Partial win for taxpayer: default interest upheld for March 2014 VAT refund, denied for corrected September 2018 return.

Şedinţa publică din data de 4 aprilie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 16.11.2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, anularea Deciziei DGAMC de respingere a cererii de acordare a dobânzilor în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la buget nr. x/05.05.2020, recunoaşterea dreptului societăţii de a beneficia de dobânzi în valoare totală de 33.161.103 RON ca urmare a soluţionării cu întârziere a deconturilor de TVA nr. x/25.03.2014 şi nr. x/25.09.2018 şi obligarea DGAMC la achitarea efectivă către societate a sumei respective, cu cheltuieli de judecată.

În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri şi proba cu expertiză în specialitatea contabilitate-fiscalitate, cu obiectivele stabilite prin încheierea de şedinţă din data de 19.03.2021 şi clarificate, la solicitarea expertului, prin încheierea din data de 24.09.2021.

La termenul de judecată din data de 19.11.2021, reclamanta a depus la dosar, în condiţiile art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., cerere de majorare a cuantumului pretenţiilor, în sensul recunoaşterii dreptului societăţii de a beneficia de dobânzi de întârziere în valoare totală de 33.327.931 RON şi obligării DGAMC la achitarea efectivă a acestei sume, în concordanţă cu concluziile raportului de expertiză.

Obiecţiunile la raportul de expertiză formulate de pârâtă au fost respinse la termenul de judecată din data de 14.01.2022, fiind calificate drept apărări pe fond.

Cererea de majorare a onorariului formulată de expertul judiciar a fost respinsă, potrivit celor arătate prin încheierea de şedinţă de la aceeaşi dată, 14.01.2022.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 121 din 128 ianuarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili; a fost anulată Decizia DGAMC de respingere a cererii de acordare a dobânzilor în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la buget nr. x/05.05.2020 şi a fost obligată DGAMC să acorde reclamantei dobânzi în sumă de 30.735.291 RON pentru soluţionarea cu întârziere a decontului de TVA nr. x/25.03.2014 şi în sumă de 2.592.640 RON pentru soluţionarea cu întârziere a decontului de TVA nr. x/25.09.2018; a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în sumă totală de 11.350 RON, cu aplicarea art. 451 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.

Prin încheierea din şedinţa publică de 5 februarie 2021, instanţa a respins ca nefondate excepţiile inadmisibilităţii şi prematurităţii acţiunii, precum şi excepţia inadmisibilităţii capătului 2 de cerere, invocate de pârâtă DGAMC prin întâmpinare.

Prin încheierea din şedinţa publică de 14 ianuarie 2022, instanţa a respins obiecţiunile la raportul de expertiză formulate de pârâtă, reţinând că acestea reprezintă în realitate apărări de fond, ce vor fi avute în vedere la soluţionarea cauzei, iar nu veritabile obiecţiuni, respectiv chestiuni care să fie necesar a fi lămurite de către expert.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 121 din 128 ianuarie 2022 şi împotriva încheierilor de şedinţă din 5 februarie 2021 şi 14.01.2022, ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, în susţinerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susţinut că în speţă hotărârea instanţei de fond cuprinde motive străine de natura pricinii, ceea ce echivalează cu o nemotivare.

Astfel, a susţinut că hotărârea instanţei de fond este nelegală în ceea ce priveşte probele administrate în cauză având în vedere faptul că nu este în concordanţă cu acestea.

Contrar instanţei de fond, atât Decizia de compensare nr. x/11.07.2016 privind suma de 7.060.510 RON, cât şi Decizia de corectare nr. 7476/08.10.2018 sunt depuse la dosarul cauzei atât de pârâtă cât şi de reclamantă, fiind avute în vedere de expert la întocmirea Raportului de expertiză efectuat în cauză. (A se vedea pag 3 pct. 1.9 din Raportul de expertiză). Constatarea instanţei că "corectarea nefiind confirmată de reclamant" este nelegală câtă vreme prin raportul de expertiză se consemnează faptul că A. a pus la dispoziţia expertului, conform adresei de convocare, Decizia de compensare nr. x/11.07.2016, Decizia de corectare nr. 7476/08.10.2018, precum şi dovada corectării decontului de TVA.

În concluzie, a susţinut că motivarea trebuie să fie pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, convingătoare şi accesibilă. Astfel, în cazul existenţei unor considerente care nu se reflectă în dispozitiv intervine ipoteza unor motive străine de natura pricinii.

În ceea ce priveşte incidenţa motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. conform căruia constituie motiv de nelegalitate a unei hotărâri încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, recurenta a susţinut că hotărârea pronunţată în speţă este dată cu greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 303 alin. (11) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 93 alin. (3), art. 169, art. 342 alin. (1) şi art. 352 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu interpretarea eronată a dispoziţiilor Cap. 1, Secţiunea B, pct. 6 din Anexa la Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 263/2010 pentru aprobarea Procedurii de soluţionare a deconturilor cu sume negative de taxă pe valoarea adăugată cu opţiune de rambursare, în forma în vigoare la data depunerii de către reclamantă a decontului de TVA.

A arătat că instanţa de fond a validat raportul de expertiză, considerând nelegal că obiecţiunile DGAMC ar fi apărări de fond, fără să aibă în vedere că expertiza efectuată în cauză nu a stabilit expres cuantumul total al pretinselor dobânzi, ci a emis calcule matematice efectuate în baza anumitor ipoteze astfel cum a dispus instanţa de judecată prin obiectivele stabilite, motiv pentru care instanţa de fond în mod vădit nelegal a obligat DGAMC să acorde reclamantei dobânzi în sumă de 30.735.291 RON pentru soluţionarea cu întârziere a decontului de TVA nr. x/25.03.2014 şi în sumă de 2.592.640 RON pentru soluţionarea cu întârziere a decontului de TVA nr. x/25.09.2018.

Instanţa de fond nu a luat în considerare Decontul de TVA nr. x/25.03.2014 şi faptul că Societatea a solicitat la rambursat prin bifarea optiunii de rambursare, decontul de TVA nr. x/25.03.2014 aferent lunii februarie 2014.

La momentul solicitării rambursarii, societatea era incadrată cu grad fiscal mare, in acest sens fiind intocmita inca din luna aprilie 2013 propunerea de inspectie fiscala nr. x/11.07.2013 de catre DGRFP Bucuresti - AJFP Ilfov.

La data depunerii decontului pentru care societatea solicita plata dobanzilor de intarziere, societatea era instiintata cu privire la faptul ca va face obiectul unei inspectii ficale, fiindu-i transmis avizul de inspectie fiscala nr. x/05.03.2014. Inspectia fiscala a fost efectuata in perioada 14.04.2014 - 21.06.2016, cu respectarea dispozitiilor legale, termenul prevazut de legiuitor pentru efectuarea inspectiei fiscale la art. 104 din O.G. nr. 92/2003, privind Codul de procedură fiscală, republicata.

Solutionarea deconturilor de TVA nr. x/25.03.2014 si nr. x/25.09.2018 a fost efectuata conform prevederilor legale, la termenele prevăzute conform selectiei nationale.

Instanţa de fond nu a avut în vedere faptul că, în masura in care rambursarea TVA putea fi efectuata numai cu control anticipat, termenul de solutionare a decontului DNOR de 45 de zile se prelungeste cu durata necesara realizarii inspectiei fiscale, calculata de la momentul inscrierii in registrul unic de control si pana la data programata pentru discutia finala.

Reţinerea că acest termen calificat drept imperativ, iar nu un simplu termen de recomandare este contrazisă de jurisprudenţa CJUE, în condiţiile în care Curtea de Justiţie nu s-a pronunţat într-un mod lipsit de echivoc că termenul de 45 de zile prevăzut de legislaţia internă pentru soluţionarea cererilor de rambursare depuse de societăţi încadrate în grad de risc fiscal ridicat şi care sunt supuse inspecţiei fiscale anticipate este unul nerezonabil.

Or, norma internă, aplicabilă perioadei de referinţă, prevăzută la art. 70 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală prevede un termen general de soluţionare de 45 zile de la depunerea cererii, iar la alin. (2) al acestui text legal se prevede că în situaţiile în care, pentru soluţionarea cererii, sunt necesare informaţii suplimentare relevante pentru luarea deciziei, acest termen se prelungeşte cu perioada cuprinsă între data solicitării şi data primirii informaţiilor solicitate.

Recurenta a mai susţinut că raportat la data de la care curge dobânda legală fiscală în cazul soluţionării deconturilor cu sume negative de taxă pe valoare adăugată cu opţiune de rambursare şi risc fiscal mare - cu inspecţie anticipată şi durata inspecţiei fiscale anticipate, instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile art. 77 alin. (5) din Legea nr. 207/2015, dispoziţie legală care permite ca termenul de soluţionare a cererii să fie de 90 de zile de la înregistrarea cererii, în cazul în care soluţionarea cererii necesită efectuarea inspecţiei fiscale.

În mod evident, motivarea instanţei contravine legislaţiei în materie aplicabile soluţionarii deconturilor cu sume negative cu opţiune de rambursare.

A mentionat si faptul ca societatea nu a considerat niciun moment ca efectuarea inspectiei fiscale s-ar fi efectuat cu incalcarea prevederilor legale, si nici nu a contestat actele administrativ fiscale emise, in data de 21.06.2016.

În opinia recurentei, instanţa de fond trebuia să aibă în vedere faptul că dobânda se calculează de organul fiscal competent numai asupra sumei care a fost aprobată a fi restituită după efectuarea compensării, având în vedere prevederile CAP 2 alin. (3) din procedura de acordare a dobânzilor prevăzută de Ordinul 1899/2004.

În fine, recurenta a susţinut că şi prin aplicarea normelor de drept comun, pentru recunoaşterea dreptului de a încasa dobânda începând cu data efectuării plăţii nedatorate este necesară îndeplinirea cerinţei ca cel obligat la restituire să fi fost fie de rea credinţă, fie cauza restituirii să îi fie imputabilă, intimata - reclamanta nefiind îndreptăţită la plata dobânzii legale fiscale, întrucât controlul ulterior s-a făcut în urma unei erori ce aparţin exclusiv reclamantei.

În ce priveşte excepţia inadmisibilităţii capătului 2 de cerere, prin care se solicită obligarea DGAMC la achitarea efectivă către societatea reclamantă a sumei de 33.161.103 RON, cu titlul de dobânzi pentru rambursarea cu întârziere a TVA, pe motiv că doar organul fiscal poate calcula dobânzile, în măsura în care s-ar recunoaşte dreptul societăţii la acordarea acestora, Curtea a reţinut eronat că este neîntemeiată, în raport de prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Raţionamentul instanţei de fond este contrazis printr-o decizie de practică recentă a ICCJ, respectiv decizia civilă nr. 3280/07.06.2022 pronunţată în dosarul nr. x/2017, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiei statuează faptul că procedura în restituire este de esenţă una administrativă, restituirea sumelor de la buget putând fi dispusă de organul fiscal inclusiv în baza hotărârii definitive a instanţei, prin care este cenzurată legalitatea actului administrativ fiscal prin care sumele au fost pretinse. Astfel, procedura în restituire este de esenţă una administrativă, restituirea sumelor de la buget putând fi dispusă de organul fiscal inclusiv în baza hotărârii definitive a instanţei, prin care este cenzurată legalitatea actului administrativ fiscal prin care sumele au fost pretinse.

4. Apărările formulate în recurs

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute, nefiind susceptibilă de criticile formulate.

În esenţă, a susţinut că, atât timp cât recurenta nu a formulat recurs şi împotriva încheierii prin care a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind obligarea la plata efectivă a dobânzilor de întârziere, ci exclusiv împotriva sentinţei recurate rezultă că soluţia dată prin încheiere de instanţa de fond este definitivă şi se bucură de autoritate de lucru judecat. De asemenea, a susţinut că recurenta nu a formulat critici concrete împotriva încheierii din 05.02.2021.

A mai arătat intimata că, în opinia sa, argumentele invocate de DGAMC nu pot fi încadrate în motivele care pot constitui motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., solicitând respingerea acestor apărări ca nelegale, în subsidiar, susţinând că argumentele sunt legate exclusiv de calculul cuantumului dobânzilor de întârziere datorate societăţii, nefiind critici reale.

Astfel, cu privire la înscrisurile invocate de recurentă, la care prima instanţă nu a făcut referire în sentinţă, a arătat că Decizia de compensare nr. x/11.07.2016 a fost emisă ca urmare a unei compensări eronate efectuate de organul fiscal şi ulterior rectificate la solicitarea societăţii, eroare admisă de organul fiscal prin restituirea la data de 21.12.2016 în contul societăţii a sumei de 7.060.510 RON compensată iniţial eronat, această decizie neavând nicio influenţă asupra zilelor de întârziere cu care TVA-ul admis la rambursare a fost achitat în conturile societăţii.

Cu privire la Decizia de corectare nr. 7476/08.10.2018, intimata a apreciat că aceasta a fost invocată pentru a induce în eroare instanţa având în vedere că nici aceasta nu reprezintă o probă concludentă care să influenţeze soluţia instanţei, în condiţiile în care corecţia efectuată de societate a fost cu privire la rândul bifat eronat iniţial de societate prin decontul de TVA, iar nu la sume sau informaţii care ar fi putut, eventual, influenţa suma admisă de prima instanţă drept dobânzi de întârziere. Prin decontul iniţial, societatea a bifat eronat poziţia 12 (care reprezintă titlul categoriei de achiziţii şi servicii de bunuri pentru care beneficiarul este obligat la plata TVA) în locul poziţie 12.1 (care reprezenta chiar poziţia pe care societatea se încadra ca beneficiar obligat la plata TVA).

Referitor la motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimata a apreciat că sub acest aspect cererea este nulă, fiind reluate apărări prezentate de pârâtă în faţa primei instanţe, argumentele recurentei fiind şi neîntemeiate.

Astfel, a susţinut că pretinsul argument invocat de recurentă că rambursarea cu întârziere a TVA a fost cauzată de inspecţia fiscală pe care aceasta a desfăşurat-o pentru soluţionarea decontului de TVA din luna februarie 2014 contravine dispoziţiilor legale, în condiţiile în care acest decont trebuia soluţionat în termenul de 45 de zile conform dispoziţiilor art. 70 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, şi în conformitate cu Ordinul Ministrului finanţelor publice nr. 263/2010, prelungirea prevăzută la alin. (2) al art. 70 putând interveni în termenul de 45 de zile în care organul fiscal trebuia să soluţioneze cererea, în situaţia reclamantei neintervenind nicio prelungire a termenului. Suspendarea inspecţiei fiscale a fost dispusă la aproximativ 7 luni după ce termenul de 45 de zile în care organul fiscal avea obligaţia să soluţioneze cererea a expirat.

În ceea ce priveşte decontul de TVA nr. x/25.09.2018, intimata a susţinut că acesta trebuia soluţionat în termen de 45 de zile, conform dispoziţiilor pct. 14 al Secţiunii B din Cap. I al Anexei la Ordinul 3699/2015, termen care se împlinea la 09.11.2018.

În ceea ce priveşte calculul dobânzilor, intimata a invocat prevederile pct. 1 şi pct. 2 din Cap. 2 al Ordinului nr. 1899/2004, iar referitor la nivelul dobânzii a făcut trimitere la dispoziţiile art. 120 alin. (1) şi (7) din vechiul Codul de procedură fiscală.

5. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimată, reiterând, în esenţă argumentele prezentate prin cererea de recurs. A solicitat respingerea nulităţii invocate şi a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a invocat practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 3280/2022, dosar nr. x/2017, decizia nr. 2652/2022, dosar nr. x/2019, depuse la dosar.

6. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea dosarului de recurs la data de 21 martie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în cauză fiind amânată pronunţarea la data de 4 aprilie 2024.

II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată următoarele:

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

În fapt, reclamanta S.C. A. S.R.L. a depus decontul de TVA nr. x/25.03.2014, aferent lunii februarie 2014, cu opţiune de rambursare a sumei negative. La momentul solicitării rambursării, societatea era încadrată cu grad fiscal mare, pentru soluţionarea decontului fiind necesară derularea unei inspecţii fiscale, care s-a efectuat în perioada 14.04.2014-21.06.2016 şi s-a finalizat prin emiterea raportului de inspecţie fiscală, a deciziei de impunere, a deciziei de nemodificare a bazei de impunere şi a dispoziţiei de măsuri din data de 21.06.2016, comunicate societăţii la data de 24.06.2016. S-a stabilit prin aceste acte administrative fiscale, la finalul inspecţiei fiscale, că societatea este îndreptăţită la rambursarea TVA în sumă de 139.116.332 RON.

Rambursarea efectivă s-a realizat în două tranşe, conform extraselor de cont depuse la dosar de reclamantă, după cum urmează: suma de 132.055.822 RON a fost virată în contul societăţii la data de 13.07.2016, în baza Notei de restituire nr. x/11.07.2016, după cum menţionează pârâta, iar suma de 7.059.440 RON a fost virată în cont la data de 21.12.2016 .

De asemenea, reclamanta a depus decontul de TVA nr. x/25.09.2018, aferent lunii august 2018, ce a fost încadrat la risc fiscal mic, astfel că la data de 08.10.2018 s-a emis, sub rezerva verificării ulterioare, decizia de rambursare pentru suma de 139.425.049 RON, fiind ulterior emisă Decizia de compensare nr. 8414/Ev3/27.12.2018, cu data compensării 21.12.2018, pentru suma de 63.954 RON, şi Nota de restituire nr. 9302/Ev3/05.02.2019, pentru suma de 139.361.095 RON, virată în contul societăţii la data de 11.02.2019 .

Apreciind că TVA solicitată şi aprobată la rambursare aferentă celor două deconturi mai sus menţionate a fost rambursată efectiv cu întârziere, reclamanta a adresat organului fiscal cererea de acordare a dobânzilor nr. x/14.11.2019, soluţionată de DGAMC prin emiterea Deciziei de respingere nr. x/05.05.2020 .

În acest context factual, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, anularea Deciziei DGAMC de respingere a cererii de acordare a dobânzilor în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la buget nr. x/05.05.2020, recunoaşterea dreptului societăţii de a beneficia de dobânzi în valoare totală de 33.161.103 RON ca urmare a soluţionării cu întârziere a deconturilor de TVA nr. x/25.03.2014 şi nr. x/25.09.2018 şi obligarea DGAMC la achitarea efectivă către societate a sumei respective, cu cheltuieli de judecată, ulterior cuantumul pretenţiilor fiind modificat la suma totală de 33.327.931 RON.

Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost admisă, împotriva acesteia, dar şi a încheierilor din data de 05.02.2021, respectiv 14.01.2022, pârâta formulând recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

2. Cu titlu preliminar, în ceea ce priveşte invocarea de către intimata-reclamantă a nulităţii motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că nulitatea unuia dintre motivele de casare invocate de recurent nu pot conduce la nulitatea recursului exercitat în cauză.

3. Recursul împotriva încheierii de şedinţă din data de 05.02.2021 şi a încheierii de şedinţă din data de 14.01.2022

Înalta Curte constată că recursul formulat de pârâtă împotriva acestor încheieri este nefondat, din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurentă.

3.1 În ceea ce priveşte încheierea de şedinţă din data de 05.02.2021, recurenta a susţinut în concret că în ce priveşte excepţia inadmisibilităţii capătului 2 de cerere, prin care se solicită obligarea DGAMC la achitarea efectivă către societatea reclamantă a sumei de 33.161.103 RON, cu titlul de dobânzi pentru rambursarea cu întârziere a TVA, pe motiv că doar organul fiscal poate calcula dobânzile, în măsura în care s-ar recunoaşte dreptul societăţii la acordarea acestora, Curtea a reţinut eronat că este neîntemeiată, în raport de prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, susţinere care este nefondată.

Astfel, Înalta Curte reţine că art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede că persoana care se consideră vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral tipic sau asimilat "poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale", în acelaşi sens fiind dispoziţiile art. 11 alin. (1) şi art. 18 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 554/2004.

Din interpretarea coroborată a acestor dispoziţii legale, în mod corect a reţinut judecătorul fondului că rezultă că legea organică reglementează un contencios subiectiv de plină jurisdicţie, în care instanţa poate să dispună măsuri pentru recunoaşterea şi restabilirea dreptului sau a interesului legitim vătămat, atunci când se constată, pe baza probelor administrate, că sunt îndeplinite condiţiile legii, respectiv poate obliga autoritatea publică să efectueze operaţiunile ori să dispună măsurile solicitate de reclamant şi poate impune obligaţii pentru repararea pagubei cauzate, iar nu doar să o oblige la reevaluarea solicitării ce i-a fost adresată.

În aceste condiţii, în mod corect a apreciat prima instanţă că obligarea DGAMC la achitarea efectivă a sumei pretinse cu titlul de dobânzi se încadrează aşadar în soluţiile pe care este îndrituită să le pronunţe instanţa, potrivit art. 18 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 554/2004, fără a putea fi calificată drept o ingerinţă în atribuţiile administraţiei publice, interpretarea contrară, propusă de recurenta-pârâtă, fiind de natură să lipsească de efectivitate mecanismul contenciosului administrativ. Or, în speţă, ceea ce se contestă este refuzul nejustificat de rezolvare a cererii de acordare a dobânzii, iar obligarea pârâtei la plata sumei solicitate de reclamantă constituie modalitatea de reparare efectivă a pagubei produse acesteia ca efect al conduitei pretins nelegale a autorităţii, decizia de practică judiciară invocată de recurentă neavând relevanţă în sensul determinării reformării încheierii atacate în condiţiile în care precedentul judiciar nu are valoare de izvor de drept, pentru a fi aplicat astfel cum încearcă să inducă recurenta.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilitatii şi a prematurităţii acţiunii, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă nu a formulat nicio critică de nelegalitate, astfel că nu poate efectua controlul judiciar cu privire la soluţionarea acestora prin încheierea recurată.

3.2 Referitor la încheierea de şedinţă din data de 14 ianuarie 2022, Înalta Curte constată că este nefondată critica formulată recurenta-pârâtă în sensul că instanţa de fond a validat raportul de expertiză, considerând nelegal că obiecţiunile DGAMC ar fi apărări de fond, fără să aibă în vedere că expertiza efectuată în cauză nu a stabilit expres cuantumul total al pretinselor dobânzi, ci a emis calcule matematice efectuate în baza anumitor ipoteze astfel cum a dispus instanţa de judecată prin obiectivele stabilite.

Astfel, în mod corect, instanţa de fond a respins obiecţiunile la raportul de expertiză formulate de pârâtă, reţinând că acestea reprezintă în realitate apărări de fond, ce vor fi avute în vedere la soluţionarea cauzei, iar nu veritabile obiecţiuni, respectiv chestiuni care să fie necesar a fi lămurite de către expert, aspect confirmat prin memoriul de recurs de faptul că această susţinere are ca finalitate tot concluzia nelegală, în opinia recurentei, de obligare a DGAMC să acorde reclamantei dobânzile în sumele stabilite, pentru soluţionarea cu întârziere a deconturilor de TVA în discuţie.

4. Recursul formulat împotriva sentinţei nr. 121/2022

4.1 Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit acestor dispoziţii legale "(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...)(6) când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei;(...)."

Înalta Curte constată că este nefondată susţinerea recurentei-pârâte subsumată acestui motiv de nelegalitate, în sensul că în speţă hotărârea instanţei de fond cuprinde motive străine de natura pricinii, ceea ce echivalează cu o nemotivare.

Astfel, Înalta Curte aminteşte că nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Or, judecătorul a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia admiterii cererii de chemare în judecată.

În sensul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, că instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată.

Înalta Curte aminteşte că în practica instanţelor de control judiciar s-a reţinut constant că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi atunci când există o contradicţie între soluţia pronunţată şi considerentele ce stau la baza acesteia sau atunci când considerentele reflectă un caracter antagonic, nefiind posibil de urmărit raţionamentul care a stat la baza pronunţării soluţiei, ori când instanţa s-a pronunţat cu privire la altă acţiune decât cea care face obiectul litigiului, niciuna dintre aceste ipoteze nefiind întâlnită în cauză, fiind lipsită de suport susţinerea recurentei în sensul că motivarea din considerente nu se reflectă în dispozitivul sentinţei recurate, faţă de aprecierea pe care prima instanţă a făcut-o cu privire la unele dintre înscrisurile la care părţile au făcut referire în dosar, astfel că faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentei nu poate să atragă casarea hotărârii în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. în sensul invocat de aceasta.

4.2 Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit acestor dispoziţii legale "(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate (...) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material."

Acest text de lege vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Înalta Curte constată că sunt nefondate susţinerile recurentei-pârâte în sensul interpretării şi aplicării greşite a dispoziţiilor privind procedura de soluţionare a deconturilor cu sume negative de taxă pe valoarea adăugată cu opţiune de rambursare, respectiv a art. 70 alin. (2) din vechiul Codul de procedură fiscală, invocate de DGAMC şi art. 77 alin. (5) din Legea nr. 207/2015, dispoziţie legală care permite ca termenul de soluţionare a cererii să fie de 90 de zile de la înregistrarea cererii, în cazul în care soluţionarea cererii necesită efectuarea inspecţiei fiscale.

Astfel, Înalta Curte reţine că potrivit Cap. 1, Secţiunea B, pct. 6 din Anexa la Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 263/2010 pentru aprobarea Procedurii de soluţionare a deconturilor cu sume negative de taxă pe valoarea adăugată cu opţiune de rambursare, în forma în vigoare la data depunerii de către reclamantă a decontului de TVA aferent lunii februarie 2014 şi la data soluţionării acestuia, "Solicitările de rambursare se soluţionează, în ordinea cronologică a înregistrării lor la organul fiscal, în termenul prevăzut la art. 70 din Codul de procedură fiscală", respectiv în 45 de zile de la înregistrarea respectivelor deconturi, acesta fiind termenul de soluţionare a cererilor contribuabililor menţionat la art. 70 alin. (1) din vechiul Codul de procedură fiscală - O.G. nr. 92/2003.

În Cap. 2, Secţiunea C, pct. 6.1. din Anexa la Ordinul mai sus menţionat se prevede că "În situaţiile în care pentru soluţionarea solicitării de rambursare organul de inspecţie fiscală consideră că sunt necesare informaţii suplimentare, termenul de soluţionare se prelungeşte cu perioada cuprinsă între data solicitării şi data primirii informaţiilor respective, potrivit art. 70 alin. (2) din Codul de procedură fiscală".

Potrivit art. 70 din vechiul Codul de procedură fiscală "(1) Cererile depuse de către contribuabil potrivit prezentului cod se soluţionează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare.(2) În situaţiile în care, pentru soluţionarea cererii, sunt necesare informaţii suplimentare relevante pentru luarea deciziei, acest termen se prelungeşte cu perioada cuprinsă între data solicitării şi data primirii informaţiilor solicitate."

Se constată că, la momentul solicitării primei rambursări, societatea reclamantă era un contribuabil încadrat ca prezentând risc fiscal mare, astfel că soluţionarea decontului se face în mod necesar cu inspecţie fiscală prealabilă, însă, aşa cum în mod corect a apreciat judecătorul fondului, durata acesteia trebuie să fie inclusă în termenul legal de soluţionare de 45 de zile de la înregistrare, aspect ce rezultă în mod neîndoielnic din dispoziţiile Cap. 2, Secţiunea C, pct. 5 din Anexa la Ordinul nr. 263/2010, potrivit cărora "În maximum 35 de zile calendaristice de la data depunerii decontului de TVA, compartimentul cu atribuţii de inspecţie fiscală transmite compartimentului de specialitate dosarul solicitării, împreună cu Raportul de inspecţie fiscală, precum şi, după caz, Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare stabilite de inspecţia fiscală sau Decizia privind nemodificarea bazei de impunere".

În ce priveşte dispoziţiile art. 70 alin. (2) din vechiul Codul de procedură fiscală, invocate de recurentă, se constată că în speţă aceasta nu a făcut nicio dovadă în sensul că ar fi solicitat informaţii suplimentare din partea reclamantei în timpul inspecţiei fiscale, necesare soluţionării cererii de rambursare a TVA, astfel încât să pretindă că termenul legal de 45 de zile ar fi fost în vreun fel prelungit.

În aceste condiţii, în acord cu opinia primei instanţe, Înalta Curte reţine că textul citat nu se poate interpreta în sensul că informaţiile suplimentare ar fi reprezentate de chiar rezultatul inspecţiei fiscale, raportat la prevederile mai sus enunţate din Cap. 2, Secţiunea C, pct. 5 din Anexa la Ordinul nr. 263/2010, din care rezultă că în cazul inspecţiei fiscale efectuate în vederea soluţionării unui decont de TVA cu opţiune de rambursare a soldului sumei negative termenul legal de derulare a inspecţiei este unul special, de 35 de zile de la data depunerii decontului.

Prin urmare, se constată că, în speţă, inspecţia fiscală nu a fost finalizată înăuntrul termenului de 35 de zile de la depunerea decontului şi nu au intervenit cauze legale de prelungire a termenului de soluţionare, neputând fi avută în vedere în acest sens decizia de suspendare a inspecţiei fiscale, care a intervenit după data la care se împlinise termenul legal de soluţionare a decontului, astfel că se impune concluzia că decontul aferent lunii februarie 2014 a fost soluţionat cu depăşirea termenului legal de soluţionare, de 45 de zile de la depunere.

De subliniat este şi faptul că termenul de soluţionare a decontului de TVA cu sold negativ şi opţiune de rambursare este imperativ prevăzut de lege, aşa cum rezultă din formulările exprese din textele legale antereferite, ale actelor normative incidente, Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 263/2010, Ordinul Preşedintelui ANAF nr. 3699/2015, art. 70 din vechiul Codul de procedură fiscală, art. 77 din noul Codul de procedură fiscală, dar şi faţă de împrejurarea că legea prevede o sancţiune pentru depăşirea termenului în discuţie, respectiv curgerea dobânzilor în favoarea contribuabilului, precum şi condiţiile speciale în care poate opera prelungirea termenului, aceasta nefiind lăsată la latitudinea organelor fiscale, astfel că în mod necesar termenul se impune a fi calificat drept imperativ, iar nu un simplu termen de recomandare, contrar interpretării date de recurentă.

Caracterul de recomandare al termenului general de realizare a inspecţiei fiscale nu determină aceeaşi concluzie în ceea ce priveşte termenul de soluţionare a decontului de TVA, căci, în cazul în care pentru soluţionarea decontului este necesară inspecţie fiscală, aceasta are reglementat prin Anexa la Ordinul nr. 263/2010 un termen special de finalizare, de 35 de zile de la înregistrarea decontului.

Pentru aceleaşi considerente, nu pot fi primite nici argumentele recurentei-pârâtei cu privire la "procedura de selecţie naţională", adică ordinea de prioritate pe care şi-o stabileşte organul fiscal în rambursarea efectivă a TVA, de altfel invocate şi în faţa primei instanţe, care a apreciat în mod corect că atât timp cât această procedură internă nu poate contraveni actelor normative incidente în materie, care, aşa cum s-a arătat, instituie un termen imperativ de soluţionare a decontului, sub sancţiunea curgerii de dobânzi pentru întârziere, cu precizarea că soluţionarea decontului, în cazul admiterii cererii de rambursare, presupune rambursarea efectivă a sumei, prin oricare din modurile prevăzute de lege de stingere a acestei obligaţii, iar nu doar recunoaşterea dreptului contribuabilului la rambursare.

Nici susţinerile recurentei privind acordarea dobânzilor nu pot fi primite.

Astfel, instanţa de control judiciar reţine că pentru întârzierile înregistrate în privinţa sumelor de rambursat de la buget, se datorează dobânzi, aşa cum prevede art. 124 alin. (1) din vechiul Codul de procedură fiscală, în vigoare până la data de 31.12.2015, respectiv art. 182 din noul Codul de procedură fiscală, texte de lege potrivit cărora, în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la bugetul de stat, contribuabilul are dreptul la dobândă, din ziua următoare celei în care a expirat termenul legal de soluţionare a decontului şi până la data stingerii obligaţiei de rambursare.

Faptul invocat de DGAMC că societatea nu a contestat actele emise de organul fiscal la finele inspecţiei fiscale, din perspectiva perioadei excesive pe durata căreia s-a derulat inspecţia, raportat la termenul legal de soluţionare a deconturilor de TVA, este irelevant, nefiind de natură a conduce în vreun fel la exonerarea organului fiscal de obligaţia de plată a dobânzilor pentru rambursarea cu întârziere a TVA. Dobânzile, dimpotrivă, devin aplicabile tocmai datorită acestei întârzieri.

Necesitatea acordării de dobânzi de către stat în cazul rambursării cu întârziere a sumelor TVA solicitate de contribuabil se impune şi în baza interpretărilor date în materia TVA de Curtea Europeană de Justiţie, relevantă sub aspectul din speţă fiind hotărârea pronunţată în data de 24.10.2013, în cauza C-431/12 S.C. Rafinăria Steaua Română, prin care Curtea a precizat că "modalităţile de rambursare a excedentului de TVA nu pot aduce atingere principiului neutralităţii sistemului fiscal a TVA-ului făcând ca persoana impozabilă să suporte, în tot sau în parte, sarcina acestei taxe, ceea ce implică în special ca rambursarea să fie efectuată într-un termen rezonabil", precum şi că "motivul pentru care rambursarea excedentului de TVA a intervenit cu întârziere este lipsit de importanţă."

În speţă, în concret, cu privire la decontul de TVA aferent lunii februarie 2014, raportat, pe de o parte, la termenul legal de soluţionare a decontului, de 45 de zile de la înregistrarea acestuia, la data de 25.03.2014 şi, pe de altă parte, la data stingerii obligaţiei de rambursare, prin restituirea efectivă, în contul societăţii, la data de 13.07.2016 a sumei de 132.055.822 RON şi la data de 21.12.2016 a sumei de 7.059.440 RON, expertul contabil ce a efectuat expertiza judiciară în specialitatea contabilitate-fiscalitate dispusă în cauză a calculat un număr de 796, respectiv 957 zile de întârziere .

Dobânzile au fost calculate prin raportul de expertiză efectuat în cauză, în funcţie de numărul de zile de întârziere calculat de expert prin raportare la termenul de soluţionare a deconturilor de 45 de zile de la înregistrarea acestora şi de procentul de dobândă aplicabil potrivit art. 120 alin. (1) şi (7) din vechiul Codul de procedură fiscală, până la data de 31.12.2015, de 0,03%, respectiv potrivit art. 174 alin. (1) şi (5) din noul Codul de procedură fiscală, începând cu data de 01.01.2016, de 0,02%, la suma de 30.735.291 RON pentru decontul aferent lunii februarie 2014, astfel cum a reţinut prima instanţă.

Reclamanta este prin urmare îndreptăţită la acordarea acestor sume, cu titlul de dobânzi pentru soluţionarea cu întârziere a deconturilor de TVA, cererea formulată cu privire la decontul de TVA aferent lunii februarie 2014 fiind în mod nelegal respinsă de pârâtă.

Instanţa de control judiciar apreciază însă că este fondată critica recurentei-pârâte în ceea ce priveşte suma reprezentând dobânzi pentru soluţionarea cu întârziere a decontului de TVA nr. x din 25.09.2018.

Astfel, se constată că în mod corect a reţinut prima instanţă că, în ce priveşte cel de-al doilea decont de TVA, aferent lunii august 2018, sunt aplicabile dispoziţiile pct. 14 din Cap. I, Lit. A, din Anexa I la Ordinul Preşedintelui ANAF nr. 3699/2015 pentru aprobarea Procedurii de soluţionare a deconturilor cu sume negative de taxă pe valoarea adăugată cu opţiune de rambursare, potrivit cărora "Solicitările de rambursare depuse pentru acelaşi termen legal de depunere se supun procedurii de soluţionare, în ordinea cronologică a înregistrării lor la organul fiscal, în termenul prevăzut la art. 77 din Codul de procedură fiscală", aşadar în acelaşi termen de 45 de zile de la înregistrare, la care se referă textul menţionat din noul Codul de procedură fiscală - Legea nr. 207/2015.

Însă, în raport de situaţia de fapt din speţă, în mod greşit judecătorul fondului nu a reţinut incidenţa în cauză a prevederilor pct. 6 din Cap. I, Lit. A potrivit cu care "termenul legal de soluţionare a deconturilor cu sume negative de TVA cu opţiune de rambursare care prezintă erori, se prelungeşte cu perioada cuprinsa intre data depunerii deconturilor de TVA şi data corectării acestora".

Înalta Curte constată că pentru decontul de TVA nr. x/25.09.2018 organul fiscal a aplicat prevederile lit. B) şi C), Cap. II, pct. 14, lit. B), cap. I din OPANAF 3699/2015, decontul fiind încadrat la risc fiscal mic, emiţându-se, sub rezerva verificării ulterioare, decizia de rambursare la data de 08.10.2018.

Decontul de TVA aferent lunii august 2018 a fost corectat conform Deciziei nr. 7476/08.10.2018 de corectare a erorilor materiale, astfel cum s-a reţinut în raportul de expertiză, acest act fiind depus de reclamantă conform adresei de convocare, şi redepus de recurentă în dosarul de recurs.

Aşa fiind, devin incidente prevederile pct. 6, lit. A), cap. I din OPANAF nr. 3699/2015 conform cărora termenul legal de soluţionare a deconturilor cu sume negative de TVA cu optiune de rambursare care prezintă erori se prelungeşte cu perioada cuprinsă între data depunerii deconturilor de TVA şi data corectării acestora.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că, în condiţiile în care a avut loc o atare rectificare, soluţionarea decontului de TVA nu putea să se facă în raport cu data depunerii decontului greşit, ci doar în raport cu data de rectificare a acestuia, chiar dacă eroarea nu privea suma solicitată, ci rubrica la care a fost menţionată respectiva sumă, astfel cum susţine intimata-reclamantă prin întâmpinarea formulată.

Astfel, se va avea în vedere raportul de expertiză întocmit în dosarul de fond în care s-au efectuat calcule pentru ambele variante.

Potrivit raportului de expertiză, la pct. 2.2.b s-a efectuat calculul dobânzilor de întârziere pentru ipoteza în care termenul legal de soluţionare de 45 de zile de la înregistrare, se prelungeşte cu perioada dintre data depunerii şi data corectării acestuia 08.10.2018, concluzia expertului fiind în sensul că dobânzile astfel calculate, prin raportare la un număr de zile de întârziere de 80 pentru suma de 139.361.095 RON şi la un număr de zile de întârziere de 28 pentru suma de 63.954 RON, sunt în sumă totală de 2.230.136 RON.

Or, instanţa de fond în mod greşit, astfel cum s-a reţinut anterior, a obligat pârâta la plata sumei totale de 2.592.640 RON (pct. 2.2.a, fila x verso vol. III dosar fond, pag. 15 din raport), variantă pentru dobânzile calculate prin raportul de expertiză efectuat în cauză, în funcţie de numărul de zile de întârziere calculat de expert prin raportare la termenul de soluţionare a deconturilor de 45 de zile de la înregistrarea acestora şi în cazul decontului de TVA x/25.09.2018.

În aceste condiţii rezultă că acţiunea este neîntemeiată pentru suma de 362.504 RON (diferenţa dintre suma de 2.592.640 RON şi suma de 2.230.136 RON) reprezentând dobânzi pentru soluţionarea cu întârziere a decontului de TVA x/25.09.2018, sentinţa urmând să fie reformată sub acest aspect şi menţinută în rest.

5. În raport de această soluţie şi de înscrisurile de la dosar privind dovada onorariului de avocat, Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 10000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, cu aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) şi (2) şi art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva încheierilor de şedinţă din 5 februarie 2021 şi 14 ianuarie 2022, ca nefondat; va admite recursul formulat de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinţei civile nr. 121/2022, va casa în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare, va respinge acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, pentru suma de 362504 RON reprezentând dobânzi pentru soluţionarea cu întârziere a decontului de TVA nr. x din 25.09.2018, ca neîntemeiată; va menţine în rest sentinţa atacată; va obliga recurenta-pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 10000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, cu aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) şi (2) şi art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva încheierilor de şedinţă din 5 februarie 2021 şi 14 ianuarie 2022, ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Admite recursul formulat de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinţei civile nr. 121 din 28 ianuarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare:

Respinge acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, pentru suma de 362504 RON reprezentând dobânzi pentru soluţionarea cu întârziere a decontului de TVA nr. x din 25.09.2018, ca neîntemeiată.

Menţine în rest sentinţa atacată.

Obligă recurenta-pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 10000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, cu aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) şi (2) şi art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 4 aprilie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.