Competence conflict in salary recalculation: labor tribunal vs. administrative court jurisdiction for public sector staff wage claims

Şedinţa publică din data de 18 ianuarie 2023

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă la data de 06.01.2022, sub nr. x/2022, reclamantele A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Tribunalul Ilfov şi Curtea de Apel Bucureşti, au solicitat reîncadrarea şi recalcularea salariului de încadrare brut lunar şi a celorlalte drepturi salariale începând cu 01.08.2016 şi în continuare, pentru fiecare reclamant în parte, corespunzător perioadei de activitate în cadrul Judecătoriei Buftea pe baza unei valori de referinţă sectorială (VRS) de 605,225 Iei (cuantum ce reprezintă VRS de 484,18 RON la care se adaugă majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016); obligarea pârâţilor la plata diferenţelor băneşti corespunzătoare, rezultate din recalcularea salariului cuvenit potrivit pct. l, sume actualizate cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de ia data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1. Hotărârea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă

Prin sentinţa nr. 775 din 31 martie 2022, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă sesizată a reţinut că cererile principale vizează contestarea modului de stabilire a drepturilor salariale stabilite anterior, întrucât emiterea unor noi decizii de salarizare se realizează în cazul în care se constată de către instanţa competentă nelegalitatea stabilirii indemnizaţiei de încadrare, astfel că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017.

Cum reclamanţii sunt nemulţumiţi de modul de stabilire a indemnizaţiei de încadrare prin decizia preşedintelui Curţii de Apel Bucureşti, în speţa de faţă sunt incidente dispoziţiile legale invocate mai sus, care atrag competenţa exclusivă a Curţii de Apel Bucureşti în soluţionarea cauzei.

2.2. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal

Prin sentinţa civilă nr. 1550 din 19 septembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă.

Instanţa a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea acestuia.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că obiectul acţiunii este reprezentat de o cerere din cadrul jurisdicţiei muncii, de obligare a pârâţilor la plata unor drepturi salariale care nu au fost recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite, astfel că, potrivit art. 208 din Legea nr. 62/2011 dar şi art. 1, art. 278 alin. (2), art. 170-171, art. 266 şi art. 269 din Legea nr. 53/2003, cauza este de competenţa tribunalului.

II. Decizia ÎCCJ pronunţată în regulator de competenţă

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu stabilirea regulatorului de competenţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 135 din C. proc. civ., analizând obiectul cauzei deduse judecăţii şi dispoziţiile legale incidente va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia civilă, pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Înalta Curte constată că a fost învestită cu soluţionarea unui conflict negativ de competenţă tipic, întrucât dispoziţiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ. dispun că există conflict de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Înalta Curte reţine că obiectul acţiunii îl constituie solicitarea reclamanţilor privind obligarea pârâţilor la reîncadrarea lor şi recalcularea salariului de bază şi a celorlalte drepturi aferente, pe care reclamanţii se consideră îndreptăţiţi să le primească.

Înalta Curte constată că reclamanţii nu solicită anularea unui act administrativ tipic (de stabilire a drepturilor salariale sau vreo hotărâre dată în soluţionarea contestaţiilor salariale, pentru modalitatea de stabilire a drepturilor salariale reglementate de dispoziţiile Legii nr. 284/2010) şi nici nu deduc judecăţii un act administrativ asimilat.

Prin urmare, în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 7 Cap. VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, conform cărora "(1) Personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori, după caz, la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile. (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sau, după caz, a Curţii de Apel Bucureşti, pentru celelalte hotărâri. (…)" şi nici dispoziţiile de drept comun ale art. 10 din Legea nr. 554/2004.

Dispoziţiile legale anterior menţionate sunt de strictă interpretare şi aplicare şi nu pot fi extinse la alte situaţii decât cele prevăzute în mod expres de legiuitor, competenţa exclusivă, materială şi teritorială a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal fiind reglementată pentru situaţii clar determinate, care nu se regăsesc în prezenta cauză.

Având în vedere că solicitarea priveşte un drept de natură salarială, întrucât derivă dintr-un raport de muncă, reclamanţii având calitatea de personal auxiliar în cadrul Judecătoriei Buftea, Înalta Curte constată că raportul juridic dedus judecăţii este unul civil, guvernat de normele de dreptul muncii, iar competenţa materială va fi determinată prin aplicarea dispoziţiilor art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborate cu art. 1, art. 266 şi art. 269 din Codul muncii.

Potrivit dispoziţiilor art. 269 din Codul Muncii, judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor stabilite conform legii.

Art. 266 din Codul muncii statuează că "jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea,executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod", iar potrivit art. 269 alin. (2) din acelaşi cod "cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul/reşedinţa/sediul."

Conform art. 208 din Legea nr. 62/2011 conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal.

În concluzie, având în vedere principiul disponibilităţii, potrivit căruia cadrul procesual este stabilit de reclamant, iar instanţa se pronunţă numai în limitele investirii, se constată că prezenta acţiune este de drept comun, având ca obiect plata unor drepturi salariale şi deci competenţa de soluţionare în primă instanţă revine secţiei specializate în materia litigiilor de muncă din cadrul tribunalului.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (1) şi (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa materială de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii C., A. şi B. şi pe pârâţii Curtea de Apel Bucureşti, Tribunalul Ilfov şi Ministerul Justiţiei în favoarea Tribunalul Dâmboviţa, secţia civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii C., A. şi B. şi pe pârâţii Curtea de Apel Bucureşti, Tribunalul Ilfov şi Ministerul Justiţiei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă - Completul specializat în soluţionarea litigiilor de muncă şi asigurărilor sociale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 ianuarie 2023.