Whether administrative acknowledgment of salary rights post-prescription constitutes a waiver of the extinctive prescription and whether statutory salary caps override judicially established wage bases

Şedinţa publică din data de 9 aprilie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin acţiunea inregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a 9-a în data de 24 februarie 2022 reclamanţii A., B., C., D. şi E. au chemat în judecată pe pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună:

1. Anularea parţială a ordinului de salarizare numărul 2295 din 7 decembrie 2021 emis de pârât, mai exact a articolului 2, în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizaţiile lunare de încadrare şi a celorlalte drepturi ca urmare a aplicării articolului 38, alin. (6) din legea numărul 153 din 2017.

2. Anularea parţială a ordinului, respectiv a articolelor 4 şi 6, în sensul recalculării şi plăţii diferenţelor salariale rezultate din aplicarea ordinului incepând cu 1 august 2016 şi nu cu trei ani anteriori emiterii ordinului.

3. Recalcularea drepturilor salariale şi actualizarea sumelor cu rata inflaţiei şi cu dobânda legală.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1399 din data de 14.07.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX -a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a paratului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie şi excepţia prescripţiei, ca neîntemeiate.

Pe fond, a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 1399 din data de 14.07.2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, au declarant recurs reclamanţii, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac exercitate, recurenţii - reclamanţi au solicitat remedierea omisiunii din dispozitivul sentintei civile recurate cu privire menţionarea în calitate de reclamant şi a numitului D., respectiv de pe conceptul de citare, în condiţiile în care şi acesta a promovat prezenta cerere de chemare în judecată împotriva ordinului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 2295/07.12.2021, alături de ceilalţi colegi reclamanţi.

Recurenţii - reclamanţi au arătat că, la momentul elaborärii Legii-cadru nr. 153/2017, salariile de încadrare au fost greşit calculate, respectiv coeficientul prevăzut în grila de salarizare, anexă la Legea nr. 153/2017, este calculat prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 305 RON, mai mică decât cea rezultată din aplicarea legilor de salarizare succesive, respectiv 605,225 RON, atestată inclusiv printr-un număr foarte mare de hotărâri judecätoreşti definitive.

Ulterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, în raport de Decizia nr. 794/2016 a Curtii Constitutionale, prin care s-a statuat că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare trebuie să se stabilească prin raportare la întreaga categorie profesională, respectiv familie ocupaţională, indiferent de instituţie sau autoritate publică, ţinând cont de hotărârile judecătoreşti de Decizia nr. 23/2016 a Înaltei Curti de Casaţie Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care statuează că, personalul (...) care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad, treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, ordonatorul principal de credite a emis acte administrative prin care a recunoscut recalculat salariile de încadrare ale magistratilor, astfel că în anumite situatii, se atinge şi se depăşeşte nivelul salariului de bază prevăzut pentru anul 2022.

Prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 limitează/plafonează indemnizaţiile de încadrare la nivelul celor stabilite pentru anul 2022, exclusiv în situatia în care devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate (evident de lege), deci nu şi în cazui în care prin hotărâri judecătoreşti definitive, respectiv acte administrative emise ca urmare a punerii în executare a acestor hotărâri judecătoreşti definitive, sunt recunoscute şi stabilite anumite majorări salariale, cum este cazul de faţă - VRS 605,225 RON.

Mai mult, întreg personalul din justitie deţine titluri executorii prin care i s-a recalculat salariul prin raportare la această valoare de referinţă sectorial s-a creat o discriminare directă între persoanele care au atins şi cele care nu au atins salariul de încadrare prevăzut în lege pentru anul 2022, cu aceeşi consecinţă şi anume de a lisa fără efect hotărârile judecătoreşti care au recunoscut acordarea dreptului şi în continuare.

În fapt, prin aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 în detrimentul deciziilor si hotărârilor judecătoreşti definitive ce au în vedere un VRS de 605,225, recurenţii se află în situaţia unei scăderi salariale prin plafonare la nivelul anului 2022, iar salariul este un drept patrimonial câştigat ce nu poate fi diminuat.

Mai mult decât atât, plafonarea veniturilor este nelegală şi de natură a încălca puterea hotărârilor judecătoreşţi/a deciziilor administrative ce consacră o altă modalitate de calcul a drepturilor băneşti, având loc, în acest context, o încălcare a principiului separaţiei echilibrului puterilor în stat - legislativă, executivă şi judecătorească, prin Legea nr. 153/2017 stabilindu-se drepturi în defavoarea recurenţilor, comparativ cu cele recunoscute prin hotărârile judecătoreşti existente la momentul de faţă care dispun pentru viitor, conform dispozitivului acestora.

Recurenţii arată că atât timp cât prin hotărâri judecătoreşti definitive s-a stabilit că la data de 31.12.2017 trebuia aplicat VRS 605,225 RON, iar Legea nr. 153/2017 a fost edictată cu luarea în considerare a unui VRS de 305, este evident că salariul în urma reîncadrării pe noul VRS de 605,225 RON este mai mare decât cel din grila prevăzută pentru 2022, raportat la un VRS de 305 RON.

Dispoziţiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 53/2017 limitează/plafonează salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare, la nivelul celor stabilite pentru anul 2022, exclusiv în situaţia în care devin ulterior mai mari ca urmare a "majorărilor salariale reglementate" (evident de lege), deci nu şi în cazul în care prin hotărâri judecătoreşti definitive sunt recunoscute si stabilite anumite majorări salariale.

Sintagma "majorări salariale reglementate", din cuprinsul art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, are deci în vedere exclusiv majorările salariale reglementate sau acordate în temeiul legii, iar nu drepturile salariale recunoscute sau stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive.

În cazul în care dispoziţiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 din 2017, s-ar interpreta în sensul că se aplică în cazul majorărilor salariale stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive, ar însemna în fapt ca, deşi printr-o hotărâre judecătorească definitivă, au fost recunoscute anumite majorări salariale, hotărârea judecătorească să rămână fără efect, deci, pârâţii să aibă posibilitatea de a nu executa o hotărâre judecătorească definitivă, prin care au fost recunoscute anumite majorări salariale, astfel încât, deşi au obţinut o astfel de hotărâre judecătorească definitivă, aceasta să nu producă efecte juridice, ceea ce este de nepermis.

Instanţele învestite cu o astfel de cerere, prin care se solicită egalizarea indemnizaţiei de încadrare la nivel maxim aflat în plată, conform Deciziei nr. 23/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie Justiţie a Deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, nu pot reţine incidenţa art. art. I alin. (3) şi 38 alin. (6) din Legea 153 din 2017, deoarece ar încălca considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 794/2016, discriminarea existând în continuare, iar indemnizaţia de încadrare a reclamanţilor, în fapt, nu ar fi cea stabilită prin hotărârea judecătorească - recunoscută prin actul administrativ contestat, ci, ar fi într-un cuantum inferior.

Prin urmare, raportat la considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 794/2016, solicită instanţei să aprecieze că prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 se interpretează în sensul că nu sunt aplicabile în situaţia în care majorările salariale au fost recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, respectiv recunoscute pe cale de consecinţă prin acte administrative - cum este cazul în speţa de faţă, în caz contrar nu s-ar respecta considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 794/2016 şi s-ar ajunge la situaţia absurdă în care legiuitorul consacră nerecunoaşterea hotărârilor judecătoreşti definitive, respectiv definitive şi irevocabile, emise de puterea judecătorească.

Precizează totodată, ca intenţia legiuitorului, atât prin art. I alin. (3) şi art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, cât prin art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009, a fost aceea ca drepturile salariale să fie doar cele prevăzute în mod exclusiv de legile de salarizare, deci cu ignorarea hotărârilor judecătoreşti definitive care recunosc anumite majorări salariale, aspect care încalcă art. 6 CEDO atrage răspunderea statului.

O interpretare contrară, în sensul includerii majorărilor salariale recunoscute prin hotărâri judecătoreşti şi/sau acte administrative ale ordonatorului de credite în sfera noţiunii de "majorări reglementate", cu consecinţa diminuării indemnizaţiei de încadrare, astfel recunoscută prin hotărârile judecătoreşti, începând cu data la care aceasta devine egală sau mai mare cu maximul reglementat pentru anul 2022, dispoziţiilor art. 38 alin. (1) alin. (8) din Legea-cadru nr. 153/2017, care consacră principiul menţinerii în plată a drepturilor câştigate, fie ca urmare a aplicării în integralitate a noului act normativ care modifică formula de calcul a salariului/indemnizaţiei de baza, fie ca urmare a promovării în funcţie, grad sau treaptă profesională ori a avansării în gradaţie, potrivit legii.

Prin urmare, intenţia legiuitorului, astfel cum aceasta rezultă din expunerea de motive a Legii-cadru nr. 153/2017 precum din ansamblul prevederilor cuprinse la art. 38 referitoare la aplicarea etapizată a legii, nu a fost nicidecum în sensul scăderii nivelului veniturilor salariale.

Faţă de argumentele mai sus prezentate, solicită să se constate că aplicarea art. 38 alin. (6) este de natură a încălca menţiunile exprese ale Deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, Deciziei RIL 7 din 2019, Deciziei 23 din 2016 a Deciziei 36 din 2018 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În ceea ce priveşte al doilea capăt de cerere, cel al anulării în parte a actului administrativ, respectiv a art. 4 a art. 6, prin care se limitează plata diferenţelor salariale la ultimii 3 ani anterior emiterii ordinului de salarizare, în condiţiile în care prin art. 1 se recunoaşte acest beneficiu începând cu data de 01 august 2016, solicită admiterea recursului în sensul admiterii acestui capăt de cerere, în condiţiile în care instanţa de fond a apreciat - aşa cum au arătat anterior "că nu ne-am afla în prezenţa unei recunoaşteri a dreptului"

Apreciază nelegală si netemeinică interpretarea instanţei de fond cu privire la limitarea plăţii drepturilor pe ultimii 3 ani anterior emiterii actului administrativ contestat, aceasta fiind in contradicţie cu prevederile C. civ. invocate în susţinerea cererii - prevederile art. 2537 pct. I coroborat cu art. 2541 C. civ.. referitoare la întreruperea termenului începerea unui nou termen de prescripţie, prevederi legale cărora instanţa de fond nu le-a acordat nici o semnificaţie.

Totodată, consideră că interpretarea Curtii de Apel Bucuresti cu privire la aceasta chestiune - "chiar şi in lipsa menţiunii "în condiţiile prezentului ordin", art. I ar fi avut aceeaşi semnificaţie, el trebuind interpretat sistematic, prin coroborare cu celelalte dispoziţii ale actului administrativ si nu în mod izolat, dat fiind că întregul act administrativ reflecta o voinţă unică a emitentului, a cărei decelare implică în mod necesar soluţionarea contrarietăţilor între diferitele dispoziţii ale acestuia" - pag. 7 paragr. ultim din sentinţă, nu este în concordanţă, prin prisma dispoziţiilor legale ce vizează instituţia prescripţiei extinctive - cu normele de tehnică legislativă incidente la care instanţa de fond a făcut trimitere în acest context.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a formulat întâmpinare.

La termenul din 27.02.2023, când pricina a fost reţinută spre soluţionare, după încheierea şedinţei de judecată, la dosar au fost depuse de către intimatul-pârât note de şedinţă prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Totodată, a invocat şi excepţia rămânerii fără obiect în raport de Ordinul nr. 551/12.04.2023 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care, s-au dispus următoarele:

"Art. 1 - Începând cu data de 07.12.2018, procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, parchetelor de pe lângă curţile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale şi parchetelor de pe lângă judecătorii din cadrul Ministerului Public se salarizează având în vedere valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, conform anexei.

Art. 2 - Procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, parchetelor de pe lângă curţile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale şi parchetelor de pe lângă judecătorii din cadrul Ministerului Public, ale căror drepturi salariale aflate în plată sunt superioare celor stabilite potrivit art. 1 din prezentul ordin, îşi menţin drepturile salariale anterioare.

Art. 3 - Plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea prevederilor art. 1 din prezentul ordin se va efectua după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public.

Art. 4, secţia de resurse umane şi documentare din Departamentul economico-financiar şi administrativ din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi parchetele de pe lângă curţile de apel vor aduce la îndeplinire prevederile prezentului ordin."

Pe fond, intimatul-pârât a precizat că nu a renunţat la prescripţia dreptului material la acţiune, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

A arătat că art. 4 din Ordinul nr. 2295/2021 nu face altceva decât să afirme voinţa emitentului, conform legii civile, de a recalcula şi plăti drepturile salariale ale destinatarilor cu observarea termenului de prescripţie extinctivă, art. 6 din ordin stipulând că plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea ordinului se efectuează după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public, cu respectarea termenului de prescripţie prevăzut de lege. A menţionat că, la emiterea ordinului, s-a ţinut seama de adresa nr. x/09.04.2021 a Preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, din care rezultă că, la nivelul propriu al CSM, s-a dispus cu privire la recunoaşterea dreptului la recalcularea indemnizaţiilor/salariilor personalului prin raportare la VRS 605,225 RON cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani, calculat de la data emiterii dispoziţiei de salarizare.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Preliminar analizării argumentelor recurenţilor-reclamanţi, Înalta Curte, în ceea ce priveşte excepţia lipsei de obiect invocată de intimatul-pârât prin notele scrise depuse la dosar, în raport cu emiterea Ordinului nr. 551/12.04.2023 (după încheierea şedinţei de judecată), apreciază că aceasta nu reprezintă o veritabilă excepţie vizând recursul, ci reprezintă o apărare şi o precizare a situaţiei faptice existente la momentul soluţionării recursului, urmând a fi avută în vedere ca atare.

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de criticile de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de D. este întemeiat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată că recurentul D. figurează alături de ceilalţi reclamanţi atât în cererea de chemare în judecată, cât şi în tabelul de semnături ataşat acesteia, însă a fost omis a fi menţionat în citativul întocmit pentru primul termen de judecată.

Înalta Curte are în vedere că art. 14 din C. proc. civ., care reglementează principiul contradictorialităţii în procesul civil, stipulează la alin. (1) că instanţa nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, dacă legea nu prevede altfel, iar principiul contradictorialităţii constituie o garanţie a unui proces echitabil prin prisma exigenţelor cerute de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului procedurii de judecată propriu-zise.

De asemenea, potrivit art. 153 din C. proc. civ., care este alcătuit din norme imperative, judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, afară numai dacă legea nu dispune altfel, iar instanţa va amâna judecarea şi va dispune să se facă citarea ori de câte ori constată că partea care lipseşte nu a fost citată cu respectarea cerinţelor prevăzute de lege, sub sancţiunea nulităţii.

Instanţa de control judiciar constată că, în cauză, prima instanţă a procedat la soluţionarea cauzei fără a introduce în cauză pe reclamantul D., semnatar al cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, se apreciază că, în cauza de faţă, hotărârea pronunţată de instanţa de fond nu respectă exigenţele procedurale impuse de textele de lege anterior menţionate, fiind lovită de nulitate în condiţiile art. 175 alin. (2) din C. proc. civ., astfel încât, în vederea respectării principiilor ce guvernează desfăşurarea procesului civil, cu referire directă la principiul contradictorialităţii şi ţinând cont de necesitatea aplicării efective, iar nu doar formale, a dreptului părţilor la dublul grad de jurisdicţie, se impune casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe în ceea ce îl priveşte pe reclamantul D..

În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanţii A., B., C., E., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Obiectul prezentului litigiu îl reprezintă legalitatea art. 2, 4 şi 6 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 prin care s-a dispus că, începând cu 01.01.2018, drepturile salariale se stabilesc avându-se în vedere VRS de 605,225 RON, în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, că, în cazul personalului prevăzut la art. 1 căruia VRS 605,225 RON îi este recunoscut pe cale administrativă, recalcularea şi plata diferenţelor salariale se vor face cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani calculat de la data emiterii ordinului şi, respectiv, că plata diferenţelor salariale se face după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public, cu respectarea termenului de prescripţie prevăzut de lege.

Recurenţii-reclamanţi au criticat hotărârea recurată, reiterând aceleaşi argumente din cuprinsul acţiunii, apreciind, în esenţă, că printr-un act administrativ nu se poate recunoaşte un drept patrimonial condiţionat de încadrarea în termenul de prescripţie şi că prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 nu pot limita indemnizaţiile de încadrare în cazul în care prin hotărâri judecătoreşti/acte administrative de punere în executare a hotărârilor judecătoreşti sunt recunoscute şi stabilite anumite majorări salariale (VRS 605,225 RON),

Înalta Curte, pe lângă considerentele primei instanţe, referitor la prescripţie, constată că prezintă relevanţă dispoziţiile art. 7 din cap. VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017, art. 8 şi 18 din Legea nr. 554/2004 şi a prevederilor art. 2506 şi urm. şi art. 2538 C. civ., norme legale care privesc momentul de la care emitentul ordinului contestat recunoaşte în patrimoniul reclamanţilor dreptul la calcularea şi plata drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON, precum şi cu privire la efectele acestei recunoaşteri asupra cursului prescripţiei.

În ceea ce priveşte termenul de prescripţie, potrivit art. 171 Codul muncii, care guvernează raporturile juridice dintre recurenţii-reclamanţi şi pârât:

"(1) Dreptul la acţiune cu privire la drepturile salariale, precum şi cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligaţiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.

(2) Termenul de prescripţie prevăzut la alin. (1) este întrerupt în cazul în care intervine o recunoaştere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului. (...)"

Textul indicat face referire la posibilitatea întreruperii cursului prescripţiei, cu consecinţa curgerii unui nou termen, atunci când intervine o recunoaştere din partea debitorului a drepturilor salariale pretinse, întreruperea termenului putând avea loc exclusiv în cursul prescripţiei, fără a reglementa situaţia în care "recunoaşterea dreptului" intervine după împlinirea prescripţiei, situaţie în care în mod evident nu se mai poate vorbi despre o întrerupere a cursului prescripţiei.

Or, în cauză, recurenţii-reclamanţi susţin că debitorul obligaţiei a recunoscut expres dreptul la recalcularea salariilor prin raportare la VRS 605,225 RON începând cu 01.08.2016, în baza unui act administrativ emis la 07.12.2021, şi că din acest moment, al emiterii ordinului, ar începe să curgă termenul general de prescripţie de 3 ani.

În lipsa unei norme speciale referitoare la recunoaşterea dreptului după împlinirea termenului de prescripţie, Înalta Curte constată că devin aplicabile prevederile normei generale, respectiv dispoziţiile art. 2506 şi urm C. civ.

Potrivit art. 2506 C. civ., privind efectele prescripţiei împlinite,

"(1) Prescripţia nu operează de plin drept.

(2) După împlinirea termenului de prescripţie, cel obligat poate să refuze executarea prestaţiei.

(3) Cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce termenul de prescripţie s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit.

(4) Recunoaşterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum şi constituirea de garanţii în folosul titularului dreptului a cărui acţiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu ştia că termenul de prescripţie era împlinit. În aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie.(...)"

Textul face trimitere la aplicarea regulilor de la renunţarea la prescripţie, guvernate de dispoziţiile 2507-2511 C. civ.

Conform art. 2507,

"Nu se poate renunţa la prescripţie cât timp nu a început să curgă, dar se poate renunţa la prescripţia împlinită, precum şi la beneficiul termenului scurs pentru prescripţia începută şi neîmplinită"

Modul în care se poate renunţa la prescripţie este reglementat de art. 2508 C. civ., text potrivit căruia această renunţare poate fi expresă sau tacită, iar renunţarea tacită trebuie să fie neîndoielnică, putând "rezulta numai din manifestări neechivoce".

În ceea ce priveşte efectele renunţării la prescripţie, se constată că, potrivit art. 2510 C. civ., o astfel de renunţare conduce la curgerea unei noi prescripţii, de acelaşi fel.

Referitor la recunoaşterea dreptului, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 2538 C. civ.,

"(1)Recunoaşterea se poate face unilateral sau convenţional şi poate fi expresă sau tacită.

(2) Când recunoaşterea este tacită, ea trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existenţa dreptului celui împotriva căruia curge prescripţia. Constituie acte de recunoaştere tacită plata parţială a datoriei, achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităţilor, solicitarea unui termen de plată şi altele asemenea.

(3) Poate invoca recunoaşterea tacită şi cel îndreptăţit la restituirea unei prestaţii făcute în executarea unui act juridic ce a fost desfiinţat pentru nulitate, rezoluţiune sau orice altă cauză de ineficacitate, atât timp cât bunul individual determinat, primit de la cealaltă parte cu ocazia executării actului desfiinţat, nu este pretins de aceasta din urmă pe cale de acţiune reală ori personală.(...)"

Din interpretarea sistematică a textelor de lege, se observă că legiuitorul nu pune semn de egalitate între cele două manifestări de voinţă ale părţilor, recunoaşterea dreptului şi renunţarea la prescripţie.

În acest sens, prin raportare la dispoziţiile art. 2506 C. civ., recunoaşterea dreptului prin act scris după împlinirea termenului de prescripţie, indiferent dacă este vorba despre o recunoaştere expresă sau tacită, va fi întotdeauna urmată de aplicarea regulilor referitoare la renunţarea la prescripţie pentru a putea produce efecte asupra prescripţiei, o recunoaştere expresă a dreptului de către debitor nefiind echivalentă unei renunţări la prescripţie (exprese sau tacite).

Altfel spus, ipoteza unei recunoaşteri exprese a dreptului, prin act scris, după împlinirea cursului prescripţiei, nu conduce în mod necesar la concluzia unei renunţări exprese sau tacite la prescripţia împlinită, cu excepţia situaţiei în care recunoaşterea expresă a dreptului este însoţită de renunţarea expresă la prescripţia împlinită sau de acte neechivoce din partea debitorului ce conturează concluzia unei renunţări tacite la prescripţie.

În lipsa unei renunţări exprese sau tacite la prescripţia împlinită, simpla recunoaştere a dreptului va produce efecte doar cu privire la acele obligaţii scadente în interiorul termenului de prescripţie, în cazul prestaţiilor succesive fiind vorba despre obligaţii scadente până la 3 ani anteriori actului de recunoaştere a dreptului.

Aplicând acest raţionament cauzei de faţă, Înalta Curte constată că, prin art. 1 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021, intimatul-pârât a recunoscut, după împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani în care recurenţii-reclamanţi ar fi putut pretinde recalcularea indemnizaţiilor, faptul că aceştia ar fi trebuit să beneficieze de aplicarea unei valori de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON.

Însă, o astfel de recunoaştere nu reprezintă renunţare expresă la prescripţia împlinită, în conţinutul actului administrativ contestat neexistând o astfel de manifestare de voinţă a emitentului.

Dispoziţiile art. 4 din ordin, articol a cărui anulare a fost solicitată de către recurenţii-reclamanţi, reprezintă o precizare din partea emitentului cu privire la "limitele" manifestării sale de voinţă, în sensul în care acesta acceptă şi dispune executarea voluntară a obligaţiilor scadente începând cu 3 ani anteriori emiterii actului.

Totodată, recunoaşterea dreptului de către debitor, ulterioară împlinirii prescripţiei, nu reprezintă nici renunţare tacită la prescripţia împlinită, deoarece o astfel de renunţare ar trebui să fie neechivocă.

Însă, din analiza întregului conţinut al actului contestat, rezultă că, dimpotrivă, intenţia emitentului a fost expresă în sensul de a nu renunţa la prescripţia împlinită, ci de a proceda la executare doar în privinţa obligaţiilor scadente cu cel mult 3 ani anterior actului de recunoaştere.

Aşadar, deşi este incontestabil faptul că la art. 1 al ordinului atacat emitentul acestuia a recunoscut că "salarizarea" recurenţilor-reclamanţi trebuia realizată prin raportare la VRS de 605,225 RON, o astfel de recunoaştere nu este de natură a reprezenta renunţare la prescripţia împlinită, care să dea posibilitatea creditorilor să solicite executarea obligaţiilor prescrise.

Referitor la plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, Înalta Curte constată că, potrivit art. 1 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, începând cu 01.08.2016, drepturile salariale ale recurenţilor conform VRS de 605,225 au fost recunoscute fără a fi condiţionate de această plafonare, plafonarea fiind prevăzută, conform art. 2 din ordin, începând cu data de 01.01.2018.

Însă, conform ultimului ordin depus la dosar de către intimatul-pârât, Ordinul nr. 551/12.04.2023 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, drepturile salariale ale recurenţilor au fost recunoscute conform VRS 605,225 începând cu data de 07.12.2018 fără a se mai face referire la plafonarea prevăzut de art. 38 alin. (6) din legea-cadru menţionată.

Prin urmare, perioada pentru care ar fi aplicabilă plafonarea drepturilor salariale este 01.01.2018-07.12.2018.

Relativ la acest aspect, reţine Înalta Curte că, potrivit art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, "În situaţia în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariate reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022."

Fără a fi reluate considerentele primei instanţe, care, de altfel, nici nu au fost combătute de către recurenţi, aceştia reiterând aceleaşi argumente ca şi cele expuse în acţiunea introductivă de instanţă, Înalta Curte reţine că aceste dispoziţii legale sunt în vigoare şi nu au fost declarate neconstituţionale, astfel că nu se poate stabili ca o lege aflată în vigoare să nu se aplice, nefiind permisă imixtiunea în atribuţiile puterii legislative ori în atribuţiile Curţii Constituţionale, neputându-se reţine că art. 38 alin. (6) ar încălca principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat.

În ceea ce priveşte argumentul recurenţilor, privind discriminarea ce s-ar crea între persoanele care au atins şi cele care nu au atins salariul de încadrare prevăzut în lege pentru anul 2022, instanţa de control judiciar are în vedere şi cele statuate la paragraful 86 din Decizia nr. 15 din 28 iunie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii referitoare la interpretarea unitară a dispoziţiilor art. 38 alin. (3) lit. a) şi alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul că,

"86. Principiul egalizării cu venitul maxim în plată pentru persoane din aceeaşi instituţie sau autoritate publică, stabilit prin lege sau prin hotărâri judecătoreşti, astfel cum a fost interpretat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016 şi prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în aplicarea Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului, cu modificările ulterioare, nu poate fi preluat mutatis mutandis în litigiile vizând calculul drepturilor salariale în baza Legii-cadru nr. 153/2017, dat fiind faptul că această lege conţine o reglementare nouă, ce instituie dispoziţii distincte, inclusiv în ceea ce priveşte principiul egalităţii care, potrivit art. 6 lit. c) din lege, se înfăptuieşte "prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală".

Prin urmare, soluţia primei instanţe, analizată în raport cu aspectele incidente la momentul pronunţării sale, reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul recursul declarat de reclamanţii A., B., C., E., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul D..

Casează, în parte, sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare în ceea ce îl priveşte pe recurentul D..

Respinge recursul declarat de reclamanţii A., B., C., E. împotriva sentinţei civile nr. 1399 din 14 iulie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 9 aprilie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.