şi dezinteresul manifestat faţă de situaţia societăţii comerciale în raport cu obligaţiile faţă de organul fiscal, nu şi-a îndeplinit îndatoririle pe care legea le impune.

În ceea ce priveşte lipsa de motivare, a actului administrativ fiscal contestat, au precizat faptul că nici acest motiv, care a stat la baza pronunţării sentinţei recurate, nu este întemeiat. Decizia de atragere a răspunderii solidare nr. x/08.04.2019 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov este amplu motivată, conţine motivele de fapt şi de drept care au stat la baza adoptării acesteia, fiind indicate motivele atragerii răspunderii reclamantului pentru faptele reţinute în sarcina acestuia. De asemenea, în cuprinsul actului atacat se fac referiri şi la reaua-credinţă a reprezentanţilor legali ai societăţii debitoare.

Pentru aceste motive, au solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei nr. 164/12.12.2022 cu consecinţa rejudecării pe fond şi respingerii acţiunii formulate de A..

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, considerând că argumentele invocate nu pot fi încadrate în niciunul dintre motivele de casare expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, apreciind că sentinţa atacată este temeinică şi legală.

Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov a formulat note de şedinţă prin care a arătat că soluţia pronunţată în contradictoriu cu aceasta, prin care s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, se bucură de autoritate de lucru judecat, nefiind atacată cu recurs.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486 şi art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 07 martie 2024, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

2.1. Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov a formulat argumente de ordin critic care se cirmcumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., invocându-se în concret, o lipsă a analizei argumentelor formulate de pârâte, existenţa unor motive contradictorii, precum şi interpretarea greşită a normelor de drept material reprezentate de art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului invocată prin întâmpinare de către intimatul-reclamant A..

2.2. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

În ceea ce priveşte starea de fapt, Înalta Curte reţine că prin decizia nr. 371213/08.04.2019 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov s-a dispus angajarea răspunderii solidare a reclamantului A., pentru creanţa în sumă de 4.094.603 RON, în calitate de asociat al S.C. B. S.R.L., în temeiul art. 27 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

În prezenta cauză, reclamantul A. a investit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o acţiune prin care a solicitat anularea deciziei nr. 371213/08.04.2019 de atragere a răspunderii solidare şi a referatului de angajare a răspunderii solidare nr. x/03.04.2019, doar în privinţa creanţei de 3.982.665 RON, întrucât, pentru restul creanţei, respectiv diferenţa dintre suma de 4.094.603 RON şi suma de 3.982.665 RON, actele administrativ fiscale în discuţie au fost deja anulate, acestea făcând obiectul dosarului nr. x/2020 al Tribunalului Braşov.

Instanţa de primă jurisdicţie a admis acţiunea reclamantului, în contradictoriu cu pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, şi a anulat în parte actele administrativ fiscale, respectiv, în ceea ce priveşte creanţa în valoare de 3.982.665 RON. În ceea ce o priveşte pe pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, instanţa a respins acţiunea ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Prin recursul formulat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov se critică soluţia dată asupra excepţiei inadmisibilităţii cererii de anulare a referatului nr. x/03.04.2019 privind oportunitatea declanşării procedurii de angajare a răspunderii solidare, precum şi soluţia dată pe fondul cauzei prin care s-a dispus anularea actelor administrativ fiscale contestate, invocându-se incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile de nelegalitate circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care s-a invocat, în esenţă, că instanţa de fond a analizat contestaţia reclamantului numai sub aspectul formal al inexistenţei elementului relei-credinţe, fără a analiza cu temeinicie şi înscrisurile depuse în probatoriu de către autoritatea fiscală, precum şi faptul că sentinţa recurată cuprinde motive contradictorii care confirmă aplicarea/interpretarea eronată a prevederilor legale privitoare la temeiul de drept reţinut de către organul fiscal în angajarea răspunderii solidare a reclamantului.

Se impune precizarea că obligaţia de motivare a unei hotărâri judecătoreşti, conform prevederilor art. 425 din C. proc. civ., se referă la prezentarea argumentelor părţilor, stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept şi expunerea unui raţionament propriu pentru care s-a ajuns la adoptarea soluţiei date în cauză, elemente ce se regăsesc în cuprinsul hotărârii supuse recursului în prezenta cauză.

De asemenea, sentinţa recurată nu cuprinde motive contradictorii, judecătorul fondului prezentând argumentele care l-au determinat să admită cererea de chemare în judecată într-o manieră concisă şi clară, raportându-se în mod necesar, pe de o parte, la susţinerile părţilor şi la mijloacele de probă administrate în litigiu, iar pe de altă parte, la prevederile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

Nici motivarea situaţiei factuale într-o altă manieră decât cea agreată de recurenta-pârâtă nu atrage, în prezenta speţă, incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. În susţinerea acestui motiv de casare recurenta-pârâtă îşi exprimă, de fapt, dezacordul cu privire la soluţia instanţei de fond, rezultând că nu poate împărtăşi modul în care aceasta a interpretat şi aplicat dispoziţiile legale incidente în cauză, astfel încât criticile formulate în cadrul acestui motiv de recurs se subsumează celui de-al doilea motiv invocat, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Corectitudinea acestei modalităţi de aplicare va fi verificată de instanţa de recurs în cadrul criticilor referitoare la aplicarea greşită a legii, dar nu se poate reţine o motivare contradictorie sub acest aspect. Ca urmare, acest prim motiv de recurs este nefondat.

Analizând sentinţa atacată prin raportare la motivul de casare reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îşi însuşeşte soluţia primei instanţe, apreciind că a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente, nefiind susceptibilă de casare prin prisma criticilor formulate în recurs.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii cererii de anulare a referatului nr. x/03.04.2019 privind oportunitatea declanşării procedurii de angajare a răspunderii solidare, instanţa de control judiciar constată că sunt neîntemeiate argumentele recurentei-pârâte prin care se susţine că referatul nu este un act administrativ fiscal aşa cum prevăd dispoziţiile din Codul de procedură fiscală, ci este un act intern/o propunere emis/ă în baza prevederilor Ordinului ANAF nr. 127/2014.

Astfel, potrivit art. 1 pct. 1 din Codul de procedură fiscală, actul administrativ fiscal este "actul emis de organul fiscal în exercitarea atribuţiilor de administrare a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale, pentru stabilirea unei situaţii individuale şi în scopul de a produce efecte juridice faţă de cel căruia îi este adresat".

Prin Ordinul ANAF nr. 127/2014 s-au aprobat instrucţiunile privind aplicarea procedurii de angajare a răspunderii solidare reglementate de dispoziţiile art. 27 şi 28 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

La Anexa 1, capitolul VIII din acest ordin este reglementat modul de aplicare a procedurii efective de angajare a răspunderii solidare şi de emitere a deciziei de angajare a răspunderii solidare, stabilindu-se la pct. 8.1. - "Datele şi informaţiile care determină aplicarea procedurii de angajare a răspunderii solidare se consemnează într-un referat privind oportunitatea declanşării procedurii de angajare a răspunderii solidare.", iar la pct. 8.3. - "După avizare, referatul stă la baza emiterii deciziei de angajare a răspunderii solidare."

Prin urmare, raportat la dispoziţiile speciale enunţate anterior, din care reiese că referatul constituie chiar baza emiterii deciziei de angajare a răspunderii solidare, Înalta Curte constată că acest act poate fi atacat împreună cu decizia de angajare a răspunderii solidare, având natura unui act administrativ fiscal producător de efecte juridice faţă de intimatul-reclamant din prezenta cauză.

Nu pot fi primite nici criticile referitoare la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, sentinţa recurată fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente.

Potrivit prevederilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală "Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale".

Totodată, la art. 12 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală se statuează expres că:

"Buna-credinţă a contribuabililor se prezumă până când organul fiscal dovedeşte contrariul."

Răspunderea solidară reglementată de dispoziţiile procedurii fiscale are natura unei răspunderi civile delictuale, fiind o formă de răspundere patrimonială personală, pentru antrenarea căreia legiuitorul a prevăzut anumite condiţii speciale. Aşadar, pentru a se atrage răspunderea solidară a unei persoane cu cea a societăţii debitoare, în condiţiile codului de procedură fiscală, sunt necesare dovezi concludente în vederea demonstrării relei-credinţe a persoanei căreia i se atrage acest gen de răspundere.

În speţă, sub un prim aspect, ceea ce i se reproşează intimatului-reclamant de către organele fiscale este faptul că acesta, în calitate de asociat al societăţii debitoare S.C. B. S.R.L., a manifestat o stare de pasivitate prin nedeclararea şi neachitarea la termen a obligaţiilor fiscale ceea ce a declanşat starea de insolvabilitate a societăţii, că a omis nejustificat să solicite deschiderea procedurii insolvenţei or că nu a cooperat cu organele fiscale pentru stingerea obligaţiilor datorate bugetului consolidat al statului.

Aşadar, Înalta Curte reţine că organele fiscale au motivat angajarea răspunderii asociatului societăţii prin trimiterea la o stare de pasivitate şi la un management defectuos, fără a proba reaua-credinţă, astfel cum impun dispoziţiile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 207/2015. Faptul că nu au fost achitate la scadenţă obligaţiile fiscale ale societăţii debitoare reprezintă o prezumţie simplă din care nu rezultă îndeplinirea tuturor condiţiilor privind răspunderea delictuală a asociatului. În ipoteza susţinută de organele fiscale, s-ar ajunge la împrejurarea răspunderii automate a unui asociat al unei societăţi, odată cu constatarea datoriilor societăţii prin emiterea deciziei de impunere, ceea ce este contrar însăşi voinţei legiuitorului care a reglementat condiţiile specifice, de excepţie, a răspunderii personale a reprezentantului debitoarei.

Deşi dobândirea calităţii de asociat al unei societăţi presupune asumarea în mod conştient atât a unor drepturi, cât şi a unor obligaţii, inclusiv cele prevăzute de legea fiscală, nu se poate constata că simpla deţinere a calităţii de asociat al societăţii insolvabile ar conduce, în mod automat, la o prezumţie de rea-credinţă sau că omisiune achitării obligaţiilor fiscale confirmă existenţa relei-credinţe ca şi condiţie necesară angajării răspunderii solidare, cum în mod eronat susţin recurentele-pârâte.

Sub un al doilea aspect, organele fiscale consideră că, în prezenta speţă, reaua-credinţă a intimatului-reclamant este dovedită prin eludarea normelor privitoare la TVA, folosirea societăţii într-un circuit infracţional şi continuarea activităţii doar pentru propriul profit (evaziune fiscală), ceea ce a condus la starea de insolvabilitate a societăţii.

Din probatoriul administrat în faţa instanţei de recurs, se constată că Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov a formulat plângere penală împotriva reprezentanţilor S.C. B. S.R.L. pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală care a format obiectul dosarului penal nr. x/2017 aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov.

Prin Ordonanţa din 09 decembrie 2022 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov s-a dispus clasarea cauzei nr. 164/P/2017 având ca obiect săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) alin. (3) din Legea nr. 241/2005. Această soluţie a fost menţinută prin încheierea penală nr. 38/CP din 26.04.2023 dată de judecătorul de cameră preliminară în dosarul nr. x/2023 al Tribunalului Braşov, secţia Penală prin care s-a respins plângerea formulată de AJFP Braşov împotriva ordonanţei de clasare nr. 164/P/2017 adoptată la 09.12.2022 de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov şi a ordonanţei nr. 13/II-2/2023 adoptată la 17.02.2023 de către prim procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov.

În concret, în urma administrării unui probatoriu complex, organele penale au reţinut că nu apare răsturnată prezumţia de nevinovăţie de care se bucură intimata S.C. B. S.R.L., relativ la infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) alin. (3) din Legea nr. 241/2005 la care face referire petenta AJFP Braşov, neputându-se stabili că facturile emise în relaţiile comerciale derulate de către societatea debitoare, respectiv contractele de subantrepriză descrise în ordonanţele contestate, ar fi avut la bază operaţiuni nereale.

Or, faptele analizate de organele penale sunt aceleaşi cu cele imputate şi reţinute în actul administrativ fiscal contestat în cauză, iar organele fiscale nu au demonstrat vinovăţia asociatului sub forma intenţiei directe sau indirecte pentru a se putea reţine reaua-credinţă şi, respectiv, antrenarea răspunderii solidare în temeiul art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind apte să conducă la reformarea acesteia.

2.3. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, ca nefondat.

Având în vedere cererea intimatului-reclamant de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată dovedite cu înscrisurile depuse la dosar, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte o va admite şi va obliga recurenta-pârâtă la plata acestora în sumă de 5000 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-reclamant.

Respinge recursul formulat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov împotriva sentinţei civile nr. 164 din 12 decembrie 2022 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimatul-reclamant a sumei de 5000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 18 aprilie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.