Payment of statutory monthly sums to veterinary service concessionaires contingent on proof of service performance despite absence of implementing regulations

Şedinţa publică din data de 9 aprilie 2024

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Acţiunea judiciară

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 12.11.2020, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor (în continuare, ANSVSA), solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 70.000 de RON, respectiv 10.000 de RON/lună, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 şi până la data apariţiei O.U.G. nr. 117/2020, adică de la data de 16.12.2019 până la data de 24.07.2020, conform art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, precum şi la dobânda legală calculată asupra sumelor datorate lunar, sume ce vor fi actualizate cu rata inflaţiei, cu luarea în considerare a faptului că, pentru perioada anterioară O.U.G. nr. 117/2020, suma de 10.000 de RON/lună se acordă fiecărui deţinător de contract valid, fără decont justificativ.

2. Soluţiile de declinare

2.1. Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea de şedinţă din data de 19.02.2021, a admis excepţia necompetenţei materiale şi excepţia necompetenţei materiale procesuale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

2.2. Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 9761/27.10.2021, a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată prin întâmpinare, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.

3. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a, contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 91 din 20.01.2023, a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

4. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei au declarat recurs principal reclamanta S.C. A. S.R.L. şi recurs incident pârâta ANSVSA.

4.1. În cadrul recursului principal, reclamanta a solicitat casarea acesteia şi, în rejudecare, admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată şi precizată.

În motivarea căii de atac, încadrate în drept în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3-8 C. proc. civ., recurenta a susţinut faptul că sentinţa contestată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, mai precis, a art. IV alin. (1) şi art. V din Legea nr. 236/2019, precum şi a art. 15 din O.G. nr. 42/2004.

În dezvoltarea acestor motive de recurs au fost formulate de către recurentă critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată ce vor fi prezentate în continuare.

* Instanţa de fond nu a reţinut corect că prin O.U.G. nr. 117/2020 sunt prevăzute condiţii suplimentare care trebuie îndeplinite de persoanele îndreptăţite la primirea sumei de 10.000 RON/lună, întrucât singura condiţie este aceea de a avea încheiate contracte de concesiune.

Intimatele nu au contestat efectuarea serviciilor sanitare-veterinare, ci au făcut referire doar la două aspecte, respectiv: inexistenţa normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 239/2019 şi lipsa resurselor bugetare pentru aceasta perioadă, întrucât ordonatorul principal de credite - ANSVSA - nu a alocat sume cu această destinaţie.

Izvorul pretenţiilor din prezenta speţă este art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019. Ca atare, prima instanţă trebuia să aibă în vedere faptul că dispoziţiile legale recunosc în favoarea recurentei dreptul de a primi suma de 10.000 RON/lună, condiţia legală fiind aceea ca societatea să fie beneficiara unui contract de concesiune pentru realizarea activităţilor prevăzute la alin. (2) al art. 15 din O.G. nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar veterinare şi pentru siguranţa alimentelor.

4.2. În cadrul recursului incident, pârâta ANSVSA a solicitat casarea în parte a sentinţei atacate, respectiv doar în privinţa soluţiei referitoare la lipsa calităţii sale procesuale pasive. Argumentele părţii au fost prezentate la dosar.

5. Apărările formulate în cauză

5.1. Recurenta ANSVSA a formulat întâmpinare la recursul principal în cadrul căreia a solicitat respingerea acestuia, pentru apărările arătate la dosar recurs.

5.2. Intimata Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Teleorman a formulat întâmpinări prin care şi-a exprimat poziţia în privinţa ambelor recursuri, în sensul respingerii acestora, pentru motivele arătate la dosar recurs.

6. Soluţia instanţei de recurs

6.1. Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta S.C. A. S.R.L., a apărărilor expuse în întâmpinările intimatelor, Înalta Curte apreciază că recursul principal este nefondat.

Aşa cum s-a prezentat la pct. 1 din decizia de faţă, recurenta a dedus controlului instanţei de contencios administrativ refuzul nejustificat al intimatei ANSVSA de a-i achita suma de 70.000 de RON, respectiv câte 10.000 de RON/lună, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 şi până la data apariţiei O.U.G. nr. 117/2020, adică de la data de 16.12.2019 până la data de 24.07.2020, conform prevederilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, cu dobânda legală calculată asupra sumelor datorate lunar, de la data scadenţei acestora şi până la data plăţii efective, sume ce urmau a fi actualizate şi cu rata inflaţiei.

Prima instanţă a respins acţiunea recurentei, întrucât a apreciat faptul că societatea reclamantă nu au făcut dovada prestării unor servicii de natura celor vizate de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, lipsind fundamentul legal şi contractual pentru naşterea dreptului de creanţă.

În opinia instanţei, susţinerea reclamantei în sensul că, înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 117/2020, nu ar fi existat condiţionalităţile legate de decont şi documente justificative, este neîntemeiată, deoarece, din ansamblul reglementării Legii nr. 236/2019, rezultă că plata sumei de 10.000 de RON/lună era asociată unor formalităţi şi prestării unor servicii, în contravaloarea acestora, iar vocaţia de a beneficia de aceste sume era condiţionată de adoptarea mecanismului concret de punere în executare a legii, neexistând nicio vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale reclamantului prin modul în care au fost soluţionate cererile sale.

Înalta Curte împărtăşeste soluţia primei instanţe în raport de argumentele ce vor fi redate în continuare.

În cadrul motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a menţionat faptul că sentinţa contestată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. IV alin. (1) şi art. V din Legea nr. 236/2019, precum şi a art. 15 din O.G. nr. 42/2004.

Potrivit prevederilor art. IV alin. (1) şi (2) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative (publicată în Monitorul Oficial la data de 13.12.2019):,,(1) Beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităţilor prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitar Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, până la finalizarea acestora.

(2) Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, direcţiile sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti atribuie medicilor veterinari organizaţi în condiţiile legii, pe bază de contract de concesiune cu durata de 5 ani, realizarea activităţilor prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege".

De asemenea, conform art. V din cuprinsul aceluiaşi act normativ: "În termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Guvernul, la propunerea Autorităţii Naţionale Sanitar-Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, va elabora normele metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, aprobate prin hotărâre a Guvernului."

Înalta Curte nu poate primi argumentaţia primei instanţe în sensul că lipseşte cadrul legal necesar pentru plata sumelor litigioase în absenţa normelor metodologice nominalizate în art. V din actul normativ în discuţie.

Astfel, prin Decizia nr. 9/2023, pronunţată în Dosarului nr. x/2023, Înalta Curte a admis recursul în interesul legii promovat de Avocatul Poporului şi a stabilit faptul că: "în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative, aceste dispoziţii sunt aplicabile în absenţa adoptării de către puterea executivă a normelor metodologice de aplicare prevăzute de art. V din această lege, pentru perioada 16 decembrie 2019 - 23 iulie 2020."

În motivarea acestei decizii, instanţa a reţinut următoarele argumente esenţiale:

"132. Chiar dacă priveşte un moment situat ulterior, Legea nr. 291/2020, de aprobare cu modificări şi completări a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 117/2020, confirmă voinţa legiuitorului în sensul susţinerii primei orientări a jurisprudenţei. Prin articolul unic punctul 8 al Legii nr. 291/2020 a fost modificat art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 117/2020, textul primind o redactare care confirmă, încă o dată, posibilitatea aplicării directe a dispoziţiilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, astfel: "(1) Contractele de concesiune, precum şi cele de prestări servicii, încheiate pentru efectuarea activităţilor sanitar-veterinare prevăzute la art. 15 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, aflate în curs de derulare, îşi păstrează valabilitatea şi continuă să producă efecte potrivit prevederilor legale în vigoare la data încheierii lor. (2) Contractelor menţionate la alin. (1), indiferent de valoarea lor, li se aplică prevederile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative, cu modificările ulterioare, precum şi prevederile art. 8 alin. (1)-(6) din anexa la prezenta ordonanţă de urgenţă.

133. Aşadar, prevederile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 au rămas neschimbate de la intrarea în vigoare a Legii nr. 236/2019 şi până în prezent, fiind o normă neabrogată, iar efectele lor au fost confirmate şi consolidate prin art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 117/2020, legiuitorul neabrogându-le şi nereglementând, printr-o nouă normă din conţinutul acestui din urmă act normativ, prevederi similare, ci făcând trimitere la acestea. Prin referirile la acestea în cuprinsul art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 117/2020, atât în varianta iniţială a acestuia, cât şi în forma pe care a primit-o în urma modificării lui prin Legea nr. 291/2020, legiuitorul a recunoscut, în continuare, efectele produse de aceste prevederi, urmând ca, suplimentar, de la momentul intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 117/2020 şi, respectiv, a legii de aprobare a acesteia, Legea nr. 291/2020, contractelor în derulare să li se aplice şi normele prevăzute de aceste acte normative referitoare la documentele justificative şi modul de întocmire a decontului, precum şi clauza penală."

De asemenea, aceeaşi instanţă a arătat că omisiunea adoptării normelor metodologice nu poate priva beneficiarii de plata sumelor cuvenite, mai ales în contextul în care eventualele norme metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 42/2004 nu ar fi putut adăuga la lege.

Însă, Înalta Curte apreciază că este fondată motivarea primei instanţe potrivit căreia societatea recurentă nu a făcut dovada prestării unor servicii de natura celor vizate de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019.

Susţinerea recurentei în sensul că, înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 117/2020, nu ar fi existat condiţionalităţile legate de decont şi documente justificative, este neîntemeiată, deoarece, din ansamblul reglementării Legii nr. 236/2019, rezultă că plata sumei de 10.000 de RON/lună era asociată unor formalităţi şi prestării unor servicii, în contravaloarea acestora.

De astfel, chiar în contractul nr. x din 01.03. 1999, la art. 7 alin. (8), se prevedea obligaţia concesionarului "să întocmească lunar decontul justificativ pentru încasarea contravalorii manoperei efectuate pentru activitatea sanitară veterinară".

Prin actul adiţional nr. x din 25.08.2014, acest contract a fost prelungit pe o perioadă de 7 ani şi 6 luni, respectiv până la data de 01.03.2022, însă clauza anterior nominalizată nu a fost modificată.

Ca atare, contrar alegaţiilor recurentei, exista cadrul legal şi contractual care obliga la întocmirea lunară a decontului justificativ referitor la manoperele efectuate pentru activitatea sanitară veterinară.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte consideră că nu este fondat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanţa de control judiciar apreciază că în mod formal recurenta a făcut referire la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 3-7 C. proc. civ., întrucât în cadrul memoriului de recurs nu se regăsesc critici de nelegalitate ale sentinţei atacate care ar putea să fie subsumate acestor cazuri de casare.

6.2. În raport de soluţia arătată la pct. 6.1 din decizia de faţă, Înalta Curte va respinge recursul incident, ca nefondat.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 şi art. 28 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge atât recursul principal, cât şi recursul incident, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 91 din data de 20 ianuarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul incident declarat de pârâta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor - ANSVSA împotriva sentinţei civile nr. 91 din data de 20 ianuarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 9 aprilie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.